Istoria iezuitilor - Partea I de Edmond Paris publicat la 03.06.2012
Istoria secreta a iezuitilor - Partea I
     INTRODUCEREA - DR. RIVERA
Cei mai periculosi oameni sunt cei ce apar ca foarte religiosi, în special atunci când sunt organizati si au o autoritate. Ei se bucura de un respect adânc din partea celor ignoranti, care nu vad dorinta lor necurata de putere. Acesti oameni religiosi, care pretind ca-L iubesc pe Dumnezeu, vor recurge la crima, vor incita la revolutii si razboaie daca este în sprijinul cauzei lor. Sunt sireti, inteligenti, politicieni religiosi slefuiti care traiesc în lumea secretelor, a intrigii si a falsei sfintenii.
Acest model, aratat în"Istoria secreta a iezuitilor", poate fi vazut, din punct de vedere spiritual, în carturarii, fariseii si saducheii din timpul lui Isus Hristos.
Acelasi duh rau i-a facut pe imperatorii romani sa dea cele zece decrete ucigatoare prin care a fost persecutata biserica primara.
„Parintii bisericii” au luat seama mai mult la stravechiul system babilonian, la teologia ebraica si la filozofia greceasca.
Ei cu totii au pervertit cele mai multe din învataturile lui Hristos si ale apostolilor si au pavat drumul pe care masina romano-catolica a venit la existent.
In modul cel mai pios, ei au atacat, au pervertit, au adaugat si au scos din Biblie.
Acest duh religios anticrestin care a lucrat prin ei se poate vedea acum din nou când Ignatiu de Loyola a creat Ordinul iezuitilor, cu scopul secret de a îndeplini doua deziderate majore ale institutiei romano-catolice:
1. puterea politica universala si
2. o biserica universala, ca împlinire a proorociei din Apocalipsa cap.6, 13, 17 si 18.

     La vremea aparitiei pe scena a lui Ignatiu de Loyola, reforma protestanta cauzase pagube serioase sistemului romano-catolic.
Ignatiu de Loyola a ajuns la concluzia ca singura cale prin care "biserica" sa putea supravietui, era întarirea canoanelor si doctrinelor puterii temporare a papei si institutiei romano-catolice; nu numai prin distrugerea vietii fizice a oamenilor, cum facusera preotii dominicani prin Inchizitie, ci prin infiltrarea si penetrarea fiecarui sector al vietii omului.
Protestantismul trebuia cucerit si folosit în beneficiul papei. Aceasta a fost, printre altele, propunerea lui Ignatiu de Loyola facuta Papei Paul al III-lea.

