Istoria iezuitilor - Partea III de Edmond Paris publicat la 03.06.2012
Istoria secreta a iezuitilor - Partea III
     Fondarea Companiei.
„Societatea lui Isus” a fost constituita în ziua de Inaltare, în anul1534, în capela bisericii Notre-Dame din Montmartre.
Ignatiu avea 44 de ani.
Dupa ce au luat cina (euharistia), conducatorul si tovarasii sai au jurat sa mearga în Tara Sfânta îndata ce-si vor sfârsi studiile, spre a-i converti pe pagâni.
Dar anul urmator i-a gasit la Roma, unde papa organiza atunci o cruciada împotriva turcilor, cu ajutorul împaratului german si al Republicii Venetia. Astfel, papa le-a aratat cât de imposibil era de realizat planul lor din cauza cruciadei. Asa ca Ignatiu si tovarasii lui s-au dedicat lucrarii misionare în tarile crestine; la Venetia, modul sau de lucru a iscat din nou suspiciuni din partea inchizitorilor.
     Constitutia Companiei lui Isus a fost în sfârsit conceputa si aprobata la Roma de catre Papa Paul III, în anul1540.
Iezuitii s-au pus la dispozitia papei, promitându-i ascultare neconditionata. Invatatura, marturisirea, predicarea si lucrarea de ajutorare erau domeniile în care actiona noul Ordin.
Dar misiunile în strainatate nu erau excluse, caci în anul 1541, Francis Xavier si doi însotitori au parasit Lisabona pentru a merge sa evanghelizeze Orientul Indepartat.
In anul 1546 a fost lansat aspectul politic al carierei lor, când papa i-a ales pe Lainez si Salmeron sa-l reprezinte la Conciliul de la Trent, cu titlul de „teologi pontificali”. Dl. Boehmer scrie: „Atunci (la început), Ordinul era folosit de papa doar temporar. Dar el si-a îndeplinit functiunile cu o asa promptitudine sizel, încât deja sub papa Paul III a fost implantat puternic în tot felul de activitati si a câstigat încrederea Curiei pentru totdeauna” (H. Boehmer,pag.47-48).

