Egipt - Partea I de C.O. Arimin publicat la 25.02.2012
Egipt - Partea I
     Pentru a intelege legaturile dintre cultura mioritica si cea egipteana, dar si rosturile drumetiei lui Zamolxe in Egipt, trebuie sa mergem in preistoria si istoria acestei regiuni unde se gasesc germenii uluitoarei civilizatii pe care au creat-o neamurile arimine aciuate pe malurile lui Hapy.

     Una din cele mai vechi culturi cunoscute pe teritoriul Egiptului pentru perioada neolitica este cea de la Merimde, la marginea vestica a deltei Nilului. S-au descoperit aici vase din lut realizate cu mâna si arareori incizate, schelete de animale si de oameni unde mortii erau ingropati de obicei sub podeaua casei in pozitie sezând.
Foarte importanta este descoperirea unei figuri umane din lut ars si a unui cap de taur realizat din acelasi material si care, in perioada istorica va evolua in mai multe variante ale cultului taurului.
Un model ritualic asemanator cu cel egiptean, a fost gasit de catre arheologii români in sanctuarul preistoric de la Parta, judetul Timis fiind datat in mileniul V i.e.n. Acest simbol al taurului solar apare si la emesi pe sigilii inca la inceputul mileniului lll i.e.n. iar la egipteni este simbol religios din primele faze ale civilizatiei lor. Mitul taurului gasit la Parta, in cultura carpatina isi continua existenta simbolistica religioasa prin capul de taur din aur, descoperit la Poiana Cotofenesti, judetul Bacau si datat in secolul Vll i.e.n. precum si pe numeroase tablite de plumb ce stau ascunse de nemernici la Institutul de Arheologie din Bucuresti si care prezinta adevarata istorie a neamului arimin.

     Simbolul capului de taur sau bour cum i s-a spus la inceputul feudalismului românesc, apare pe primele steme ale Moldovei de la inceputul secolului XlV.
     In mileniul lV i.e.n. se disting in Egipt o rasa mica de oameni, fragila, specifica intregului areal al Marii Mediterane, o rasa ceva mai inalta si mai robusta, ale carei urme se gasesc si in alte regiuni ale Africii de Nord si o rasa negroida dar care nu are antropologia populatiei negre.
Odata cu inceperea istoriei propriu-zise a epocii tinite, apare o rasa cu craniul mai mic, mai redusa din punct de vedere numeric si care era foarte asemanatoare cu cea din Sumer.
In situl arheologic de la Negade din apropierea Tebei –capitala Egiptului de Sus – s-au descoperit artefacte de la sfârsitul mileniului lV i.e.n. ce arata asemanari uluitoare cu civilizatia sumeriana.
O reprezentare grafica a unei barci cu prora foarte ridicata specifica acestei civilizatii, grupuri de animale heraldice cum ar fi pisica cu gâtul lung si un sigiliu cilindric cum purtau emesii, pe care il foloseau drept stampila. Sânt asemanari evidente intre unele semne emes folosite inainte de scrierea cuneiforma si unele hieroglife egiptene.
In arhiva regelui asirian Asurbanipal(668-631i.e.n.) s-au descoperit tablite care povestesc campania militara purtata de acesta impotriva regelui Taharka, apoi cu urmasul acestuia Tanutamon, de neam cusit si care stapâneau atunci Egiptul.

     In aceste scrieri spune ca regele asirian a plecat cu razboi si gând de cucerire impotriva tarii Magan si Meluha, numele Egiptului de Sus si a Egiptului de Jos, iar inscriptiile urmasului sau Asarhaddon spun ca a supus prin sabie tinuturile Patsuris, Musur si Kus, adica cele doua tinuturi egiptene si cel cusit.
Tablitele neamului emes din Ki-en-gi/Sumer, spun ca faceau comert pe la mijlocul mileniului lll i.e.n. cu tarile Magan si Meluha de unde aduceau aur, argint, piatra pentru statui, fildes si alte bunuri.
Asirienii au luat aceste informatii ori de pe tablitele cu scriere cuneiforma a emesilor sau chiar in acele timpuri, in Sumer, existau relatii economice cu Egiptul facute de neamul caldeilor – vechii sumerieni – astfel circulând si denumirile pentru impartirea istorica a Egiptului.
     Istoria culturnicilor atotstiutori din Europa si de aiurea, nu a retinut aceste informatii atît de evidente pentru ca nu dau bine la "sacrele plasmuiri" pe care s-a cladit aceasta cultura. Chiar toata civilizatia sumeriana este tinuta premeditat intr-un semiintuneric perpetuu din aceleasi motive criminale de ascundere a adevarului si a importantei ei pentru culturile oriental-europene.
Exista asemanari evidente intre religia emesilor si cea egipteana iar simbolistica sacrului este aceeasi in ambele teozofii, crucea si steaua. Deci aceasta rasa arimina ce si-a gasit salas sub soare pe malurile Tigrului si Eufratului, s-a deplasat in preumblarile lor milenare si la fratii de pe malurile Nilului iar urmele nu pot fi tagaduite pentru cine vrea sa le vada si nu tine in cap gargaunii indo-europenismului, antichitatii clasice greco-romane si iudeo-cretinismului indobitocitor.
     O alta migratie a neamurilor arimine in tara lui Ra, s-a intâmplat in prima parte a secolului XVlll i.e.n. când nepoftitii hicsosi, au venit sa-si salute rubedeniile uitate de timp, ospetie care a durat mai bine de 150 de ani, si unde in documentele gazdelor nu se aminteste mai nimic despre raulenii musafiri.
     Cea mai veche forma de structura statala pe malurile Nilului, a fost unirea triburilor in unitati teritorial-administrative numite nome si delimitate intre ele de canalele de irigatii numite sapat si sapate perpendicular pe cursul fluviului.
Cel mai vechi titlu al conducatorilor nomelor avea sensul de ,"cel care pune/face canale” taty(ta: autoritate, parinte, opritor, zavor, a deschide + ti: neam, a hrani cu, a tine în viata).
