Reflectii asupra revolutiei ruse de Nicolai Berdiaev publicat la 19.11.2011
Reflectii asupra revolutiei ruse
     Revolutia în Rusia a avut loc. Este un fapt, nu ramâne decât sa-l constatam.
Recunoasterea unui fapt nu implica deloc aprobarea lui.
Revolutia este un fenomen al naturii, care nu e de discutat, cum nu s-ar putea discuta daca este locul sau nu sa recunoastem cutremurul de pamânt în Japonia, bunaoara. Revolutia rusa este o mare nenorocire.
Orice revolutie, de altfel, este o calamitate.
Nu au existat niciodata revolutii fericite; dar revolutiile sunt opera întelepciunii divine si iata pentru ce popoarele au mult de învatat din ea.
     Revolutia rusa este însa abjecta ca orice revolutie. Nu au existat niciodata revolutii frumoase, armonioase si fericite. De altfel, toate revolutiile au dat gres, nu a fost niciodata o revolutie reusita.
Revolutia franceza, care se zice „mare", a fost, ea însasi, abjecta si nereusita; ea nu a fost mai buna ca revolutia rusa, nici mai putin însângerata si mai putin cruda; ea a fost, de asemenea, ateista si distructiva cu privire la tot ce Istoria consacrase pâna atunci.
     Revolutia rusa nu este ceea ce se cheama „mare", ea nu e decât o revolutie importanta, lipsita de aureola morala.
Se vor gasi însa istorici pentru a o idealiza, a o canoniza si preamari pentru a crea împrejurul ei o legenda si a o împodobi cu o aureola, apoi alti istorici vor veni în urma, care vor demasca acest idealism si vor distruge aceasta legenda.
Sarmanii rusi, care au suferit crud din pricina revolutiei moraliceste si materialiceste, par ca au uitat ce este o revolutie. E mai placut a citi lucrari asupra istoriei unei revolutii decât a trai una
     Indignarea prea accentuata contra revolutiei bolsevice, faptul de a atribui prea exclusiv toate crimele bolsevicilor, nu este oare, adesea, rezultatul unei oarecare idealizari a revolutiei, ca si cum nu s-a biruit aceasta iluzie ca o revolutie ar putea sa fie binefacatoare si nobila?
     Memoria istorica este foarte scurta, la oamenii unei perioade revolutionare. Multi oameni ai unei epoci revolutionare ar vrea sa o dirijeze dupa voia lor si sunt furiosi ca n-o pot face.
Se uita însa ca este imposibil a conduce o revolutie, dupa cum este imposibil a o opri.
Revolutia este fatalitate si element dezlantuit.
Or, bolsevicii nu au condus revolutia, ei nu au fost decât arma ei docila. Cele mai multe aprecieri ale revolutiei sunt întemeiate pe presupunerea ca ea ar fi putut tot asa de bine sa nu fi avut loc, ca se putea evita sau ca ea ar fi putut fi înteleapta si blânda, daca acesti briganzi de bolsevici nu ar fi împiedicat-o.
Astfel, devine imposibil a masura adevaratul sens al revolutiei si a experimenta spiritualiceste tragedia ei.
     Nimic nu e mai de plâns decât discutiile asa de frecvente în societatile ruse din strainatate asupra chestiunii: „Evenimentele din Rusia sunt ele revolutie sau simple tulburari?" Si asupra celeilalte: „Cine sunt responsabilii?"
Noi vedem în aceasta un fel de a se consola pe sine însusi care este de o neputinta si de o senilitate completa.
     Efectiv, orice revolutie este o epoca de tulburare; este o descompunere progresiva a societatii si a vechii culturi
Conceptiile care îsi reprezinta revolutia dupa un ideal si dupa norme trebuie sa fie cu totul parasite.
Revolutia nu este niciodata asa cum trebuia sa fie, caci nu este o revolutie obligatorie; o revolutie nu ar putea fi o obligatie.
Revolutia este o fatalitate asupra popoarelor si o mare nenorocire; dar se cuvine sa se suporte demn aceasta nenorocire, cum se cuvine sa fie îndurata demn boala sau moartea unei fiinte apropiate.
     Trebuie considerata ca lipsita de orice perspectiva istorica mentalitatea dupa care s-ar vrea sa se împiedice revolutia plecând de la principii prerevolutionare.
Aceasta înseamna sa nu vrei sa întelegi nimic din ceea ce este o revolutie; a închide ochii asupra naturii ei.
Revolutia seamana unei boli infectioase grave.
Indata ce infectia a patruns în organism nu se mai poate opri cursul inevitabil al bolii.
Natura revolutiei este astfel ca ea trebuie sa se exprime pâna la capat, sa-si epuizeze elementul de turbare violenta înainte de a suferi înfrângerea finala si a degenera în contrariul sau, pentru ca antidotul sa se nasca din însusi raul.
Tendintele extreme trebuie, inevitabil, sa triumfe si tendintele mai moderate vor fi respinse si distruse.

     Intr-o revolutie mor chiar acei care au inaugurat-o sau care au visat-o. Asa este legea revolutiei si asa este, dupa gândirea geniala a lui Joseph de Maistre, vointa Providentei, operând totdeauna într-un mod ocult asupra revolutiilor.
Dumnezeu pedepseste oamenii si popoarele prin revolutii.
Trebuie parasita ca pe o nebunie rationalista orice speranta ca partide mai moderate si mai întelepte - girondini sau constitutionalisti democrati - vor putea sa domine elementele revolutiei si sa o conduca
. Aceasta este cea mai irealizabila dintre toate utopiile.
     In revolutia rusa utopicii erau constitutionalistii democrati.
Bolsevicii au fost realistii. Visurile pe care le nutreau nu erau deloc utopice si lipsite de sensul comun de a transforma Rusia într-o tara de drept democratica, asigurând ca s-ar putea constrânge poporul rus - prin forta discursurilor umanitare - sa recunoasca drepturile si libertatile omului si cetateanului si ca ar fi posibil sa dezradacinezi instinctele de violenta la guvernanti ca si la guvernati prin masuri liberale.
Ar fi fost o revolutie de necrezut, negarea tuturor instinctelor istorice si a traditiei poporului rus - mai radical înca decât cu bolsevicii, care si-au apropiat metodele traditionale de guvernare si au exploatat unele instincte seculare ale poporului.
Bolsevicii nu erau deloc „maximalisti", erau „minimalisti" care lucrau în sensul celei mai mici rezistente, în complet acord cu aspiratiile instinctive ale soldatilor extenuati de un razboi pe deasupra fortelor lor si dorind arzator pacea: a taranilor invidiosi pe pamânturile seniorilor, a muncitorilor excitati si razbunatori.
Maximalistii au fost aceia care voiau cu orice pret continuarea razboiului si nu aceia care decisesera sa se ispraveasca cu acesta, arunci când razboiul se descompunea în interior.
Cei ce favorizeaza elementele irationale ale revolutiei lucreaza oarecum mai întelept si, într-un fel, mai realist decât aceia care cauta sa realizeze în acest element irational un plan teoretic de politica rationala.
     Revolutia grabeste si distruge toate planurile teoretice ale politicienilor rationalisti si, din punctul sau de vedere, are dreptate.
Politica teoretica si rationalista nu ne lasa sa simtim nici o baza organica - ea este lipsita de orice forta elementara, de orice radacina profunda, în timp ce, într-o revolutie, este forta unui element national, denaturat si bolnav.
     Bolsevismul este o nebunie rationalista, o manie de regularizare definitiva a vietii rezemându-se pe elementul popular irational. In ceea ce priveste rationalismul politicienilor liberali, care este gata sa recunoasca oarecare drepturi irationalului, el nu se reazema pe nici o forta elementara.
Bolsevismul a fost o realizare denaturata a ideii ruse si pentru aceasta a triumfat. El a fost ajutat de faptul ca sentimentul ierarhiei este foarte slab printre rusi si înclinatia spre o putere autocratica este, la noi, foarte pronuntata.
