Consideratiuni - continuare de Andrei Vartic publicat la 19.11.2011
Consideratiuni - continuare
     Sa cercetam cea mai fundamentala notiune geometrica care a tinut loc in preistorie de leagan al cunoasterii simbolice. E vorba de unghi, de actiunea orientata spiritual, bital, spre o tinta reala cu ajutorul simbolurilor create de om.
Ce este unghiul? Definitia moderna este urmatoare: figura geometrica formata din doua semidrepte care pleaca din acelasi punct. Definitia preistorica era, se pare, alta: figura geometrica formata din doua semidrepte care tintesc acelasi punct.
Unghiul era, astfel, dedublarea unei linii orientate spre o tinta, oblic fata de planul de simetrie, relativ al actiunii. Acest plan este in general o linie dreapta care uneste locul in care se afla cel care va realiza actiunea si tinta ce trebuie cucerita. Or, pentru a reprezenta o actiune omul are nevoie de un plan preliminar care orienteaza viitoarea actiune dihotomic, de o linie de actiune cu doi poli (de pilda - arcasul si tinta).
Daca vrem sa cerem ceva de la Cer este deosebit de important sa ne lamurim in problema liniei verticale cu capete polarizate care face posibila comunicarea paminteanului cu Fortele Cerului si ale Pamintului.
Un unghi, astfel, este dedublarea simetrica a unei linii oblice orientate spre punctul din planul actiunii omenesti (exact ca pe inscrisul geometrico-matematic de la Mitoc).
O linie, singura, nu reprezinta o actiune.
Pentru a deveni forta ea trebuie incarcata cu toata puterea opozitiei sale simetrice. Mai mult: pentru omul primordial si un grup de linii paralele nu reprezinta o actiune. Ce, atunci?
Unghiul este o dedublare a unei linii de actiune aplicate oblic pe o linie din planul fiintarii omenesti.
Punerea cap in cap a doua unghiuri reprezinta simbolic anihilarea fiintarii (si chiar a fiintarilor).
Rombul, la capatul opus al posibilitatilor de orientare a doua unghiuri, este o dedublare-polarizare spectaculoasa a unghiului care face posibila la nivel cosmic regenerarea materiei spirituale, renasterea fiintelor omenesti. Rombul apare in reprezentarile oamenilor mult inaintea patratului si a dreptunghiului si aceste reprezentari trebuie studiate cu toata seriozitatea de oamenii moderni de stiinta (pentru a nu cobori viata spiritului pe pamint in forme ne-umane).
Zig-zagul este o intreaga cavalcada de dedublari ale unui unghi. Triunghiul este cazul limita de inchidere, de terminare a dedublarilor unghiului pentru a se incepe un nou ciclu de viata.
     Cineva va spune: ginditorii primitivi nu puteau realiza cunoasterea asta. Dovezile arheologice indica tocmai contrariul acestei teze: ginditorii primitivi erau oameni primordiali, nu primitivi si puteau mult mai mult decit ne inchipuim noi, inclusiv sub aspectul cunoasterii simbolice a posibilitatilor omenesti.
Omul modern, europenizat prin pragmatismul tehnologic, egoist prin excelenta, vrea cu putere ca desavirsirea spirituala a lui Homo Sapiens sa urmeze logica evolutiei tehnologice. Mai intii casa, ceramica, metalurgia, agricultura, motoarele, bombele, internetul - si mai apoi desavirsirea spirituala.
     Legendele si miturile tuturor popoarelor abunda de transformari si metamorfoze azi devenite imposibile, de calatorii spre spatiile de limita unde locuiesc zeii si zeitele, tehnici de trecere in lumi ce stau dincolo de puterea Timpului pamintenilor (vezi basmul rominesc “Tinerete fara batrinete si viata fara de moarte” la Petre Ispirecu), treceri realizate de regula cu ajutorul oamenilor de limita (sihastri, asceti, unchiasi etc).
Tehnicile Yoga sau cele taoiste sustin si ele ca pentru omul primordial nu era o problema sa zboare, sa fie invizibil, sa mearga pe ape, sa aduca ploaia sau s-o opreasca etc.
Mai mult: prin asceza, gnoza si meditatie omul poate trece in planul de fiintare al zeilor (sau demonilor).
Inca si mai mult - omul se putea contopi prin aceste tehnici de non-actiune (dar si actiune, daca nu era rivnit fructul actiunii, cum sustine Krisna in Bhagavad-Gita) cu entitatea suprema, cu Brahman (care este si Atman).
O cercetare stiintifica atenta si binevoitoare arata ca si in Europa primordiala (din paleoliticul superior si neoliticul timpuriu rustic, deci mult inaintea civilizatiilor urbane mediteraniene si asiatice), mai ales in partea ei de Sud-Est oamenii au cunoscut aceste tehnici de desavirsire spirituala (Pytagoras, Heraclit la greci reprezinta virful aisbergului spiritual sud-est european, radacinile caruia sint in preistoria predinastica si chiar in paleoliticul mijlociu, magdalenian din Balcani, Carpati si bazinul Dunarii, primul fluviu sacru al Omenirii).
