Mosii de ieri si de azi de Cristina Antonovici publicat la 15.10.2011
Mosii de ieri si de azi
     Niciodata oamenii nu au încetat sa fie sprijiniti de cei stravechi, chiar si dupa ce ei s-au retras din mijlocul popoarelor pe care le-au ajutat de sub ochii lor, milenii de-a rândul.
Istoria nu i-a putut mentiona decât numai pe câtiva, care au circulat deschis prin lume.
Asa a fost la noi Zalmoxis: Zal – mosul din Carpati, Zal – mosul getilor. Este de atentionat asupra faptului ca pentru Zalmoxis codul sau de destin a fost pastrat în secret, pentru a nu fi deranjat de catre cei care nu i-au înteles misiunea, din popoarele straine – fie migratori, fie cuceritori.
A fost obligat sa apara în lume, caci numele lui a fost un cod care a chemat, din strafundurile istoriei, spiritele care trebuiau sa ajunga pe acest teritoriu: din inima, din caldarea si din apropierea Carpatilor.
Nu este vorba aici neaparat despre popoarele migratoare, desi ele au facut parte integranta din istoria acestor locuri: numele lui a atras multi învatatori din lume, care au venit aici pentru a gasi un loc de refugiu din calea asupritorilor de popoare.
Nu vrem sa-i numim în mod expres, caci ei sunt mai mult sau mai putin stiuti din cartile istoriei.
Important este pentru noi, acum, ca ei s-au adunat, sau ca au venit si au plecat, ducând cu ei învatatura Mosului getilor acolo unde el i-a trimis: de regula în locuri linistite, unde o asemenea învatatura avea astfel loc si putere sa se stabileasca, sa se fixeze, sa se dezvolte, iar oamenii sa fie suficient de deschisi pentru a transmite mai departe, la rândul lor, învatatura primita.

     Mare parte a acestei învataturi era general-cunoscuta în Europa, si nu numai. La origine, Zal, la fel ca si ceilalti oameni stravechi, ca si alti mosi ai popoarelor, venea din insulele Atlanticului, acolo unde au trait o perioada de timp multi atlanti, dupa reinstalarea unei stabilitati a pamânturilor si linistirea câmpului vibrational dupa ultima glaciatiune.
Aceste insule sunt cele pe care azi le numim Insulele Canare.
     Fiecare stravechi avea, si îsi stia bine, sarcinile personale.
Cei care au venit în Europa au plecat cei dintâi din Insule si s-au însotit cu altii, asemanatori lor, care veneau dinspre Asia.
Treptat – dar repede – si-au întemeiat familii si s-au nascut urmatoarele generatii de mosi – asa cum i-au vazut si pe ei populatiile pe care azi le numim: celti, daci, tibetani, tolteci.
În acelasi fel s-au raspândit toti stravechii care au trecut de glaciatiune si topirile zapezilor: adica marile inundatii de dupa glaciatiune. S-au stabilit în enclave populationale restrânse în Europa, Asia, insulele Pacificului, în Africa si în America de Sud.

     Inelul sau centura – cum vreti sa numiti – stravechilor, mosilor, din Euro-Asia nu s-a dezvoltat foarte mult, caci erau suficient de multi chiar cei din prima generatie, pentru a sustine populatiile care se refaceau treptat.
Populatiile atlante care au fost desemnate sa strabata glaciatiunea si potopul apelor de dupa ea, au fost putini la numar, este drept: comparativ cu populatiile anterioare, retrase din întrupare în timpul glaciatiunii.
Ei au dezvoltat nu numai populatiile umane ale pamânturilor de pretutindeni, dar au purtat cu ele toata arta creatiei materiale umane pentru care atlantii s-au pregatit cu mult timp înainte de schimbarea vremurilor.
Din perspectiva lor, schimbarea vremurilor însemna trecerea la folosirea unor corpuri relativ noi, prin care se proteja astfel nu numai perpetuarea rasei umane în fata variatiilor mari de vibratie planetara, ci si a întregului biosistem planetar.
Mai însemna si crearea unor noi forme de activitate umana, pe care lumea atlanta nu le mai folosise pâna atunci: creatia materiala manuala si în prelungirea ei – creatia materiala pe baze tehnologice.
Nu ca nu ar fi stiut si anterior sa creeze în acest fel, ci pentru ca vechii oameni nu aveau nevoie de o astfel de creatie, în timpurile de înalta vibratie, din perioadele anterioare.
Spiritele umane cunosteau bine dinainte creatia materiala manuala si tehnologica, doar ca nu o mai folosise pe Pamânt, în conditiile energo-materiale locale.
