Dacia Preistorica - Partea II de Nicolaie Densusianu publicat la 11.05.2012
Dacia Preistorica - Partea II
     Ajungem astfel la 1901 când publica în Romania Militant, si separat, un studiu de 44 pagine asupra: Originea si importanta istorica a cavaleriei române, Calarasi si Rosiori, în care sunt citate din Ovidiu, Thucydides, Herodot, Corpus inscriptionum latinarum, Notitia dignitatum, Arnmian Marcelin, Arrian, Anonymus Belaerégis Nótárius, Frochner, Lachmann, Cantù, etc., etc.
Si ce instructiva si admirabila monografie. El leaga originea cavaleriei române de obiceiurile marelui popor pelasg. Aceasta mica lucrare e, cum ar zice Francezul, un - avant goût- al Daciei preistorice.
"Prima lor patrie în Europa, centrul cel mare etnic, politic si militar al acestor Pelasgi, înca înainte de a trece în peninsula Balcanica, a fost la Carpati si la Dunarea de jos.
Grecii cei vechi nu aveau trupe calarete, lliada lui Homer nu aminteste nimic despre ele.
Insa locuitorii din partea de nord a Greciei, anume Tesalienii ne apar ca cea dintâi natiune în Europa, care a avut o cavalerie de rasboiu bine organizata, întreg poporul Tesaliei era de nationalitate pelasga si Tara lor se numià odata Pelasgia".
Si precizeaza de altfel:
"Ca institutie militara înfiintarea si organizarea cavaleriei de rasboiu atât la Greci, la Români cât si la Egipteni era de origine pelasga". Iar în ce priveste pe Romani si filologia chiar a cuvântului Calaras, gasim ca: "La poporul roman, cea dintàiu trupa de cavalerie erà compusa din 300 ostasi alesi din cei mai avuti cetateni (patricieni) si acesti osteni se numiau Celeres. De asemenea institutiunea cavaleriei pelasge a fost introdusa n epoca foarte departata si în Egipet. Cea dintâi clasa a ostasilor Egipteni, ne spune Herodot, se numià lasiries si o mie din acesti ostasi Calasiries se aflau în garda personala a regilor egipteni. Cuvântul Calasiries ce ni s'a transmis prin o fântâna greceasca, de asemenea o expresiune veche pelasga, ce corespunde la latinul Celeres si la o forma antica româna de Calaras".

     Arata ce forta constituia cavaleria româna pâna în secolul XVI-lea si ce importanta are institutia Calarasilor în istoria din tara româna.
Cu drept cuvânt, fata cu obiceiurile altor popoare de pe vremuri, el ne spune ca:
"Românii din contra, în loc de a ridica înaintea Tatarilor si a turcilor niste obstacole artificiale, în loc de a face constructiuni de pamant ori de zid, ei le opuséra în prima linie sagetile si sabiile cavaleriei".
Delà Polasgi ar fi trecut acest obiceiu pâna în vechiul Egipt si reproduce pe Herodot. care spune ca:
"Egiptenii (si aici dânsul întelege clasa cea mai avuta) poarta vesminte de in ornate cu sireturi pe solduri si acestea se numesc Calasi iar peste aceste vestminte ei poarta o mantie de lâna alba.

     Constitutiunea veche, sociala si politica a poporului român era bazata pe un sistem militar.
Toti Românii erau sau arcasi sau calarasi.
In particular cavaleria româna, sau calarasii, formau în evul mediu o clasa militara, clasa cea mai avuta si mai distinsa a societatii, compusa din boieri si tarani proprietari de pamânt.
Caracterul acestei institutiuiii este foarte vechiu si nu deriva din dreptul feudal.
Românii, dupa situatiunea geografica a terilor lor fiind asezati la poarta cea mare a invaziunilor, a trebuit, în interesul existentei lor etnice si politice, sa pastreze în tot cursul evului de mijloc institutiunile militare ale civilizatiunii antice, si sa dea o deosebita desvoltare cavaleriei.

     In secolul al XVI-lea, cavaleria terilor române era cunoscuta în Germania în Ungaria, în Polonia si Turcia, ca o institutiune militara puternica. Chemati dela plug la lagar pe câmpul de rasboiu si de aici la frontiere, Rosiorii si Calarasii români au adus jertfe enorme pe altarul patriei. Ei au excelat prin o bravura extraordinara, prin o arta admirabila de rasboiu; ei au avut un rol activ foarte important în soarta rasboaielor ce le-au purtat Terile române, si au lasat dupa sine drept mostenire cele mai glorioase traditiuni'.