Numarul nomelor a variat la inceput de la 38 si a ajuns la 42 in perioada Imperiului de Mijloc. Noma 8 din Egiptul de Sus cu capitala la This, se mai numea ta wer adica cea mai veche tara. In Clisura Dunarii s-au gasit cele mai vechi artefacte ale locuirii acestor meleaguri ce dainuie din mileniul Xll i.e.n. iar în localitatea Lepenski Vir de pe malul drept al fluviului, nivelul de locuire este din perioada 6500-5500 i.e.n. Unde ar trebui sa ma mai vâr, sa rascolesc fioroasa prostie si ura indreptata impotriva adevarului si a neamului arimin, care zace de atâta vreme in capatânele istoricilor profeti si tradatori?

     Unul din primii regi din faza preistorica a Egiptului se numea Aha si a fost inaintasul lui Narmer/Menes.
Primul conducator istoric al Egiptului este Menes care a fost rege in Egiptul de Sud si prin forta armelor l-a unit cu Egiptul de Nord. In Regatul Vechi si cel de Mijloc, piro insemna palatul regal sau ,,casa mare” unde se adunau cei viteji si cei care impart adevarul si dreptatea pentru a hotarî treburile obstii.
Incepând cu dinastia XVlll-a, denumirea era atribuita persoanei regale. Egiptenii isi numeau tara ,"Negru si rosu” de la cele doua zone distincte ale pamîntului, negrul pentru tinuturile irigate si care dadeau roade bogate pentru populatie iar rosul era desertul care le facea o mare groaza, fiind scris si cu semnul pentru strainatate sau munte.
In egipteana veche denumirea tarii era ta kenet sau ta kemet. Pentru ca scrierea hieroglifica nu folosea vocalele, ele fiind cunoscute de cei care le citeau, in timp, citirea corecta a acestor texte s-a uitat iar stabilirea, de catre egiptologi a vocalelor este, de cele mai multe ori arbitrara.
Si chiar mai mult decât atât, egiptenii din delta se intelegeau foarte greu cu cei din sudul tarii, fiecare noma având practic un grai sau dialect al sau.
     Cuvântul kemet poate fi citit si chimet care in româna veche inseamna consilier, iar cu un sens mai larg poate fi acceptat ca puterea ce hotaraste in comun, pentru ca regele lor, pir-a – faraon, este nascocirea unor faraoni veniti din Peloponez – la inceput se consulta cu ceata razboinicilor si sfatul batrânilor si tot la el veneau cu pâra cei cu necaz sau of la lingurea.
Iar cuvântul kenet trebuie citit canit care in româna are chiar sensul de innegrit, muruit cu ceva negru.
Administratia statului era stabilita de regatul divin, a-l sluji pe pir-a insemna a-l sluji pe zeu iar judecatorii purtau titlul de ,,preoti ai lui Maat”. Dreptul a fost dat de insusi zeul Creatiei si era pazit de rege, tot asa cum erau si la geti si emesi prin Legea Adevarului si Dreptatii, scriere de indrumare si diriguire a existentei muritorilor pâna la izbavirea existentei pamântesti si intoarcerea in vesnicie, sau Cetatea Luminii.
Persoana regala, pentru a ocupa tronul era purificata cu apa vietii, "ca sa intinereasca zilnic precum Ra”.
La geti, judecatile pricinilor erau facute de catre obste, de mato si ca ultima chibzuinta, erau aduse preotii edia sau ede, sentintele fiind insemnate cu semnul crucii.
     Intr-unul din miturile egiptene, tara lor era considerata ca centrul pamântului, unde la inceputurile lumii, soarele a aparut inaripat si s-a asezat sub infatisarea unei pasari poposind pe copacul primordial - salcia. Ca loc de aparitie a zeului soare intr-un copac primordial, pentru mintea muritorilor, palmierul si salcia dar si obeliscul din piatra pot avea rolul de axa a lumii.
Desi fiecare noma avea un cult religios aparte, toate insa pastrau o structura teologica si teozofica unitara, cu o entitate divina unica, nenascuta si necreata care reprezinta inceputul si sfârsitul prin renastere, si din care veneau celelalte sapte divinitati principale.
Chiar daca ele nu aveau in toate nomele aceleasi denumiri si aceleasi atributii, principiul teologic a fost pastrat cu sfântenie pâna in epoca macedoneana. Acelasi principiu teologic l-au avut religia emesilor, a getilor si a unei parti din neamul tracilor.
     In jurul anului 4000 i.e.n. populatiile de pe malurile lui Hapy, de la mare pâna in zona muntoasa a fluviului erau in aceasta faza de dezvoltare.
Totemul era pus in capatul unui bat ce avea in capat unul transversal mai mic, asemanator unui stindard din evul mediu.
Cele mai frecvente totemuri ale vechilor egipteni au fost soimul, leul, capul de taur si berbecul cu coarnele rasucite in lateral asa cum ciobanii români au si acum o rasa de oi.
In timp de pace, totemul statea in lacasul de cult iar in timp de razboi, totemul/steagul mergea in fruntea clanului si ajuta neamul in lupta. Ei se regaseau in puterea magica si cultica a stramosului intruchipat de totem ca o forma de renastere a virtutilor stramosesti.
Dupa luptele care au existat intre clanurile din vechiul Egipt, s-a impus ca totem principal, cel al clanului soimului ce a realizat si unirea tuturor nomelor de pe cursul Nilului, titlu care il purta si pir-o fiind introdus in teologie ca unic beneficiar al acestui nume.

     Totemul soimului, apartinea grupului ce a facut unirea tinuturilor de pe malurile Nilului fiind numit în textele vechi "prietenii si adoratorii soimului” sau Hor semsu dupa urechea occidentalilor, dar Hor semesu sau samesu cum isi spuneau ei. Insusi faraonul purta acest titlul de soim – hor sau har – iar soarele in zori tot soim era numit.
In teologia egipteana soimul era considerat pasarea sacra a regelui – zeul Horus iar pasarea Ba este asemanata cu un soim.
     In limba româna cuvântul soim l-a dat pe soiman care inseamna barbat curajos, viteaz, mândru si semet.