Scoaterea din posibilitatile omenesti a desavirsirilor spirituale ale oamenilor primordiali a marit drastic cererea de la natura si, mai ales, luarea de la natura (dar si de la sine, de la om, cum accentueaza Heidegger, lucru care a influentat categoric pierderea calitatilor spirituale primordiale) cu ajutorul tehnologiilor tot mai puternice si mai sofisticate (descoperirea si controlul carora nu necesita asceze si meditatii ascetice, desavirsire morala si spirituala, altruism, distantarea clara de facerea raului prin acumulari materiale si prin abuzul dominatiei).
     Omul modern trece egoist peste aceasta limita si se indirjeste, ca si Darwin, sa cunoasca cum creeaza Dumnezeu. Omul primordial nu indraznea nici macar in vis (adica in posibilitati) sa treaca podul acesta de ignoranta fiindca stia sigur ca este o imposibilitate, o zadarnicie, o desertaciune - echilibrul pe care se tine Cosmosul nu poate fi nici schimbat, dar, mai ales, mentinut de firavul om (tehnicile spirituale ale omului primordial nu exclud, insa, posibilitatea unirii sufletului omenesc cu spiritul divin prin desavirsire spirituala, nu prin reactii sinucigase termonucleare). Sint lucruri pe care nu le putem cere Cerului (a cere de la Cer - interesanta etimologie) sau zeilor.
Sint intrebari care nu pot fi puse lui Dumnezeu. Omul primordial stia, ca si Heidegger, ca Dumnezeu nu poate fi pus in cauzalitate.

     Efortul Cosmosului de a mentine in echilibru devenirea sa (prin consumul de sine, cum sustine si Platon) nu intra in domeniul de actiune al omului (desi omul se amesteca cu actiunile sale necugetate in bunul mers al ordinii cosmice si atunci Krisna vine pe pamint sau trimite un mesager, ca sa faca ordine).
     Ruga omului, adresata Cerului, nu tinteste modificarea naturii Cerului sau a Pamintului (adica scoaterea din posibilitati a unor resurse de existenta dosite de Cer pentru zilele cu adevarat grele ale fiintarii spiritului universal), ci deschiderea tuturor posibilitatilor omenesti de a fiinta armonios pe pamint si in Cosmos si de a avea dreptul la “unirea sufletului omenesc cu cel divin” in mareata polaritate care mentine acest Cosmos in echilibru, adica in devenire.
Natura constructului simbolic, ca proiect al acestei deveniri, nu trebuie cautata nici la limita posibilitatilor omenesti (ghiftuirea omului cu prajituri, salamuri, fripturi, ciorbe, inghetate, cafele, tigari, bere, vin, whisky, discoteci, restaurante, masini, sex, mode etc, etc - ele fac parte tot din provocarea limitelor de fiintare, dar testarea lor nu ne incununa fiintarea, ca si surfingul eroilor pe maretele limite naturale - uragane, turbulente, frig, caldura, pojar, eruptii vulcanice sau, mai recente, catastrofe tehnologice sau umanitare), nici in iuresul actiunilor globalizatoare omenesti (desi noi sintem convinsi ca tehnologiile informationale devin unica noastra sansa de salvare a Pamintului ca loc de fiintare a fiintei), ci in ochii omului actual indreptati multe milenii in urma (dar nu mai multe de 30) spre Cerul instelat, spre rotirea spectaculuoasa si impreuna a miliardelor de stele din Calea Lactee, spre W-ul Casiopeei sau cupa (aproape dacica) a Dragonului.
Natura constructului simbolic, deci si a “dedublarii reprezentarilor” trebuie cautata in situatia cu totul exceptionala a fiintarii spirituale pe acest pamint mirific, fiintare care, in pofida trecerii timpului si a erodarii grundului primordial, nu pierde si nici nu vrea sa piarda legatura cu spiritul universal care l-a plantat aici pentru un scop revelat deja omului (prin Vivasvan, sustine Bhagavad-Gita, IV, 1) chiar la primul pas al existentei noastre pamintesti.
     Distanta dintre constructul simbolic din aurignacianul tirziu si gravettianul timpuriu (unghiul, liniile paralele, meandrul, virtejul, rombul, triunghiul, zig-zagul, unda, M-ul si W-ul etc.) si constructul casnic neolitic (casa pe fundament solid, ceramica, metalurgie, agricultura) este imensa in timp - aproape 20 de milenii. Iar toate aceste constructuri “casnice” neolitice vor fi pictate si incrustate cu simbolurile geometrice paleolitice inca mult timp. De ce Homo Sapiens din paleolitic, acelasi care a construit ceramica si a inventat plugul, nu s-a grabit atita cu inventiiile astea?
     Mai departe: desi casa apare inca in paleoliticul european, adevarata furie a constructiilor de case si temple gigantice nu se dezlantuie in Europa de Sud-Est, patria probabila a primelor case (necesitate dictata si de convietuirea cu Marele Ghetar care-i aducea omului cantitatile necesare de hrana, dar il si proteja de bolile virotice si bacteriologice, si chiar ii intarea imunitatea) ci in Rasaritul Apropiat, in Egypt si pe valea Indului, la Mohenjo-Daro si Harrappa. Or, daca aparitia casei si a satelor era justificata temeinic intr-un spatiu dominat si de vinturi, si de ploi reci, si de troiene, si de fiare puternice, si de turme uriase de reni sau mamuti, furia constructiei care i-a prins pe constructorii sumerieni, egypteni sau indusi pe la 3200 BC e de-a dreptul nelamurita. De ce acolo, in Sud, s-a intimplat sa se nasca si sa se dezvolte orasul, si nu in patria casei, unde frigul, ploaia si vinturile o cereau din ratiuni temeinice de fiintare?