Poporul rus nu a vrut sa stie nimic despre vreo guvernare de drept si despre constitutie.

     Când o revolutie a izbucnit în soarta unui popor, când i-a sosit aceasta nenorocire, nu mai este altceva de facut decât sa te pleci înaintea faptului ca si cum ar fi opera Providentei, s-o accepti ca în felul tuturor suferintelor si al tuturor nenorocirilor vietii, al tuturor marilor încercari, sa rezisti cu toate fortele tale spirituale ispitelor revolutiei, sa ramâi credincios la ceea ce ti-e sacru, sa cobori fortele în catacombe, sa înduri aceasta nenorocire luminând-o cu lumina sentimentului religios, luând-o ca expiatia unei greseli, sa ajuti si sa sustii curentele de viata, formatiile pozitive, gratie carora revolutia evolueaza spre contrariul sau, catre creatia autentica.
Moraliceste este fals a crede ca izvorul raului este în afara de tine însuti, ca esti un vas de sfintenie cuprinzând binele. Sub astfel de dispozitii cloceste fanatismului vrajmas si crud.
Este tot asa de fals a acuza de tot raul pe evrei, pe francmasoni, pe intelectuali, cum si a te lega de crimele burgheziei, ale nobletei si ale puterilor vechi.

     Nu, izvorul raului se gaseste, de asemenea, în mine si trebuie sa iau partea mea din greseli si din raspunderi.
Aceasta era adevarat în timpul vechii autocratii si aceasta ramâne adevarat în raport cu bolsevismul.
Singure formatiile moleculare ale vietii intelectuale a poporului, spirituale si materiale prepara, pe nevazute, sfârsitul revolutiei si o duc la o iesire.
     In cursul unei revolutii razboaiele civile nu ar putea fi evitate, iar în timpul acestora, mare eroism si multa abnegatie vor trebui sa fie cheltuite.
Dar niciodata un razboi civil nu va pune capat unei revolutii, nu va dezlega tragedia revolutiei.
Razboaiele civile apartin în întregime elementului irational al revolutiei, ele ramân în domeniul dezagregarii revolutionare si o maresc.
Razboaiele civile între armate revolutionare si contrarevolutionare sunt, în general, lupta fortelor revolutionare contra fortelor dinainte de revolutie, adica tocmai fortele atinse de revolutie.
Contrarevolutia reala nu se poate opera decât prin forte postrevolutionare si, prerevolutionare, prin forte care se vor fi dezvoltat în sânul chiar al revolutiei.
     Contrarevolutia, care deschide o noua epoca postrevolutionara, nu ar putea fi opera claselor si partidelor pe care revolutia le-a pagubit serios si pe care le-a aruncat de pe primul plan.
Napoleon este „fiul revolutiei" care a pus sfârsit tulburarilor în Franta si nu sunt nobilii, emigratii, partidele pe care revolutia îi daduse deoparte din irezistibilul sau curent.
Printr-un fel de procedeu patologic care se petrece în organism, revolutia cuprinde, în propriul sau "sân, fortele care vor sfârsi prin a o scapa de demonii sai.
Acela care trebuie sa gaseasca o iesire revolutiei, sa desfaca nodurile ei inexorabileabile, cel mai adesea este pentru ca o va fi „purtat întreaga în sine însusi".
Nici o lupta externa nu va putea sa-i puna capat. Bonapartismul este un deznodamânt tipic al revolutiei.
Ceea ce face forta lui Cromwell si al lui Napoleon este ca ei sunt oameni ai fatalitatii, purtatorii destinului revolutiei.
     Experienta istorica si propria noastra experienta morala ne învata astfel ca revolutiile nu pot fi învinse decât prin forte postrevolutionare, de elemente diferite si de cei care dominau înainte de revolutie si de cei care domina în timpul ei.
Tot ce este prerevolutionar nu este, într-adevar, decât unul din elementele interne ale revolutiei însasi, a descompunerii revolutionare. „Prerevolutionara" si „revolutionara" nu sunt decât aceeasi entitate luata în momente diferite.
Revolutia este vechiul regim a carui descompunere se sfârseste si nu este scapare nici în ceea ce a început a se strica, nici în ceea ce se termina de stricat.
A pune capat revolutiei ruse, a scapa lumea de cosmarul ei însângerat, aceasta nu este posibil nici nobilimii agrare ruse doritoare de a-si lua pamânturile, nici vechii burghezii ruse cautând sa-si recapete uzinele si capitalurile, nici intelectualilor rusi de vechiul tip, tinzând sa restabileasca vechiul prestigiu al ideilor lor si a realiza programul lor politic de altadata.
In revolutia rusa este Rusia seniorilor si Rusia intelectualilor, care mor dureros, si o Rusie noua, necunoscuta, care începe sa vada lumina.
     Cine va putea sa puna sfârsit revolutiei ruse?
Taranii rusi, noua burghezie nascuta din revolutie chiar, armata rosie revenita din însângeratul sau delir, intelectualii noii specii, care vor dobândi - în urma experientei tragice a revolutiei - o substanta spirituala mai adânca si idei pozitive noi.
Este, oare, bine sau rau? E asa cum e; asa e destinul.
     Nu este nimic bun de asteptat în mod special de la Rusia, dupa revolutie. Devastarile sunt prea grave, demoralizarea prea teribila. Nivelul culturii trebuie sa coboare.
Dar trebuie privit destinul în fata. Nu este nici un motiv de a avea o vedere optimista asupra viitorului, religia crestina nu recomanda aceasta. Lumea se îndreapta spre o dualitate tragica si spre o lupta între elemente spirituale opuse.
Este un fapt, însa, de o importanta enorma, ca iluziile vor fi risipite si omul va fi pus în fata realitatii pozitive.
     Este acelasi lucru despre revolutie ca si despre tot în Istorie, ele nu servesc la ceea ce au crezut ca servesc.
Sensul lor este ignorat chiar de aceia care iau partea cea mai activa în ele. Ceea ce ramâne este ca vointa noastra trebuie sa fie îndreptata spre realizarea admirabilei gândiri a lui Joseph de Maistre: „O contrarevolutie nu trebuie sa fie o revolutie contrara, ci contrariul unei revolutii".
     Este imposibil de a trai cu un sentiment negativ, cu un sentiment de ura, de turbare si de razbunare. Este imposibil a salva Rusia cu sentimente negative.
Revolutia a otravit Rusia prin turbare si betie de sânge. Ce se va întâmpla cu sarmana Rusie daca contrarevolutia o otraveste cu o noua turbare si o îmbata cu un sânge nou?
Va fi prelungirea însângeratului cosmar revolutionar si nu o iesire din acest cosmar. Partida turbarii si a urii este una si indivizibila, ea reuneste pe comunistii si monarhistii extremisti.
     Nici o viata nu poate fi creata din elemente negative; viata pretinde, în principiul sau chiar, elemente pozitive.
Dragostea noastra trebuie sa biruie totdeauna asupra urii. Noi trebuie sa iubim cu atât mai mult Rusia si poporul rus cu cât nu ne e posibil a urî revolutia si bolsevicii. O puternica dragoste de pamântul rus, de sufletul national rus, trebuie sa fie la originea politicii noastre.
Singura, aceasta tendinta poate fi considerata ca o stare spirituala normala.
     Revolutia bolsevica a fost nascuta din sentimente negative, ea a fost opera turbarii. Daca sentimente negative de forta egala ar fi fost îndreptate contra ei aceasta s-ar preface într-o opera de furie si ar fi distrugerea care s-ar urmari.
Totusi, trebuie sa se recunoasca, cu durere, ca sentimentele negative si violenta biruiesc prea adesea la oamenii pe care revolutia i-a lovit si jignit crud. Aceasta dovedeste ca ei nu au stiut sa înteleaga sensul spiritual al revolutiei si ca au trait-o numai exterior, fizic.