Occidentalii care au descifrat limba egipteana veche nu aveau de unde cunoaste aceste sensuri, pentru ca românii, prin niste lifte criminale, si-au falsificat cu buna stiinta istoria si cultura veche astfel ca sa fie prezentati lumii un popor de gunoaie iesit în lume de nu se stie unde si nu se stie când!
In eme-gi hor inseamna soim sau vultur, cuvânt care a disparut din româna iar samesu in zicerea mioriticilor carpatini era baciul/seful unei stâne.
Regii egipteni ca si lugal la emesi si mato la geti, se considerau pastorii sau ciobanii care trebuiau sa pastoreasca neamul lor cu mare grija dupa legile sfinte ale adevarului si dreptatii iar acest sens are si cuvântul Poimandres din faimoasele si enigmaticele scrieri trismegiste.
     Din acest moment soimul devine zeul sau duhul pazitor al familiei regale egiptene, având un templu la Hierakupolis. Zeul soim mai purta numele de Harachte-Ra, ca intruchipare a puterii soarelui pe pamânt.
In limba româna avem cuvântul herete foarte apropiat de herechte cum cred eu ca pronuntau egiptenii din mileniul lV-ll i.e.n. numele divinitatii.
In româna veche nu mai avem cuvântul care i-ar fi numit pe acei "prieteni ai soimului” si care trebuia sa fie hereteman sau heretemin, asa cum de la soim a aparut soiman.
Cuvântul man/min in eme-gi are sensul de barbat, sot, insotitor.
Mai avem insa pentru soim cuvântul harau iar o povestioara neaosa, spune ca in vremurile fara de inceput pe neamul arimin l-a ajutat mult un voinic, vestit si viteaz numit Aram sau Arim, iar vitejii cetei lui sau soimanii, se numeau haramini(hara + min).
Zic si eu amin, inchinîndu-ma neamului arimin si acestei comori fara seaman care este limba româna!
     Emesii/sumerienii au scris cea mai veche enciclopedie a lumii numita Harrahulubu cuvânt compus din hara, pe care noi il pastram inca sub forma harau cu sensul de soim si cuvântul hulubu care este porumbelul. Denumirea scrierii s-ar putea talmaci prin soimul pacii ca intruchipare desavârsita a puterii divine sau soimul iubirii asa cum era el perceput de catre faraon ce primea puterea de la zeu, simbolizata printr-un soim ceresc.
Soimul sfânt traieste in vesnicia cerurilor, zice un text de-al lor.
In tablita 39, boero Bisto ne povesteste nenorocirea pierderii fiului Dima, datorata nepriceperii comandantului ostirii getilor Beresio.
Când Dima statea pe carul pentru incinerare, boero Bisto il numeste uliu sau soim pe fiul sau mort, ca dovada a legaturilor cu cei plecati, si cinstiti de cei ramasi pentru faptele lor deosebite.
     Un alt animal totemic era leul, identificat intr-un text inchinat regelui Sethi l(1312-1298) care spune despre acesta, amintind de vechimea totemurilor din vremurile preistorice ca este "leu inspaimântator, el calca hotarele oricarei tari straine; taur puternic cu coarne rasucite el calca in picioare pe asiatici si zdrobeste multimile din Keta.” Naravul era pastrat si de geti pentru ca pe un medalion, mato Oriloe, conducatorul cetatii Sarmisetusa dupa anii 30 i.e.n., spune ca este un tânar leu, iar Lisimah când vine pe la anul 320(T 20) sa preia conducerea Macedoniei si ii hacuie cumplit pe getii ce erau mercenari la Pela, este numit taurul perso-macedonean. Ca leu ocrotitor s-a firitisit si mato Bezina pe la anul 40 i.e.n, urmasul lui Boero Bisto.
Numele Keta cred ca se refera la Geta sau Getia, pentru ca egiptenii foloseau foarte rar litera g sau poate nu au descoperit-o suficient cei care le-au deslusit scrierea.
Andrei Muresanu a scris poezia Pui de lei pentru renasterea virtutilor neamului strabun si ne asigura el ca pe plaiurile mioritice "în veci s-or naste pui de lei” (cântecul este interzis si azi -n.n).
Eu cred ca semintia "neamului ales de Sântu” rau a fost ciopârtita de oameni si vremuri, iar puzderia de pui de lei care era pe vremea lui Bezina sau Orelio nu prea mai are cum sa se nasca in prezent pe toristea getilor.
Din neamul de stârpituri clocit de A. T. Laurian si urmasii lui intru nemernicii, nu se pot naste decât lepre si tradatori de neam si tara, care ne dau cu nemiluita revolutii si progres de nu mai are unde sa le puna saracul rumun!

     Si berbecul facea parte din totemurile care au strabatut istoria egiptenilor fiind considerat simbol al fertilitatii, dar odata cu disparitia rasei de oi care a existat la inceput in Egipt acest animal a fost inlocuit cu un tap, ce era venerat ca animal sacru in orasul Mendes – Dedet in egipteana – din Delta. Mai ales femeile veneau si se rugau lui pentru fertilitatea familiei, fiind legate pe cap cu o bentita asa cum purtau preotii geti.
In inscriptiile din timpul regilor Ramses se spune ca Ptah, cel care a creat lumea prin vorba si gând, sub infatisarea berbecului de la Mendez – atunci rasa de oi adusa din Carpati disparuse prin secolul XVlll i.e.n. si a fost inlocuita cu capre – coabita cu regina. Inca din timpul Regatului Mijlociu secolele XX-XVlll i.e.n. berbecul din Mendes era reprezentat ca Ba(o notiune inca incerta care ar insemna "suflet divin sau poate aura oamenilor”) al lui Osiris; intrucât simultan el trece si drept "viata lui Ra, viata lui Su si viata lui Gheb, el devine incorporarea unei patrimi cosmice” iar imaginea sa semnifica "un zeu cu patru capete pe un gât”.
     Caprele erau sacrificate de populatia mai saraca a orasului Mendes iar tapul sacru din Mendes Ba-neb-Dedet de multe ori era reprezentat simbolic si ca un berbec.

     Aici a fost Zamolxe pe la anul 540 i.e.n. cu pârlitul de Piragora, care i-a lasat capritele sa iasa din ocol cum spune suparatul get in tablita 2. Diodor din Sicilia scrie ca toate animalele sacre aveau grajdurile sau cotetele lor proprii ingrijite de niste slujitori speciali, numiti "preoti ai grajdului’’ iar tablita amintita a patitului get chiar asta povesteste.