Avem nevoie de cunoasterea vremurilor trecute pentru a ne întelege si radacinile adevarate, si necesitatile spirituale în viata curenta, în aceasta perioada de trecere la o alta dimensiune spirituala a evolutiilor noastre.
     Nu numai cei pe care azi îi numim mosi au traversat glaciatiunea si potopul, dintre populatiile atlante. Ei sunt aceia care au ramas în mijlocul lumii, iar unii dintre ei traiesc si azi, chiar si pe teritoriul tarii noastre, si în alte locuri din Europa si Asia, în care au trait mereu.
Restul atlantilor care au traversat glaciatiunea au trait o viata normala de atlant, în enclave special create în munti, bine protejate, populate cu toate animalele domesticite de ei în ultima perioada atlanta.
Din sânul lor s-au desprins, dupa linistirea pamânturilor si apelor, doua ramuri de populatie umana, având sarcini diferite:
– cei care aveau sa întemeieze familii chiar din timpul trairii lor în enclave, iar copiii lor aveau sa plece în lume, populând treptat pamânturile;
– cei care aveau ca sarcina de învatatura, pentru cei dintâi si pentru copiii lor, privind creatia materiala manuala si toate celelalte manifestari de tip uman, cunoscute în linii mari de noi, azi.
Acestia au fost cei dintâi învatatori ai omenirii de dupa glaciatiune, si specializarea lor asa avea sa fie numita în viitor de catre mosii care însa nu iesisera înca în lume la acel moment.
     Rostul cel dintâi al stravechilor era ca, prin puterea lor mentala deosebita care nu-si pierduse, si nu avea sa-si piarda mult timp din tarie, sa pastreze o vibratie înalta pe pamânturile locuite treptat de oamenii cei noi, apta pentru mentinerea în functiune a amintirilor lor din vremurile de dinaintea glaciatiunii.
Cu putin timp înainte de glaciatiune, o serie de evenimente marcasera viata populatiilor umane, dintre care noi cunoastem distinct numai unul: scufundarea Atlantidei.
Nu este cazul aici, pentru subiectul pe care îl avem în vedere, sa dezbatem acest eveniment, sa intram în analize detaliate.

     Ceea ce este foarte important acum este faptul ca scufundarea Atlantidei a fost un fenomen natural, normal, cunoscut de oamenii de pretutindeni, care s-au pregatit din timp – nu neaparat pentru ca acest eveniment urma sa vina, ci pentru ca era vestitorul schimbarii vremurilor lor.
Vibratia planetara (stelara si galactica) scazuse si era în scadere. Oamenii de pretutindeni s-au pregatit intens pentru toate cele care aveau sa vina, perioada pe care am putea-o numi „desfasurarea programelor atlante”: programe de adaptare intensiva a oamenilor pentru schimbarea corpurilor lor si astfel a creatiei lor materiale, a deplasarii, a comunicarii si a întretinerii relatiilor dintre indivizi, dintre grupuri de indivizi – asadar între comunitati umane.
Ceea ce omenirea a învatat repede de la mosi, atunci când a devenit necesara intrarea lor în lumea astfel regenerata, stia în amanunt însa, dinainte de schimbare
. Dar cunoasterea era greu de aplicat în conditiile în care omul nu mai lucrase cu corpurile cele noi, în modul de lucru manual, în conditiile pamântene.
     Invatatorii au dat primele coordonari dupa potop, în mijlocul unei populatii care avea înca mare putere de orientare, mosii au venit atunci când puterea oamenilor a început sa scada si lumea s-a simtit din ce în ce mai neputincioasa astfel, caci dupa glaciatiune vibratia Pamântului a continuat sa scada.
Astfel de simtiri erau constientizate foarte clar comparativ cu vremurile anterioare, de mare putere si profunzime a trairilor omenesti, a creatiei omenesti.
Puterea creatoare mentala disparuse, dar omul mai pastra multe alte abilitati mentale. Era obisnuit sa caute sa vada multe lucruri, sa simta multe altele, care însa se pierdeau treptat.
Folosirea muncii manuale a virat puterea spiritului catre efortul de munca, la fel si efortul de miscare si de comunicare prin structurile corpului fizic – dur si dens.
Puterea mentala a ramas treptat la nivelul perceptiilor vizuale si auditive, dar treptat eforturile de traire în acest fel au diminuat chiar si aceste perceptii, împartindu-le cu efortul de a face fata emotiilor din viata care se schimba astfel treptat.