     Increderea era pe deplin justificata; iezuitii, si Lainez în special, împreuna cu prietenul lor devotat, cardinalul Morone, au devenit campionii perfizi si neobositi ai autoritatii pontificale si ai intangibilitatii dogmelor întimpul celor trei sesiuni ale Conciliului care s-a încheiat în 1562.
Prin manevrele lor inteligente si dialectica lor, ei au reusit sa învinga opozitia si toate cererile „ereticilor”: casatoria preotilor, Cina cu cele doua elemente, folosirea limbii indigene la slujbele religioase si, în special, reforma papalitatii.
Numai reforma manastirilor a fost retinuta pe agenda de lucru. Lainez însusi, printr-un contraatac viguros, a sustinut infailibilitatea pontificala, care a fost decretata, trei secole mai târziu de Conciliul de la Vatican (1870).
Sfântul Scaun a iesit întarit din aceasta criza, multumita actiunilor viguroase ale iezuitilor.
     Spiritul luptator s-a dezvoltat din ce în ce mai mult pe masura ce timpul a trecut. Pe lânga misiunile în strainatate, activitatile fiilor lui Loyola au început sa se concentreze asupra sufletelor oamenilor, în special printre cei din patura conducatoare.
Politica devine principalul lor domeniu de activitate, toate eforturile "conducatorilor" concentrându-sespre un tel unic: supunerea întregii lumi fata de papalitate – si pentru a atinge acest scop, "capii" trebuiau cuceriti mai întâi.
Armele lor în atingerea scopului propus erau: sa devina confesorii celor puternici si ai conducatorilor si sa se ocupe de educatia copiilor lor. In felul acesta,prezentul era asigurat iar viitorul era pregatit.
Foarte curând, Sfântul Scaun si-a dat seama de vigoarea pe care o aducea acest nou ordin.
La început, numarul membrilor lui era limitat la 60, dar aceasta restrictie a fost anulata foarte prompt.
In 1556, când Ignatiu a murit, fiii lui activau în mijlocul pagânilor din India, China, Japonia, Lumea Noua, dar si în Europa: Franta, Germania de Sud si de Vest, unde ei luptau împotriva „ereziei”, în Spania, Portugalia, Italia, sichiar în Anglia, unde au ajuns prin Irlanda. Istoria lor, plina de necazuri, va fi cea a unei retele „romane” pe care ei au încercat în permanenta sa o întinda asupra lumii, si ale carei fire vor fi mereu rupte si refacute.
     „Sa nu uitam – scrie iezuitul Rouquette – ca din punct de vedere istoric, ultramontanismul a fost afirmarea concreta a universalismului. Universalismul atât de necesar ar fi fost un cuvânt gol daca nu ar fi dus la o coeziune concreta sau supunere a crestinismului: iata de ce voia Ignatiu ca echipa sa sa fie la dispozitia papei... si sa fie o campioana a unitatii catolice, unitate care putea fi asigurata numai prin supunerea efectivafata de loctiitorul lui Hristos” (R.P. Rouquette)
Iezuitii voiau sa impuna absolutismul monarhic în biserica romana si ei l-au mentinut în societatea civila, privindu-i pe monarhi ca reprezentanti temporari ai Sfântului Parinte, adevaratul cap al crestinatatii; atât timp cât monarhii erau pe deplini ascultatori si docili fata de stapânul comun,iezuitii le erau cei mai credinciosi sustinatori. Pe de alta parte, daca acesti printi se razvrateau, ei gaseau în iezuiti cei mai vajnici dusmani.
     In Europa, în orice loc în care interesele Romei impuneau ridicarea norodului împotriva regilor lor, sau daca acesti stapânitori temporari luau decizii care stânjeneau biserica, conducerea bisericii stia ca nu gaseste pe cineva mai capabil, perfid sau îndraznet când este vorba de intriga, propaganda sau chiar revolta deschisa, decât Societatea lui Isus (Rene Fulop Miller, „Iezuitii si secretul puterii lor”).
Am vazut cum fondatorul acestei companii, prin spiritul exercitiilor, era destul de înapoiat în misticismul sau simplist, în disciplina ecleziastica si, în general, în conceptia sa despre subordonare.
Constitutia si „Exercitiile”, lucrari de baza ale acestui sistem, nu lasa nici o îndoiala asupra acestui subiect. Indiferent ce ar spune discipolul lui – în special astazi, când ideile moderne asupra acestei teme sînt total diferite –supunerea neconditionata era pe primul loc în legea acestui Ordin. Dl.Folliet ar putea pretinde ca vede în ea doar o „supunere religioasa”, necesara oricarei adunari religioase; R.P. Rouquette scrie cu îndrazneala: „Departe de a fi o limitare a omului, aceasta supunere constienta si debuna voie este culmea libertatii... o eliberare de sub robia eu-lui”. Cineva trebuie doar sa citeasca aceste texte pentru a întelege extremismul, daca nu caracterul monstruos al acestei înrobiri a sufletului si spiritului impuse de iezuiti, care îi facea întotdeauna instrumente docile în mâinile superiorilor lor si dusmani ai oricarei forme de libertate. „Faimoasa formulare perinde ac cadaver (ca un cadavru în mâna celui ce-l tine) poate fi gasita în toata literatura spirituala”, dupa cum sustine dl. Folliet, si chiar în scrierile orientale.
Iezuitii trebuie sa fie în mâinile superiorilor lor ca un toiag în mâna celui ce-l ridica, ca un bulgare de ceara care poate fi modelat oricum, ca un mic crucifix care poate firidicat si miscat dupa dorinta”.
Aceste formulari placute sunt destul de lamuritoare. Remarcile si explicatiile creatorului acestui ordin înlatura orice îndoiala asupra adevaratului lor înteles.
Pe lânga acestea, la iezuiti nu numai vointa, dar si ratiunea si scrupulele morale trebuiau sacrificate acestei virtuti primordiale care este supunerea neconditionata.
Aceasta este „fortificatia cea mai puternica a Societatii lui Isus”, a spus Borgia.„Sa fim convinsi ca totul este bine si corect când este poruncit de superior”, scrie Loyola. Si din nou: „Chiar daca Dumnezeu ti-ar da un animal fara minte ca stapân, sa nu eziti sa i te supui ca unui stapân si conducator, pentru ca Dumnezeu a poruncit sa fie asa”.
     Si acum ceva si mai tare: iezuitul trebuie sa vada în superiorul sau nu un om care greseste, ci pe Hristos însusi.
Huber, profesor de teologie catolica în München, autorul uneia dintre cele mai importante lucrari despre iezuiti, ascris: „Iata un fapt dovedit: Constitutia Ordinului repeta de 500 de ori ca în persoana Generalului trebuie vazut Hristos” (J. Huber, „Iezuitii”, pag.71-73).