     In anul 1909 el publica în Buletinul Armatei si Marinei doua studii foarte importante. Unul în No. 5 din luna Maiu, despre: Basboiul din 1330 între Carol Robert Regele Ungariei si Basarab Voevodul Terii-Romanesti.
In acest studiu nimic nu e lasat avântului iubirii de Tara sau zborului fantaziei, totul e scris rece si bazat numai pe date pozitive. Descrie pe larg starile lucrurilor dela noi si Unguri, cari au dus la lupta cu arma în mâna, da harta pozitiunii delà Marasesti unde oastea Craiului fu împresurata si distrusa la 10—13 noemvrie 1330 si ne spune ca: "Voevodul Basarab, care se luptase în anul 1330 cu puternicul Rege Carol Robért, ne apare ca unul din cei mai gloriosi domni ai Terii-Românesti, din prima jumatate a secolului al XIV-lea. El întinde, organizeaza si consolideaza în mod puternic statul românesc întemeiat de Negru Voda si a fost norocos în toate rasboaiele sale. Nu a suferit nici o înfrângere".
A doua monografie a fost publicata la Septemvrie acelas an în No. 9, relativa la: Rasboiul delà 1360—1370 între Ludovic I Regele Ungariei si Vladislav Basarab Domnul Terii-Românesti.
Scrierea aceasta are în totul caracterul celeilalte si ambele ar putea fi publicate pentru scolile noastre, drept carti de cetire cu caracter istoric si patriotic pentru copiii nostri. Ce admirabile descrieri, cât face el sa ne bata inima, cu toate ca, înca odata, o vorba nu e mai rnult decât trebue, un cuvânt de lauda nu e de prisos sau riscat.
Da iaras patru harti, ca sa indice localitatile unde s'au purtat rasboaiele si dovedeste amanuntit ce întindere si rost avea atunci Tara-Româneasca. Din citatele straine se vede si de astadata ce îndemânateci arcasi aveam de pe atunci, deoarece „sagetile ce le trageau ostasii Voevodului Vlaicu, cadeau ca ploaia asupra trupelor unguresti", dupa cum spune M. lohan de Thorrocs în Cronica Hungarorum.
Dupa o puzderie de citate, el ne spune ca: "Este un fapt pozitiv istoric, ca Basarabii, pe baza unor drepturi antice, au stapânit în diferite timpuri o mare parte a Bulgariei".
Constatam asa dar, ca un fapt pozitiv istoric ca, în timpurile lui Vladislav, autoritatea spirituala si drepturile administrative ale Bisericii române se întindeau peste Banat, Omlas, Fagaras si peste toata Ungaria, dupa cum aceasta rezulta în mod neîndoios din titlul ce-l avea primul Mitropolit al Terii-Românesti.
In analele calugarilor minoriti, el figureaza sub numele de „Regele Basarab", Rex Bassarath, iar în analele Ragusei, scrise de Giaccomo P. Luccari, este numit Vlaico Re di Valachia", ceeace reiese si din un pasaj publicat în Magyar töri: Vlaicu merse si mai departe si fara stirea Domnului sau suzeran lua titlul de rege.
De fapt Terile române figureaza cu numele de regate înca înainte de timpurile lui Vladislav.
Vedem dar cu multumire ca Vlaicu Basarab, ca si Stefan cel Mare numit Tar al Moldovei, dovedesc prestigiul de care s'au bucurat strabunii nostru cu sase secole în urma!"
     Sa urmam firul vietii sale.
In acest timp Societatea Geografica Româna alese pe N. Denusianu ca membru corespondent, la 21 Septemvrie 1902, ceeace iara il multumi mult.
In raspunsul sau delà 9 Octomvrie 1902 el spune:
"Din parte-mi ma voiu considera fericit, daca prin cunostintele si acuitatea mea voiu putea contribui la maretele scopuri stiintifice,' ce le urmareste acest înalt institut national, pentru studiarea si ridicarea însematatii geografice si economice a acestei teri, renumite în toate timpurile, si care în o epoca departata ante-istorica a fost centrul unei mari civilizauni europene, morale si materiale".

     Ajungem in fine la 1904.