     Intr-adevar, problema cea mai mare care se pune înaintea Rusiei, ca si lumii întregi, este aceea de a gasi o iesire din cercul însângerat al revolutiilor si al reactiilor pentru a ajunge la o noua ordine sociala.
Un infinit rau de reactie si revolutie se deschide pe calea negativa, pe care o determina reactiile numai negative.
Sângele naste sânge. Sângele a otravit deja popoarele. Revolutia îmbraca, prin ea însasi, caracterul unei reactii negative; ea este natura reactionara si trebuie sa te salvezi de stapânirea reactiilor negative.

     Asta este datoria noastra spirituala, datoria noastra, a crestinilor.
     Revolutia a avut loc. Ea a fost o reactie sumbra si însângerata contra raului epocii prerevolutionare, a raului vietii vechi; ea a fost o reactie cruda contra unei reactii crude.
Or, toate puterile sufletului trebuie sa fie îndreptate spre bine.
     Reastaurarea vechii vieti, a aceleia de dinainte de revolutie, este imposibila. Când se citesc scrisorile ultimei tarine ruse catre ultimul tar rus, simti pânâ în adâncurile tale ca revolutia era predestinata si inevitabila, ca vechiul regim este definitiv condamnat, ca întoarcerea spre trecut este imposibila.

     Si aceasta condamnare nu atinge personalitatea acelora care au fost martiri si care, ca oameni, valorau cu mult mai mult decât actualii conducatori. Nu exista restaurare, exista miscari convulsive si spasmodice de forte care sfârsesc prin a se descompune în revolutie - forte pe care evolutia le-a dezagregat - si apoi încercari noi, desemnate de fortele pe care revolutia le-a facut sa se nasca si care cauta sa pastreze izbânzile vitale pe care le-au dobândit.
     Este lucru nebunesc sa vrei sa restaurezi ceea ce a sfârsit prin revolutie.
Iesirea înseamna a se închide într-un cerc magic. Iesirea nu ar putea fi ceruta unei miscari de dreapta sau de stânga; ea nu poate fi gasita decât printr-o miscare în înaltime si profunzime. Contrarevolutia ideilor trebuie sa se îndrepte spre crearea unei vieti noi în care trecutul si viitorul se reunesc în etern; ea trebuie, deopotriva, sa se îndrepte contra oricarei forme de reactie.
Revolutia a distrus orice specie de libertate în Rusia si contrarevolutia trebuie, de aceea, sa fie o miscare eliberatoare; ea trebuie sa acorde rusilor libertatea - libertatea de a respira, de a gândi, de a se misca, de a ramâne pe loc si de a trai o viata spirituala. Daca este în aceasta un paradox, el trebuie înteles în toata amploarea sa.
     Nu s-ar putea considera revolutia numai în forma ei externa. Este inadmisibil sa nu vad în ea decât un fapt empiric fara nici o legatura cu viata mea spirituala, cu soarta „mea". Daca ramâne în aceasta atitudine exterioara, omul nu poate decât sa se înabuse de turbare neputincioasa.
Revolutia a avut loc nu numai în afara de mine si deasupra mea - asa, ca un fapt incomensurabil cu sensul vietii mele, adica lipsit pentru mine de orice sens; ea a avut loc si pentru mine, ca un eveniment interior al vietii mele.
Bolsevismul a luat fiinta în Rusia si acolo a învins, pentru ca sunt ceea ce sunt, pentru ca nu exista în mine o reala forta spirituala, aceasta forta a credintei, capabila de a muta muntii.
Bolsevismul este pacatul meu, greseala mea. Este o încercare care îmi este impusa.
Suferintele pe care mi le-a pricinuit bolsevismul sunt expierea greselii mele, a greselii noastre comune si a pacatului nostru comun. Toti sunt responsabili pentru toti.
Singur acest fel de a trai si de a concepe o revolutie poate fi privit ca inspirat de religie, singura aceasta aduce o lumina spirituala. Revolutia rusa este destinul poporului rus si al meu, rascumpararea si expierea datorata de popor si de mine.
Cei din „dreapta" sa nu mai ia acel aer nevinovat, suficient si indignat. Pacatele lor sunt grave si trebuie sa îndure o penitenta severa. Trebuie sa traiasca revolutia în mod demn, cu o mare forta morala, pâna la sfârsit , asa ca o nenorocire trimisa de Dumnezeu.
Va fi salvat acela care o va îndura pâna la sfârsit.
Insa acei care nu vad în bolsevism decât violenta exterioara a unei bande de briganzi exercitându-se asupra poporului rus, au despre aceasta o conceptie superficiala si falsa.
Nu se concep astfel destinele istorice ale unui popor. Este un punct de vedere apartinând unor oameni suferind din pricina revolutiei sau unor luptatori activi orbiti de furia luptei.
     Bolsevicii nu sunt o banda de briganzi atacând poporul rus pe drumul sau istoric si legându-l de picioare si de mâini; victoria lor nu este deloc rezultatul unei întâmplari. Bolsevismul este un fenomen mult mai adânc, mai teribil si mai îngrozitor. Bolsevismul nu este un fenomen extrinsec, ci intrinsec poporului rus. Este o boala morala grava, este raul organic al poporului rus.
Bolsevismul nu este decât un reflex al viciului intern care rezida în noi; nu este o realitate ontologica independenta; el nu are fiinta în el însusi; nu este decât o halucinatie a spiritului popular bolnav. Bolsevismul corespunde starii morale bolnave a poporului rus, el exprima exterior crimele morale interne, parasirea credintei, primejduirea religiei, adânca demoralizare a poporului.
Puterea sovietica nu este deloc o putere democratica si nu a fost instaurata prin nici o adunare constituanta.
Dar s-a vazut vreodata formalul creând o putere?
Puterea este totdeauna constituita de forte si puterea sovietelor aparea ca unica putere care se putea concepe în Rusia în momentul descompunerii unui razboi pe care poporul rus nu mai avea putere de a-l sustine în momentul decaderii morale si al dezastrului economic, în momentul scufundarii tuturor bazelor morale.
Aceasta putere a aparut atunci ca nationala, dar într-un înteles foarte putin magulitor pentru ei.
Totusi, este nevoie de a o recunoaste pentru a întelege revolutia. Nici o alta putere nu ar fi putut fi creata în atmosfera morala si istorica în care revolutia s-a dezlantuit.
Poporul, gasindu-se într-o stare de minciuna, a creat o putere mincinoasa. Singur bolsevismul putea sa organizeze întrucâtva si sa îmblânzeasca elementul demonic ale carui fiare le-a rupt Adevaratul principiu al autoritatii puterii se pierduse.
Rolul jalnic si neputincios jucat de guvernul provizoriu demonstrase ca puterea nu poate fi organizata pe principii umanitariste. Nu era posibil sa se reazeme pe ideea democratica si liberala si nici chiar pe un socialism de spirit moderat si umanitar. In ceea ce priveste principiul monarhic, era blestemat si degradat de un secol. S-a prabusit El nu exista decât pentru ca era sanctionat de credintele religioase ale poporului.
Intr-adevar, autoritatea poporului se reazema totdeauna pe credintele religioase; când aceste credinte sunt atinse, autoritatea puterii se clatina si cade.
Este ceea ce a avut loc în Rusia. Credintele religioase ale poporului suferisera o schimbare. Diferite feluri de „lumini" - si, în Rusia, acestea iau totdeauna formele nihilismului - începusera sa patrunda în popor. Ori, singuri bolsevicii au stiut sa organizeze o putere care sa fie în raport cu credintele noi ale poporului si cu elementul sângeros al razboiului. Când bazele morale ale razboiului se prabusesc, acesta se schimba într-o anarhie sângeroasa, într-un razboi al tuturor contra tuturor. Nu este loc atunci decât pentru o dictatura de brutalitate si de sânge.
