Istoria iezuitilor - Partea II de Edmond Paris publicat la 03.06.2012
Istoria iezuitilor - Partea II
     Ignatiu de Loyola
Fondatorul Societatii lui Isus, spaniolul basc don Inigo Lopez de Recalde, s-a nascut în castelul din Loyola, provincia Guipuzcoa, în anul1491. A fost unul din cele mai ciudate tipuri de calugar-soldat pe care l-a produs vreodata lumea catolica; dintre toti fondatorii de ordine religioase, el este acela a carui personalitate a lasat cea mai puternic urma (pecete)asupra gândirii si comportamentului ucenicilor si succesorilor sai. Acesta poate fi motivul pentru care aceasta nota distinctiva este reala, pâna la asemanarea fizica.
Dl. Folliet contrazice acest lucru dar multe documente dovedesc permanenta tipului „iezuit” de-a lungul veacurilor.
Cea mai amuzanta marturie se gaseste la Muzeul Guimet; pe un fundal auriu reprezentând tabloul secolului al XVI-lea, un artist japonez a pictat – cu tot umorul acestei rase de oameni – debarcarea portughezilor si în special a fiilor lui Loyola, în insulele Japoniei.
Uimirea acestui iubitor al naturii si aculorilor vii este evidenta în felul cum reprezinta umbrele negre si lungi,cu fetele grave, pe care a înghetat toata aroganta stapânitorului fanatic.
Asemanarea dintre lucrarea artistului oriental din sec. XVI si lucrarile lui Daumier (pictor francez sec. XIX) este izbitoare. La fel ca multi alti "sfinti", Inigo – care mai târziu si-a latinizat numele, devenind Ignatius – nici pe departe nu parea a fi predestinat sa-si ilumineze contemporanii.
Tineretea sa furtunoasa fost plina de greseli si chiar de "crime odioase". Un raport al politiei spune ca era „perfid, brutal,razbunator”. „Un soldat nesupus si îngâmfat”, a spus unul din confidentii lui – „a dus o viata dezordonata în ce priveste femeile, jocurile de noroc si duelurile”, a adaugat secretarul sau, Polanco.
Toate acestea ne sunt relatate de catre unul din fii sai spirituali, R.P. Rouquette, care a încercat sa scuze si sa explice acest temperament vulcanic, care a fost transformat mai târziu „spre o si mai mare slava a lui Dumnezeu”.
Asa cum a fost cazul multor eroi ai bisericii romano-catolice, a fost necesara o lovitura fizica violenta pentru a-i schimba personalitatea.
A început ca paj al trezorierului de Castilia, pâna la caderea în dizgratie a acestuia. Apoi a intrat în slujba Viceregelui de Navara. A dus o viata de om al curtii domnesti, pâna când si-a început viata de soldat aparând Pampeluna împotriva francezilor condusi de Contele de Foix. Rana care i-a decis viitorul a primit-o în timpul acestui asediu.
Cu un picior zdrobit de unglont, el a fost dus de francezii victoriosi la fratele lui, Martin Garcia, în castelul Loyola. Acum a început martirajul unei interventii chirurgicale fara anestezie, prin care a trebuit sa treaca de doua ori, caci prima data nu a reusit. Piciorul a trebuit rupt din nou si reasezat. In ciuda acestor interventii, Ignatiu a ramas schiop.
Se întelege ca el avea nevoie de o asemenea experienta puternica, care sa-i produca o cadere nervoasa.
"Darul lacrimilor" care i-a fost dat "din belsug" – si în care biografii lui vad un har de sus – a fost poate rezultatul puternicei sale naturi emotionale,care de atunci încolo l-a afectat tot mai mult. Singura lui distractie în timpul când a stat întins în pat în durere a fost citirea „Vietii lui Hristos” si a „Vietii sfintilor” , singurele carti care segaseau în castel.
