Istoria iezuitilor - Partea IV de Edmond Paris publicat la 03.06.2012
Istoria secreta a iezuitilor - Partea IV
     IEZUITII IN EUROPA IN SEC. XVI SI XVII
Capitolul 1. Italia, Portugalia, Spania.
„Franta – scria H. Boehmer – este leaganul Societatii lui Isus, dar în Italia a capatat program si constitutie. Prin urmare, în Italia a luat nastere si de aici s-a raspândit peste hotare”. Autorul noteaza cresterea numarului de colegii si academii iezuite (128 la 1680); „dar – spune el – istoria civilizatiei italiene de-a lungul secolelor XVI - XVII arata rezultatele acestui fapt într-un mod mult mai frapant.
Astfel, daca o Italie bine educata(instruita) îmbratiseaza din nou credinta si ritualurile bisericii, admitând un nou zel pentru ascetism si activitate misionara, compunea din nou poeme pioase si imnuri pentru biserica, dedica cu constiinciozitate penelurile pictorilor si daltile sculptorilor spre a preamari idealul religios, nu este urmarea faptului ca clasele cultivate ale societatii italiene erau instruite în colegii si confesionale iezuite?” (H. Boehmer, „Iezuitii”, pag.82-83).
Se terminase cu „simplitatea copilareasca, bucuria, vivacitatea sau iubirea pentru natura”. „Elevii iezuiti erau mult prea bisericosi, devotati, preocupati pentru a pastra aceste caracteristici. Ei erau prinsi de viziunile extatice si de iluminari; ei erau literalmente îmbatati de tablouri ale mortificarii, chinurilor si torturilor aplicate martirilor; ei aveau nevoie de pompa, stralucire si teatralitate.
     Incepând cu sec. XVI, arta si literatura italiana reproduc cu fidelitate aceasta transformare morala...
Nelinistea,ostentatia, socul sustinut care caracterizeaza creatia acelei perioade, încurajeaza aparitia unui sentiment de respingere în loc de simpatie pentru convingerile pe care se presupune ca ei le talmaceau si le glorificau” (Boehmer, „Iezuitii”).
Aceasta este nota specifica, unica a Companiei.
Aceasta dragoste pentru denaturat, afectat, stralucire, teatralitate, ar parea stranie pentru niste mistici formati prin „Exercitii spirituale”, daca nu am detecta în ea acel scop iezuit esential de a impresiona mintea.
Este o aplicatie a maximei „scopul scuza mijloacele” aplicata cu perseverenta de iezuiti în arta si în literatura, cît si în problemele politice si morale.
Italia a fost atinsa în mod puternic de Reforma. Cu toate acestea,valdenzii, care au supravietuit înca din Evul mediu în ciuda persecutiilor si s-au stabilit în nordul si sudul peninsulei, s-au alipit la biserica calvinista în anul 1532.

     Intr-un raport al iezuitului Possevino, Emmanuel Philibert deSavoia a lansat o alta prigoana sângeroasa împotriva supusilor sai„eretici”, în anul 1561.
Acelasi lucru s-a întâmpla în Calabria, la Casal de San Sisto si Guardia Fiscale.
„Iezuitii au fost implicati în multe masacre; eierau ocupati cu convertirea victimelor” (J. Huber „Iezuitii”, pag.165). Cât despre parintele Possevino, „...el a urmat armata catolica în calitate de capelan si a recomandat exterminarea prin foc a pastorilor eretici, ca fiind o necesitate si un act sfânt” (H. Boehmer).

     Iezuitii erau atotputernici în Parma, la curtea lui Farnese, ca si înNapoli, de-a lungul sec. XVI si XVII.
Dar în Venetia, unde fusesera coplesiti de favoruri, au fost alungati la 14 mai 1606 ca fiind „cei mai credinciosi slujitori si purtatori de cuvânt ai papei”.
Cu toate acestea, li s-a permis reîntoarcerea în 1656, dar influenta lor în Republica avea sa fie de acum încolo doar o slaba umbra a celei pe care o avusesera în trecut.
     Portugalia a fost o tara deosebita pentru Ordin.