Toate elementele consistente, ridicate pentru prezervarea castei cultivate în Rusia, s-au prabusit. Acest strat cultivat, aceasta cultura rafinata nu putea subzista decât gratie monarhiei, care împiedica ignoranta populara sa se reverse.
Rusia era un imens si obscur imperiu de mujici, unde dezvoltarea era foarte slaba, cu o elita cultivata si foarte restânsa, cu un tar, stapân al imperiului, care împiedica poporul sa sfâsie aceasta elita cultivata.

     Ca puterea tarista a cultivat si terorizat adesea aceasta elita, siint de acord; dar ea facea posibila existenta sa însasi, stabilea pâna la un oarecare grad o ierarhie calitativa în viata rusa.
Cu caderea puterii tariste o „fuziune simplificativa" a intervenit în Rusia, toate diferentele calitative au fost distruse; întreaga structura a societatii ruse a fost sfarâmata, cotropita de masa obscura a soldatilor si mujicilor.
Elita cultivata, fara radacini în clasele sociale mai solide, a fost aruncata în prapastie.
In astfel de conditii, puterea monarhica nu putea fi înlocuita decât prin puterea sovietelor.
     Noi am asistat la o înjosire teribila a vietii, brutalitatea s-a introdus in obiceiuri, stilul mujico-soldatesc a început sa domneasca. O putere care ar fi cautat mai multa cultura în sine însusi nu ar fi putut sa existe, nu ar fi fost în acord cu starea poporului.
Dumnezeu a transmis - îndraznesc sa spun- bolsevicilor puterea în scopul de a impune pedeapsa poporului. Si, pentru acest motiv, o asemenea putere dispune de o forta misterioasa, neînteleasa pentru bolsevici însasi.
Nu este de mirare ca nu exista adversari în lupta, nici partide active în revolutia rusa?
Aceasta o diferentiaza profund de revolutia franceza. Când un montagnard sau un girondin francez urca pe esafod, aceasta era ca cetatean, provizoriu învins de multime.
Sentimentul civic nu exista în revolutia rusa. La noi pleci pentru a fi împuscat, dar aceasta este cu un alt sentiment în inima, ascultând de o putere fatala si dominatoare.
Nu exista alta cultura rusa decât aceea a nobletii. Aceasta nu mai exista. Nobletea este decazuta si dizolvata.
Si se poate zice ca a facut chiar ea însasi mult pentru caderea sa; degenarata, ea pierduse sensul rolului pe care il avea de jucat Stilul cultural - al nobletii - stil care domina deopotriva si alte-clase, ca burghezii si intelectualii, este înlocuit prin stilul mujico-soldatesc si proletarian.
Singura puterea sovietelor, dusmana culturii superioare, poate guverna tara însemnata cu stilul acela; înteleg puterea care a declarat razboi contra tuturor calitatilor numai în folosul cantitatilor; putere brutala si salbatica în mijloacele sale de actiune.
     Primul plan este ocupat de o noua categorie de oameni energici, beneficiind de scoala razboiului, aspri în viata, invidiosi si cruzi si care vin sa aplice guvernului tarii toate mijloacele razboiului, si anume cei care continua razboiul pentru alte scopuri în chiar interiorul tarii.
Acest stil al puterii sovietice este stilul militar. Este stilul cuceritorilor. Dar aceasta nu dovedeste deloc ca acesti învingatori ar fi straini ei însisi de starea poporului. Este tocmai poporul care i-a proclamat în timpul caderii si al descompunerii sale insângerate.
Bolsevicii au realiazat idealul popularul al „reîmpartirii negre" a pamântului si ei raspund admirabil intentiilor nihilismului rus. Este o putere foarte nepopulara si care nu este iubita de nimeni. Dar aceasta putere nepopulara si care nu atrage nici o simpatie poate foarte bine sa apara ca singura putere posibila în cazul când poporul a meritat-o.
In mijlocul unui razboi în faliment sau al unei revolutii în descompunere, poporul rus nu a meritat altceva.
     Aceasta nu convinge deloc, totusi, ca poporul rus ar fi bolsevic. Catastrofa s-a produs în profunzimile societatii ruse dincolo de cultura rusa; ea s-a produs înauntrul chiar al sufletului poporului.
Intr-adevar, poporul rus nu a putut niciodata sa accepte paturile cultivate ale Rusiei si nici autoritatea nobililor, aceasta nu numai din punct de vedere social, ci chiar din punct de vedere religios.
La noi, distanta efectiva între clasa inferioara si cea superioara a fost totdeauna asa de mare încât nu ar putea sa existe la fel la un alt popor din occident.
Poporul nu a acceptat razboiul si, prin aceasta, nu a acceptat puterea umanitara si democratica.
     Ar fi periculos sa nesocotim, în consideratiile asupra revolutiei si în cercetarea cailor de salvare pentru Rusia, starea morala a poporului rus, starea credintei sale sau a necredintei sale.
Totul este determinat în mod interior si nu exterior.
Or, nimeni nu este constrâns sa binecuvânteze credintele populare si sa tamâieze vointa poporului, daca considera aceasta credinta si vointa ca nefasta.
Eu nu recunosc deloc principiul suveranitatii poporului; ar fi însa fara sens sa vrei sa ignori starea morala a poporului.
Puterea, prin natura sa chiar, nu este democratica, dar trebuie sa fie populara. Dupa toate socotelile, totul este determinat de credintele religioase ale poporului; ele sunt cele care au determinat existenta monarhiei absolute. Si, daca credintele populare sunt mincinoase si nefaste, trebuie sa consacru fortele mele mai întâi spre îndreptarea poporului meu catre credinte adevarate si binefacatoare.
Spiritul moral are totdeauna prioritate asupra politicului. Acest adevar trebuie recunoscut astazi mai mult ca oricând. Actualmente, chestiunea rusa este, înainte de orice, o chestiune spirituala.
Nu este salvare pentru Rusia în afara de regenerarea spirituala. Lupta materialista pentru putere nu face azi decât sa agraveze raul si sa intensifice descompunerea.
Cei care au dus o lupta activa împotriva revolutiei si comunismului nu s-au inspirat de o mare idee, pe care ar fi putut sa o opuna aceleia a comunismului.
In Europa occidentala, de asemenea, o miscare activa în numele unui ideal contra bolsevismului este imposibila deoarece Europa occidentala nu are în constiinta un adevar în numele caruia sa se ridice si sa plece în cruciada.
Nu se poate lichida bolsevismul printr-o buna organizare de divizii de cavalerie. Diviziile de cavalerie, prin ele însele, nu pot decât mari haosul si descompunerea. Ele sustin aceasta stare de lucruri, anormala si periculoasa, în care puterea, trecuta în mâinile soldatilor, nu este facuta decât din forta exterioara. Asa a pierit Imperiul roman.
     Bolsevismul trebuie sa fie biruit mai întâi de toate în interior, adica spiritualiceste, si numai apoi prin politica. Trebuie gasit un nou principiu spiritual de organizare a puterii si culturii în zilele noastre.
Principiul militar poate, de asemenea, deveni în zilele noastre un principiu nefast si trebuie sa cautam a evita dominatia lui absoluta. Chiar si fara bolsevici, domnia soldateasca ameninta cu abrutizarea culturii întregi, întreaga politica europeana este fundata pe vilolenta si minciuna; în Europa, de asemenea, bântuie o îngrozitoare înjosire.
O reactie asa de interesanta ca fascismul arata aceasta stare de lucruri. Contrar opiniei generale, fascismul italian a fost, de asemenea, o revolutie, o opera de oameni tineri care profitasera de scoala razboiului, plini de energie si însetati de dominare în viata. Aceasta tinerete nu este lipsita de asemanare psihologica cu tineretea sovietica, dar energia ei se întrebuinteaza într-o directie diferita si îmbraca un caracter care nu este distructiv, ci creator.
