Celtii, gotii si altii de Morcov C. Florea publicat la 11.05.2012
Celti, goti si altii
     Intr-un capitol anterior am amintit de un eveniment foarte important în viata Terrei.
Un grup de extraterestri aterizeazã pe planeta noastrã si difuzeazã în mai multe directii, dar o parte importantã merge spre nord-vestul european.
Aici se va dezvolta civilizatia celtilor si altor populatii germanice, în sudul Peninsulei Scandinave.
Conditiile mai aspre ale zonei au frânat oarecum dezvoltarea demograficã. Asa se face cã celtii coboarã spre centrul Europei, cam cu 500 de ani înaintea erei noastre si vor fi întâlniti în tot Occidentul, în statele ce se vor naste în era noastrã.

     Cercetãtorii istoriei au fost vãduviti de documente de mare importantã în activitatea lor, printr-un act necugetat petrecut în secolul al VII-lea e.n..
Cãlugãrii irlandezi, ignoranti, ard zece mii de manuscrise runice, din scoartã de mesteacãn, care contineau traditiile si analele civilizatiei celtice (R. Charroux).
A fost o pierdere importantã si ireparabilã pentru istorici. Acei calugari "ignoranti"nu erau chiar asa ci executau niste ordine. Unele documente au fost salvate dar istoricii nu le-au folosit, ca si ei "cerceteaza" tot la ordin si stiu dinainte ce trebuie sa gaseasca si sa inteleaga.(n.n.) Aceste populatii celtice vor avea o influentã deosebitã în istoria Europei Occidentale.
în secolul al IV-lea î.e.n., deja se confruntã cu ei italicii, chiar la Roma, în vremea Republicii, dar punctul cel mai rãsãritean pe care l-au atins celtii a fost Panonia si Dacia.
în Panonia, au vrut sã se stabileascã, ei construind si douã orase pe Dunãre Akink (Buda-Pesta) si Noricum, dar, dupã ce au intrat în conflict cu Burebista, au dispãrut din zonã.
Cei care au supravietuit rãzboaielor au fost asimilati total de cãtre geto-daci.
     Ceva mai târziu, din sudul Peninsulei Scandinave, alte populatii înrudite cu celtii îsi vor semnala existenta coborând în Europa Rãsãriteanã.
Vor coborî de-alungul Vistulei, a Nistrului si Niprului, pânã la Marea Neagrã.
Au fost botezati cu numele generic de goti, dar numãrul de triburi germanice este mare: vizigoti, ostrogoti, vandali, longobarzi, cvazi, marcomani, varisti, lacringi, bastarni, hermunduri, suevi, gepizi etc.
Aceste triburi au intrat si ele, ca si cele indoeuropene, în caruselul migratiilor în toate sensurile, cãutându-si un loc sub soare, cât mai plãcut.
     Populatiile mai vechi se stabiliserã, în general, dar nu în niste granite fixe.
Notiunile de tarã sau stat vor apãrea mult mai târziu.
Erau la modã imperiile, conduse de imperiali neastâmpãrati, caracterizati prin ambitii desarte de a stãpâni tot pãmântul, încercând sã se justifice cu ideea de a "civiliza barbarii".
O cercetare onestã demonstreazã cã unii "barbari erau mai civilizati decât imperialii.
     Primii barbari migratori apar cam în acelasi timp cu ascensiunea Imperiului Roman, deci în primele secole ale erei noastre si ultimele din era anterioarã.
Primele triburi care ne intereseazã pe noi sunt triburi de alani, sciti, roxolani si iazigi, triburi indo-europene de sarmati, care ocupau teritorii întinse, pânã în Caucazul actual din Rusia.
O actiune vastã a acestora, prin anii 117 si 118 e.n.. va determina pierderea controlului Imperiului Roman asupra Munteniei, în timpul împãratului Hadrianus.
Dacii de sub ocupatia romanã nu suportau jugul strãin si se rãscoalã si la anul 143.