     Influenta ei a crescut chiar mai mult dupa revolutia din 1640, care i-a adus la tron pe braganzi. „Sub primul rege al casei Braganza, parintele Fernandez era membru al guvernului si, sub domnia minorului Alphonse VI, sfatuitorul cel mai pretuit al reginei Louisa.

     Parintele de Ville a reusit sa-l înlature de la tron pe Alphonse VI în 1667, iar parintele Emmanuel Fernandez a fost numit deputat al Curtii în 1667 pe lânga regele Petru II.
In ciuda faptului ca acesti preoti nu îndeplineau nici o functie publica, ei erau mult mai puternici în Portugalia decât în orice alta tara. Ei nu erau numai sfatuitori spirituali ai tuturor familiilor regale, dar regii si ministrii îi consultau în toate situatiile importante.
Din una dintre propriile lor marturisiri, aflam ca nici un post din administratia statului sau din biserica nu putea fi obtinut fara asentimentul lor; cu atât mai mult cu cât clerul, înalta societate si cei din popor se întreceau în a le câstiga favorurile si asentimentul.
Politica externa era deasemenea sub puternica lor influenta. Orice om normal ar fi vazut ca o astfel de stare a lucrurilor era daunatoare starii regatului” (H. Boehmer). De fapt, putem vedea rezultatele dupa starea decadenta în care a ajuns acest tarâm nefericit. Au fost necesare toata energia si perspicacitatea marchizului de Pombal, la mijlocul sec. XVIII, pentru a smulge Portugalia din sfera mortala de influenta a Ordinului.
     In Spania, patrunderea Ordinului a fost mai lenta.
Clerul superior si dominicanii i s-au opus multa vreme. Monarhii însisi, regii Charles si PhilipII, cu toate ca le acceptasera serviciile, nu aveau încredere în acesti soldati ai papei si se temeau de violarea propriei lor autoritati.
Dar, cu multa abilitate, Ordinul a înfrânt în cele din urma aceasta rezistenta. „In timpul sec. XVII, ei au fost atotputernici în Spania printre clasele sus-pusesi la Curte. Chiar parintele Neidhart, fost ofiter de cavalerie german, a condus în exclusivitate regatul în calitate de Consilier al Statului, prim ministru si mare inchizitor...
In Spania, ca si în Portugalia, decadenta regatului a coincis cu ascensiunea Ordinului” (H. Boehmer).
Iata ce a avut de spus Edgar Quinet despre acest lucru: „Oridecâteori vad murind o dinastie regala, pot vedea ridicându-se si stând în spatele ei un fel de geniu al raului, una din acele figuri întunecate care sînt duhovnicii, care o conduce blând si parinteste la moarte”.
Desigur, nu se poate pune decadenta Spaniei numai în cârca Ordinului. „Totusi, este adevarat ca Ordinul iezuitilor, împreuna cu biserica si alte ordine religioase, i-au grabit caderea.
Cu cât Ordinul devenea ma bogat, cu atât era mai saraca Spania; astfel ca la moartea regelui CharlesII, vistieria statului nu dispunea nici macar de suma necesara pentru a plati 10.000 de slujbe, care se tineau de obicei pentru salvarea sufletului unui rege care a murit” (H. Boehmer).
Capitolul 2. Germania.
„Nu Europa de sus, ci cea centrala: Franta, Olanda, Germania,Polonia, a fost scena acelei lupte istorice dintre catolicism si protestantism. Asa ca aceste tari au fost principalul câmp de bataie pentru Societatea lui Isus” (H. Boehmer).
Situatia era deosebit de grava în Germania. „Nu numai pesimistii, ci si catolicii gânditori si întelepti au considerat cauza vechii biserici din toate landurile Germaniei ca fiind aproape pierduta.
De fapt, chiar si în Austria si Boemia ruptura de Roma a fost atât de totala, încât protestantii puteau spera pe drept cuvânt sa cucereasca Austria în câteva decenii.
Atunci, cum de nu a avut loc aceasta schimbare si tara a fost chiar împartita în doua sectoare?