     Mult mai puternice si mult mai variate decât cele dinainte, când omul era echilibrat datorita puterilor complexe pe care le putea desfasura prin simpla sa vointa, emotiile s-au multiplicat rapid prin trairile umane legate de modificarile planetare aflate în curs. Vibratia planetara, în scadere continua, determina modificari climaterice, modificari de biosistem, si chiar daca omul se adapta la un set de conditii, în perioada imediat urmatoare era obligat de împrejurari sa se adapteze la un nou set de modificari.
Unii oameni s-au dovedit mult mai inertiali decât altii; si ei stiau bine atunci, înca, desi o astfel de cunoastere se pierdea si ea, ca diferentele de evolutie între diferite grupuri umane abia acum îsi faceau simtita puterea.
Si era însotita de frustrarea unor astfel de oameni, necazul si neîntelegerile proprii.
Însa ajutorul era deja în curs de desfasurare. Destinele celor foarte inertiali (greu adaptabili) stabileau sa traiasca în societati numeroase, în care mentalul colectiv sa-i ajute sa se sustina unii pe altii.
Dar pentru ca astfel de situatie putea sa raspândeasca si sa se accentueze starea inertiala, aceste societati au fost conduse de oameni puternici, dar si ei mult mai inertiali decât ceilalti – cei condusi.
În acest fel, asemenea spirite s-au ajutat reciproc prin suficienta, obligându-se reciproc la diverse activitati.
Ele însa au umplut treptat constientul lor de revolta împotriva situatiilor care nu se mai sfârseau.
     Spiritele umane au nevoie de creatie, dar au nevoie si de variatie, au nevoie de folosirea fortelor lor în creatii variate, în trairi modificate de la o perioada scurta de timp – la alta.
De aceea suferinta începuturilor era marcata de faptul ca totul parea a nu se mai schimba.
Cu toate acestea, schimbarile erau active, erau legate de însasi activitatile umane, permanent diversificate.
Oamenii se schimbau – desi ei asteptau ca vremurile sa se schimbe . Deveneau mai priceputi, intuitiile urneau mintea oamenilor din static catre actiune, cautare, încercare.
S-au format societati puternice – societatile antice cunoscute bine de noi, acum. Ele s-au luptat pentru schimbare în planul spiritual neconstientizat, umblând dupa resursele umane si planetare care sa le ofere vibratie mai mare decât aceea pe care o aveau, o traiau ei.
Au umblat dupa pamânturi mai bune, dupa metale de vibratie înalta, dupa populatii cu vibratie spirituala individuala înalta.
     Vreau sa discutam despre felul în care mosii au învatat lumea, cum s-a perpetuat lumea în lumina învataturilor lor. Cum, de fapt, a devenit aceasta lume mai buna decât ar fi fost ea – daca nu era ajutata în acest fel, direct: de catre mosi.
Dupa glaciatiune, lumea s-a desfasurat în alt mod decât ne imaginam azi.
Venind dintr-o epoca a linistii, a curateniei, a unei creatii deosebit de îngrijit realizate, omenirea a continuat în acest fel sa traiasca, caci nu stia sa faca o viata altfel!!
Daca ne imaginam ca societatile erau zgomotoase, ca ceea ce credem a fi procesiuni ale populatiilor, sarbatori sau lucrari de mare anvergura erau dezordonate si galagioase – ne înselam.
Si nu pentru ca, conducatorii sau stapânii ar fi cerut-o sau ar fi impus-o; nu pentru ca mosii au transmis-o.
Ci pentru ca omul era asa: linistit, ordonat si curat de felul lui, venind dintr-o epoca total diferita de felul în care cunoastem azi omenirea – diferita din punctul nostru de vedere actual, comparativ cu ceea ce a devenit azi.
Indiferent ce ar fi facut, omul era înca, si avea sa se mentina mult timp: linistit, ordonat, curat si mai ales foarte interiorizat.
Chiar daca multe societati – dintre cele cunoscute de noi ca fiind sclavagiste înca din fasa (ceea ce nu este chiar adevarat) – erau din-greu-creatoare, numarând multi oameni si strângând în jurul lor si mai multi, prin acaparare, ele au ramas astfel mult timp particularizate în viata lor si în creatia lor deopotriva, în relatii si în comunicare.
Cu atât mai mult societatile care au beneficiat de prezenta permanenta a mosilor; ele nu au constituit însa un privilegiu pentru populatii mai mult înaltate decât altele, sau mai mult si mai bine creatoare, sau mai … „nepacatoase” în trecutul sau prezentul lor.
Ele au fost locuri de odihna pentru toate celelalte spirite: au cuprins permanent spirite întrupate în destine de odihna, dupa ce îsi terminau destinele în restul societatilor – în societatile deschise.