     Or, chiar si dupa dezvoltarea exceptionala a oraselor sumeriene si anatoliene, cele europene au intirziat inca cu citeva milenii. Raminind profund casnica, Europa s-a urbanizat foarte greu. Atunci cind aheii cucereau Troia, o multime impresionanta de orase sumeriene, babiloniene, egyptene, harappiene erau deja acoperite de nisipuri, praf si uitare. Cele existente pe atunci, insa, desi cunosteau si scrisul fenician, si pe cel cuneiform, nu ne transmit nici o veste despre acest razboi singeros care s-a intimplat la mica departare de Fenicia (asa de parca cineva ar cuceri in zilele noastre New York-ul timp de 10 ani si pe nimeni in lume nu ar interesa treaba asta).
     Dar, straniu lucru, cucerirea Troiei transmite ideea orasului in spatiul european al Greciei, apoi si al Italiei. Orasul cucereste Europa dinspre spatiul sau cald, nu dinspre cel rece, spatiu care, cum demonstreaza descoperirile arheologice, era locuit de o multime uluitoare de oameni, oameni care au refuzat cu indirjire orasul pina in epoca moderna. Nici comoditatea incalzirii centralizate, nici baile de apartament, nici toaletele unite prin canalizare, nici bucatariile comunale, baile publice impresionante, cuptoarele masive de copt piine, nici bazarurile interminabile, nici manufacturile devenite fabrici, nici templele marete, nici terenurile de dans, nici paradele iubirii, nici teatrele, nici bibliotecile - nimic din toate astea nu i-a atras pe oamenii rustici europeni spre convietuirea oraseneasca din Orientul Apropiat, Egypt sau Valea Indului. Dimpotriva - epoca moderna sta fata-n fata cu un fenomen pe cit de ciudat, pe atit de jinduit de milioane de oameni - traiul intr-o casa pe pamint, undeva la periferia marilor orase, sau chiar la tara, departe de placerile, zgomotul si luminile naucitoare ale megapolisurilor (descrise cu geniu de N. Gogol, inca in prima jumatate a secolul XIX, in “Nevski prospect”). O adevarata reactiune la construitul urban, trecut peste limitele de convietuire cu naturalul, reactiune care traieste cu putere in sufletul omenesc inca din paleolitic, iese la iveala din spatiul european al locuirii omenesti. Raminind naturalmente “casnic” (repetam mereu uluitoarea definitie a lui Alecu Russo), omul european a admis urbea in fiintarea sa destul de tirziu fata de lumea sumeriana, egipteana sau indiana. Un exemplu uluitor in acest sens este lumea getica care, traind coasta in coasta si cu cele 9 orase grecesti de pe malul Marii Negre, si cu popoarele de care de dincolo de Nistru, a refuzat cu indirjire urbea si scrisul pina dupa Evul Mediu, raminind, totusi, o civilizatie a casei, a modelului casnic de fiintare. Acel misterios Jus Valachum, care mai refuza si aurul, si marirea, si construitul somptuos, nu a fost rivnit nici de civilizatia Romei, de popoarele de care si astfel spatiul carpato-dunarean a adus pina in modernitate mesajele uluitoare ale desavirsirii omenesti prin civilizatie casnica rustica si al mintuirii prin armonizarea construitului spiritual omenesc cu cel natural, cosmic.
     Pentru a se mintui (pentru a se uni la trecerea in ne-fiinta cu sufletul suprem sau cu cel al stramosilor) omul rustic nu are nevoie de temple uriase, gigantice piramide, ritualuri sau sacrificii imense, la desfasurarea carora participa, de multe ori ca simpli spectatori, multimi uriase de oameni. Este de ajuns experienta spirituala simpla, dar deplina in sens casnic, a fiecarei fiinte in parte. Ca si in cazul brahmanilor, ascetilor hindusi, aceasta desavirsire este strict personala (desi slujeste interesul comunitar, iar fructul care reiese din actiunile desavirsirii sint sacrificate zeilor); poate fi realizata in padure, in mici pesteri sapate in sinul naturii (orientate, ca regula, spre nord, ca cele ale anahoretilor daci), departe de zgomotele lumii (prin gnoza, asceza si yoga). Ca semn al destinului omenesc pe pamint, identic cu destinul Cosmosului, ultima Kali-yuga, yuga vedica a decaderii omenesti, a debutat cu trecerea de la viata simpla, (armonizata cu natura si cu posibilitatea de a intrerupe ciclul reincarnarilor pentru a face parte din spiritul suprem - prin gnoza, asceza si yoga), la viata citadina si la colosalele constructii sacrale menite sa-l transporte in lumea zeilor pe un singur muritor (regele sau marele preot) fara tehnologiile spirituale primordiale (de care, cum aratam, stia si Lao Tzu). Experienta spirituala, desavirsirea spirituala a oamenilor predinastici nu mai era deajuns pentru acesti oameni polarizati piramidal fata de primordialii sferici. Aparitia oraselor si a templelor, a mormintelor somptuoase, a complexelor arhitectonice mortuare colosale, a intregii iconografii deice, realizata in picturi imense rupestre sau in statui uriase reprezinta de fapt decaderea spirituala a maselor de oameni si a liderilor lor. Ea mai arata ca arhivarea fara noima a experientei curgerii duce inevitabil la construiri uriesesti care pot infunda izvorul curgerii (lucru pentru care au fost anihilate). Polarizarea sudica a urbei fata de spatiul rustic european demonstreaza cu prisosinta acest lucru. Nu este intimplator ca arienii, chiar daca nu ei au distrus din temelii civilizatia urbana harappiana, nu au sustinut-o mai departe, iar construirea maretelor temple din Industan este o opera recenta, medievala, moderna, o reactie brahmana la invazia religiilor monoteiste din Vest prin construit monumental.