Academia e din nou în frigurile ortografiei. Densusianu, citorul hrisoavelor si cronicelor, el cunoscatorul deplin al limbilor clasice si a literaturii populare române, intervine in discutiune. Rapeste din somnul sau, caci odihna nu are în acest timp cand deja începuse publicatiunea Daciei preistorice, ca sa-si spuna parerea si sa arate greselile ce crede el ca se comit în aceasta discutiune.
Scrie un admirabil studiu, pe care as dori sa-l vad cetit în cursul superior al liceelor noastre, în revista «România Militara» septemvrie 1903—Ianuarie 1904) si tras si în brosura de 78 pagine.
"Daca însa câte odata noi vom exprima si alte pareri, daca vom cerca sa punem în lumina si alte consideratiuni decât acele ce par a rezulta din deciziunile Academiei, aceasta o facem numai condusi de dorinta de a pastra caracterul esential al limbii române ca o limba poporala latina, de a nu rupe cu religiunea ce am avut-o totdeauna pentru înalta origine a limbii noastre, de a-i da si în viitor o desvoltare conforma cu legile sale istorice, fiindca limba este natiunea, si când o limba se distruge, se distruge si poporul.
Limba româna îsi are legile sale fixe si cari nu se potrivesc cu legile de pronuntare ale limbii franceze.
Pretuind limba româna ca cel mai scump tezaur, ce ne-a ramas delà stramosi, va trebui tot astfel sa pretuim si sa respectam în scriere legile ei istorice ....
Caci oricât de deficile vor fi, noi nu vom putea niciodata sacrifica caracterul general al limbii poporului român, numai simplu pentru a înlesni cetirea si scrierea acelora cari nu au pregatirile necesare.
Fiecare este liber sa scrie pentru sine cum îi place, însa aceia cari publica studii, tipografiile cari imprimeaza carti, vor trebui se urmeze odata legile ortografice ale limbii române.
In limba româna literara trebue sa alegem cuvintele cele mai bune si sa urmam totodata formele cele mai bune. Numai astfel vom ajunge la o limba frumoasa în expresiuni si dulce, care va putea odata sa ocupe cu demnitate un loc alaturea cu celelalte limbi neolatine.
Scrierea astfel cum ne-o înfatiseaza mai cu seama presa noastra periodica nu mai este imaginea cuvintelor, ci denaturarea lor.
Gramatica determina mai departe formele si pronuntarea adevarata a cuvintelor. Ea sustine firul istoric al limbii între trecut si prezent, ea constata si stabileste în definitiv legile ce constituesc si guverneaza limba. Gramaticei apartine asa dar limba scrisa si limba vorbita, ortografia si ortologia.
Aceasta gramatica nationala a limbii române ne lipseste astazi, si noi întelegem aici nu o gramatica pentru clasele elementare, ci o gramatica care sa constate, sa precizeze si sa stabileasca legile limbii, formele ce au fost si sunt în uz, si care dupa cum zice Quintilian sa ne arate modul de a vorbi si de a scrie corect.
Principiul -scrie precum vorbesti, si acesta este fonetismul, - nu are un scop si o tinta definitiva. Directiunea sa este totdeauna nesigura. El nu face deosebire între uzul bun si uzul rau al vorbirii. El nu are în védire unitatea si unificarea limbii, ci duce neconditionat la diferentiarea sa. Dar ce este mai periculos, e ca acest pretins fonetism ne impune sa scriem si sa vorbim nu limba cartilor noastre bisericesti, nu limba poporului, ci o idioma corupta si variabila a unor centre politice, limba unor autori anonimi, mare parte straini.
O multime întru adevar enorma de elemente straine, de forme corupte, de barbarisme în fraze, au intrat în timpurile din urma în limba noastra, cari cu totii ne grabim sa le îmbratisem, le introducem în scrierile noastre, le încorporam în dictionarele noastre si cercam sa le încetatenim în limba vorbita si în limba scrisa sau literara, încât astazi ne aflam în fata nu a unui torent, ci a unui adevarat diluviu de cuvinte si de forme straine, cari vor duce vechea limba româneasca la un cataclism.
Se poate ca astazi aceste nuante se vor parea unora mici, neînsemnate, însa cu timpul diferentele vor creste si se vor îmmulti si noi vom ajunge la o limba mixta, sau mai bine zis haotica, ca material, ca forme, ca fraze si ca mod de pronuntare.
A avea o gramatica si o ortogralie bazata pe regulele gramaticei, este una din chestiunile nationale ce astazi nu mai sufere întârziere.