Vom numi astfel societatile:
societati deschise: adica deschise oricaror feluri de manifestare umana, fara vreun amestec moderator direct din partea mosilor sau entitatilor astrale ajutatoare sau dimensionale; pastrând relatii deschise unele cu altele, chiar daca cu timpul au cunoscut perioade de puternice restrictii sociale;
societati retrase: adica retrase din circuitul conventional (comercial, politic, de cunoastere reciproca) al societatilor umane.
Ele au ramas astfel necunoscute mult timp de catre cele deschise, functionând perfect în sistemul lor doar relativ închis: adica având relatii între comunitati apropiate de acelasi fel, sau folosind – mai cu seama la începuturi – comunicare de tip mental, comunicare condusa de mosi si de conducatorii directi ai societatilor de acest fel.
Caci mosii nu au condus niciodata, nici un fel de societati: ei fost si au ramas ajutatori ai lumii pe care au ajutat-o indiferent de natiune, popor.
     Chiar daca mosii au locuit perioade lungi de timp în special într-un anumit loc, în mijlocul unui anumit popor, ei au învatat popoarele sa se aprecieze reciproc, sadind prietenia în sufletele oamenilor, respectul, conlucrarea, întelegerea.
O asemenea împartire a fost creata asadar, si a functionat mult timp pe teritorii foarte largi, urmarind:
– odihna populatiilor spirituale întrupate, în perioada de început a noii forme de evolutii umane, o perioada a adaptarilor si învataturii folosirii noilor manifestari umane. Toate populatiile umane si toti fostii membrii de orice fel ai acestor populatii s-au întrupat pe rând în cele doua feluri de societati, beneficiind în mod egal de particularitatile lor de creatie si de socializare, fara nici o deosebire.
Conducatorii societatilor retrase nu erau dintre cei care fusesera conducatori ai societatilor deschise, ci exclusiv din rândul celor pregatiti de catre mosi, întreaga vreme cât ele au functionat în acest fel.
La vremea altor necesitati, mosii s-au retras definitiv din îndrumarile directe, din formatarile de specialisti pentru societati, lasând ca lumea sa functioneze folosindu-si fortele si adaptarile de care beneficiasera pâna atunci.
     Odata ce întreaga lume a fost astfel pregatita, mosii s-au retras: ori din viata pamânteana, ori din calea oamenilor – în enclave special pregatite dinainte, pentru activitatile lor curente, pe care le-au realizat dintotdeauna, indiferent ca au lucrat în mijlocul societatilor retrase sau, apoi, dincolo chiar de ele:
– In acest fel, discutam despre al doilea tel urmarit din timpul existentei societatilor retrase: sarcina conducatorilor, învatatorilor si, la nevoie, si a altor specialisti formati, învatati la scoala mosilor: de a pastra, prin metode mentale, vibratia înalta a pamânturilor de pretutindeni, a apelor si a regiunii aeriene apropiate de pamânturi si ape. Acest „aer” cuprinde însa structuri eterice matriceale planetare si stelare.

     Daca astfel de formatiuni au ajutat mult la echilibrarea vibrationala a planetei, amprenta emotional-mentala a omenirii ar fi distrus de la bun început mare parte din biosistemul planetar, s-ar fi distrus pe ea însasi daca nu ar fi existat ajutorul vibrational oferit de acesti oameni deosebit de puternici în planul mental-astral: echilibrati ei însisi si având sarcina de a echilibra câmpurile fluidice ale planetei întregi.
O asemenea activitate se realizeaza prin sunet si dirijare vibrationala, la o valoare medie care sa nu forteze, sa nu oboseasca mentalul si emotionalul uman, dar si cel vegetal si cel animal.
În acest fel, subconstientul uman a fost mereu impulsionat catre înaltare spirituala, chiar daca constientul uman a traversat epoci grele, în lupta permanenta a populatiilor de pretutindeni, între ele.
     Trecând în revista succint probleme legate de viata populatiilor stravechi, trebuie sa avem în vedere mai multe elemente care au ramas, sau nu, în viata oamenilor, dupa retragerea mosilor din contactele directe cu populatiile în mijlocul carora au trait milenii de-a rândul.