     Or, civilizatia urbei nu mai este o “civilizatie casnica”. Populatiile rustice ale Europei preistorice si istorice, care au refuzat pina in Evul Mediu, cu indirjire, orasul si templele uriase, iconografia de lux si ritualurile religioase la care participa multimi uriase de oameni, au trait (si mai traiesc inca) in mai multa armonie si cu lumea Pamintului, si cu cea a Cerului. Construitul arhitectonic imens, nearmonizat cu cel natural (casa nu poate intrece inaltimea pomilor) a fost refuzat de aceste populatii tocmai datorita faptului ca era puternica personalitatea spirituala a omului, personalitate care avea dreptul si la desavirsire spirituala in vederea mintuirii (de fapt acest drept era si este cel mai mare fruct al fiintarii) si la unirea cu Spiritul Suprem (cel putin in ipostaza acestuia de Cer, Brahmaloka, Insula a Fericitilor, loc unde stau zeii sau stramosii).
     Nu mai poate fi tagaduit faptul, dovedit arheologic, ca patria constructului simbolic, in special a celui geometric, dedublat inca din preistorie, de fond pentru devenirea omului chiar la aparitia lui, este Europa Sud-Estica, spatiul balcanic, dunarean, nord si vest pontic, carpatic. Este greu sa tagaduim si faptul ca acest construct a fost inchipuit (sau revelat) ca o punte spirituala intre om si zei, ca o tehnica si a zeilor, si a oamenilor de a nu polariza pina la conflictul desfiintator Lumea Paminteasca si Cosmosul, de a o orienta spre unirea rombica a contrariilor necesare, si, prin asta, prin limitele de romb ale fiintarii (nu este greu sa le calculam, asemeni redundantei, stiindu-se ca rombul este un patrulater cu unghiurile opuse, polarizate, egale) spre realizarea unitatii primordiale care, paradoxal, este un construct dedublat, format la limita din doua lumi paralele, a fi fiind echilibrat spontan de a nu fi.
     Tornada devastatoare a urbei se naste chiar la umbra construitului nesabuit urban, fiindca cu cit mai inalt sau mai intins este construitul omenesc, cu atit mai catastrofale sint umbrele sau meandrele acestui construit, cu atit mai diabolici sint Minotaurii care le populeaza. Atunci cind milioane de oameni se inghesuie pina la sufocare pe magistralele sudice ale Frantei pentru a petrece 10-15 zile dincolo de limitele urbei, tocmai atunci “demonul comunicatiei universale”, intuit cu geniu de N. V. Gogol inca in “Nevsky prospect”, nu numai ca isi arata coltii din devenirea sa virtuala, colti care nu sint mai mici decit zgiriie norii din Manhattan sau Tokyo, ci chiar insfaca cu ei sansele devenirii omenesti. Se stie ca prima creatura a lui Prajapati a fost Agni, cel care, in clipa urmatoare de dupa nastere, si-a rinjit coltii pentru a-l devora pe creatorul sau. Pentru a se salva, Prajapati a nascocit laptele cosmic, pe care l-a jertfit lui Agni. Ce lapte va trebui sa creeze omul ca sa se salveze de mrejele WWW-ului? - iata o intrebare pe care nici nu avem dreptul sa n-o punem.
     Pasiunea pentru marile constructii arhitectonice si iconografice masoara de fapt decaderea spirituala a oamenilor si indepartarea lor de misiunea primita la iesirea din izvor. Pentru a se apropia de Cer, pentru a-l provoca la actiuni benefice, omul urban a trebuit sa construiasca edificii tot mai inalte si mai intinse. Geometrismul acestor edificii marete, desigur, nu a picat tocmai atunci in mintea lui Imhotep sau Ghilgames. In anii cind se construiau piramidele gindirea simbolica geometrica, metafizica, numara in Europa de Sud-Est peste 25 de milenii. Timp in care omul est-european tocmai dovedise sa vada ca Polul Nord Ceresc s-a miscat pe un cerc urias si a ajuns in locul de unde s-a pornit.