în anii 156 si 157, o nouã rãscoalã a dacilor este puternic sustinutã de cãtre dacii liberi din afara provinciei romane.
în vremea lui Marcus Aurelius Antoninus (161-180), o calamitate naturalã, o pandemie de ciumã ia un tribut teribil populatiei afectate. Cele mai grele pierderi le suferã legiunile romane (cele mai mari aglomeratii de oameni), cele mai putine pierderi, cum este firesc, le au triburile izolate de daci liberi din zonele muntoase, care au putine legãturi cu restul lumii.
Tocmai în aceastã perioadã nefastã, are loc primul iures barbar (166-169) ca o izbucnire a presiunii gotilor vestici de la Rin pânã la Marea Neagrã, trecând prin Panonia, Raetia, Moesia si Dacia.
Profitând de problemele ridicate trupelor romane de cãtre goti, dacii liberi din Carpatii Nordici invadeazã si ei Dacia, în sprijinul fratilor aflati sub ocupatie si, în acelasi timp, puternicul trib dacic al costobocilor a trecut ca o furtunã prin Moldova, a traversat Dobrogea si toatã Peninsula Balcanicã, pânã în Grecia Centralã.
Vor fi respinsi dupã lupte grele.
Antoninus, în anul 174, încheie "Bellum Germanicum", împotriva marcomanilor si cvazilor (în Boemia de azi), iar "Bellum Sarmaticum" (între Panonia si Dacia) abia în anul 176.
Romanii sunt mereu sub presiunea neamurilor germanice si în vest si în est, unde triburile de bastarni atacau coastele Asiei Mici. Dupã zece ani de rãzboaie dure cu neamurile germanice si sarmatice, Marcus Aurelius Antoninus încheie pace la 180 e.n.
Marea epidemie de ciumã si nenumãratele rãzboaie provoacã o crizã importantã de recruti în legiunile romane.
Bineînteles si dusmanii Romei au fost afectati de ciumã. Consecinta a fost aceea cã în urmãtorii câtiva zeci de ani scad în intensitate si ostilitãtile.
     întrucât istoria întregii Europe era legatã de Roma, sã vedem ce se mai întâmplã în capitala lumii.
Spre sfârsitul secolului al II-lea, infatuarea Romei atinsese paroxismul, deoarece Statul Roman ajunsese sinonim cu UNIVERSUL.
împãratul Lucius Aelius Aurelius Commodus adoptã o conducere despoticã si militarã în detrimentul Senatului. Aceastã atitudine sfidãtoare anunta dezastrul din secolul urmãtor, generat de cresterea antagonismului între tron si Senat.
Mãrimea imperiului, multitudinea si varietatea problemelor fac sã se accentueze criza moralã si religioasã din imperiu.
Reîncep atacurile împotriva Romei.
     Populatia Carpilor din Moldova face o coalitie de triburi, se aliazã si cu triburi de goti si la anul 238 atacã, trecând Dunãrea în Dobrogea, continuând si în Moesia inferioarã.
Dupã zece ani atacul se repetã pe aceeasi directie, deosebirea constând în faptul cã de aceastã datã coalitiei i se adaugã si roxolanii si bastarnii.
în concluzie, la mijlocul secolului al III-lea, cei mai înversunati dusmani ai Romei erau gotii, originari din sudul Peninsulei Scandinave.
Se formeazã o mare coalitie antiromanã la nordul gurilor Dunãrii, condusã de regele Kniva. Aceastã imensã fortã se îndreaptã spre Roma, prin douã coloane: una pleacã pe apã, intrã în Marea Marmara si prin Mediteranã se îndreaptã spre Roma; cealaltã coloanã, foarte numeroasã, atacã prin Dobrogea Tracia sud-dunãreanã, ajung pânã la Marea Egee, prãdând Atena, Sparta, Corintul si Argosul.
Necazurile se cheamã unul pe altul.