Noi traim o epoca de cesarism si numai oameni de tipul lui Mussolini vor avea importanta, acest singur novator printre toti oamenii de stat europeni, care a stiut sa înconvoaie, sub ideea nationala, instinctele violente si razboinice ale tineretii, deschizând un drum energiei.

     Nu sunt deloc un pacifist, dar sunt epoci în care se cuvine sa te ridici contra pretentiei de a supune destinele istorice exclusiv fortei militare. Rusia a pierit prin transformarea poporului în armata. Armata a distrus statul si salvarea nu poate sta decât într-un principiu superior.
Militarismul burghez si capitalist s-a distrus el însusi; el a suprimat razboiul în sensul vechi si nobil al acestui cuvânt. Razboiul - în mod fatal - a devenit revolutie si e tipul razboiului revolutionar, care azi biruie în lumea întreaga.
Noile inventii tehnice ameninta umanitatea cu distrugerea.
Ei bine, nu, problema bolsevismului nu este o problema de mecanica putând sa se rezolve prin forta militara, este, înainte de orice, o problema interioara si morala.
Nu se poate elibera Rusia si poporul rus de bolsevici numai prin mijloace militare, ca de o banda de briganzi care i-ar tine legati. Aceasta este o conceptie cu totul extrinseca si superficiala.
Enorma masa a poporului rus nu îi poate întelege pe bolsevici, dar se gaseste în stare de bolsevism si în plina minciuna. Este un paradox care are nevoie sa fie înteles, însa, profund.
Poporul rus trebuie scapat din starea de bolsevism. Este, oare, a predica o atitudine pasiva în opozitie cu atitudinea activa pe care o ridica în slava acei care vor sa rezolve tragedia rusa numai prin forta militara?
In timpul caderii Imperiului roman si al ruinii lumii antice în întregime, Diocletian a desfasurat o mare energie în încercarile sale de a consolida imperiul. Dar Sfântul Augustin a fost el, mai putin activ decât Diocletian si nu a ocupat el în Istoria mondiala un loc considerabil?
Epoca noastra pretinde, înainte de orice, opere asemenea celei a Sfatului Augustin. Ne trebuie si credinta si ideea. Salvarea societatilor - actualmente trecatoare - va veni din gruparile pe care la va anima credinta. Este urzeala lor aceea care va forma noua tesatura a societatii; ele vor consolida legaturile sociale în momentul caderii statelor vechi. Vechile stari se prabusesc, Istoria moderna se deznoada si ne apropiem -am spus-o - de o epoca analoaga Evului Mediu, de la începuturile sale.
Reactionarii, oamenii înapoiati, sunt toti acei care vor sa se mentina cu ajutorul principiilor Istoriei modeme, sa revina la ideile secolului al XlX-lea, chiar daca aceste idei s-ar chema democratie, socialism umanitar etc.
Revolutia este pe cale de a se împlini în Europa, poate produce efectul unei reactii. Este cazul, bunaoara, al fascismului italian. Ea este îndreptata însa, în realitate, contra fundamentelor Istoriei moderne, contra unui liberalism fara substanta, contra individualismului, contra formalismului juridic.

     Revolutia rusa s-a îndeplinit în acord cu prevederile lui Dostoievski. El a stiut sa divulge, oarecum profetic, dialectica ideilor ei si sa-i contureze imaginea ei. El a înteles ca, în Rusia, socialismul era o chestiune religioasa - chestiunea ateismului - ca preocuparea intelectualilor rusi dinaite de revolutie nu era într-adevar politica, ci salvarea umanitatii în afara de Dumnezeu.
Si cei care vor sa înteleaga sensul revolutiei ruse trebuie sa-si asimileze intuitiile lui Dostoievski.
Se poate descoperi un numar incalculabil de cauze ale revolutiei ruse. Multe din aceste cauze sar în ochi.
Razboiul teribil pe care poporul rus nu îl putea îndura nici materialiceste si nici moraliceste, slaba dezvoltare a constiintei dreptului la poporul rus si absenta în el a adevaratei culturi, defectele organizarii agrare la taranii rusi, stapânirea ideilor mincinoase asupra intelectualilor rusi, sunt tot atâtea cauze incontestabile ale revolutiei.
Dar nu în directia aceasta apare sensul adânc al revolutiei ruse. Noi îl gasim în primul rând de natura spirituala.
     Cauze diferite lucreaza asupra evenimentelor pe care stiinta istoriei ni le expune; dar filosofia istoriei are ca obiect sa - descopere fenomenele spirituale esentiale, primele fenomene, prin care trebuie sa patrundem în sensul dezvoltarii istorice.
Astfel pentru istoria moderna este umanismul si dialectica sa interna, care reprezinta acest fenomen spiritual, esential. El este cel care se gaseste deopotriva la baza revolutiei franceze, desi ea a avut multiple cauze specifice.
Si sustin ca în principiul revolutiei ruse, dezlantuite de forte elementare - jumatate asiatice si jumatate barbare - într-o atmosfera de razboi în descompunere, exista un fapt religios, în legatura cu natura religioasa a poporului rus.
Acesta nu poate da nastere unui regat umanitar împaciuitor, el nu poate dori un stat juridic în sensul european al termenului. Prin formatia sa spirituala el este un popor apocaliptic, care nu aspira decât la punctul culminant al istoriei, la realizarea împaratiei lui Dumnezeu. El tinde fie la împaratia lui Dumnezeu, la fraternitatea în Hristos, fie la camaraderia în Antihrist, la regatul Printului acestei lumi.
     Poporul rus a fost în toate timpurile si este - ceea ce îl caracterizeaza - animat de un spirit de detasare de ceea ce este pamântesc, necunoscut popoarelor din occident.
El nu s-a simtit niciodata legat si înlantuit de lucrurile de pe pamânt: proprietati, familie, stat, drepturile sale, mobilierul sau, felul sau exterior de a trai. Daca poporul rus era înlantuit vietii terestre, aceasta era prin pacat si pacatele sale nu au fost mai mici, ba chiar au fost mai grave decât cele ale popoarelor Europei.
Rusii sunt, probabil, un popor mai putin onest, mai putin corect decât popoarele din occident, dar acestea sunt legate, prin chiar vitutile lor, vietii terestre si bunurilor acestei lumi. Din contra, poporul rus este separat de pamânt prin virtutile sale si aspira spre cer.
Religia ortodoxa l-a angajat spiritualiceste pe aceasta cale. Pentru un om al Europei occidentale, proprietatea este sacra si el nu se va lasa furat fara a se apara aspru. El îmbratiseaza o ideologie care justifica atasamentul sau la bunurile de aici, de jos.
Un rus - chiar când pasiunile, lacomia si avaritia ar robi firea sa - nu considera deloc proprietatea sa drept sacra; nu are îndreptatirea ideologica a stapânirii sale asupra bunurilor temporare si gândeste în forul sau interior ca ar fi mai bine pentru el sa îmbrace rasa ori sa se faca pelerin.
     Usurinta cu care a avut loc abolirea proprietatii în Rusia este datorata nu numai dezvoltarii slabe a ideii dreptului la poporul rus si absentei de cinste burgheza, ci si spiritul de detasare de bunurile pamântesti care exista în orice rus.
Ceea ce reprezinta o virtute în ochii unui burghez european parea un pacat pentru omul Rusiei. Si proprietarul agrar rus nu a avut niciodata convingerea absoluta de a stapâni pamânturile sale, pe buna dreptate.
Nu este un efect al întâmplarii daca A.S.Khomiakov, seful scolii slavofile, nu se credea posesorul pamaturilor sale decât în virtutea unui mandat cu care îl însarcinase poporul rus pentru a asigura exploatarea lor. Negustorul rus era, de asemenea, convins ca bogatia sa era stabilita prin mijloace îndoielnice si ca va trebui, mai curând sau mai târziu, sa faca penitenta.