Reactia la construitul fara noima, reactia la construitul care trece peste limitele de fiintare, polarizarea naturala a lumei urbane si a lumei rustice, face parte din legea dura a constructiei universale, care se polarizeaza de la sine, realizind de la sine un Cosmos “multicultural”, lege pe care si oamenii si zeii incearca din rasputeri sa o puna in folosul fiintarii lor.
     Spatiul balcano-carpato-danubian unde s-a descoperit sau unde a fost revelata aceasta lege inca in preistorie, nu a mizat pina recent pe construitul arhitectonic fastuos, nu a transformat imbicsirea urbana in structura serioasa de fiintare. Convietuirea in comunitati supraaglomerate in care caderea omului este foarte rapida, nu a gasit nici in preistorie, nici in epoca istorica partasi in Europa. In plina dezvoltare a orasului grecesc sau roman, Tracia, o tara (in sens etno-lingvistic si cultural) aflata coasta in coasta cu grecii si romanii (urbanizati dupa cucerirea Troiei) a refuzat cu indirjire urbea si alfabetul practic pina in epoca moderna (de fapt e vorba de epoca de dupa Evul Mediu). Si in România, si in Bulgaria, si in Albania sau Macedonia, Muntenegru, Serbia, Croatia, chiar si in spatiile de dincolo de aceste limite, Slovenia sau stepa rusa - Ucraina si Rusia, orasul si scrisul au fost un domeniu al prabusirii desavirsirii spirituale, al neputintelor omenesti de a se realiza prin sine insusi, prin forta personalitatii omenesti, trecerea din lumea mortii si a plingerii, in cea a zeilor, a stramosilor si a fericitilor.
     Reactia europeana la construitul urban, arhitectonic, religios in epoca predinastica si cea care a urmat practic pina dincoace de Evul Mediu, a reprezentat de fapt (experinta urbana a epocii dinastice este acoperita astazi de mlastini, paduri si nisip) adevarata cale a spiritului omenesc si, posibil, curajoasa si virtuoasa lui menire: salvarea pamintului pentru fiintarile de acum si cele viitoare, pentru sansele pe care le au toti nascutii de a cuceri prin asceza si mila “Imparatia Cerului” (cum sustin crestinii). De ce spiritul universal a ales anume Pamintul pentru acest destin este o intrebare pe cit de chinuitoare pentru Homo Sapiens, pe atit de necesara din punctul de vedere al Fiintarii acum. Dar poate Homo Sapiens primordial a stiut raspunsul la aceasta intrebare? Poate cunoasterea mai buna a limbajului simbolic primordial, aparut de la sine sau revelat in foarte tinara comunitate omeneasca, limbaj care permitea nu numai depozitarea si transmiterea informatiei, ci si calcularea sanselor celor mai bune de fiintare, inclusiv a sanselor de re-intoarcere in Rai, ba chiar si provocarea acestor sanse prin construitul simbolic care scotea realitatile din probabilitati, a echilibrat fiintarea omeneasca cu intrebarea fundamentala a fiintarii.
     Femeia sud-est europeana pe care n-a vazut-o V. G.Childe Iata ce spune un vechi proverb antic indian: “Acolo unde femeia este cinstita si aparata, acolo domneste bunastarea si zeii se bucura”. Cinstirea si venerarea femeii, cum arata reprezentarile iconografice ale omului din Paleolitic si Neolitic, este un dat de fond al fiintarii omenesti, o cunoastere primordiala pe care omul a primit-o chiar la aparitia sa pe pamint. De ce se bucura zeii cind femeia este cinstita, iata o intrebare peste care nu poate trece nici societatea pragmatica a Globalizarii, asa cum nu au trecut nici cele paleolitice, nici cele neolitice, nici cei care au fondat in India aryana curentele tantrice, nici cei care au pus temeliile canonului crestin prin adaugarea la monoteismul iudaic si a treimii sfinte, si a sfintei Nascatoare de Dumnezeu, si a unui intreg sirag de sfinti si sfinte, adevarati zei, cinstiti de comunitatile locale sau etnice in mod deosebit.
     Miturile agrare, miturile fertilitatii pamintului prelucrat cu instrumente nenaturale, sint foarte recente in comparatie cu timpul primordial al actualului om. Aceste instrumente sau industrii, s-au creat in mileniile VI-V BC. Mii de ani inaintea agiculturii omul nu le-a cunoscut. Si, totusi, femeia era venerata si atunci. Cercetarea arheologica demonstreaza ca femeia a fost venerata chiar din clipa aparitiei lui Homo Sapiens actual pe pamint. Si, cum vom vedea, nu doar pentru rolul ei de “nascatoare”.