în anul 250, izbucneste iarã ciuma, cu mai mare virulentã decât în 180. De data aceasta, epidemia dureazã 15 ani, perioadã în care mai au loc si cutremure de pãmânt si ani de secetã.
în luptele cu gotii regelui Kniva, împãratul Decius moare pe câmpul de luptã în anul 251.
Este o perioada dominatã efectiv de efervescenta populatiilor germanice, pe tot continentul european.
     Dupã rãzboaiele purtate de împãratii romani împotriva dacilor, granitele din sud si din vest au fost împinse cãtre Dunãre si Tisa.
Dar la anul 258 e.n. ajunge împãrat al Romei Regalianus, care era neam de dac, fiind chiar rudã cu Decebal, spune Trebollio Pollio în lucrarea sa "Scriptores Historiae Augustae", citat de ing. Dan Ioan Predoiu.
Acest împãrat, simtind decãderea Romei, din patriotism, reuseste sã împlineascã dorinta fierbinte a geto-dacilor si face o Dacie independentã, cuprinzând teritorii dacice de pe ambele maluri ale Dunãrii, din amonte de Viena, din Boemia, pânã la Nistru si Bug.
Tot inginer Dan Ioan Predoiu consemneazã cã în acelasi an, împãratul roman Gallerius nu poate împiedica constituirea în Galia a unui stat independent de Roma.
Izbuteste însã sã-l ucidã miseleste pe Regallianus.
Sotia lui Regalianus, Sulpicia Dryantilla, preia conducerea Daciei si îl forteazã pe Aurelian sã-si retragã romanii, între anii 271-275.
Pe la acelasi an 258 e.n., la Rin, apar triburile germanice de franci si alamani, care invadeazã Galia de rãsãrit, iar peste zece ani vor apãrea si celtii.
Puhoaiele de goti veniti din nord-est se cifreazã la peste 320.000 de suflete.
Vor fi lichidate abia în anul 267 e.n. de trupele romane ale împãratului Claudius al II-lea Gothicus, cu largul concurs al epidemiei de ciumã si perioadelor de secetã.
     La anul 270 e.n. ajunge împãrat al Romei Lucius Domitius Aurelianus. în perioada domniei lui, problemele imperiuluise agraveazã într-atât, incât apãrarea granitelor imperiului nu mai este posibilã.
Fatã de aceastã situatie delicatã, amplificatã si de presiunile Sulpiciei, Aurelian hotãrãste sã renunte la Dacia din nordul Dunãrii si are loc actiunea cunoscutã în istorie ca "Retragerea aurelianã", începând din 271 pânã în 275.
S-au retras treptat, treptat administratia cu toti functionarii, marii proprietari de terenuri si, în final, trupele armatei romane. Vremurile erau tulburi. Populatii de goti, sarmati, alãturi de dacii liberi si cei de sub ocupatie erau un pericol permanent pentru romanii înstãpâniti în partea de sud-vest a Daciei.
Romanii au trecut cu miile în dreapta Dunãrii si nici aici nu erau în sigurantã.
în urma lor rãmân cei ce fuseserã dintotdeauna, dar acum, scãpati de stãpâni, îsi continuã viata alãturi de veneticii efemeri - gotii.
     Urmãtorul împãrat, Marcus Aurelius Probus, pe la anul 280, fixeazã în interiorul Imperiului Roman peste o sutã de mii de bastarni, triburi gotice, un fel de stat în stat, iar dupã Probus, Caius Aurelius Valerius Diocletianus se va folosi de populatia aceasta pentru a face rost de recruti.
Stãpânirea imperiului era din ce în ce mai dificilã. Cu întelepciune, Diocletian initiazã diarhia, adicã doi împãrati, în acelasi timp, doi augusti, si astfel începe sã creascã importanta centrului de putere din Bizant.
Mãsura lui Diocletian este bunã, dar nu suficientã si atunci apare si ideea tetrarhiei, adicã patru împãrati, pe patru regiuni ale imperiului.