Fiind practic needucat si înca sub efectul teribilului soc, suferintele crucificarii lui Hristos si martirajul sfintilor au avut un impact de nesters asupra lui; aceasta obsesie l-a condus pe luptatorul schiop pe calea apostolatului. „El punea cartile deoparte si visa cu ochii deschisi. Un caz clar de visare în stare treaza; aceasta era o continuare în anii maturitatii a jocului imaginar din copilarie... daca lasam sa invadeze psihicul, rezultatul va fi nevroza si renuntarea la vointa; în felul acesta realul ocupa locul secund”(R.P. Rouquette).
     La prima vedere este greu sa aplici un asemenea diagnostic la fondatorul unui ordin atât de activ, sau la alti "mari mistici" si creatori de societati religioase, mai toti având mari capacitati organizatorice. Dar aflam ca toti au fost incapabili sa reziste imaginatiei lor foarte active si,pentru ei, imposibilul a devenit posibil.
Iata ce mai spune acelasi autor despre acest subiect: „As vrea sa subliniez consecinta practicarii misticismului de catre o persoana cu o inteligenta sclipitoare. O minte slaba care patrunde în misticism se afla pe un teren periculos, dar un mistic inteligent prezinta un si mai mare pericol,caci intelectul sau lucreaza într-un fel mai larg si mai adânc.
Când misticul predomina asupra realului într-o inteligenta activa, acesta duce la fanatism; o infestare a vointei care va suferi de o marire unilaterala si distorsiune”.

     Ignatiu de Loyola a fost un exemplu de prima clasa de „misticism activ” si „distorsiune a vointei”.
Desigur, transformarea razboinicului în"general" al celui mai militant ordin al bisericii romane, a fost foarte lenta. Au fost multi pasi ezitanti înainte sa-si gaseasca adevarata vocatie.
Nu este intentia noastra sa-l urmarim prin toate aceste stadii. Sa reamintim numai punctele principale:
- în primavara lui 1522 a parasit vechiul castel, hotarât sa devina un sfânt ca cei ale caror fapte le citise.
- Pe lânga aceasta, nu-i aparuse Fecioara însasi într-o noapte, tinând în brate pepruncul Isus?
     Dupa o spovedanie completa la manastirea din Montserrat, a planuit sa plece la Ierusalim.
Ciuma bântuia la Barcelona si, cum orice trafic maritim era oprit, a trebuit sa stea la Manresa aproape un an. Acolo si-a petrecut tot timpul în rugaciuni, posturi, auto flagelari, practicând tot felul de mortificari, aparând mereu în fata „curtii de penitenta”, desi confesiunea lui la Montserrat se pare ca a tinut trei zile întregi; o asemenea confesiune completa ar fi trebuit sa fie suficienta pentru un pacatos mai putin scrupulos.
Toate acestea arata foarte clar starea mintala si nervoasa a omului.
Eliberat în sfârsit de obsesia pacatului prin decizia pe care o luase – acesta fiind un truc al Satanei – el s-a dedicat complet viziunilor abundente si variate care îi hartuiau mintea febrila.
„Datorita unei viziuni – spune H. Boehmer – a început iarasi sa manânce carne; o serie întreaga de viziuni i-au descoperit tainele dogmelor catolice si l-au ajutat sa le traiasca cu adevarat: astfel, a meditat la Trinitate sub forma unui instrument muzical cu trei corzi; taina creatiei lumii prin "ceva" ca o ceata si lumina care a iesit dintr-o raza desoare; miraculoasa coborâre a lui Hristos în euharistie, ca izbucniri delumina care intra în apa sfintita, când preotul o ridica si se roaga pentru ea; natura umana a lui Hristos si sfânta Fecioara, sub forma unui trup de o albeata orbitoare; si, în sfârsit, Satan, ca o forma serpuitoare si lucitoare, asemanatoare cu o multitudine de ochi scânteietori si misteriosi”.
Nu este acesta începutul binecunoscutei creatii iezuite (picturi si sculpturi) de idoli?
