Dacia Preistorica - Partea I de Nicolaie Densusianu publicat la 25.02.2012
Dacia Preistorica -selectie I
     Armatele romane, pentru a patrunde în inima Daciei si a cuceri capitala ei, urmara mai multe cai. Carpatii, acesti vecinici buni aparatori ai acelor ce au stiut sa se umbreasca sub coamele lor datatoare de vieata, formau însa un zid contra navalitorilor.

     Legiunile cari se ridicasera, mai de-a dreptul delà Severin spre Sarmisegetuza, urmara cursul Jiului. De la Bumbesti, unde-si facu ultimul castru în vale, armata romana apuca direct peste munti prin pasul masivului Vulcan si peste muntii Hategului spre a se coborî pe clinul lor de miaza-noapte în îngusta dar fertila si mai ales poetica vale a Streiului, ce-si duce apele în Mures.
In acest centru pur românesc se afla nu departe de «Poarta le fier transilvana», Gradistea,, acum o mica comuna rurala, dar care fu de doua ori mândra si impunatoare, mai întâiu ca Sarmisegetuza si apoi ca Ulpia-Traiana, foasta capitala a Daciei.
Ea e situata pe malurile Hategului în o vale admirabila, încunjurata de înalte si frumoase catene de munti.
     Ceva mai din sus de Gradistea, se afla mica comuna Densus, fosta resedinta a lui Claussius Longinus, care-si construise acolo un mausoleu pentru familia sa, care exista si pâna acum, servind ca biserica greco-catolica româna satenilor.
Acolo se nascu N. Densusianu la 18 Aprilie 1846. In acest cuib de raiu pamântesc, în acest colt de pamânt sfânt noua, dar cam uitat, plin de urmele si amintirile marilor popoare, cel dac si cel roman, vazu lumina soarelui si crescu acel care nu putea sa fie, facut în urma si mai constient prin o cultura aleasa, decât un mare patriot român.

     Astazi Ulpia-Traiana se numeste Várhely si acest nume spune mai mult decât orice, care e soarta de acum a vechiului principat al Transilvaniei si ce se petrece cu fratii nostri dinspre nord-est. Mausoleul lui Longinus, acest admirabil monument, scapat de vitregia timpilor ca si închinatorii lui, este cea mai vie dovada si cel mai deplin protest al drepturilor gintilor cari nu se pot calca în picioare.
Nicolae a avut ca frate mai mare pe Aron, poet si critic, nascut tot acolo la 1838, fost profesor de limba latina la Universitatea din Iasi, autorul istoriei limbii si literaturii române.

     Copilari în mijlocul unei naturi admirabile în o localitate care la fiecare moment îi vorbia de trecutul glorios al neamului românesc si în o epoca în care Românii renasteau la o vieata ceva mai libera. Acestia, încrezatori în «dragutul lor de împarat», alaturi de armata caruia si pentru care sângerase din adânc, erau acum siguri ca si ei au dreptul la o vieata omeneasca dupa secoli de adevarat martiriu.
     El începu sa-si dea seama despre ale lumii, tocmai atunci când Românii iesiau cu încetul din o lunga vale a plângerilor în care voinicia nu cunoscuse margini.
Nu cu mult înainte, administratia centrala trebuise sa dea ordine sa se mai curete drumurile de numeroasele tepi, padure de lesuri românesti victime ale Ungurilor, pentru a nu jigni vazul acelui mare suflet si rar protector al elementului român, fie-i binecuvântata memoria, împaratul losif al II-lea.