     In categoria totemurilor foarte vechi era si sarpele Uto, fiind animal simbolic al Egiptului de jos – din Delta si venerat prima data in orasul Buto, considerat ochiul lui Ra, ii ucidea cu privirea pe dusmani. Utu la emesi era duhul soarelui, iar in româna utalui inseamna a uri.
Sarpele avea o importanta foarte mare in religia egiptenilor si mai multe divinitati aveau cap de sarpe, fiind considerat un simbol al vesniciei.
Uneori discul solar ca simbol al vietii vesnice era inconjurat de doi serpi. Dar simbol al vietii vesnice era si crucea cu bucla iar la noi patriarhul si mitropolitii au pe toiag doi serpi infasurati sau unul cu doua capete, care se uita spre crucea dintre ei.
     In Amduat, Cartea despre lumea subpamânteana apare sarpele cu doua capete. El mai era privit ca reprezentînd puterea arzatoare a soarelui fiind asezat pe coroana regelui sub forma Ureus.
Pe de alta parte, Ra când calatoreste in imparatia intunericului are in sarpele Mehen - "inelatul” cum a fost pus in Tora pentru a fi nimicit de Iahwe – un prieten care il ajuta, el incolacindu-se de jos in sus si apoi coborând în cealalta parte, sub forma unor bucle in jurul cabinei de pe barca solara.
Sarpele era vazut ca un innoitor si continuator al vietii vesnice din ceruri si de pe pamânt.
     Mai amintesc vaca si taurul care au avut o mare importanta in religia egiptenilor, vaca fiind considerata animal sacru al zeitei Hathor si Isis, si tot asa apare la neamul aryas care a migrat din Carpati in India.
Soarele si luna aveau ca epitet "taurul cerului” iar taurul divin era considerat "sufletul maret” al lui Ptah. Taurul este animal venerat al mai multor zei, dar si in Carpati la neamul getilor avea mare pretuire si apoi mai târziu, in feudalism prin bourul din stema Moldovei.
     Conducatorul egiptenilor pir-o sau faraon cum l-au numit elenii, este prin puterea divinitatii, regele focului ceresc si al trasnetului, având pe frunte sarpele Ureus care azvârle sageti de foc si distruge dusmanii. Vocea lui este ca un tunet si prin urletele ham ham ii sperie pe dusmani, el fiind insotit in lupta de zeul lup sau poate ca egiptenii foloseau in razboi câini dresati, ca si emesii.

     Ca reprezentat al divinitatilor pe pamânt, faraonul purta mereu pe mâna crucea cu toarta numita anch, ce reprezenta simbolul vietii vesnice si al sacrului. Aceasta forma de cruce a fost preluata fara prejudecati in crestinismul copt, tot asa crestinii ortodocsi dar si cei catolici au furat fara a se rusina vreo clipa, simbolurile religioase ale getilor si se falesc obraznic cu "crucea greaca” si "crucea latina”.
     Sabia curbata era simbolul tariei si curajului iar faraonii o primeau de la Ra, la fel era si cu lugal al emesilor. Getii vrednici, adica puii de lei, primeau toti sabia curbata dar de la faurarii lor, si amarnic lucrau cu ea când erau suparati si luati la socotit de fel de fel de venetici sau pofticiosi de hotie.
     Dupa o perioada mai lunga de timp, de obicei 28 de ani – unii autori spun ca erau 30, fara a argumenta diferenta – regele trebuia sa indeplineasca un ritual de purificare si regenerare a puterilor divine ce se facea prin sarbatoarea heb-sed.
Se pare ca acest ritual are radacinile chiar in mitul lui Osiris. Asa cum acesta a fost ucis dupa 28 de ani de domnie de catre fratele lui, Seth, intr-o conjuratie de 72 de intunecati, iar din trupul lui, dupa ce a fost gasit si adus in Egipt a tâsnit o noua viata pe intreg pamîntul, tot asa regele trebuia sa asigure prin propria moarte simbolica, continuitatea poporului sau.
Asasinarea ritualica la 30 de ani de domnie, cei care o sustin, o pun in legatura cu circuitul planetei Saturn in jurul soarelui care este de 30 de ani, dar argumentul nu are sustinere si in alte practici.
In popor, legat de moartea ritualica era obiceiul de a face din mâlul Nilului mici figurile ale lui Osiris si a pune in ele seminte de cereale pentru incoltit, ca un simbol al renasterii din moarte.
Noi avem o astfel de traditie populara prin obiceiul Caloianu (kalo: rar, a fi drag + iani: fapturi ceresti de lumina, ingeri pazitori) care este un ritual de chemare a ploii pentru a ajuta viata plantelor si a combate seceta. Se face o papusa din lut care se invesmânteaza, iar capul este acoperit cu oua rosii de la Pasti. Este dusa cu mare alai si ingropata intr-un loc nestiut de sateni. Jelit ca un mort, Caloianu este dezgropat dupa 2-3 zile si aruncat intr-o apa curgatoare.
     Dar sacrificarea simbolica a regelui – care în Egipt era si Marele Preot peste marii preoti din nome – a fost o reminiscenta a unui cult ce era practicat in Carpati inainte de plecarea lor pe malurile Nilului.
Din cele trei tablite descoperite la Tartaria, cea rotunda a fost citita de mai multi sumerologi rusi iar informatiile de pe ea, au fost puse in legatura cu unele informatii din cultura sumeriana. Boris Perlov, publica un amplu articol intitulat Cuvintele vii ale Tartariei in revista Tehnica molodiji nr. 12/1975, unde il citeaza pe colegul sau V. Titov, care a citit tablita rotunda astfel: "In a patruzecea domnie, pentru buzele(gura) zeului Saue, cel mai vârstnic dupa ritual (a fost ars). Acesta-i al zecelea.”
Tablitele au fost descoperite intr-o groapa cu cenusa si oase carbonizate partial, ce au apartinut unui om matur. Textul de pe aceasta tablita, scris cu grafie latina arata astfel: "4 NUN KA SAUE GULA PI ID IM KARA.