     Religia ortodoxa învata ideea datoriei si nu a dreptului. Nu îsi îndeplineau datoriile lor pentru ca erau pacatosi, dar nu se considera deloc dreptul ca o virtute. Ideologia burgheza nu a avut niciodata putere la noi, ea nu exercita nici o actiune asupra inimilor ruse. Noi nu am cunoscut niciodata o baza curat idealista drepturilor clasei burgheze si regimului burghez. In fond, aproape toata lumea la noi considera regimul burghez ca un pacat, nu numai revolutionarii- socialistii, ca si slavofilii si credinciosii, ca si toti scriitorii rusi, ba chiar pâna la burghezia rusa ea însasi, care încearca totdeauna o umilinta morala a starii sale.
De asemenea, nu se poate opune burghezul european comunismului rus.
Din pricina formatiei spirituale a poporului rus, a omului rus, nu se va putea birui comunismul în numele ideilor burgheze si printr-un regim burghez.
Asa este Rusia, asa este vocatia poporului rus în aceasta lume. Khomiakov si Leontiev, Dostoievski si Lev Tolstoi, Vladimir Soloviov si Nicolai Fedorov sunt desfiintatorii regimului burghez si ai spiritului burghez în acelasi fel ca revolutionarii rusi, ca socialistii si comunistii.
Asa este, într-adevar, ideea rusa. Si patriotii rusi trebuie sa aiba cunostinta despre aceasta. Credinciosii rusi cred ca, înaintea lui Dumnezeu, burghezul european nu pretuieste mai mult decât comunistul rus. Si omul Rusiei nu poate dori ca burghezul european sa vina sa ia locul comunistului.
El nu consimte sa se substituie viciilor comuniste virtutile burgheze, pentru ca el dezaproba aceste virtuti.
Cultura seculara, civilizatia cu adevarat corecta si bine consolidata nu ispiteste pe omul rus, pe credinciosul rus. Iata pentru ce, la noi, socialismul, de asemenea, îmbraca un caracter sacru si pentru ce avem o pseudo-biserica si o pseudo-teocratie.
     Rusii s-au opus totdeauna spiritualiceste puterii civilizatiei burgheze a secolului al XlX-lea; ei nu o iubeau si vedeau în ea o înjosire a spiritului. Asupra acestui punct, revolutionarul Herzen si reactionarul Leontiev erau de acord si nu trebuie sa încercam a vârî în sufletul rusilor patriotismul german sau francez sau nationalismul Europei occidentale.
Multi patrioti rusi si nationalisti au un aer cu totul strain sufletului rus. Trebuie sa ne amintim toate lucrurile acestea daca vrem sa întelegem caracterul revolutiei ruse. Noi nu am adoptat nici o ideologie burgheza si nu am recunoscut niciodata nici o ideologie de stat. Katkov - publicist reactionar - nu a fost un gânditor caracteristic al Rusiei.
Spiritul moral al Rusilor nu ar putea sa accepte o suprematie a notiunii etatiste, ea va ramâne totdeauna subalterna pentru ei si, adesea, chiar va dispare de tot.
Un monarhism bizar este propriu rusilor. Poporul rus este îndreptat spre împaratia lui Dumnezeu, ceea ce explica nu numai virtutile sale, ci si multe din viciile sale. Caci paradisul îi scapa. Si, totusi, omul trebuie sa-si asume pe pamânt o sarcina de supunere a lumii; exista - în raport cu dezvoltarea istorica - o datorie pe care adesea rusii o uita. Astfel este marea ratiune pentru care revolutia noastra nenorocita si hidoasa trebuie sa fie numita nationala.
Sufletul omului rus este îndreptat spre împaratia lui Dumnezeu, dar cedeaza usor ispitelor, imitatiilor si iluziilor, cade usor în puterea împaratiei întunericului.
     Regatul minciunii si al imitatiei s-a stabilit în Rusia; exista în bolsevici ceva care este din alta lume, care apartine lumii de „dincolo". Este - voi zice- ceva care îi face lugubri. Curenti si energii magice emana din bolsevicii cei mai vulgari. Este îndaratul fiecarui bolsevic un mediu colectiv de vraja, care afunda poporul rus într-un somn magic si îl închide într-un cerc vrajit.
Trebuie scoasa de sub vraja Rusia: iata problema capitala.
     Revolutia rusa trebuie experimentata în adâncimile spiritului. Atunci „catharsis"-ul, curatirea interna, va lucra. Nu a trait spiritualiceste revolutia deloc cel care a traversat-o cu un sentiment de lacomie, cel care vrea restituirea bunurilor pe care le-a pierdut, cel care are inima plina de turbare si care nu aspira decât la pedeapsa. Este acesta un mod cu totul omenesc de a suferi revolutia. Este o atitudine de burghez. Nu este în spirit, ca revolutia va fi fost traita de acela care s-ar fi acomodat ei si nu ar fi stiut sa apere libertatea fiintei sale interioare si nici de acela care viseaza restaurarea vietii sociale, asa cum era ea înaintea revolutiei, fara cea mai mica constiinta a propriului pacat. Numai o penitenta sincera îngaduie sa suferi revolutia în sens spiritual.
     Viata noua se deschide prin misterul si sacramentul penitentei. Numai penitenta poate elibera de tirania trecutului întunecos si de tortura fantomelor.
Psihologia penitentei crestine este diametral opusa nu numai psihologiei revolutiei, dar si psihologiei reastauratiei, totdeauna razbunatoare si impregnata de furie. Dorinta razbunarii si aspiratia la restaurarea vechii vieti petrecuta în pacat sunt incompatibile cu penitenta care se forteaza spre o viata noua.
Cel care experimenteaza revolutia în spiritul si fiinta sa intima trebuie sa masoare importanta si adâncimea acestei crize, în acelasi timp rusa si mondiala. Trebuie sa nu mai avem aerul de a gândi ca nu s-a produs nimic exceptional de grav, ca ceea ce a a vut loc nu a fost decât un ansamblu de violenta, de infamii si scandaluri, carora este usor sa li se puna capat prin masuri politice si militare. Ce e mai demn de mila decât acest fel de a te consola, când ai fost expulzat din primele ranguri ale vietii sociale si sa negi faptul chiar al revolutiei, nevrând s-o arati decât sub numele de tulburari si violenta?
     Eu cred ca nu numai o revolutie a avut loc în Rusia, ci înca o revolutie mondiala este pe cale sa se îndeplineasca. O criza mondiala bântuie, analoaga caderii lumii antice si, pentru a dori o întoarcere la situatia mondiala asa cum se prezenta înaintea catastrofei marelui razboi, trebuie sa nu îti dai deloc seama de lucrurile care se petrec, a fi lipsit de perspectiva istorica în judecata ta.
Bazele unei întregi epoci istorice sunt uzate. Toate bazele vietii se clatina. Minciuna si putreziciunea acestor baze, pe care se reazema societatea civilizata a secolelor al XlX-lea si al XX-lea s-a dat la iveala si se vrea ca tocmai acest principiu - a carui putreziciune a nascut si razboaie îngrozitoare si revolutii - sa fie restaurat; viata spre care se aspira este o viata de necinste si pacat.
Paralizia generala este teribila, dar nu mai putin teribil este germenul din care izvoraste.
Nici în Rusia, nici în Europa nu poate fi posibila o întoarcere la viata de dinainte de razboi si de revolutie si nici ca trebuie sa fie. Daca aceasta întoarcere ar fi posibila, durerile si suferintele zilelor noastre nu ar mai avea nici un sens, nici o justificare.
Ceea ce este condamnabil si nefast la reactionar este tocmai aceasta aspiratie la întoarcerea spre trecutul apropiat. Revolutia nu creeaza viata noua, viata mai buna; ea nu creeaza decât descompunerea vietii vechi dusa în pacat. Experienta spirituala însa, dobândita prin razboi si revolutie, trebuie sa ne calauzeasca spre o viata noua, care va fi mai buna. Este ceea ce orice om cu spirit luminat trebuie sa hotarasca pentru sine, oricare ar fi conceptia sa optimista sau pesimista despre viitor.