     Cum putea oare un atare copil, crescut cu astfel de amintiri si vazând mizeria din jurul sau, sa nu devie un mare patriot, atunci când prin cultura el îsi dete mai bine seama de suferintele neamului sau, care totus avea pentru el atâtea drepturi.
Familia din care se tragea Densusianu era o veche familie româneasca Pop de Hateg. Numele de Densusianu se dadu copiilor, mai întâiu lui Aron la gimnaziul din Blaj, de catre profesori pentru a-i deosebi de multi alti Pop ce erau în scoala.
Numele acesta le ramasese si ei îl înnobilara la rândul lor prin munca ce desfasurara în urma.
Clasele primare le-a facut el la Hateg, desigur tot la Franciscani, la care fusese dat înca din 1846 fratele sau Aron.
Facultatea o face la Sibiu. Materiile urmate erau numeroase si variate. In timpul studiilor sale, pierdu Densusianu pe tatal sau si ast fel ramase fara mai nici un mijloc de vieata! In luna lui August 1867, când trecuse cu succes examenul anului al II-lea de drept, el veni în tara, adresa în ziua de 15 August Societatii literare, Academiei noastre, abia înfiintata,o petitie prin care cerea « ...... pe temeiul starii mele de orfan... si lipsei totale de mijloace ......», zice el, un ajutor pentru a putea studia. Din fericire Academia avea la dispozitia sa o fundatiune patriotica a municipiului urbei Braila, pentru ajutorarea tinerilor români de peste hotar.
Dreptul de avocatura al avocatului Densusianu Miklós, este recunoscut prin diploma dela 1872, Octomvrie 23.
     Odata cu trecerea trupelor noastre în Turcia la 1877, N. Densusianu intra în tara, de data asta în mod definitiv.
Imi închipuiu ce trebuia sa se petreaca in sufletul acestui mare patriot, când se raspândi ca fulgerul printre Români faima primelor noastre izbânde.
Ca avocat, la Brasov si Bucuresti, nu avem a spune nimic deosebit despre Densusianu. Intre actele ramase delà el, se vad numeroase dosare ale pricinilor ce a aparat la Brasov.
Dar nu aceasta era menirea unui om superior ca el. Avocati aveam deja destui de pe atunci, oameni însa în adevar superiori avem putini chiar în prezent.
Densusianu era facut din o alta stofa decât aceea a unui avocat oarecare. El avea o alta menire o alta misiune, mare, as putea adaoga.
Iata de ce în hârtiile sale se gaseste o cerere, scrisa curat si timbrata chiar, catre Decanul corpului de avocati din Ilfov prin care dupa un stagiu de 5 ani cerea el înscrierea definitiva.
Desi facuta, el nu a gasit însa cu cale a o mai depune. Din aceasta se vede lamurit calea ce voia el sa o urmeze.
     Ajungem la un moment decisiv în vieata lui N. Densusianu, de la care se alege cu hotarîre si cariera sa ulterioara.
Academia Româna, care joaca un rol asa de mare în prima faza a vietii acestui om, îl alege membrul sau corespondent. Presedinte era I. Ghica, secretar general Hasdeu. Cu asa nasi, finul nu putea sa nu fie de seama.
Sunt fericit a constata, ca Academia Româna, care ajutase pe studentul N. Densusianu în momentul cel mai greu al vietii sale, la 1867, cu bursa Brailei, tot ea, îndata ce acesta deveni cetatean român, cauta a-l utiliza pentru scopurile sale culturale.
Astfel N. Densusianu fu însarcinat cu o misiune pentru culegere de documente.
     Ajungem acum la momentul când el a publicat cea mai importanta din lucrarile sale, pe care n'a vazut-o gata de sub tipar, caci soarta i -a fost vitrega si în aceasta privinta. A murit fara ca sa fi dat cel putin bun de imprimat si ultimei parti a lucrarii sale, care devine postuma, postuma pentru a-l ridica sus de tot în panteonul neamului, Dacia Preistorica.
     La începutul lui 1898 obosit de munca si lipsuri scrie lui Aron la Iasi: «A trecut înca un an de greutate peste noi. Sa ne felicitam ca Dumnezeu ne-a dat taria sufleteasca sa putem lupta cu aceste valuri ale vietii. Timpurile sunt grele, obstacule sunt multe pe toate cararile. Luptam de regula singuri si adeseori chiar pentru a putea face literatura si de multe ori pentru împlinirea datoriilor celor mai nobile trebue sa luptam chiar cu ai nostri».
Cu ai nostri!.. Câte contin aceste trei vorbe!..
Iar Áron, de Sf. Niculae îi raspunde în 1899, spunându-i între a l t e l e : . . . «si sa ne înaltam sufletele în aceasta epoca de înghet si stârpiciune, ce ne-a cuprins».
Stârpiciune, da, pentru fapte bune; înghet, da, pentru orice ideal. Boala societatii noastre are în adevar doua mari pricini : una sufleteasca, lipsa de ideal; una morala, cresterea fanfaroana si ciocoeasca, asa de generala în tara.
Sa fii fanfaron, lipsit si de ideal, în o tara cu traditii bizantine !.. iata mai mult decât trebue pentru a opri cel putin, daca nu a pierde chiar, un popor în desvoltarea sa.
Nicolaie Densusianu a decedat la 24 martie 1911, la Bucuresti.