Dl. Boehmer adauga ca acest înteles adânc al dogmelor i-a fost descoperit ca un har deosebit de sus, printr-o intuitie transcendenta. „Multe taine ale credintei si stiintei i-au devenit dintr-o data clare si mai târziu el a pretins ca a învatat în acele scurte momente mai mult decât în tot timpul studiului sau; totusi, el nu a fost niciodata în stare sa explice care au fost acele taine care i-au devenit deodata clare. Era numai o amintire cetoasa, un sentiment a ceva miraculos, ca si cum în acel moment el devenise „un alt om cu o alta inteligenta”.
Toate acestea pot fi rezultatul unei dezordini nervoase si poate fi asemanata cu ceea ce se întâmpla cu fumatorii de opiu si cei ce înghit hasis: aceasta extindere a eu-lui, aceasta iluzie de înaltare dincolo de ceea ce este real, o senzatie de stralucire care lasa numai o amintire ametitoare.
Viziunile exaltante si iluminarile l-au însotit în permanenta în viata pe acest mistic. „El nu s-a îndoit niciodata de realitatea acestor viziuni. El l-a gonit pe Satan cu un bat, la fel cum ar fi facut-o cu un câine turbat; vorbea cu Duhul Sfânt asa cum un om vorbeste cu altul; cerea acordul lui Dumnezeu, al Trinitatii si al Madonei asupra tuturor proiectelor sale si izbucnea în lacrimi de bucurie când ei îi apareau. în asemenea situatii, el avea o stare de beatitudine cereasca; cerurile îi erau deschise, si dumnezeirea era vizibila. si perceptibila pentru el” (H. Boehmer).
Nu este acesta cazul unei persoane care halucineaza?
Cum pot aparea trei persoane în dumnezeire, când Dumnezeu este Unul si nimeni, nici un prooroc si nici un apostol n-au vazut decât pe Acela care se descoperea?
Aceasta dumnezeire trinitara vizibila si perceptibila o vor oferi în mod constant omenirii fiii lui Loyola – nu numai din motive politice, bizuindu-se si flatând înclinatia adânc înradacinata în inima oamenilor pentru idolatrie – dar si din convingere, fiind bine si sincer îndoctrinati.
     Inca de la început, misticismul medieval a prevalat în Societatea lui Isus; el este înca cel ce anima Ordinul, în ciuda aspectelor lumesti, intelectual si educationale asumate cu destula rapiditate.
Axioma lui de baza este „Totul pentru toti”.
Artele, literatura, stiinta si chiar filozofia au fost mai degraba mijloace sau curse cu care prind sufletele, ca indulgentele pentru care au fost adesea acuzati.
Pentru acest ordin, nu exista domeniu al slabiciunii omenesti asupra caruia sa nu se poata actiona, spre a incita spiritul si vointa spre renuntare si întoarcere la un devotament linistit si copilaresc.

     Asa ca ei au actionat înspre a instaura „Imparatia lui Dumnezeu” în conformitate cu propriul lor ideal: o mare turma sub crucea Sfântului Parinte.
Ca oameni învatati au avut un asemenea ideal anacronic, este foarte ciudat, deci este de netagaduit ca asa este si este confirmarea unui fapt trecut adesea cu vederea: preeminenta emotiilor în viata spiritului. Pe lânga aceasta, Kant a spus ca fiecare filozofie este expresia temperamentului sau caracterului filozofului.
Inafara metodelor individuale, "temperamentul" iezuit pare mai mult sau mai putin uniform în rândurile lor. „Un amestec de pietate (evlavie) si diplomatie, ascetism si întelepciune lumeasca, misticism si calcul rece; asa cum a fost caracterul lui Loyola, la fel este si "marca" acestui ordin” (J.Huber, „Iezuitii”, pag.127).