     Intrebarea cu privire la venerarea femeii inca in aurignacian este, dupa parerea noastra, la fel de importanta pentru fiintarea omeneasca ca si dedublarea reprezentarilor simbolice. Aceasta intrebare, provocata de descoperirile stiintei arheologice, aseaza cu temei primordialitatea omului din aurignacian in fata primitivismului declarat de stiinta moderna. Asa-zisa comuna primitiva era de fapt o comuna primordiala, iar compararea omului primordial din paleolitic cu comunitatile de culegatori si vinatori “necivilizati”, nu demonstreaza ca acel om a fost primitiv. Raspindirea in larg a simbolismului geometric, a dedublarii reprezentarilor si cultul zeitelor demonstreaza ca arealul de functionare a comunei primordiale era imens, iar constructul simbolic, producerea cea mai raspindita a epocii, era practicat cu folos si in gravettian, si in mezolitic, si in neoliticul timpuriu. Daca aceste manifestari umane se leaga genetic de spatiul carpatic si nord pontic, de unde s-au cules reprezentari simbolice geometrice care par a fi adevarate enciclopedii (vezi, iara, amuletele de la Mitoc si Cosauti, pasarelele incrustate geometric de la Mezin, rombul paradoxal de la Cuina Turcului sau lanturile de romburi si triunghiuri de pe statueta cucuteniana de la Carbuna), atunci prezenta lor statistica, de implant civilizator, este urmarita pe toata lungimea nord planetara a Marelui Ghetar din gravettian.
     Cum au aparut in acea epoca primordiala tehnicile spirituale? Care ritualuri au fost mai intii? Cele de inmormintare, sau cele de nastere? Care mituri? Miturile vinatoresti sau cele cosmogonice? Sau, poate, mai intii au fost miturile maternitatii? Cel mai important cintec batrinesc al românilor (este vorba de “Miorita”) este in fond un mit matriarhal si cosmogonic, fiindca nu promoveaza violenta si razbunarea, proprie comunitatilor patriarhale ale indo-europenilor, si cheama la moartea eroului, care e privita ca o nunta, ca o casatorie ritualica cu o “fata de crai”, stelele cerului si umbra mamei. Faptul ca eroul din “Miorita”, si din multe alte cintece batrinesti românesti, nu pomeneste de tatal sau, este un eveniment de importanta maxima pentru intelegerea spatiului etno-cultural din sud-estul Europei.
     Ca si acum omul nu putea sa nu observe repede de tot cu ajutorul instrumentelor formidabile din “dotarea” sa cum se formeaza plodul in oul de pasare sau in burta animalelor pe care le vina pentru supravietuire.
     Dunarea a fost cea mai exceptionala magistrala de informatie in paleolitic - atit prin legatura intregii Europe cu “tarile calde” - ah, unde se duc in fiecare toamna pasarile calatoare? - cit si prin transmiterea informatiei vitale de-a lungul curgerii ei si chiar depozitarea ei in anumite praguri greu accesibile pentru neinitiati: de pilda la Portile de Fier, leaganul culturilor Cuina Turcului, Schela Cladovei, Lepenski Vir, Starcevo-Cris sau Vinca-Turdas. Si care era informatia vitala de prim rang? Probabil aceea care demonstra ca exista o singura cale de a pastra comunitatea omeneasca, aceea care aduce omul pe lume prin paradoxul care se intimpla in burta femeii.
     Studierea atenta a resurselor spirituale ale omului arata, insa, ca protejarea si cinstirea femeii ca unica nascatoare a noilor oameni, este nu doar o problema a oamenilor, ci si a zeilor. De ce?
Omul nu putea sa nu observe inca in timpurile primordiale ca lepadarea necrutatoare de ispitele materiale, de fructele actiunilor, te face mai puternic, mult mai puternic decit toate celelalte vietuitoare. Omul nu putea sa nu observe ca cel purificat trupeste devine mai puternic spiritual (adica, in primul rind, mai destept). Cel care se purifica si spiritual devenea “om batrin si bun, cu brazda pe cap”, cum isi numeau pina nu demult românii, batrinii din conducerea vechilor comunitati agrare românesti (si proto-românesti), cei care vegheau pastrarea si rostuirea vechiului Jus Valachum care domnea peste comunitatile vlahe fara ca sa existe domnitor.
Inainte de a intra in aceata fratie de oameni curati si destepti (omul destept era o necesitate a comunitatii, dar el purta pe umerii sai si o imensa responsabilitate, fiindca deciziile acestor batrini destepti, “cu brazda pe cap”, hotarau soarta intregii comunitati) ei jurau cu o brazda de pamint pe cap, invocind anumite principii spirituale (adica ceresti), si daca le incalcau cereau sa-i ingroape acea brazda in pamint (adica in lumile de jos).
     Asa juramintul cu brazda pe cap nu facea parte numai din instrumentele unui rit agrar, ci ne aminteste de timpuri inca si mai vechi decit aparitia agriculturii, de timpurile primordiale cind protejarea (de boli, de catastrofe naturale, de invazia unor straini), pastrarea si inmultirea comunitatii era cea mai importanta problema cu care erau investiti acesti oameni buni si batrini. Or, fara protejarea si cinstirea femeii lucrul acesta era imposibil. Brazda, interpretata in acest sens, reprezenta o legatura directa cu Zeitatea regeneratoare a Pamintului care era ridicata pina la inaltimea nimbului omenesc pentru a convoca si zeitatile Cerului la acest juramint.