     Partida catolica, la sfârsitul sec.16, nu are nici o ezitare în a raspunde la aceasta întrebare, caci ea a stiut întotdeauna ca gruparea Witelsbakh habsburgii si iezuitii erau raspunzatori pentrua ceasta întorsatura ‚fericita’ a evenimentelor” (H. Boehmer).
Rene Fulop-Miller scrie despre rolul iezuitilor în aceste evenimente: „Cauza catolica putea spera la un succes real doar daca preotii iezuiti ar fi fost în stare sa-i influenteze si sa-i manipuleze pe suverani în orice timp si orice împrejurari.
Confesionalele ofereau iezuitilor mijloacele pentru asigurarea unei influente politice durabile, fiind astfel o arma deosebit de eficace”.
In Bavaria, tânarul duce Albert V, fiul unui catolic zelos si educat la Ingolstadt, vechi oras catolic, a facut apel la iezuiti pentru a combate efectiv erezia: la 7 iulie 1556, 8 preoti si 12 învatatori iezuiti au intrat în Ingolstadt.
Era începutul unei ere noi pentru Bavaria... Statul însusi a primit o noua pecete... conceptiile romano-catolice dirijau de acum politica suveranilor si conduita înaltei societati.
     Dar acest nou spirit a acaparat numai clasele sociale superioare. El nu a câstigat inimile oamenilor obisnuiti.
Totusi, sub disciplina de fier a statului si a bisericii revigorate, ei au redevenit catolici devotati, docili, fanatici si intoleranti fata de orice erezie”. „Poate ar parea exagerat sa atribui asemenea virtuti si actiuni unei mâini de oameni. Totusi, în aceste conditii forta lor era invers proportionala cu numarul lor, iar ei erau deosebit de eficace imediat ce nu mai întâlneau nici un obstacol.
Emisarii lui Loyola au cucerit de la început inima si mintea tarii.... Incepând cu urmatoarea generatie, Ingolstadt adevenit tipul perfect al orasului iezuit german” (H. Boehmer).
Se poate judeca starea de spirit pe care preotii au introdus-o în aceasta fortareata a credintei, citind urmatoarele rânduri: „Iezuitul Mayrhofer învata în cartea sa, "Oglinda predicatorului": "Noi nu vom fi judecati daca cerem uciderea protestantilor mai mult decât am fi judecati pentru pedepsirea cu moartea a hotilor, criminalilor, falsificatorilor sirazvratitilor” (Rene Fulop-Miller). Succesorii lui Albert V si în special Maximilian I (1597-1651) au completat lucrarea acestuia.

     Deja Albert V fusese foarte scrupulos în a-si îndeplini "datoria" de a asigura "mântuirea" supusilor sai: „Imediat ce preotii iezuiti au patruns în Bavaria, atitudinea lui (a lui Albert V – n.t.) fata de protestanti si fata de simpatizantii lor a de venit si mai severa.Witelsbakh Incepând cu anul 1563, el i-a alungat fara mila pe toti „recalcitrantii” si n-a aratat nici un fel de îndurare fata de anabaptisti, care au trebuit sa sufere înecul, focul, închisoarea si lanturile, toate acestea fiind laudate de iezuitul Agricola.
In ciuda tuturor acestor persecutii, a trebuit sa treaca(moara) o întreaga generatie de barbati pentru ca persecutia sa fie încununata cu un succes deplin.
Nu mai târziu decât în anul 1586,anabaptistii au reusit sa ascunda 600 de victime de ducele Guillaume(este vorba de anabaptistii din Moravia). Acest singur exemplu ne dovedeste ca aici au fost alungati mii si nu sute, o spartura groaznica într-un tinut putin populat. „Dar – a spus Albert V la Conciliul de la München – cinstea lui Dumnezeu si mântuirea sufletelor trebuie puse deasupra oricaror interese momentane” (H. Boehmer).
Incetul cu încetul, învatamântul bavarez a trecut în mâinile iezuitilor si acea regiune a devenit baza patrunderii lor în estul, vestul si nordul Germaniei.
Incepând cu anul 1585, preotii iezuiti au convertit partea din landul Westfalia ce tinea de Köln; în 1586 ei apar la Neuss si Bonn, una din resedintele arhiepiscopului din Köln; ei deschid colegii la Hildesheim în1587 si la Münster în 1588. Acesta din urma avea deja în 1618, 1300 de elevi...
O mare parte din Germania de vest a fost recucerita de catolici în felul acesta, multumita lui Wittelsbach si iezuitilor.
„Alianta dintre Wittelsbach si iezuiti a fost poate mai importanta pentru regiunile austriece decât pentru Germania de vest.