Multe din cele pe care populatiile de pretutindeni le-au trait pâna în mileniul 3 î.Ch. s-au modificat cu timpul, caci pe de o parte populatiile societatilor deschise s-au reorganizat pe sisteme de razboi, în timp ce societatile retrase s-au pregatit sa faca fata unor evenimente asemanatoare, dar pe alte doua fronturi:
- prin retragere, din fata popoarelor migratoare, al caror prim val s-a produs spre sfârsitul mileniului 3 si în mileniul 2 î.Ch. în Europa (în principal sa ne axam deocamdata pe acest teritoriu);
- prin asimilarea migratorilor, treptat, chiar pe teritoriile unde populatiile autohtone le-au creat loc din timp, apoi i-au lasat sa se împânzeasca în teritorii, treptat.
Populatiile retrase au fost constiente de necesitatea faptului ca migratorii veneau atrasi de destinele spirituale ale tangentei cu cei stravechi, cu mosii din aceste teritorii europene.
Subconstientul uman a fost întotdeauna foarte dezvoltat, desi ne vine greu sa credem acest lucru.
Populatiile retrase le-au oferit migratorilor spatiu si timp de adaptare, facând totul sub coordonarea cu întelepciune a mosilor: care nu au actionat niciodata ca razboinici, ca strategi în razboaie, ci ca oameni pasnici, dar constienti de necesitatea evaluarii corecte a situatiilor cu care lumea se confrunta.
S-au cautat si s-au gasit solutii pasnice în acele timpuri, caci si populatiile nu erau agresive peste tot, atât de agresive pe cât au fost valurile urmatoare, din mileniul 1 î.Ch – 1 d.Ch.
Prin astfel de solutii toate populatiile au câstigat mult mai mult decât cele care au purtat razboaie deschise (în sud): cotropind sau lasându-se cotropiti din lipsa unei experiente spirituale profunde.
     Desfasurarile evenimentelor populatiilor autohtone au urmat astfel un curs relativ linistit pâna în mileniul I î.Ch., chiar daca în sudul Europei s-au desfasurat destule razboaie locale.
Dar majoritatea populatiilor, despre care unii istorici nici nu cred ca au existat între „coborârea din animalitate” si Grecia antica (Elada), au fost si au ramas în teritoriile central-nordice, ducând o viata echilibrata si linistita.
Daca ne imaginam însa ca o asemenea viata nu era cunoscuta, ne înselam.
Despre mosi stim bine azi, dar nu ne vine sa credem. Prometeu titanul, Asclepios medicul – cunoscut sub numele romanizat Esculap (despre care se stie ca îsi cucerise nemurirea: legenda spune ca oferea si altora nemurirea, dar de fapt este vorba despre faptul ca a fost de ajuns doar descoperirea unui „nemuritor” pentru a se face legatura, si a se întelege ca nu erau numai unul-doi, ci multi, si în fata carora armatele imperiilor nu aveau nici o putere), ar fi numai doua exemple.
Sunt fenomene care nu se puteau atunci explica – si nu erau consemnate oficial, în speranta ca vor fi întelese si folosite restrâns, pentru beneficiul unor structuri ascunse de ochii popoarelor lor.
Dar ele au circulat în lume pe cale orala, din generatie în generatie. Existând însa relativ putine marturii si un bagaj enorm de umplutura cu un grad urias de nesiguranta, totul a circulat sub forme relative înafara locurilor de origine, unde au existat conditii de supravietuire a informatiilor sub forma destul de corecta, încifrata în obisnuintele curente ale localnicilor.
Totusi, este de retinut faptul ca în spatele unui Prometeu sau Asclepios exista un sir lung de persoane cu acelasi fel de sarcina si cu derulari asemanatoare în fiecare popor. Spre exemplu, vom întâlni legenda lui Prometeu în Elada, dar si în Dacia: si nu pentru ca o astfel de legenda a circulat si a fost preluata de alte popoare – azi fiecare popor încercând sa-si aroge dreptul celui dintâi creator.
Ci pentru ca legenda are la baza acelasi fel de ajutatori planetari, care au adus si poporului în mijlocul caruia s-au nascut, si pamânturilor, apelor si aerului pe care poporul îl respira: ajutor deosebit de important, atragând, prin structurile fluidice ale sistemelor lor corporale, volume uriase de fluxuri de vibratia cea mai înalta a timpului lor planetar.
Au contribuit întotdeauna, astfel, la întretinerea energo-materiala a lumii lor, la ridicarea – mai mult sau mai putin constienta, dupa gradul de avansare în cunoasterea proprie – nivelului vibrational al planetei, alaturi de mosii, învatatorii si calatorii instruiti de catre mosi.