     Or, literatura mitologica româneasca (de pilda) ne povesteste mai ales de femei sfinte, legate de vatra Pamintului, de multe zeite bune care ajuta comunitatile omenesti in momentele de cumpana. Fortele raului - balauri, zmei - sint in cele mai multe cazuri de origine masculina si ei rapesc mereu fetele oamenilor pentru a se casatori cu ele. Zeitele (Sfinta Miercuri, Vineri sau Duminica) traiesc intre oameni si zmei, locuirea lor in sinul naturii, de multe ori ca regine a pasarilor si animalelor, marcheaza limitele locuirii omenesti. Aceste zeitati foarte vechi nu nasc alti zei, iar atunci cind vor sa se iubeasca paminteste cu barbatii de care se leaga prin dragoste, trebuie sa se desparta “pe veci” de nemurire. Si ele merg la pasul acesta. Ele lasa nemurirea pentru a gusta pina la capat din fiintarea omeneasca. De ce a dezvoltat poporul român (e vorba de o pilda buna sud-est europeana) aceasta tema in miturile si legendele sale? De ce de multe ori pasiunea pentru lumea muritorilor este mai puternica decit cea pentru tarimul vesniciei?
     Acest studiu nu urmareste sa dea raspuns la aceasta provocare a spatiului etno-cultural românesc si sud-est european. Si, totusi, este sigur ca acest raspuns nu poate fi intrezarit daca nu punem intrebarea cu privire la tehnicile de devenire spirituala ale omului din acest spatiu.
Aceste tehnici, cum arata devenirea spirituala a multor sfinti sud-est europeni, inclusiv a zeitatilor mai vechi, dacice si getice, nu erau altele decit cunoscutele tehnici vedice: gnoza, asceza sau yoga. Pentru a se lumina si a vedea corect hotarele fiintarii omenesti, eroii se retrag in pustietati, traiesc impreuna cu pasarile si animalele, se hranesc simplu din ce da pamintul si cerul si mediteaza, uneori asa de mult ca pasarile isi fac cuibare si scot pui in barbile lor.
     Lucru acesta vadeste ca cel slab la prima vedere poate fi si cel mai puternic - vezi, in acest sens, multimea povestilor in care calul cel mai slabanog este si cel mai puternic, lucru care ne aminteste nu despre tehnicile cailor de a se desavirsi spiritual si fizic, ci despre cele ale oamenilor. Or, felul cum acesti sfinti si sfinte din basmele românesti rostuiesc destinele oamenilor vorbeste mai repede despre faptul ca devenirea lor spirituala urmareste dezlegarea nodurilor pamintesti si, mai ales, risipirea iluziilor de fiintare. Si cea mai teribila iluzie era si este cea care pune nasterea omului in alta parte decit burta mamei. De altfel istoria dupletului om-cal ne poate da multe lamuriri in aceasta problema. La inceputurile magdalenianului calul apare spectaculos in desenele rupestre ale Cro-Magnonului, apoi dispare aproape complet, ca sa-si faca aparitia in forta impreuna cu triburile indo-europenilor care au spulberat vechea civilizatie matriarhala sud-est europeana, pasnica, "luminoasa”, spune M. Gimbutas, a Vechii Europe. Or, noi credem ca tocmai disparitia calului din “uzul” uman - adica din straturile arheologice ale Paleoliticului Superior si Neoliticului Timpuriu - ne vorbeste despre un alt fel de civilizatie decit cea dominata de forta barbatului - adica de o civilizatie matriarhala, ne-razboinica - razboaiele ar fi decimat rapid putina comunitate omeneasca - chiar si cucutenienii si tripolienii nu mizau pe forta de viteza a calului, desi arheologii au gasit destule oase de cal in siturile cucuteniene.
     Lipsa calului si a tatalui in cel mai raspindit motiv folcloric si mitologic românesc - Miorita - ne vorbeste, cum am aratat mai sus, despre faptul ca in acest cintec batrinesc ne sint relatate evenimente dinaintea cuceririi indo-europene a spatiilor carpato-danubiene. Aceasta cucerire putea fi si o revolta a izgonitilor din societatea matriarhala, care formasera comunitati puternice la hotare - lucru pe care il demonstreaza tocmai basmele cu zmeii si balaurii masculini de la hotarele convietiuirii acelor civilizatii (ei nu au femei si le fura cu violenta de la oameni).