     Disciplina Ordinului, asimilata adesea cu cea militara, depaseste realitatea: „Supunerea militara nu este echivalenta cu supunerea neconditionata iezuita; cea din urma este mai larga, cuprinzând omul în întregime si nu este satisfacuta ca cea dintâi cu un act exterior, ci cere sacrificarea vointei si punerea la o parte a judecatii personale” (J. Huber„Iezuitii” pag.71-73).
Ignatiu însusi a scris într-o scrisoare adresata iezuitilor portughezi: >b>„Noi trebuie sa vedem negrul ca alb, daca biserica o spune asa”. Asa arata „culmea libertatii” si „eliberarea din robia eu-lui”, ridicata în slavi mai înainte de R.P. Rouquette.
Intr-adevar, iezuitul era eliberat de sine devenind total supus stapânului sau; orice îndoiala sau scrupul îi era imputat ca pacat.
H. Boehmer scria: „In anexele la Constitutie, superiorii erau sfatuiti sa ordone subalternilor, ca Dumnezeu lui Avraam, lucruri aparent criminale, pentru a-i pune la încercare; dar ei trebuiau sa dramuiasca încercarile dupa puterea fiecaruia. Nu este greu sa-ti imaginezi care ar fi rezultatul unei asemenea educatii” (Gabriel Monod, în introducerea lacartea lui H. Boehmer, „Iezuitii”).
     Suisurile si coborisurile iezuitilor - nu exista tara din care sa nu fi fost alungati – depun marturie asupra pericolului pe care-l reprezenta si care a fost recunoscut de toate guvernele, chiar si catolice.
Prin infiltrarea în rândul claselor conducatoare ca învatatori, a unor oameni devotati orbeste cauzei lor, Compania – campioana a universalismului si deci a ultramontanismului – a fost recunoscuta în mod inevitabil ca o amenintare la adresa autoritatii civile, activitatea Ordinului îndreptându-se din ce în ce mai mult spre politica.
Pe o cale paralela, ceea ce numim „spiritul iezuit”, s-a dezvoltat si în mijlocul membrilor Ordinului.
Fara îndoiala, fondatorul Ordinului, inspirat în principal de necesitatile misiunilor din tara si din strainatate, nu a uitat sa dezvolte abilitatea oamenilor sai. Iata ce a scris el în „Sententiae asceticae”: „O abilitate inteligenta împreuna cu o puritate mediocra, este mai buna decât o mare sfintenie cuplata cu o mai slaba abilitate. Un bun pastor de suflete trebuie sa stie cum sa ignore multe lucruri si sa nu pretinda ca le întelege. Odata ce el este stapân al vointelor, el este înstare sa-si conduca ucenicii oriunde vrea el. Oamenii sunt absorbiti în întregime de interese trecatoare, asa ca nu trebuie sa le vorbim prea apasat despre sufletele lor: asta ar fi ca si cum a-i arunca cârligul fara momeala”.
Chiar si expresia fetii pe care trebuiau s-o aiba fiii lui Loyola este aratata: „Ei trebuie sa-si tina capul putin coborât, fara a-l înclina în stânga sau în dreapta; ei nu trebuie sa se uite în sus, si când vorbesc cu cineva, nu trebuie sa-l priveasca drept în ochi, ci în asa fel ca sa-l vada dintr-o parte, indirect” (Pierre Dominique, „Politica iezuitilor” - Paris 1955,pag.37).
Urmasii lui Loyola au învatat bine aceasta lectie si au aplicat-o pe scara larga pentru atingerea scopurilor lor.
     Dupa 1558, Lainez, subtilul tactician de la Conciliul de la Trent, a devenit General al Ordinului, având puterea (autoritatea) de a organiza Ordinul asa cum era inspirat.
Impreuna cu Salmeron, a scris „Declaratiile”,care au fost adaugate la Constitutie ca sa formeze comentariile. Acestea accentuau si mai puternic despotismul generalului care era ales pe viata.
Un consilier, un guvernator si asistentii care îsi aveau si ei sediul la Roma, îl ajutau în administrarea Ordinului, care atunci era împartit în cinci congregatii: Germania, Franta, Spania, Anglia si America.
Aceste congregatii erau, la rândul lor, împartite în provincii, care grupau diferite localuri ale Ordinului. Numai consilierii si asistentii erau numiti de congregatie.
Generalul Ordinului numea toate celelalte posturi, emitea ordonante care nu modificau Constitutia, administra averea Companiei cum voia si directiona activitatile ei, fiind raspunzator numai înaintea papei. Acestei militii atât de strâns legata de seful ei si care avea nevoie de o mare autonomie pentru a-si concretiza actiunile, papa i-a acordat unele privilegii ce par exorbitante în comparatie cu cele ale altor ordine religioase. Prin Constitutia lor, iezuitii erau exceptati de la regulile vietii monahale.
De fapt, ei erau calugari traind „în lume” si, priviti în exterior, nimic nu-i distingea de preotimea clasica. Dar, contrar acesteia si altor ordine religioase, ei nu erau supusi autoritatii episcopului.
Inca din 1545, o bula a papei Paul III i-a împuternicit sa predice, sa asculte confesiunile, sa acorde sacramentele si sa spuna liturghia. Singura slujba pe care n-o puteau tine era casatoria. Ei aveau puterea sa ierte pacatele, sa schimbe legamintele (juramintele) cu unele mai usor de îndeplinit, sau chiar sa le anuleze. Dl. Gaston Bally scrie: „Puterea generalului în ceea ce priveste iertarea pacatelor si dispensele era chiar mai mare. El putea ridica orice pedeapsa a vreunui membru al Societatii, înainte sau dupa intrarea lui în Ordin; el putea absolvi toate pacatele lor, chiar si pacatul ereziei, a schismei, a falsificarii scrierilor apostolilor, etc... Generalul îi absolva – personal sau prin delegat – pe toti cei ce sînt sub autoritatea lui si care sînt excomunicati, suspendati sau sub interdictie si ale caror fapte nu sînt cunoscute, înafara de tribunalul papal, de prea multi... El, deasemenea,absolva de bigamie, pagube cauzate altora, crima, asasinat... atât timp cît aceste fapte rele nu sînt cunoscute public si nu fac obiectul vreunui scandal” (Gaston Bally „Iezuitii” pag.11-13).