     Vom vedea cum, în Pestera Ialomicioarei, din inima muntelui Batrâna (Muntii Bucegi) este daltuita în piatra, strategic ascunsa pentru ochii trupesti, aceeasi legenda: legenda ajutatorului care aduce lumina spirituala poporului sau, purtatorul unei „crengute de lumina” din Pomul Cunoasterii Binelui si Raului…
Noi stim, putem acum chiar si la nivele mai joase de vibratie (caci la nivele înalte stim si aplicam cu multa siguranta), sa discernem binele si raul – chiar daca multi dintre noi nu au interesul sa puna în practica o asemenea discernere.
Este sarcina, datoria noastra spirituala, a celor care avem aceasta putere: discernamântul si aplicarea lui în viata curenta, sa urmam acest drum si astfel, prin consolidarea lui, radiant, sa raspândim totul în lume, cu tot curajul de care putem fi în stare.
Iar acest lucru se datoreaza ajutorului pe care l-am primit, si îl primim, si îl vom primi întotdeauna din partea unor ajutatori de acelasi fel, gata sa se sacrifice întotdeauna pentru înaltarea noastra spirituala.
Acest ajutor este samânta pe care ei au lasat-o în lume, despre care ei stiau bine ca se va dezvolta sub puterea schimbarii vremurilor (cresterea vibratiei planetare) si astfel prin activarea memoriilor personale ale fiecarui spirit întrupat din întreaga omenire.
Numai activarea memoriilor stravechi ale spiritelor umane va umple cândva treptat golurile cunoasterilor universale si totul va deveni credibil prin amintirea ca atare, oamenii renuntând fara probleme la cererea de marturii concrete, exclusiv materiale, pentru a cunoaste fiecare amanunt al vietii: în Lemuria, în Atlantida sau în istoria veche – dar apropiata de zilele noastre.
     Traim vremuri în care se dezvolta, printre altele, plexul (chakra) retrocognoscibilitatii (situat ceva mai jos de plexul fruntii numit ajna în lb. sanscrita, adica în fata seii nasului), care va activa revenirea la puterea de rememorare a tuturor vietilor anterioare.
Întelegerea vietii desfasurata astfel ne va ajuta sa detaliem obiceiuri ale populatiilor pe care le regasim în portul popular, în cântecele traditionale (vechi, mostenite din generatie în generatie), în obiceiurile populare care au cele mai obisnuite elemente ale lor – comune cu ale altor populati, din alte teritorii.
Multe popoare au pastrat particularitatile din care s-au detasat la un moment dat, formând populatii locale spirituale distincte, cu evolutii diferite.
A crede ca celtii au fost în totalitate popoare migratoare care au venit din Asia si s-au stabilit pe teritorii fara populatii, asemenea gotilor si altor grupuri migratoare venite în mileniul I î.Ch. si I d.Ch. – ar fi o mare eroare.
     Europa a fost întotdeauna locuita, la fel ca si toate celelalte continente – si înainte, si dupa glaciatiune.
Populatiile autohtone însa au avut un fel discret de trai, linistit si echilibrat. Au constientizat si au învatat de la mosii popoarelor lor tot ceea ce le deosebea profund de populatiile noi (venite prin migratie) si au acceptat, instinctiv si intuitiv, faptul ca ei, localnicii, aveau sa devina adevarati învatatori ai populatiilor care migrau spre teritoriile lor, si care aveau sa vina în continuare pe meleagurile lor cândva linistite.
Stiau însa ca este în legile firii ca lucrurile sa se petreaca astfel. Si toate aceste populatii traditionale, autohtone, s-au ajutat între ele si s-au pregatit, dupa cum erau vremurile, cu o multime de strategii de mentinere în viata a obiceiurilor si activitatilor lor, a cunoasterilor: si problemelor pe care aveau sa le rezolve, si a celor pe care nu mai aveau putere sa le rezolve în viitor.
     Mosii i-au învatat sa lupte pe doua cai:
- pentru supravietuire cu orice pret, unde retragerea si fuga din fata migratorilor era o necesitate de supravietuire a neamului lor, a bogatiei spirituale pe care o aveau în acel moment;
- pentru a face fata luptei deschise, atunci când nu neaparat migratorii, ci urmasii celor dintâi aveau sa-si piarda si ultima farâma de intuitie a spiritualitatii lor profunde, luptând cu disperare sa cucereasca loc si timp pentru sustinerea propriei lor vieti, în fata invaziei altora.
Mosii nu au dat spre învatatura strategii de lupta, dar oamenii au avut pe de o parte dorinta de lupta pentru apararea valorilor lor spirituale, iar pe de alta parte au putut adapta cunoasterile lor anterioare, dedicate caselor, lucrurilor lor obisnuite, vietii lor obisnuite: o adaptare la noile vremuri, mult mai tulburi, pe care le traiau.