Mai întâi, fiecare iezuit a ales acest ordin deosebit din cauza propriei lui înclinatii naturale; dar el a devenit cu adevarat un "fiu" al lui Loyola dupa probe aspre si un antrenament sistematic care dura nu mai putin de 14 ani. In acest fel, paradoxul acestui ordin a continuat timp de patru sute de ani: un ordin care se straduieste sa fie „intelectual” dar, în acelasi timp, a fost întotdeauna – în biserica romana si în societate – campionul rânduielilor celor mai stricte.

     Când a sosii vremea sa paraseasca Monresa, Ignatiu nu-si putea prevede viitorul, dar un lucru era sigur: teama privind propria lui mântuire nu mai era prima lui grija; mai degraba ca misionar decât ca pelerin, el pleaca spre Tara Sfânta în martie 1523.
A ajuns la Ierusalim pe 1septembrie, dupa multe aventuri, de unde a trebuit sa plece curând la ordinele conducatorului franciscan al provinciei, care nu dorea ca pacea firava dintre crestini si turci sa fie periclitata de un prozelitism prematur.
Misionarul dezamagit s-a întors prin Venetia, Genova si Barcelona în drumul sau spre Universitatea din Alcala, unde si-a început studiile teologice; acolo si-a început „vindecarea sufletelor” în mijlocul ascultatorilor voluntari.
„In aceste adunari, cea mai comuna manifestare de evlavie a sexului slab era lesinul; astfel, ne dam seama ce greu îi era sa aplice metodele sale religioase si cum propaganda sa ferventa a dat nastere curiozitatii si suspiciunii inchizitorilor”.
In aprilie 1527, Inchizitia l-a aruncat pe Ignatiu în închisoare, urmând a-l judeca sub învinuirea de erezie. Ancheta a examinat incidentele ciudate din mijlocul devotatilor lui, strania afirmatie a acuzatului privind minunata putere a castitatii ce i-a fost data, precum si bizarele sale teorii privind diferente dintre pacatele de moarte si cele care se pot ierta.
Eliberat, dar interzicându-i-se sa mai tina întâlniri, Ignatiu a placat la Salamanca unde curând si-a reluat aceleasi activitati.
Suspiciuni asemanatoare din partea inchizitorilor l-au dus din nou în închisoare.
Eliberat cu conditia curmarii activitatii, a plecat la Paris pentru a-si continua studiile la Colegiul Montaigue.
Eforturile sale de a-si îndoctrina studentii-ucenici în conformitate cu metodele sale speciale, l-au adus din nou în necazuri cu inchizitorii. Devenind mai prudent, el a continuat sa se întâlneasca cu numai sase din prietenii lui de la colegiu, dintre care doi vor deveni unii din cei mai de seama membri: Salmeron si Lainez.
Ce era în el ca sa atraga atât de puternic pe tineri, la un student batrân?
Era idealul sau si putinul farmec pe care-l purta cu el: o carte mica, de fapt un jurnal, care, în ciuda scurtimii sale, a fost una care a influentat destinul umanitatii. Acest volum a fost tiparit de atâtea ori încât nici nu se mai cunoaste numarul copiilor.
A fost de asemenea obiectul a peste 400 de comentarii.
Este manualul iezuitilor si în acelasi timp rezultatul dezvoltarii interioare a stapânului lor. Se numeste: „Exercitii spirituale”.
     Dl. Boehmer a scris mai târziu: „Ignatiu a înteles mai bine decât orice alt conducator care l-a precedat ca cea mai buna cale de a educa un om pentru un anumit ideal este sa devii stapânul imaginatiei lui. Noi „îmbibam în el forte spirituale pe care mai târziu el nu le va mai putea elimina decât cu greu, forte care dureaza mai mult decât cele mai bune principii si învataturi; aceste forte pot iesi la suprafata dupa ani în care nici sa nu fi fost observate, si sa devina atât de imperative încât vointa este neputincioasa în a li se opune si trebui sa le urmeze impulsul irezistibil” (H. Boehmer).