Perlov modifica putin interpretarea colegului sau si da urmatoarea citire: "Cele patru conducatoare, pentru chipul zeului Saue, cel mai in vârsta (conducatorul, patriarhul, marele preot, in virtutea) adâncei sale intelepciuni, a fost ars unul.” In articolul mentionat, autorul aminteste si pe sumerologul englez S. Legdon, care a citit o inscriptie in sumeriana unde se povesteste despre uciderea ritualica a sacerdotului suprem si alegerea altuia in locul lui.
In tablita sumeriana se mai aminteste despre cele 4 surori-preotese care se aflau in fruntea a patru grupuri tribale.
Papirusul Ani, in capitolul Vl spune ca in cosciugul mortului se puneau mici statuete numite sauebti(saue + bit sau bâtâi) care aveau darul de a-l ajuta pe decedat in lumea de dincolo la muncile pe care trebuia sa le faca.
La inceput se puneau numai doua statuete, dar in timp ele au ajuns la 360, adica zilele anului egiptean.
Vedem ca aceste statuete sânt legate de drumul sufletului decedatului de pe lumea cealalta iar aceste mici divinitati tocmai trebuiau sa-i insoteasca, calauzeasca si protejeze destinul mortului.
     Zeul Saue, in mitologia egipteana era divinitatea sortii individului, fiind scris cu expresia "ceea ce este decis”, având si temple in diferite orase.
Daca din denumirea statuetelor cuvântul saue a fost lamurit, mai trebuie sa facem lumina pentru cuvântul bti cum l-au scris egiptologii. El poate fi citit bit care in limba româna este o suvita de par sau de lâna. La egipteni, din capul mortului se taia o suvita de par ce se ardea pe altar alaturi oul cosmic numit out sau meska si alte ofrande. Dar poate fi citit si bâtâi, cu sensul de a imita pe cineva, fiind tocmai rolul acestor statuete de a munci pe lumea cealalta in locul defunctului.
O alta varianta de citire a cuvântului bti este bâti cu sensul de bunici in limba româna. (tatu' bâtu' = bunicul din partea tatalui - in Moldova, n.n).
Si aceasta semantica ne duce la originea carpatina a divinitatii care era principalul zeu in mileniul lV. i.e.n. iar când au migrat in Egipt si-au dus cu ei si legendele teologice.
In perioada totemica Saue a stat in fruntea unii trib care l-a avut ca divinitate principala dar in timp, teologia si teozofia lor a fost amplificata prin prelucrari succesive iar Saue, ca si stramosii din Carpati au intrat intr-un plan secundar al ancestralului.
Ca zeu si el a imbatrânit odata cu credinciosii lui, si dupa multe generatii, a cedat rolul cultic unor divinitati mai tinere si mai viguroase.
In limba veche Saue inseamna vulturul divin(sa: noroc mare, gratie divina + ue: soim, vultur), iar acest totem a infaptuit unirea triburilor arimine de pe cursul lu Hapy.
     Sufletul mortului când calatorea catre tinutul lui Osiris, trecea prin Amduat unde era aparat de patru duhuri protectoare impotriva sarpelui Apofis, care ii mînca pe cei ce au facut pe pamânt multe pacate.
     Dar noi pastram numele vechii divinitati carpatine in numele Saue, cum isi numesc satul localnicii din Sieu, comuna Rozavlea, jud. Maramures si Saulia, localitate din judetul Cluj.
La emesi, divinitatea destinului si a renasterii vietii din moarte se numea Suen, ca duh al lunii.
     Sanctuarul rotund de la Sarmisetuza avea un diametru 28 de metri, soarele isi desavârseste un ciclu de rotatie in univers dupa calendarul getilor in 28 de ani pamântesti iar esenii considerau ca omul petrece un ciclu de viata(copilarie si tinerete, maturitate, batrânete si intelepciune) in 28 de ani.
Poate moartea lui Osiris de la egipteni se gaseste la emesi in mitul lui Dumuzi care si el are o soarta asemanatoare, ambele fiind o reminiscenta a unui cult carpatin.
     In ritualul de moarte simbolica si renastere a pir-o, numit in egipteana hed-sed, se folosea de obicei un preot care intra intr-un ou din piele, considerat matricea placentara, prin care divinitatea recrea puterile benefice ale vietii in faraon.
In textele din Cartea mortilor unde ideea nemuririi este chiar temelia scrierii, decedatul este considerat ou cosmic sau soim de aur din care se va naste o noua forma de viata "vei muri si vei deveni, Eu sânt astazi. Eu sânt ieri. Eu sânt mâine. Trec prin nasterile mele repetate ramânând puternic si tânar; ca Ra cu cap de leu el pune stapânire pe partea sa de mostenire din cer”.
     In toate scrierile pretins revelate ale mozaicilor, dar dovedite ca mincinoase si furate, nu exista undeva o exprimare care sa poata dovedi ideea nemuririi asa cum apare ea la egipteni, emesi si geti.
In Kohelet sau Eclesiatul, ticluit in secolul ll al erei noastre, la cap. Xll,5 mormântul este numit "casa a vesniciei” ori aceasta expresie apartine teologiei egiptene de unde au luat-o mozaicii, ei neacceptând nemurirea ca o noua lume, ci conceptia lor teologica sustine descompunerea si disparitia totala a mortului, iar despre suflet nici o vorba.
     Textele piramidelor folosesc mai multe cuvinte pentru divinul ou-matrice sau ou cosmic din care s-a nascut totul: meska (mes: incaltaminte din piele subtire fara calcâi + ka: poarta, loc nou), meskhent(mascat: deghizat), kement, ut(ud: umed, aspectul din oul matrice, sau organul genital in general pe unde are loc nasterea sau se urineaza), shed(seda: supraveghere, ordine, putere), al caror nume arata "tari sau orase ale pielii.”