     Principiile calauzitoare ale mosilor, asadar, urmau o linie de întelegere a tuturor populatiilor lumii.
De aceea, ei nu au dat niciodata îndrumari de razboi, dar au lasat pe altii sa o faca.
Principalul lucru pe care ei l-au oferit drept învatatura oamenilor aflati în contact cu ei a fost crearea unei linii de actiune prin care omul sa se orienteze cu cele cunoscute de el în orice situatie a vietii, indiferent daca era timp de pace sau timp de razboi.
Omul astfel învatat aborda cu curaj si seriozitate orice aspect al vietii sale, aprofunda orice cunoastere si orice munca pâna când simtea el ca a ajuns acolo unde trebuie sa se opreasca.
Daca din acel loc, dupa un timp de aplicatie, simtea ca poate merge mai departe, avea învatatori, maestrii (maiastrii), si apoi loc si timp special pentru a face tot ceea ce simtea nevoie sa faca.
     Oricui îi erau deschise drumuri spirituale si, cu seriozitatea cu care fiecare om intra în viata si pasea pe drumurile vietii proprii, mergea oriunde si se oprea exact acolo unde simtea nevoia.
Mai departe aveau sa mearga altii, avea sa priveasca la munca lor, sa simta daca poate face acelasi lucru mai departe, ajutati de cei care îi depasisera; sau sa se opreasca definitiv din acea cale, dar sa lucreze mai departe tot ceea ce avea în destinul lor.
Fiecare om îsi simtea, intuia astfel destinul, iar mosul cel mai apropiat stia bine la ce trebuie sa se astepte din partea fiecarui localnic.
Fiecare om trebuia sa ajunga, prin propria sa încredintare, la dezlegarea firelor destinului sau. Fiecare om avea puterea sa simta, si era încurajat sa simta tot ceea ce putea, de-a lungul vietii sale. Familia sa îl ajuta, si el însusi ajuta pe cei din jurul sau sa ajunga la întelegerile proprii, fiecare în felul sau, ca si el.
Indiferent daca era barbat sau femeie, fiecare om în parte sustinea, cu fortele pe care astfel si le constientiza mereu, dezvoltarea tuturor cosocietarilor sai, dezvoltarea armonioasa a asezarii si îngrijirea tuturor teritoriilor din jurul asezarii sale.
Fiecare asezare avea constiinta existentei de sine si constiinta ca face parte dintr-o societate fara de care lumea ei nu putea trai singura. Spre deosebire de lumea societatilor deschise, în care cunoasterea apartenentei la lumea universala se sfârsise dupa numai câteva generatii de munca fizica bruta, în societatile retrase lumea era constienta de existenta întregii societati umane planetare.
     Toti mosii, învatatorii si maiastrii discutau despre felul în care alte societati faceau în mod curent cele pe care le faceau si ei – cu deosebiri marcate de specificul local.
Indiferent daca era vorba despre societati retrase sau societati deschise. Învatau astfel si ce greseli facusera, si fac în continuare oamenii, ce ar fi trebuit sa faca si ce nu trebuia sa faca ei pentru a-si lasa semenii sa-si dea seama singuri de greselile lor.
Din asemenea experiente, ei lucrau asupra înclinatiilor formate în subconstient, din vieti anterioare sau din influentele de la distanta, pe care le constientizau prin învataturile primite.
Astfel de învataturi aveau puterea de a îndruma oamenii catre ajutor radiant, oferit mediului înconjurator – fie ele vegetal sau animal, constientizând de asemenea si influenta pozitiva pe care o raspândeau mediului uman de pretutindeni.
În plus, oamenii stiau bine ca sunt purtatorii unor obiceiuri omenesti care nu se dezvaluiau decât când erau într-un mediu asemanator.
Dezvoltau astfel vigilenta în fata lumii, pregatindu-se astfel sa faca fata:
- pe de o parte mediului general de vibratie aflata mereu în scadere, în care influenta lumii vegetal-animala (mult mai instinctuala decât omul gânditor) devenea tot mai acuta,
- iar pe de alta parte mediului social care le batea la usa: calatorii comerciali sau doar calatori curiosi care circulau mult mai deschis în regiunile de miazanoapte (în Europa) decât în regiunile din miazazi (de exemplu Persia, Egipt, Arabia). ---turci---- Stiau totusi ca vremea confruntarii cu popoarele razboinice din sud nu era foarte departe. Dar nu învatau sa lupte si sa cucereasca. Ceea ce aveau de cucerit avea sa fie echilibrul format din supravietuire si aparare. Iar ceea ce au fost întelese ulterior drept „cuceriri”, pâna la începutul mileniului I Î.Ch. erau de fapt întelegeri între populatiile traditionale (locale), îndrumate în mod consensual de catre mosi.