Concret, alãturi de cei doi augusti, vor fi promovati si doi cezari la rangul de împãrati.
în acest fel, ajunge împãrat si Caius Galerius Maximianus (Galer Ler), de origine dacã, însã nãscut la Serdica (Sofia de azi), în dreapta Dunãrii. Mama lui, Romulia, se refugiase la anul 245 din nordul Dunãrii, în sud, avându-l în pântece pe Galerius. Acesta se cãsãtoreste cu fata lui Diocletianus, (printre altele, acesta fiind singurul împãrat care a "iesit la pensie", adicã nu a fost omorât), ajunge cezar si apoi împãrat între anii 293-311.
Urmând sfaturile socrului sãu va persecuta crestinii, iar la 20 aprilie 311 dã edictul de tolerantã pentru cultul crestin, cu câteva zile înainte de a muri, în speranta cã va cãpãta iertare în fata lui Zalmoxis.
Consolidarea crestinismului va cãpãta valente noi, odatã cu promovarea spre tron a unor traci.
     Dupã retragerea aurelianã, dacii, încet-încet, ies din sfera de influentã a Imperiului Roman, ba mai mult refuzã colaborarea cu imperiul, lucru supãrãtor din ce în ce mai mult, pentru cã mai ales lipsa colaborãrii în plan economic este grav resimtitã la Roma.
Fenomenul îl deranjeazã atât de mult pe împãratul Iulian Apostatul (Flavius Claudius), încât acesta decreteazã sanctionarea dacilor cu mãsuri dure: interzice sã se mai foloseascã în imperiu numele de dac si Dacia, pune sub obroc numele lui Traian - cuceritorul Daciei, strânge si arde lucrãrile scriitorilor greci si romani în care erau pasaje referitoare la daci si Dacia.
Practic de la anul 363, istoria Daciei trebuia sã nu mai existe. Actiunea a avut un efect partial si efemer, pentru cã,despre celelalte populatii, istoricii vor scrie în continuare si apar noi centre de putere, cu lideri noi, despre ale cãror activitãti si fapte cronicarii vor relata fãrã încetare.
Si cronicarii, oameni cu stiintã de carte, în mod firesc, erau destul de inteligenti ca sã nu gãseascã un subterfugiu pentru a eluda interdictia imperialã.
Sub numele generic de goti, a cãror importantã era în crestere, se vorbea si de geti, numai cã geto-dacii, neavând dorinta expresã de a iesi în fatã, îsi vãd linistiti de viata lor pasnicã, trãind, vorba unui cronicar, lipiti de muntii lor si gãsind un modus-vivendi cu cei cu care vor fi intrat în contact.
Nefiind animati de ambitii desarte, nici nu i-a deranjat mãsurile lui Iulian Apostatul.
Acele mãsuri au ridicat ceva probleme istoricilor de mai târziu, care, din comoditate, au conchis cã originea românilor este un mister, iar existenta lor un miracol.
Pentru unii istorici însã, nu a fost greu sã facã distinctia între goti si geti si sã înteleagã cã pe teritoriul actual al României viata nu a avut nici un hiatus, nici o sincopã, locuirea fiind continuã.
     APUSUL ROMANIEI DE APUS
Teritoriul Imperiului Roman de Apus urmând declinul general se reduce teritorial.
La anul 410 e.n. survine atacul vizigotilor condusi de Alaric. Alanii, de care am amintit pe parcursul acestei lucrãri, al cãror imperiu dintre Marea Aral si Caucaz, (poate rudã cu horezmienii), fusese distrus de cãtre huni, au fost împinsi pânã în Europa Centralã.

     Ajunsi aici, acesti iranieni s-au despãrtit în douã grupuri.
Un grup s-a dus cu tribul germanic al vandalilor în nordul Africii, alt grup a rãmas în Galia unde s-au oferit ca mercenari fie Imperiului Roman, fie neamurilor germanice care se stabileau în Europa.