     Tehnicile de desavirsire spirituala, care, parca, fac parte din structura genelor responsabile de activitatea noastra spirituala, au fost repede descoperite de om si utilizate cu mult folos. Cind eroul din “Miorita” invoca in clipa mortii doar cerul cu stelele si icoana sfinta a mamei, sau cind cele 4 vrajitoare, despre care scriu tablitele de la Tartaria, il sacrifica pe cel mai batrin si mai bun, cum o cere ritualul (ciobanul din “Miorita” tot este cel mai bun, avind “oi mai multe/ mindre si cornute,/ si cai invatati,/ si ciini mai barbati”), se vadeste faptul primordial al cinstirii femeii nu numai de oameni, ci si de zei. Intrebarea, iarasi, este: de ce? Daca cineva vroia sa faca un rau deosebit micilor comunitati omenesti care colindau Europa pe la 30.000 BC, el fura sau le stirpea femeile. Fara femeie, fara participarea ei nemijlocita, paradoxala, la crearea noului om, acel magnific Homo Sapiens din paleoliticul aurignacian si gravettian era sortit sa dispara de pe pamint in citeva zeci de ani. Credem ca nici nu e necesara o pledoarie speciala pentru a demonstra acest lucru. Intreaga istorie paleolitica si neolitica a omului demonstreaza ca primatul in acele comunitati mici paleolitice si neolitice l-au detinut femeile - si nu atit ca forte conducatoare ale comunitatii, ci ca forte aparate cu putere de comunitate pentru a sustine focul casnic, unicul drum care nu duce la stirpirea speciei umane de pe pamint. Chiar si zeii se bucura atunci cind oamenii cinstesc femeile…
     Cu cit mai putini oameni vor cunoaste limitele de fiintare ale fiintei omenesti cu atit echilibrul fiintarii va fi mai subred. In acest sens cultura europeana are mari datorii si ramineri in urma fata de cultura est-europeana si balcanica, care mai este inca in multe privinte matriarhala. Nu este intimplator faptul ca tocmai in România a fost scris la inceputul secolului XX romanul “Crai de Curtea-Veche”. Autorul lui, Mateiu Caragiale, a dat lumii poate cel mai tulburator, mai strasnic, mai necrutator scris - si experienta omeneasca - scris transmis de la limitele limitelor de fiintare ale omului secolului XX, scris care, daca ar fi cunoscut in nuantele sale si temporale si spatiale, si de cadere in prapastia gastronomica, sexuala, financiara, politica, spirituala, gnostica etc. ar fi de bun augur globalizarii care-si ascunde liderii in munti de multimile care au cucerit orasele. Mesajul artistic doar a acestui roman - care nu va lua premiul Nobel niciodata, desi a fost declarat recent cel mai bun roman românesc din sec. XX - ar fi de mare ajutor surfingului omenesc pe acest val neechilibrat de Globalizare, bomba atomica si biologica, creare si stocare iresponsabila a unor cantitati atit de uriase de iluzii ce degenereaza in terorism si interminabile conflicte etnice, religioase; ca ele, aceste arhive tiparite si, mai ales, electronice devin arma de distrugere in masa. Romanul lui Mateiu I. Caragiale, la acest capitol de desfiintare a fiintarii omenesti prin aventuri in care rolul femeii este nul (nici unul din eroii principali ai romanului lui Mateiu Caragiale nu are copii, si nu vrea sa aiba copii) este de mare invatatura.
     Un construct lingvistic uitat - beteala - bet - bateala - bataia - bat - ne ajuta acum sa iesim basma curata din meandrele acestui capitol “matriarhal”. Acest construct ne sugereaza ca termenul românesc batrin nu provine de la termenul latin clasic veteran, ci de la acel radical din substratul primordial care definea si locul unde se infigea Batul (stilpul) sacru al primordialilor, si pe cel care alegea batul si locul, si pe cel care il infigea. Nu zadarnic românii mai zic si astazi “a râni”, adica a curata locul in vederea altei lucrari. Runcul, tot la acest capitol, reprezinta “un loc despadurit”. Dar aparitia acestui termen latin in indepartata Basarabia, la Danceni (unde s-a descoperit una din primele incrustari pe lut ars a Pomuluui Sacru) uneste mai repede prin substratul de fond termenul latinesc al despaduritului, cu termenul foarte vechi românesc al rânitului si al infigerii unui Bat (stilp) Sacru care indica un loc mai putin primejdios pentru locuire. Ingradirea buna a locuirii omenesti cu ajutorul Batului Sacru, numit la multe popoare si Ba, si Betil, si Beth, (de unde si termenul casa la fenicieni, dar si alfabetul fenician) a putut degenera si in termenul batrin, si in termenul “a bate”, si in termenul coliba, dar si in termenul “beteala”, care desemneaza un fragment de tesatura frumos brodata, care se pune pe capul mireselor. Oare nu cumva aceasta beteala foarte veche româneasca ne-o arata si pe cea care alegea locul sacru de infiintare a unei noi locuiri? Oare nu cumva beteala româneasca, ornamentata cu motive pure geometrice, intraductibile astazi, dar metafizice in continut, ne vorbeste mai mult despre revolutia geometrica care a creat casnicia, deci si Devenirea Fiintei Omenesti, decit o multime de alte constructuri omenesti?
     Cunoasterea originii, a “leaganului dedublarii reprezentarilor”, a produselor spirituale ale primilor sapiensi moderni, aparuti pe Pamint in aurignacian, poate proteja omul si de fatalitatea evolutionista, si de cosmarul asfixierii in mrejele Globalizarii.
Desigur, leaganul dedublarilor reprezentarilor este chiar fiinta omeneasca. Omul a dedublat reprezentarile chiar la iesirea din obirsia sa si a insemnat cu ele rostul primordial de fiintare. Cunoasterea dedublarilor paradoxale ale fiintarii si reprezentarea lor geometrica a permis lui Homo Sapiens sa-si calculeze sansele de fiintare, sa construiasca poduri-secante intre malurile diferite, paralele, ale fluviului fiintarii, adica sa depaseasca catastrofele peste care nu au putut sari nici dinozaurii, nici Neandertalii, sa deosebeasca iluzia de realitate, sa inventeze bitalul, sa cintareasca cu el sansele vitalului, sa deosebeasca apoi bitalul de vital, ba chiar sa cinte aceasta exceptionala lucrare, fapt pentru care zeii il iubesc inca si mai mult.