     In Tora, mozaicii scriu tinutul de la sudul Istrului, Mesia, cu numele de Mesec, apropiat de meska, iar precizarea "tari sau orase ale pielii” se refera la acele popoare care foloseau pielea pentru a se imbraca in perioadele friguroase ale anului
Ori de la nord de Istru pâna in sudul muntilor Traciei, frigul ii îngrozea pe toti curajosii iar Ovidiu vorbeste de fiorosii geti care umblau prin Tomis in cojoacele lor mitoase. Sigur ca erau mitoase dar erau si calduroase pentru gioale si mutrele barboase.
     Ca Mare Preot peste marii preoti ai nomelor, faraonul putea intra impreuna cu preotul Sem, care controla procesiunea renasterii prin pielea meska, in locul unde se afla statuia zeului. Incepând cu perioadele Imperiului Mijlociu in ceremonialul sarbatorii sed sau shed, se foloseste o pânza in locul pielei pentru confectionarea oului mitic, iar textele spun ca "se trece prin ea pentru a merge în cer”, pentru cei demni de dobîndirea nemuririi.
Dar si preotul Sem a fost inlocuit printr-un om obisnuit numit tikenu sau tukanu care se baga in oul divin. Acesta era pus pe o sanie care, la rândul ei era pusa intr-o barca si dusa la necropola unde se facea ceremonialul de inmormântare. Tekenu/tukanu era scos din ou, i se taia un bit din chica si impreuna cu oul-matrice era arse pe altar, astfel fiind indeplinit ceremonialul de regenerare si intinerire a faraonului.
Atât in texte cât si in viata curenta, pir-o era salutat cu formula "viata, prosperitate, sanatate” care se scria in egipteana An huda saba ba unde avem an(lumina, cer in emegi) + huda (dimineata, casa in româna) + sana(sanatate in româna) +ba(persoana in viata, a rasplati, suflet îi emegi).
     Se pare ca povestea lui Abel si Cain din Tora isi are radacinile aici in mitul lui Osiris ucis de Seth sau intr-un mit asemanator cunoscut de la "dusmanosii” filisteni din Palestina, o varianta a mortii lui Dumuzi. Si tot de aici au luat ei pe cei doi fii ai lui Noe, Sem si Ham amintiti mai sus iar pe Iafet l-au luat de la greci, care il stiau pe Iapet, ca tatal lui Prometeu ce venea din neamul hiperoborean.
Mozaicii au putut sterpeli aceste informatii numai dupa ce textele religioase egiptene au fost traduse in greaca la cererea regelui macedonean Ptolomeu ll, sub supravegherea preotului egiptean Manethon si au ajuns astfel in Biblioteca publica din Alexandria. Actiunea s-a petrecut in jurul anilor 270-230 i.e.n. si numai dupa aceasta data, ivritii au fost strafulgerati de revelatii, imitatii si alte asemenea conspiratii dracesti.
     Religia egiptenilor avea doua parti distincte in practicarea cultului, o manifestare publica la care participau toti membrii comunitatii si o manifestare foarte restrânsa, numita de greci mistere, unde participau doar initiatii.
In aceasta categorie intrau o parte dintre preoti, unii mireni cu calitati deosebite, marii preoti si pir-o.
Fiecare noma avea misterele ei, dar cele mai cunoscute, ajunse pâna la noi sânt misterele lui Osiris. Ele erau adevarate reprezentatii teatrale jucate in public unde participau un mare numar de figuranti alaturi de preoti, iar o parte a acestor mistere erau jucate in temple sau in cladiri special amenajate acestui ceremonial, fiind partea cea mai importanta a sarbatorii
Nomele aveau fiecare propria organizare religioasa in frunte cu marele preot care slujea divinitatea tutelara.
La egipteni functiile preotesti nu erau ereditare iar cei care nu dovedeau râvna pentru invatatura erau lasati de barcuta pentru ca ei nu aveau caruta, sa se ocupe cu altceva, marele preot fiind initiatul in misterele cultului zeului principal si dobândea intelepciunea prin clarviziune.
Intrarea in templele egiptene era conditionata de o purificarea de aceea erau bazine cu apa in fata lor unde fiecare credincios se putea curata
Obiceiul a fost luat de mozaici când si-au ticluit ei povestioarele gogonate si revelate.
     In teologia egipteana cuvântul ka semnifica o parte a divinitatii universale concretizata intr-o anumita forma de viata sau neviata si care dupa moarte sau distrugerea corpului material, se intoarce la ceruri in acea vibratie energetica vesnica.
Deci si mortii clanului se vor intoarce la stramosii lor iar regele prin puterea lui devine simbolul acestui suflet colectiv al clanului soimului care tutela peste Egipt.
In eme-gi ka inseamna colectivitate, clan, oras, cetate.
In cultura din Carpati s-a dezvoltat un concept foarte asemanator, pastrat prin cuvintele IO, IOU, IU cu un sens larg de Mântuitor sau binefacator al comunitatii neamului get.
Intunecatii au preluat acest concept al getilor, l-au amestecat cu cel egiptean si au scos de sub freza pe IA sau IAO, asa cu apare Intunecimea Sa Iahwe la Diodor din Sicilia in Biblioteca istorica.
Grafic ka era prezentat in scrierea egipteana prin litere U cu capele putin desfacute spre exterior, asa cum este vasul cunoasterii de pe moneda lui "Cotys”.
Ka apare odata cu nasterea fiintei vii si se dezvolta cu aceasta pâna ajunge la maturitate, dar la inceperea imbatrânirii, ka se conserva de dupa moarte.
Caci ka nu moare niciodata, dupa moartea trupului el se inalta la ceruri unde se aduna toate ka-urile intr-o alta lume eterna.
Atunci nasterea trebuie inteleasa ca o iesire din ka-ul primordial pentru a traiin forma si trup pe pamânt apoi o reintoarece la adevarata existenta in alta lume.
Textele egiptene spun despre ka-ul regelui ca este cel mai puternic pentru ca el simbolizeaza colectivitatea intreaga ce a intrat in legatura cu divinitatea, de aici mozaicii si-au luat poate ideea puterii absolute a rabinului sef iar iudeo-crestinii catolici s-au smecherit cu al lor papa drept "cracanatul lumii”.
     Cei care ajungeau la judecata lui Osiris si erau gasiti vrednici de nemurire primeau o coroana a "justificarii” ce era confectionate mai ales din frunze de maslin.