     Dintre toate învataturile pe care oamenii le primeau de la mosii pamânturilor pe care traiau, câteva reliefau o învatatura de baza, pe care se cladeau toate celelalte: în primul rând egalitatea perfecta între toti membrii societatilor, încredintarea mai presus de toate ca toti oamenii erau egali prin nastere, având drepturi egale si obligatii în egala masura.
Ca fiecare avea putere sa înteleaga lucrurile mai usor sau mai greu, dupa un timp mai scurt sau mai lung de aplicatie, ca oamenii aveau forta fizica diferita si de aceea era necesar sa desfasoare o activitate în comun cu altii – acestea erau lucrurile pe care oamenii le învatau de copii. Prin respectul pe care mosii îl inspirau celor din jur, nici o învatatura nu era refuzata si niciodata oamenii nu contestau ceea ce învatau.
Caci orice învatatura se dovedea corecta si buna pentru fiecare om în parte si pentru întreaga comunitate, simtita din strafundurile spirituale ale fiecarui om liber.
     Astfel, femeile si barbatii, copii, adultii si batrânii aveau drepturi si participari egale în comunitate. De asemenea, oamenii aveau cunoasterea acelor lucruri care aveau sa formeze pasul viitorului si participau dupa puterea fiecaruia la pregatirile care se puteau face în acele directii.
Este necesar sa se înteleaga si faptul ca – chiar daca acest lucru aparent nu semana a egalitate recunoscuta de noi azi – cel care avea mai multa pricepere, experienta, avea sarcina mult mai mare de lucru în comunitate, decât ceilalti. De altfel, asemenea cunoasteri erau unanim recunoscute si acceptate de cei în cauza, care doreau mai presus de orice sa-si ofere priceperea, experienta, puterea de lucru, întelegerile profunde – celor din jurul lor. Cu atât mai mult: maiastrii, învatatorii si mosii.
Si daca discutam despre asemenea întelegeri, este necesar sa precizam faptul ca printre acesti oameni-ajutatori cu experienta, putere de munca si întelegere, rabdare în a oferi totul celor din jurul lor, se numarau în egala masura femei si barbati. Daca discutam folosind numirea de „mosi”, asta nu înseamna ca în rândul lor erau numai barbati.
Vom vedea cu alte prilejuri femei care initiau barbatii-calatori-învatatori în cele mai complexe cunoasteri umane – nu numai ale timpului, ci si ale tuturor timpurilor omenirii. Asemenea lucruri erau realizate de femei stravechi, cu forte uriase fata de ceea ce credem azi: mentale si emotionale deopotriva.
Realizarea lucrarilor de importanta locala si teritorial-extinsa presupunea unirea energiilor de tip femeiesc cu cele de tip barbatesc în egala masura pentru puterile specifice mosilor, dar si învataturi de folosire specifica a energiilor proprii femeilor si barbatilor din comunitatile pe care le coordonau. Toate lucrarile cuprindeau în egala masura învataturi realizate în domeniul energiilor feminine si ale celor masculine, iar învatatorii si maiastrii asezarilor aveau cuprindere în egala masura pentru aplicatii care foloseau în mod echilibrat ambele feluri de energii.
     Este important de înteles faptul ca, chiar dupa retragerile mosilor din comunitatile umane retrase, ei au ramas în aceeasi structura – barbati si femei: nu neaparat pentru perpetuarea lor, caci majoritatea nu au avut nevoie de marirea comunitatilor pe aceasta cale, si nici pentru ca trebuiau sa ofere cunoastere în continuare oamenilor – distinct pentru barbati si pentru femei, ca si înainte.
Însa lucrarile de echilibrare vibrationala a pamânturilor si apelor, care au constituit cele mai importante lucrari ale lor – si constituie în egala masura si azi – au avut, si au mereu nevoie de vehicularea unor energii si transmisiuni vibrationale specifice celor doua sexe.
De aceea, chiar daca comunitatile mosilor sunt azi foarte restrânse, ele cuprind în mod egal femei si barbati, fara ca activitatile lor sa cuprinda si echilibrari proprii sexuale.
Echilibrarile lor se fac în mod constient prin emisii-receptii de energii la nivelul tuturor corpurilor fluidice, prin activitati echilibrate si prin reechilibrari la nevoie – în functie de vechimea corpurilor – prin somn, hrana redusa – dar bine aleasa, prin miscare, prin comunicare si prin activitate intelectuala.