Viata noua va fi, înainte de toate, o viata spirituala. Cuvântul de ordine pentru fiecare este: „fa ce trebuie, întâmpla-se ce se va putea".
     Nu este posibila o întoarcere spre vechiul liberalism al intelectualilor, spre popularism sau socialism, cum nu mai este posibila întoarcerea la vechea monarhie, la viata vechii nobilimi. Rusia seniorilor si a stapânilor nu mai este si nimic din ceea ce era în ea pieritor si vinovat nu mai poate fi înviat. Ceea ce era însa etern în vechea Rusie este indestructibil si trebuie sa faca parte din orice viata noua. Este un element de eternitate în aristocratie si lumea nu va putea exista fara ea. Importanta sociala însa pe care nobletea rusa o cunostea în trecut - în calitate de casta si de clasa - nu îi va mai fi înapoiata.
Daca ar mai dori-o, aceasta nu ar face decât sa-i umple inima de turbare si ura. Burghezia rusa, de asemenea, nu va mai redobândi niciodata situatia de altadata.
O rasturnare interioara si nu exterioara s-a produs în ordinea aceasta de idei. Revolutia nu se produce numai pentru singurul interes social al claselor inferioare ale societatii, ci si pentru ca sa înceteze sa li se zica „tu" si sa înceapa sa li se zica „dumneavoastra". O rasturnare irevocabila în obiceiuri a avut loc la noi sub aceasta forma.
     O atitudine de senior si de stapân fata de popor a devenit imposibila în Rusia Si, pentru aceasta, schimbarea lui „tu" în „dumneavoastra" va ramâne, probabil, singura cucerire a revolutiei în domeniul obiceiurilor.
Dar ar fi trebuit o revolutie cu mult mai profunda înca pentru ca întrega lume sa înceapa a se tutui.
Numai ca nu revolutiile exterioare duc la acest rezultat, ba chiar revolutia franceza nu a ajuns nici ea la aceasta, cu toate sfortarile sale.
     De acum înainte, aristocratia nu trebuie sa rezide decât în nobletea de rasa.
Temelia claselor sociale este distrusa în Rusia si aceasta a fost un noroc, caci noi nu am avut niciodata clase sociale cu adevarat puternice. Trebuie sa ne dam seama ca toate clasele sociale sunt astazi suprimate la noi, cu exceptia singura a clasei taranesti. Nu mai exista în Rusia noblete si burghezie în functie de clasa sociala.
     Revolutiile comuniste au suprimat deopotriva, în drumul lor, clasa muncitoare. Nu mai exista, în afara de tarani, decât birocratia sovietelor si intelectualii oprimati. Si nu se vede pe ce elemente ar putea sa se bizuie o restauratie. Totusi, o patura noua s-a format în Rusia, care nu este atât sociala, cât antropologica.
Un tip antropologic nou a patruns în revolutia rusa. Cei mai tari din punct de vedere biologic s-au amalgamat si s-au gasit ocupând cele dintâi ranguri ale vietii. Atunci s-a ivit un oarecare tânar în bluza de lucrator, ras proaspat, cu atitudine martiala, foarte energic, cumpanit, animat de vointa de a ajunge la putere si cautând sa lunece spre primele ranguri ale vietii, în cele mai multe cazuri foarte impertinent si fara rusine. Il întâlnesti pretutindeni, domneste peste tot. Este el, pe care îl vezi zburând în automobil, cu toata viteza, strivind oameni si lucruri în drumul sau; el ocupa principalele locuri în administratia sovietica, împusca si face avere pe spinarea revolutiei. Acest tânar care, în aparenta, se aseamana foarte putin cu vechiul tip al revolutionarului si care îi este chiar complet opus, este sau comunist sau s-a adaptat la comunism si împartaseste ambianta sovietica.
El se declara stapânul vietii, creatorul Rusiei viitoare. Prin el si gratie lui bolsevicii au câstigat biruinta în Rusia. Cei vechi ai bolsevicilor, intelectualii revolutionari rusi, se feresc de acest tip nou, presimt în el un pericol pentru ideea comunista; sunt, totusi, obligati sa tina seama de el.
Acest stapân al vietii este un nou burghez rus, dar aceasta nu este o clasa sociala. Este, înainte de toate, un tip antropologic nou.

     Este ceva schimbat în Rusia, în poporul rus, ceva care îl face de nerecunoscut: expresia figurii ruse s-a schimbat. Nu exista acest fel de figuri în Rusia de altadata.
Tânarul acesta nu e de tip rus, ci de tip international. Lumea a prins gust de forta si putere în Rusia; este acesta un gust burghez, pe care noi nu îl avem, pe care numai singuri ideologii burghezi doreau sa-l vada aparând si care singuri ar putea azi aplauda. Razboiul a facut posibila aparitia acestui tip, a fost scoala care a format pe acesti tineri.
Copiii acestor tineri vor da impresia deja de burghezi solizi, care vor fi definitiv stapânii vietii. Acesti domni vor parveni în primele locuri, împinsi de activitatea Cekai, dupa ce vor fi împuscat un numar incalculabil de persoane. Si sângele nu îi va opri în satisfacerea lacomiei de viata, a lacomiei lor de putere.
Figura cea mai sinistra la noi nu e deloc aceea a vechiului comunist - care este menita sa dispara - ci figura acestui tânar om nou, în care sufletul Rusiei, vocatia poporului rus pot fi date pierzaniei.
Acest tip antropologic nou poate, din moment în moment, sa rastoarne comunismul si sa-l schimbe în fascism rus. Dar acest fapt nu va fi ceva îmbucurator.
Esentialul nu sta în formele exterioare ale vietii numite comunism si putere sovietica, ci în schimbarile interne, care sunt pe cale a se îndeplini în Rusia.
     Ceea ce este de temut este tocmai faptul ca Rusia, în timpul unei revolutii comuniste, este pe cale de a deveni, pentru întâia oara, o tara burgheza, o tara de Tiers-Etat, ceea ce nu a fost niciodata. Oameni dibaci în afacerile acestei lumi, fara scrupule, dar înzestrati cu energie, au reusit sa patrunda si au proclamat drepturile lor de a fi stapânii vietii. Nostalgia, durerea rusa dupa Ierusalimul ceresc le va fi necunoscuta. Rusia tarilor, a gentilomilor, a mujicilor, a calugarilor, a pelerinilor si a intelectualilor nu a fost niciodata un regat burghez si de Tiers-Etat.
Faptul de care Leontiev avea o nebuneasca frica s-a indeplinit acum. Asupra acestui fapt este nevoie sa meditam profund, cu mult mai mult decât asupra mijloacelor de a rasturna puterea sovietica. Emigrantii nu înteleg destul ca problema rusa nu consta într-o mâna de bolsevici ajunsi la putere si pe care este posibil a-i rasturna, ci într-o masa enorma de oameni noi, ajunsi sa domine viata si care nu vor mai fi asa usor de rasturnat.
Revolutia comunista este, în primul rând, o materializare a vietii ruse, în mod paradoxal legata de destramarea formatiilor istorice.
     Comunismul este o lupta contra spiritului si vietii morale, iar urmarile sale morale sunt mai înspaimântatoare decât urmarile sale politice, juridice si economice, pentru ca ele se vor prelungi mai mult în timpurile ce vin. Rusia traverseaza o epoca de demoralizare, care o face sa alerge la bucuriile vietii, epoca comparabila aceleia a Directoratului.
     Materialismul si demoralizarea nu a cuprins numai pe comunisti; acest fenomen are mult mai mare amploare. Rusii se obisnuiesc cu sclavia, ei nu mai au aceeasi nevoie de libertate, ei au schimbat libertatea spiritului cu bunurile exterioare. Negrul sentiment al invidiei a devenit puterea determinanta a lumii si este greu sa opresti progresele dezvoltarii sale.