Egiptenii isi doreau ca dupa moarte sa aiba parte de drumul catre nemurire si sa se bucure ca Osiris de viata vesnica iar drumul se facea cu ajutorul barcii solare.
     In miturile egiptene copacul apare ca un copac al vietii unde sufletul mortului sub forma de pasare se odihneste si primeste apa sau fructe. Cine bea din apa vietii si va mânca din fructele cerului va deveni nemuritor si uite asa prin puterea cuvintelor acest mit a ajuns nemuritor si pe plaiurile mioritice.
     Sufletele se urcau la cer pe o scara, pazita de fiinte de lumina iar cel care ii primea pe cei vrednici se numea "Acesta-este-el”. Sufletele Kher-Aha(glasul strabunilor) de la Heliopolis erau considerate drept suflete ale stramosilor care aparau metropola. Scara cerului era un concept care se refera la o scara sacra dar nevazuta ce ajuta sufletul sa se urce la ceruri pentru Judecata de Apoi.
Trupul regelui mort se urca pe o "scara” spre "marele lacas” de pe vârful muntelui sfânt care sprijinea bolta cereasca.
In Regatul Nou era cunoscuta drept scara lui Osiris, zeul renasterii si inaltarii, fiind numit si neb cheperu "stapânul infatisarilor”.
Sufletul mortului parcurgea lumea de dincolo in sapte etape, ceea ce corespunde celor sapte ore ale noptii.
Pe Marelui Zeu, Te chem fiind cunoscut de mort, acesta dorea sa-l priveasca in fata. Barca Marelui Zeu este condusa de apropiatii lui numiti "arhontii planetelor.”
Sufletul se ducea in lumea cealalta prin deschiderea gurii de catre preotul Sem al lui Ptah.
Inmormântarea se facea cu diferite ritualuri iar cosciugul era pus pe o luntre care era asezata pe o sanie trasa de boi sau vaci.
Obiceiul s-a pastrat în aceasta forma la români pîna in secolul XX, iar uneori, vara, mortii mioriticilor erau dusi la cimitir cu o sanie trasa de doi sau patru boi.
În Imperiul Nou, mortul era dus la groapa pe o sanie trasa de vaci albe injugate iar in spatele ei urmau rudele si prietenii adica -Nemu in egipteana. Si noi stim ca la orice inmormântare de-a ariminilor, in spatele cosciugului, merge neamu' decedatului, adica rudele de sânge cele mai apropiate.
Uite asa ne descoperim adevaratele radacini, dupa ce Laurian cu facaturile lui sataniste si leprele ce l-au urmat in apucaturi si ticalosii, ne-au pus pe "calea luminoasa” a îndobitocii absolute.
     In Regatul Vechi barca mortilor numita si Henu avea in mijloc un soclu cu sapte trepte ca simbol al urcarii la cer pentru Judecata de Apoi.
In scrierile religioase se spune ca plutirea barcii Henu era supravegheata de zeul Anti, un zeu soim, considerat stramosul mitic a epocii regilor zei.
Amduat este o parte a lumii de dincolo de sub pamânt pe care trebuie sa o parcurga sufletul mortului in barca Henu, fiind supus unor incercari si purificari, inainte de a ajunge in Amenti, tinutul renasterii, alaturi de Osiris.
     Pestera era considerata la egipteni arhetipul maternal al nasterii si primirii trupului mort pentru a fi preluat intr-o noua renastere, din trupul zeului pamânt Gheb sau a Mamei Pamântesti cum apare in scrierile esenilor. Tot in aceasta lume subpamânteana era alaturi de tinutul lui Osiris, adica raiul cum nu indraznesc sa spuna culturnicii crestinii, si iadul sau Rosetau, ceea ce inseamna "lacul de foc” .
Asa stateau cele religioase si la getii "cei salbatici” dupa cum ne arata tablita care povesteste moartea lui boero Bisto sau cum ne spun unele crâmpee de scriitura din Oracolele caldeene.
Osiris era stapânul marii pesteri subpamântene pe unde trecea zilnic chiar Ra in barca lui divina si trebuia sa se târasca printr-un culoar ingust pentru a iesi din nou pe cer.
     In Cartea pesterii exista mai multe scene cu dusmani ai zeilor pusi cu capul in jos, in parte figuri de femei in lanturi sau implorînd bunavointa, in parte nelegiuiti fara cap sau pasari Ba(ca manifestari de sine statatoare ale celor morti), toti acestia se afla in "întunericul primordial”.
Si iarasi vin si le arat facatura celor care se tin ca toata intelepciunea lumii a fost trimisa pe capul lor; tinutul sheol unde se duceau "sufletele” raposatilor mozaici era o intunecime si frigaraie vesnica iar iubitii lui Iahwe nu mai pupau niciodata lumina soarelui.
Pentru mortii din religia egiptenilor, lumea de dincolo era o lume rasturnata. In Textele piramidelor, podarul din lumea subpamânteana este numit "cel ce priveste inapoi”, caci se uita mereu in directia opusa.
In Amduat, partea cea mai de jos a pesterii lui Sokaris era imaginata cu valuri rosii, aluzie la "lacul de foc” in care erau pedepsiti cei condamnati si rai, sau iadul indracitilor iudeo-cretini cu care ne-au prajit mintile si istoria.
Si getii aveau in mitologia lor o asemenea blastamatie, iar avesticii ii acuzau pe ariminii carpatini, dupa ce s-au infruptat copios din religia lor – tot asa cum au facut ivritii cu egiptenii si cu filistenii – ca sânt fiii Satanei/Ahriman si isi chinuie potrivnicii intr-un lac de foc de sapte sute de ori mai fierbinte decât fierul topit.
Ce urecheala merita urâciosii!
     In religia egiptenilor uleiul sfânt era identificat cu ochiul Uzat, iar ungerea cu acest balsam divin il inzestra pe cel norocos cu puteri supranaturale impotriva fortelor intunericului.
Si Eno când a fost chemat in ceruri de catre Sântu spre a primi Legea Adevarului si Dreptatii, a fost uns cu ulei de slava pentru a fi si el fiinta binecuvântata ca celelalte fiinte ceresti.