     Arhiducele Charles de Styrie, ultimul fiu al împaratului Ferdinand, s-a casatorit în1571 cu o printesa bavareza‚ care a adus în castelul Gratz tendinte catolice înguste si prietenia, pentru iezuiti care domina curtea de la München".

     Sub influenta ei, Charles a trudit din greu pentru a ‚extirpa erezia’ din trupul regatului lui si când a murit, în 1590, el l-a obligat pe fiul si succesorul lui, Ferdinand, sa jure ca va continua aceasta lupta. In orice caz, Ferdinand era bine pregatit pentru aceasta. Timp de 5 ani, el a fost elevul iezuitilor din Ingolstadt; pe lânga aceasta, el era atât de marginit încât, dupa el, nu exista nici o îndatorire mai nobila decât restaurarea bisericii catolice în tara lui.

     Ca aceasta îndatorire era sau nu avantajoasa tarii lui, asta pe el nu-l îngrijora. ‚Prefer – spunea el – sa domnesc asupra unei tari în ruina, decât într-una blestemata” (J. Huber - „Iezuitii” pag.180-183).
In 1617, arhiducele Ferdinand a fost încoronat Rege al Boemiei de catre împarat. „Influentat de confesorul sau iezuit, Viller, Ferdinand a început imediat sa combata protestantismul în noul sau regat. Aceasta a anuntat începutul unui razboi religios deosebit de sângeros, care timp de 30 de ani a tinut Europa în suspans.
In 1618, când nefericitele evenimentede la Praga au dat semnalul pentru începerea rebeliunii, batrânul împarat Mathias a încercat la început sa ajunga la un compromis, dar nu a putere pentru a-si impune intentiile sale regelui Ferdinand, care era dominat de confesorul sau iezuit; astfel, ultima speranta de a închide acest conflict pe calea întelegerii a fost pierduta.
     In acelasi timp, regiunile Boemiei luasera masuri speciale si hotarâsera alungarea tuturor iezuitilor,vazându-se în acestia promotori ai razboiului civil” (J. Huber).
Curând dupa aceea, Moravia si Silezia le-au urmat exemplul, iar protestantii din Ungaria, unde iezuitul Pazmany stapânea cu un toiag de fier, s-au rasculat si ei. Dar lupta de la Muntele Alb (1620) a fost câstigata de Ferdinand, care a fost facut din nou împarat dupa moartea lui Mathias. „Iezuitii l-au convins pe Ferdinand sa aplice cele mai crunte pedepse asupra rebelilor; protestantismul a fost smuls din radacini din toata tara prin mijloace ce nu pot fi exprimate în cuvinte.
La sfârsitul razboiului, ruina materiala a tarii era completa. „Iezuitul Balbinus, istoricul Boemiei, s-a întrebat cum de a mai putut ramâne cineva în tara aceea. Dar ruina morala a fost cu mult mai teribila...
Cultura înfloritoare întemeiata de nobilime si clasele sociale de mijloc, bogata literatura nationala care nu putea fi înlocuita: toate acestea au fost distruse, încât chiar si specificul national a fost îndepartat.
Boemia a fost deschisa iezuitilor si ei au ars literatura nationala în cantitati uriase; sub influenta lor, chiar si numele marelui erou national, Jan Huss, s-a estompat treptat, pâna când a fost sters din inimile oamenilor...
„Marirea puterii iezuite – spunea Tomek – a coincis cu marea decadere a tarii din punct de vedere al culturii nationale; datorita influentei pe care acest ordin a avut-o asupra acestui tinut nefericit, trezirea tarii s-a putut face numai dupa un secol”.
Când razboiul de 30 de ani a luat sfârsit si s-a încheiat pacea care asigura protestantilor germani aceleasi drepturi politice de care se bucurau catolicii, iezuitii au facut tot posibilul pentru a se continua lupta; dar în zadar” .(Rene Fulop-Miller pag.104-105 )

    Dar ei au obtinut de la elevul lor, Leopold I, care domnea atunci ca împarat, permisiunea de a persecuta pe protestantii din tara lui, si în special din Ungaria. „Escortati de dragonii imperiali, iezuitii a trecut la munca de convertire în anul 1671.
Ungurii s-au ridicat la lupta si astfel a început un razboi care avea sa se întinda pe perioada unei generatii...
     Dar aceasta insurectie a fost victorioasa sub conducerea lui Francisc Rakoczi.