     Traditia culturii se rupe în Rusia. Noi suntem în ajunul unei scaderi îngrijoratoare a nivelului culturii si a valorii sale.
In cea mai mare parte, Rusia devine un imperiu de tarani civilizati. Noua burghezie rusa, sub numele careia trebuie sa întelegem nu clasa industriasilor sau a bancherilor, ci tipul antropologic social care" a triumfat", va reclama o civilizatie tehnica si nu va încerca deloc nevoia unei culturi superioare, totdeauna aristocratica.
In mod inevitabil ne pândeste barbarizarea. Putem sa ne consolam zicându-ne ca, odata trecut razboiul, barbarizarea trebuie sa se produca si ca ea s-a produs cu adevarat în mod partial, dar pretutindeni în Europa.
     Revolutia nu a desfiintat numai nobilimea rusa, ci si mediile intelectuale ruse, în întelesul vechi al acestui termen. In timp de un secol, intelectualii au visat o revolutie si au preparat-o. Dar aceasta a fost sfârsitul lor. O parte dintre intelectuali au obtinut puterea, alta a fost omorâta sau data peste bord. Revolutia a aratat pe fata erorile ideologiei care îi facea sa traiasca pe intelectuali.
Noile medii intelectuale trebuie sa se nasca, dar nivelul culturii lor va fi mai jos, ele nu se vor singulariza prin tendintele superioare ale sufletului. Deja intelectualii epocii lui Cericevski - socialist rus din a doua jumatate a secolului al XlX-lea - dovedeau o sensibila scadere a nivelului culturii în raport cu intelectualii din epoca lui Ceadaev, a lui Khomiakov si a lui Herzen.
     Când mujicul rus va vrea sa-si organizeze viata, nu va avea nevoie nici de socialisti revolutionari, nici de „K.D."-partidul constitutionalistilor democrati, nici de drepturi, se va organiza el însusi. Aspectul viitor al Rusiei se dedubleaza, nu poate fi conceput dintr-un bloc.
Vechea Rusie, marea Rusie, era bogata în contraste grave si comporta o pozitie extrema. Ea avea, totusi, un aspect de ansamblu. Din culmile culturii ruse se lasa vazuta o singura si aceeasi Rusie prin operele marilor scriitori din adâncurile întunecoase ale elementului popular.
In mod aparent, aceasta nu trebuie sa mai fie. Se pare ca o despartire în doua regate ar fi avut loc în Rusia. Rusia eterna va continua sa existe din punctul de vedere al calitatii - Rusia spiritului este chemata sa-si spuna cuvântul la sfârsitul istoriei - dar din punctul de vedere al cantitatii, este poate Rusia unei civilizatii ateiste, care însa va avea preponderenta.
     Este adevarat ca, pretutindeni în lume, o despartire analoaga trebuie sa se manifeste si, dupa toate aparentele, vor birui elementele dusmane spiritului lui Hristos. Sfortarile noastre trebuie sa tinda spre biruinta Rusiei eterne, aceea a calitatii si aceste sfortari nu vor fi zadarnice în ordinea spirituala a lumii. Psihologia veche a intelectualilor revolutionari s-a transplantat acum în mediul contrarevolutionar al emigrantilor. Sentimente care aveau altadata drept obiect monarhia absoluta sunt schimbate în bolsevism. In ochii intelectualilor rusi bolsevismul a înlocuit monarhia absoluta si joaca rolul acesteia. Tot astfel, cum altadata se credea ca adevarata viata nu ar începe decât cu caderea monarhiei absolute, tot asa acum se crede ca adevarata viata nu va începe decât dupa caderea bolsevismului.
Astfel, toata viata este pusa sub o perspectiva exclusiv exterioara, orice speranta se bizuie pe lovituri politice de stat care, prin natura lor, nu intereseaza în nimic interiorul omului.

Intelectualii contrarevolutionari, cu privire la revolutia bolsevica, ramân din punct de vedere psihologic vechi liberali si vechi radicali. Dar, în timpurile în care traim, nu-i nimic mai steril ca un liberalism sau un radicalism de acest fel. Si se cuvine a aminti adevarul vechilor „Jalons" (Viechki); acest adevar pastreaza valoarea daca se aplica bolsevismului. El consista, înainte de toate, în a privi viata ca un lucru definit interior, spiritualiceste, si nu exterior sau politiceste, asa cum o gândesc toti revolutionarii si contrarevolutionarii care le seamana; un astfel de adevar impune eforturi spirituale si însanatosire morala.
Ar fi nedrept sa se creada ca formele politice, monarhice sau democratice sunt salutare în ele însele. Singur spiritul salveaza, el care creeaza forme noi, proprii lui.
     Un vin nou cere vase noi. Legitimismul, fie monarhic, fie democratic, nu este decât o idee moarta în perioadele catastrofice ale istoriei. Monarhia, în afara ca ar fi impusa poporului prin forta nu ar putea fi un scop concret chiar pentru monarhisti, în epoca în care traim.
Revolutia a adus Rusiei rani grave, de care aceasta nu se va vindeca decât cu greu. Intr-un sens însa, revolutia trebuie sa dea rezultate pozitive; ea va servi opera de regenerare a Bisericii si a vietii religioase în Rusia.
     Revolutia ajuta totdeauna sa se manifeste ceea ce este în realitate starea religioasa a unui popor.
Câta minciuna si ipocrizie s-a acumulat la noi în domeniul religios! O atitudine de viata cu totul exterioara si de lacomie utilitara în fata Bisericii ortodoxe predomina într-un prea mare numar de persoane.
Autoritarismul în obiceiuri, obisnuit ortodocsilor intransigenti, avea nevoie sa fie zdrobit în regiunile superioare ale societatii, nobletea si birocratia, sentimentele religioase, mila, erau lipsite de adâncime si crestinismul nu era considerat îndeajuns de serios.
Pietatea saduceilor îmbraca totdeauna un caracter politic si, în aceasta pietate, orizonturile vietii temporale biruiesc totdeauna asupra orizonturilor eterne. Se zareau indicii de sterilitate în viata Bisericii noastre. Revolutia a risipit atmosfera de minciuna din jurul Bisericii si a populat pamântul de unde izvoraste lumina religioasa.
     Nu mai este nici un motiv de a te forta sa pari ortodox în ambianta unei revolutii, nici un profit exterior de asteptat de la Biserica si pietatea politica nu mai are ratiunea de a fi.
In toate timpurile, revolutia a îmbracat un caracter antireligios si anticrestin. Ea persecuta viata crestina si persecutiile sale sunt odioase; dar niciodata persecutiile nu au fost un pericol pentru viata crestina. Persecutiile valoreaza mai mult pentru Biserica decât o protectie facuta prin violenta. Viata crestina s-a întarit si s-a întins în timpul persecutiilor.
Crestinismul este religia Adevarului crucificat. Persecutiile religioase din epoca revolutionara opereaza o selectie calitativa. Biserica va pierde ca numar, dar va câstiga în valoare. Crestinismul cere iar credinciosilor sai forte de abnegatie si de sacrificiu. Aceasta capacitate de sacrificiu a fost dovedita în furtuna revolutionara. Cea mai mare parte a preotilor ortodocsi a ramas credincioasa sentimentelor sacre. Ei au aparat cu curaj religia ortodoxa si s-au lasat, curajosi, împuscati. Crestinii au dat dovada ca stiau sa moara. Biserica ortodoxa este umilita si farâmitata în exterior, dar ea s-a marit si a crescut în glorie. Ea are martiri. Biserica ortodoxa a dovedit ca unitatea sa organica, lumina sa interioara si bazele sale mistice ramân neclintite, chiar când directia eclesiastica oficiala si formele externe sunt rasturnate.