Astfel, toate "adevarurile" dogmelor catolice vor trebui, nu numai sa se mediteze asupra lor, ci si traite si simtite de cel ce se devoteaza acestor „Exercitii”, cu ajutorul unui "conducator". Cu alte cuvinte, el va trebui sa retraiasca taina cu cea mai mare intensitate posibila.
Sensibilitatea candidatului se impregneaza cu aceste forte, a caror persistenta în memoria si subconstientul lui va fi pe atât de puternica si îndelungata, pe cît de puternic a fost efortul de a le evoca si asimila. Pe lânga vaz, si celelalte simturi – auzul, mirosul, gustul si pipaitul – vor avea un rol de jucat.
Pe scurt, este mai degraba o autosugestie controlata
. Razvratirea îngerilor, izgonirea lui Adam si Eva din Paradis, judecata lui Dumnezeu, scenele si tablourile patimilor, sunt, cum ar spune cineva, retraite în fata candidatului.
Scene dulci si fericite alterneaza cu cele mai sumbre, într-un ritm ales cu pricepere. Nu mai este nevoie sa spunem ca iadul are un rol important în acest „spectacol”, cu iazul de foc în care sunt aruncati cei condamnati cu corul îngrozitor de strigate, cu mirosul mortal de sulf si flacari pârjolitoare. Si totusi, Hristos este acolo întotdeauna ca sa-l sustina pe vizionar, care nu stie cum sa-I multumeasca pentru ca nu l-a aruncat deja în iad ca sa plateasca pentru pacatele trecute.
Iata ce a scris Edgar Quinet: „Nu numai viziunile sunt aranjate dinainte, ci deasemenea suspine, inhalatii, rasuflari erau notate în carte. Pauzele si intervalele de tacere erau scrise ca o foaie de muzica. In caz ca nu ma credeti, voi cita: ‚Al treilea fel de rugaciune: prin masurarea cuvintelor si a perioadelor de tacere’.
Acest mod deosebit de rugaciune consta în exprimarea câtorva cuvinte între fiecare respiratie; si putin mai departe: ‚Asigurati-va sa tineti pauze egale între respiratii si sa rostiti cuvântul cu suspine’, ceea ce înseamna ca omul, inspirat sau nu, devine o masina care trebuie sa suspine, sa plânga, sa strige sau sa-si tina respiratia la momentul prescris si în ordinea pe care experienta o arata a ficea mai profitabila”. Este de înteles ca, dupa patru saptamâni devotate acestor exercitii intense cu un conducator ca singurul tovaras, candidatul ar fi copt pentru fazele urmatoare de sfarâmare si educare.
Iata ce spune Quinet despre creatorul unei asemenea metode halucinante: „Stiti ce-l deosebeste pe el de toti ceilalti asceti din trecut? Faptul ca el se putea observa si analiza pe el însusi în mod rece si calculat în starea de rapire, în timp ce pentru altii chiar si ideea de reflectie era imposibila.
Impunând ucenicilor actiuni care, pentru el, erau spontane, el avea nevoie de numai treizeci de zile pentru a frânge – cu aceasta metoda– vointa si ratiunea, în acelasi mod în care un calaret îsi înfrânge calul. El avea nevoie de numai treizeci de zile pentru a subjuga un suflet.
Notati ca iezuitismul s-a extins odata cu Inchizitia moderna: în timp ce Inchizitia frângea trupul, exercitiile spirituale frângeau gândurile sub masina lui Loyola” (Michael si Guinet „Iezuitii”, Paris 1845, pag.185-187) .
     In orice caz, cineva nu-si putea examina viata sa "spirituala" prea adânc, chiar si fara a avea onoarea de a fi un iezuit; metodele lui Loyola sunt recomandate în special credinciosilor si preotilor, asa cum ne amintesc unii comentatori ca R.P. Pinard, autor al „Rugaciunii mintii pentru toti”; inspirat de Sfântul Ignatiu, acest ajutor valoros pentru suflet ar fi mai potrivit, credem noi, si mai explicit daca ar fi intitulat „Instrainare” în loc de „Rugaciune”.