Pe timpul împãratului Valentinianus al III-lea, adicã între anii 425-455, Roma renuntã la Britania, care e cuceritã de triburile germanice ale anglilor si saxonilor si la Spania care va fi cuceritã de tribul germanic al suevilor iar în Galia se vor aseza francii, tot triburi germanice.
în anul 455, Roma, care practic era la pãmânt, cunoaste, nemeritat, dezastrul produs de vandalii din nordul Africii condusi de Genseric.

     Acestia, pentru cã practic nu mai aveau cu cine sau pe cine sã batã, au jefuit tot ce merita sã fie jefuit, iar ce nu putea fi jefuit a fost distrus de dragul distrugerii. Martorii oculari, oripilati, au lãsat în patrimoniul universal - notiunile „vandalism”, „vandalizare”, „vandalic”, din lexemul vandal.
în DEX-ul nostru, autorii acordã etimologia „vandalismului” limbii franceze. De data aceasta trebuia s-o acorde limbii latine.
     Dar sã trecem mai departe.
în urmãtorii 21 de ani sunt consemnati 10 împãrati, dar dupã dezastrul produs de vandali, timp de 16 ani, factotum la Roma e un oarecare militar Riciner, care moare în 472. El fãcea si mazilea împãrati. Autoritatea Romei nu mai conta. Italia era un fel de tara lui Papurã Vodã.
în anul 475 e.n., generalissim al Italiei era Oreste, un roman din Panonia, fost secretar în cancelaria lui Atilla.
Aceastã fostã functie fiind socotitã un stigmat nu i-a permis sã se proclame împãrat si l-a numit pe fiul sãu de 14 ani, botezat Romulus Augustulus, ca si pe fondatorul Romei. Conducerea efectivã îi apartinea de fapt acestui Oreste.
Roma este atacatã în anul 476 e.n. de cãtre gotul Odoacru, fiul regelui scirilor, Edecon, pentru cã nu i s-a dat ca împroprietãrire o treime din pãmânturile Italiei, l-a decapitat pe Oreste, nu si copilul. Acestuia i s-au luat insignele imperiale si pe data de 4 septembrie a anului 476 e.n. au fost trimise împãratului Zenon la Constantinopol, datã la care se declarã oficial disparitia mãretului Imperiu Roman.
Odoacru devine seful unui regat de tip barbar la Roma, iar copilul Romulus Augustulus mai este consemnat în viatã si dupã anul 500.
     Declinul Romei bulverseazã întreaga viatã socialã în peninsulã, iar resurectia încercatã de Bizantini nu va reusi sã reînvie frumoasele vremuri apuse.
Comportamentul binzantinilor reuseste sã irite orgoliile ecleziastului de la Roma si pânã la aparitia animozitãtilor n-a fost prea greu de ajuns.
Biserica Romano-Catolicã s-a simtit obligatã sã îsi continuie influenta în vestul Europei, singura sansã fiind în plan religios. Din sabotarea actiunilor bizantinilor în vestul Europei se naste si ideea schismei între Roma si Constantinopol.
în lipsa autoritãtii jandarmului roman (ca fortã militarã), vestul european este cucerit definitiv de numeroasele triburi germanice.
     Odatã cu prãbusirea Imperiului Roman de Apus, se recunoaste încheierea epocii antice si a sclavagismului, ca si începutul evului mediu, al feudalismului. Ca fapt divers, trebuie subliniat cã societatea dacilor nord - dunãreni n-au cunoscut sclavagismul decât în perioada ocupatiei romane. Deci numai o sutã si ceva de ani si aceasta a fost practicatã de colonii mari proprietari de terenuri agricole.
     Mii de lucrãri au analizat cãderea Imperiului Roman de Apus.
Se recunosc între cauze decãderea moralã a liderilor, cresterea presiunii numerosilor dusmani, în principal lumea germanicilor, întinderea teritoriului stãpânit pe un areal imens si nu poate fi ignoratã nici emanciparea populatiei europene la mijlocul mileniului întâi al erei noastre.