Iahwe cel intunecat isi unge feciorasii numai cu pucioasa pentru ca asemenea damfuri ii plac lui.
     Egiptenii când spuneau rugaciuni sau cântece in actul de venerare a divinitatilor, se puneau îi genunchi si se aplecau pâna ce atingeau cu nasul si fruntea pamântul, gestul fiind numit "sarutul pamîntului”.
In timpurile preistorice, aduceau ca jertfa o pâine care se punea pe o rogojina impletita numita in egipteana hetep, cuvânt care a ramas cu sensul de jertfa si care semnifica pâine.
Mai tîrziu, jertfa se punea pe altare de piatra. Pâinea adusa ca jertfa si binecuvântata de preot era considerata sacra si stabilea o legatura directa cu divinitatea. Ca jertfa deosebita se aduceau sapte pâini fiind considerate "pîinea vietii”. Pîinea era darul oferit zeilor si sufletelor celor decedati, reprezentând religios trupul lui Osiris. Mâncând-o, credinciosii se impartaseau din trupul zeului si in felul acesta, se uneau in acelasi destin cu el.
Getii si emesii aveau aceleasi concepte teologice si aceleasi practici cultice care se gasesc identic in crestinismul sterpelit din cel arimin, si nici urma de ele in scrierile mozaicilor cu care colbaiesc de atâta amar de vreme, mintile goimilor cap de lut.
     Dar egiptenii mai aduceau ca jertfa si animale vii ce erau sacrificate in timpul ceremonialului religios, apoi pregatite si servite participantilor laici sau oficiantilor cultului.
La actiunea de purificare a mortului si de deschidere a gurii, se aducea ca jertfa, pulpa din fata din partea dreapta a unei vite simbolizând puterea fizica.
Transarea animalului sacrificat se facea numai cu un cutit de cremene. Cutitele de cult nu trebuia sa fie din material prelucrat de om ci numai din piatra.
Ivritii au preluat aceste practici de la egipteni dar suiera numai a revelatie in scriiturile lor, acuzându-i pe acestia ca i-au robit de le-a iesit fumul din punga.
In Numeri 9,21 se spune ca Aaron ca mare preot al lui Iahwe, a injunghiat taurul si berbecul ca jertfa de multumire pentru popor, si aratând "ca dar adus inaintea lui Iahwe piepturile si spata dreapta, cum poruncise Iahwe lui Mose”. Dar la anumite sarbatori, ciopârtirea animalului sacrificat era un ritual prin care trupul era taiat in 14 bucati, numar in care a fost hacuit si Osiris iar din trupul lui adunat si mumificat a renascut o noua viata pe pamâât cum este prezentat in mai multe temple. ----taur------- În Egiptul de Jos, in noma 11 era o sarbatoare a unui taur numit "ciopîrtitul” – hesed ­­– care se pare ca il reprezenta chiar pe Osiris.
In perioada mai veche a istoriei Egiptului, preotii care participau la acest ceremonial purtau pe spate o blana de pantera.
Preotii geti purtau chiar pe cap si pe spate blana unui lup asa cum ne arata tablita 9.
Preotii egipteni erau obligati sa se rada pe cap ca simbol al supunerii fata de divinitate si sa se taie imprejur, obiceiuri pe care mozaicii le-au "împrumutat” in timpul "robiei” de buna voie si le practicau când veneau la templul din Ierusalim.
Daca le amintesti de originea acestor practici cât si de folosirea pentru transare a unui cutit numai din cremene, te iau din scurt cu revelatii, vedenii si alte trasnai, facând pe nisnaiu si pe priceputii in toate, stiind si ei ca nu-i mai crede nimeni.
Când ivritii se duceau la templu pentru ispasire, se radeau pe cap, obicei pastrat pâna prin anii 1935 la mozaicii din Ardeal. Acestia aveau frizerii speciale, unde, cu un brici anume se radeau pe cap, dupa ce in prealabil meseriasului ii dadeau cu pucioasa. Se pare ca numai aceasta duhoare îi placea lui Iahwe, care isi facea felul prin maruntaiele pamântului. Ungerea cu pucioasa a tartacutei "celor alesi” respecta intocmai dorinta Intunecimii Sale din Levitic unde spune de mai multe ori ca lui ii plac numai duhorile de pârjol total pentru ca: "Aceasta este o ardere de tot, o jertfa mistuita de foc, de un miros placut lui Elohim’’.
Iar cutitasul din cremene, ivritii il foloseau la transarea motului barbatiei cum i-a spus Iahwe lui Avram în Facerea 17,10-12 "Acesta este legamântul meu, pe care sa-l paziti intre mine si voi... tot ce este de parte barbateasca intre voi sa fie taiat imprejur...
La vîâsta de opt zile, orice copil de parte barbateasca sa fie taiat imprejur...fie ca este rob nascut in casa, fie ca este cumparat cu bani de la vreun strain.”
     Clerul lui Ptah era cel mai influent din Egipt iar marele preot numit Sem având un rang inalt in rândul teocratiei egiptene, se ocupa in special cu deschiderea gurii si ochilor mortului participînd la moartea ritualica a faraonului.
Egiptenii credeau ca vorbele detin o putere creatoare si chiar lumea a fost creata de Ptah prin "gîndul din inima si scos pe limba” cum spune un mit.
     Oul ca simbol al nasterii vietii a avut la egipteni mai multe mituri iar Ptah ar fi modelat oul pe roata olarului.
Oul cosmic este inconjurat de raze.
Unul din miturile Creatiei spune ca primul zeu s-a nascut in cuibul unei pasari de balta – un stârc – intr-un hatis de papura.
Un asemenea lor sacru era in Zebaut, în apropiere de Buto în Delta.
     Egiptenii slujeau divinitatile pe cele mai ridicate inaltimi iar zeii lor se numeau "stapînii muntilor”.
In mitologia egipteana, ar fi existat doi mari munti, la vest era muntele Manu – poate Meru de la noi – si la est muntele Bakhau, ambii sustinînd bolta cereasca.
Emesii, getii si filistenii se rugau divinitatilor de pe "înaltimi” sau din "munti”, ca sa aiba hotii de unde fura si hulitorii pe cine batjocori!