     In sfârsit, papa Grigore XIII a dat dreptul Companiei sa faca comert si sa se ocupe de activitati bancare, drept de care ea s-a folosit foarte mult mai târziu. Aceste dispense si puteri fara precedent erau pe deplin garantate Companiei. „Papii au cerut chiar regilor si suveranilor sa garanteze si sa apere aceste privilegii; ei amenintau cu marea excomunicare pe cei ce le-ar atinge.
In 1574, o bula a papei Pius V a dat dreptul generalului de a aduce la starea initiala aceste privilegii, împotriva tuturor încercarilor de a fi modificate sau micsorate, chiar daca asemenea modificari erau documentate prin revocari papale.
Garantând iezuitilor asemenea privilegii extraordinare care erau contrare constitutiei bisericii, papalitatea voia nu numai sa le dea acestora niste arme puternice pentru a lupta împotriva "necredinciosilor", dar si sa-i foloseasca pe iezuiti ca garda de corp care sa le apere puterea neîngradita în biserica si împotriva bisericii... Pentru a pastra suprematia temporara si spirituala pe care au uzurpat-o în timpul Evului mediu, papii au vândut biserici Ordinului iezuitilor si, în consecinta, s-au predat pe ei însisi în mâinile lor...
Daca papalitatea era sustinuta de iezuiti, atunci existenta iezuitilor depindea de suprematia temporara si spirituala a papalitatii. In acest fel, interesele ambelor parti erau strâns legate împreuna” (Gaston Bally, „Iezuitii” pag. 9-10, 16-17).
Dar aceasta armata selecta avea nevoie de ajutoare secrete cu care sa domine societatea civila; aceasta parte a cazut în sarcina celor afiliati Companiei iezuitilor. „Multi oameni importanti au fost legati în felul acesta de Societatea iezuita:

     Imparatul Ferdinand II si

     Ferdinand III,

     Sigismund III,Regele Poloniei, care a apartinut oficial Companiei,

     Cardinal Infant, duce de Savoia. Si acestia au fost foarte folositori” (Pierre Dominique, „Lapolitique de Jesuites”).
     La fel este si astazi; cei 33.000 de membri oficiali ai Societatii activeaza în întreaga lume, printre ei fiind capi de partide politice oficialitati înalte, generali, magistrati, medici, profesori universitari, etc., toti luptându-se sa duca la îndeplinire, fiecare în sfera sa de activitate,„The Opus Dei” (Lucrarea lui Dumnezeu), de fapt planurile papalitatii.