     Imediat iezuitii au trecut la treaba infiltrându-se în secret în TOATE gruparile protestante, inclusiv în familiile lor, la locurile lor de munca, spitale, scoli, licee,universitati, etc.
Astazi, iezuitii aproape ca si-au îndeplinit misiunea.
Biblia aseaza puterea unei biserici locale în mâna unui om al lui Dumnezeu, un pastor adevarat. Dar iezuitii vicleni au reusit de-a lungul anilor sa îndeparteze aceasta putere înspre mâinile conducatorilor denominatiunilor, iar acum au împins toate denominatiunile protestante în bratele Vaticanului.
Aceasta este exact ceea ce si-a propus Ignatiu de Loyola: o biserica universala si sfârsitul protestantismului.
     Citind "Istoria secreta a iezuitilor", veti observa o paralela între domeniul religios si cel politic.
Autorul, Edmond Paris, pune în evidenta penetrarea si infiltrarea iezuitilor în guvernele si natiunile lumii pentru a manipula cursul istoriei prin ridicarea dictatorilor si slabirea democratiei,cum ar fi în Statele Unite, pavând astfel drumul pentru anarhia sociala,politica, morala, militara, educationala si religioasa.
     Fiii lui Loyola sunt astazi – si putem spune mai mult ca niciodata – aripa conducatoare a bisericii romane. La fel de bine, sau chiar mai bine camuflati, ei ramân cei mai „ultramontanisti”, discreti dar eficienti agenti ai Sfântului Scaun în toata lumea, campioni ai politicii lui, arma secreta a papalitatii. Acest sistem ocult a început acum patru secole ca „lucrând spre slava lui Dumnezeu”, dar de fapt pentru slava papilor.
In ciuda unei tendinte spre "laicizare", în ciuda unui progres spre rationalism care reduce putin domeniul "dogmelor", biserica romana nu poate renunta la telul ei de la început: sa adune sub crucea ei toate, toate natiunile de pe glob.
Aceasta "misiune" uriasa trebuie sa continue orice s-ar întâmpla, printre "pagâni" ca si printre "crestinii separati". Clerul are sarcina sa mareasca turma credinciosilor prin convertirea "ereticilor" si a "pagânilor". Ei trebuie sa pastreze sau sa câstige, sa apere sau sa atace – iar în linia întâi a frontului este aceasta garda mobila: „Societatea lui Isus” – iezuitii.
Concret vorbind, aceasta societate nu este nici laica, nici angajata, în termenii Constitutiei ei, ci este un fel companie rafinata care intervine acolo si unde este necesar, în biserica si în afara ei, de fapt „autoritatea cea mai calificata, cea mai perseverenta, cea mai de temut si cea mai convinsa a papei”, asa cum scrie unul din cei mai buni istorici (A. Michel).
     Vom vedea cum s-a format acest corp de "ieniceri", ce servicii imense a facut el papalitatii. Vom vedea cât zel s-a depus pentru a-l face indispensabil institutiei pe care o servea, exercitând o asemenea influenta asupra ei, încât Generalul ei a fost numit pe buna dreptate " eminenta cenusie", astfel ca a devenit tot mai dificil sa se distinga, în guvernarea bisericii, între autoritatea papei si cea a puternicului sau ajutor.
Unul din factorii care au jucat un rol important în viata internationala a acestui secol plin de confuzie si revolutii – un factor decisiv si unanim recunoscut – a fost ambitia bisericii romane.
Dorinta ei de secole de a se extinde spre Est, a facut din ea un aliat al pan-germanismului si un complice la încercarea acestuia de a obtine suprematia în 1914 si 1939,aducând moartea si distrugerea peste populatia Europei.
Publicul este în totala necunostinta de coplesitoarea responsabilitate pe care o poarta Vaticanul si iezuitii si în declansarea celor doua razboaie: o situatie care poate fi explicata partial prin imensele resurse financiare care sunt la dispozitia Vaticanului si ale iezuitilor, ceea ce le da putere în asa de multe domenii, în special de la ultimul razboi.
Studiul pe care-l facem este bazat pe documente de arhiva autentice, publicatii (interviuri) ale unor personalitati politice cunoscute,diplomati, ambasadori si scriitori eminenti, cei mai multi fiind catolici cu document de atestare.
Aceste marturii si documente constituie o acuzatie zdrobitoare si, pâna acum, nici un apologet nu a încercat sa le atace.

     Pe 1 mai 1938, ziarul „Mercure de France” ne aminteste de ceea ce ne fusese spus patru ani mai devreme: „Mercure de France” din 15 ianuarie 1934 a spus – si nimeni nu l-a contrazis – ca Pius al XII lea a fost cel care l-a "creat" pe Hitle. El a venit la putere nu prin mijloace legale, ci pentru ca papa a influentat Zentrum (partid catolic german)...
“Va dam binecuvântarea apostolica din toata inima Conducatorului general, voua si ajutoarelor voastre, si tuturor membrilor Societatii lui Isus” („L'Osservatore Romano”,20 octombrie 1961).
Si din partea papei Paul VI: „Din vremea reasezarii ei, aceasta familie religioasa se bucura de ajutorul lui Dumnezeu si s-a îmbogatit rapid în propasire... membrii Societatii au îndeplinit sarcini foarteimportante, toate spre slava lui Dumnezeu si în beneficiul religiei catolice... biserica are nevoie de soldati ai lui Hristos de valoare, înarmati cu o credinta cutezatoare, gata sa înfrunte dificultatile... iata de ce avem nadejdea în ajutorul pe care-l va aduce activitatea voastra... fie ca noua era sa gaseasca Societatea pe aceeasi cale nobila pe care a pasit si întrecut. – Dat la Roma, lânga Sf. Petru, pe 20 august 1964, în cel de aldoilea an al pontificatului” (L'Osservatore Romano”, 18 septembrie 1964).
Pe 29 octombrie 1965, "L'Osservatore Romano" anunta: „Parintele Arrupa, Generalul iezuit, a celebrat Sfânta Liturghie pentru Conciliul ecumenic pe 16 octombrie 1965”.

     Iata si apoteoza eticii papale – anuntul beatificarii simultane a lui Pius XII si Ioan XXIII: „Spre întarirea noastra în lupta pentru înnoire spirituala, am decis sa începem actiunile de beatificare ale acestor doi pontifi care ne sunt atât de dragi noua” – Papa Paul VI. („L'OsservatoreRomano”, 26 noiembrie 1965 ).

     Fie ca aceasta carte sa descopere tuturor cititorilor adevarata natura a stapânitorului roman, ale carui cuvinte sunt atât de dulci, pe cât le sunt de feroce actiunile sale secrete.