    Acesta voia sa-i izgoneasca pe iezuiti din toate tarile unde el ave ainfluenta; dar protectori influenti ai Ordinului au reusit sa amâne aceste masuri, iar expulzarea nu a avut loc pâna în 1707... „Printul Eugen a condamnat cu asprime politica casei imperiale si intrigile iezuitilor din Ungaria. El a scris: ‚Austria aproape ca a pierdut Ungaria din cauza persecutarii protestantilor’. Intr-o zi, el a exclamat plin de amaraciune ca moralitatea turcilor este mult superioara celei iezuite, cel putin în practica. „Ei doresc nu numai sa domine asupra constiintelor, dar vor sa aiba drept de viata si de moarte asupra oamenilor”. „Austria si Bavaria au cules din plin roadele dominarii iezuite: oprimarea tuturor tendintelor progresiste si înjosirea sistematica a oamenilor”.
Mizeria de nedescris care a urmat razboiului religios, slabirea puterii politice, decadenta intelectuala, coruptia morala, o înspaimântatoare depopulare si o saracire a întregii Germanii: acestea au fost rezultatele actiunilor ordinului iezuitilor” (J. Huber, „Iezuitii”, pag 183-186).
     Capitolul 3. Elvetia.
De abia în sec. XVII au reusit iezuitii sa se stabileasca cu succes în Elvetia, dupa ce fusesera chemati si apoi alungati din câteva orase ale Confederatiei în timpul celei de a doua jumatati a sec. XVI. Arhiepiscopul Milanului, Charles Borromee, care le-a facilitat instalarea în Lucerna în 1578, si-a dat curând seama care ar fi rezultatele activitatii acestora, asa cum ne aminteste si J. Huber:

     „Charles Borromee scria confesorului sau ca aceasta Companie a lui Isus, condusa de capi mai mult politici decât religiosi, devine prea puternica pentru a pastra cumpatarea necesara si respectul. Ea guverneaza deasupra regilor si printilor si conduce afaceri politice si spirituale; evlavioasa institutie si-a pierdut spiritul care o însufletea la început; vom fi siliti s-o dezmembram”(J. Huber - „Iezuitii”) In acelasi timp în Franta, faimosul jurist Etienne Pasquier a scris: „Introduceti acest ordin în mijlocul nostru si în acelasi timp veti introduce neîntelegerea, haosul si confuzia” (H. Fulop-Miller, „Iezuitii si secretul puterii lor”, pag. 57).
Nu este aceasta plângere împotriva Ordinului identica cu cea auzita mereu si mereu în toate tarile?
A fost aceeasi si în Elvetia, când dovada faptelor lor daunatoare a razbatut prin aparentele înselatoare cu care obisnuia sa se acopere. „Oriunde reuseau iezuitii sa prinda radacini, ei corupeau mari si mici, tineri si batrâni.
Foarte curând autoritatile au început sa-i consulte în împrejurari deosebite; donatiile lor au început sa curga în tara si în curând ei au ocupat toate scolile, amvoanele celor mai multe biserici, devenind confesorii oamenilor la putere si influenti.
Confesori ai tuturor claselor societatii, sfatuitori si prieteni intimi ai membrilor Conciliului (local), influenta lor a crescut din zi în zi si ei nu au asteptat mult sa si-o exercite în treburile publice.
Lucerna si Fribourg au fost centrele lor principale; de acolo, ei conduceau politica externa a celor mai multe cantoane catolice... „Orice plan nascocit la Roma sau de alte puteri straine, împotriva protestantismului din Elvetia, avea asigurat deplinul suport al iezuitilor...
In 1620 ei au reusit sa atâte populatia catolica din Veltlin sa se ridice împotriva protestantilor si au masacrat 600 dintre ei.
Papa a acordat indulgente tuturor celor care au participat la aceasta fapta oribila”.
     „In 1656 ei au stârnit razboiul civil între membrii diferitelor confesiuni religioase... Mai târziu, un nou razboi religios a fost început de iezuiti”.„In 1712, la Aarau s-a tratat pacea; Lucerna si Uri tocmai o acceptasera când iezuitii, în urma unui ordin primit de la Roma, au facut tot ce le-a stat în putinta sa rastoarne lucrurile.
Ei au refuzat sa acorde iertarea pacatelor celor ce nu ridicasera armele. Ei au proclamat în guramare de la amvoanele lor ca nimeni nu era obligat sa-si tina cuvântul, când acesta a fost dat ereticilor; ei i-au facut pe negociatorii moderati sa suspecteze si sa nu mai ramâna pe pozitia lor (de încheiere a pacii – n.t.), provocând în Lucerna o asemenea rascoala amenintatoare a poporului împotriva guvernului, încât puterea suprema a trebuit sa demisioneze si astfel pacea a fost rupta. Catolicii au fost înfrânti în lupta care a urmat si au semnat o pace împovaratoare”. „De atunci, influenta Ordinului în Elvetia a devenit din ce în ce maimica” (J. Huber „Iezuitii”, pag.188).
Astazi, articolul 51 din Constitutia Elvetiei interzice Societatii lui Isuss sa desfasoare orice activitate culturala sau educationala pe teritoriul Confederatiei. Orice efort facut pentru a aboli aceasta lege a fost respins.
     Capitolul 4. Polonia si Rusia.
Dominatia iezuita nu a fost nicaieri atât de mortala ca în Polonia.
Acest lucru este dovedit de H. Boehmer, un istoric moderat care nu a purtat nici o aversiune sistematica fata de Societatea lui Isus.
„Iezuitii au fost în întregime responsabili de distrugerea Poloniei. Acuzatia astfel formulata este exagerata. Decaderea statului polonez începuse înainte de intrarea acestora în scena. Dar ei au grabit desigur descompunerea regatului.
Dintre toate statele, Polonia, care avea milioane de crestini ortodocsi în mijlocul ei, ar fi trebuit sa aiba toleranta religioasa ca unul din cele mai importante principii de politica interna.
Iezuitii nu au permis aceasta. Ba mai rau, ei au pus politica externa poloneza în serviciul intereselor catolice, într-un mod fatal” (H. Boehmer). Aceasta s-a scris la sfârsitul secolului trecut; este foarte asemanator cu ceea ce a spus colonelul Beck, fost ministru al afacerilor externe în perioada 1932-1939, dupa al doilea razboi mondial:

     „Vaticanul este printre principalii vinovati de tragedia tarii mele. Eu mi-am dat seama prea târziu ca noi am dus o politica externa care servea interesele bisericii catolice”(Declaratia de la 6 februarie). Deci, cu câteva secole între ele, aceleasi influente dezastruoase si-au lasat amprenta înca odata asupra acestei natii nefericite.
     Inca din 1581, parintele iezuit Possevino, delegat pontifical la Moscova, a facut tot posibilul sa reconcilieze tarul Ivan cel Groaznic cu biserica romano-catolica. Ivan nu era strict împotriva ei.
Plin de sperante fericite, Possevino s-a facut, în anul 1584, mediatorul pacii de la Kirevora Gora dintre Rusia si Polonia, o pace care l-a salvat pe Ivan dintr-o situatie fara iesire.
Aceasta a fost tocmai ceea ce dorea acest suveran siret. Nici n-a mai fost vorba dupa aceea de convertirea rusilor. Possevino a trebuit sa paraseasca Rusia fara a obtine ceva.
Doi ani mai târziu, o situatie ceva mai buna i-a fost oferita Ordinului de a pune mâna pe Rusia: Grisca Ostrepiev, un calugar raspopit, a dezvaluit iezuitilor ca, de fapt, el era Dimitrie, fiul lui Ivan, care fusese asasinat; el s-a declarat gata sa îngenuncheze Moscova în fata Romei daca ar deveni stapânul tronului tarului. Fara a reflecta mai întâi, iezuitii au preluat în mâinile lor introducerea lui Ostrepiev la Contele Palatin de Sandomir, care i-a dat de sotie pe fata lui; ei au vorbit în numele lui papei si regelui Sigismund III cu privire la pretentiile lui si au reusit sa faca armata poloneza sa se ridice împotriva tarului Boros Godunov. Drept recompensa, falsul Dimitrie a renuntat la religia strabunilor lui într-o casa din Cracovia, locas al iezuitilor, si a promis Ordinului o institutie în Moscova, lânga Kremlin, dupa victoria asupra lui Boris Godunov. „Dar tocmai aceste favoruri din partea catolicilor au dezlantuit ura bisericii ortodoxe ruse împotriva lui Dimitrie. La 27 mai 1606, a fost ucis împreuna cu sutele de polonezi care-l însoteau.
Pâna atunci nu se putea vorbi despre un sentiment national rus; dar de atunci, acesta a devenit foarte puternic si a luat forma unei uri fanatice împotriva bisericii romane si împotriva Poloniei. „Alianta cu Austria si politica ofensiva a lui Sigismund III împotriva turcilor, ambele sustinute cu tarie de ordinul iezuitilor, au avut efecte dezastruoase pentru Polonia.
Altfel spus, nici un stat nu a suferit sub dominatia iezuita, ca Polonia. Si în nici o alta tara – înafara de Portugalia –nu a fost Ordinul atât de puternic ca în Polonia.

     Polonia nu a avut numa „un rege al iezuitilor”, ci si un rege iezuit: Ian Cazimir, un suveran care a apartinut Ordinului înainte de urcarea lui pe tron în 1649...
„In timp ce Polonia era condusa cu rapiditate spre ruina, numarul locasurilor si scolilor iezuite a crescut atât de repede, încât Generalul Ordinului a transformat Polonia într-o congregatie de sine-statatoare în1751” (H. Boehmer).
     Capitolul 5. Suedia si Anglia.
„In tarile scandinave, scria Pierre Dominique, luteranismul a cuprins toate sferele de activitate si atunci când iezuitii au pornit la contraatac, ei nu au mai gasit acolo ceea ce gasisera în Germania: o partida catolica minoritara, dar puternica”.

     Atunci singura lor speranta a fost convertirea suveranului, care în secret era în favoarea catolicismului; de asemenea,acest rege, Jan III Vasa, se casatoreste în 1568 cu o printesa poloneza, Catherine, o romano-catolica.

     Parintele Nicolai si alti iezuiti au fost adusi în1574 la recent consacrata scoala de teologie, unde au devenit ferventi prozeliti romano-catolici, în timp ce oficial afisau luteranismul. Apoi, abilul negociator, Possevino, a asigurat atât convertirea lui Jan III cît si educatia fiului acestuia, Sigismund, viitorul Sigismund III, regele Poloniei. Când a sosit timpul ca Suedia sa se supuna Sfântului Scaun, conditiile regelui au fost: casatoria preotilor, folosirea limbii tarii la slujbele religioase si împartasania (euharistia), cu ambele elemente (pâine si vin). Toate acestea au fost respinse de conducerea bisericii catolice si astfel negocierile au ajuns într-un punct mort. In orice caz, regele, care si-a pierdut prima sotie, s-a recasatorit cu o suedeza luterana.

     Iezuitii au trebuit sa paraseasca tara.
„Cincizeci de ani mai târziu, Ordinul a câstigat o alta victorie în Suedia. Regina Cristina, fiica lui Gustav Adolf, ultimul Vasa, a fost convertita sub învatatura a doi preoti iezuiti care reusisera sa ajunga la Stockholm deghizati în nobili italieni. Dar, pentru a-si schimba religia fara conflicte, ea a trebuit sa abdice în 24 iunie 1654” (H. Bohmer).
     In Anglia, situatia parea mai favorabila Societatii lui Isus si ea putea spera, cel putin pentru un timp, sa aduca aceasta tara din nou sub jurisdictia Sfântului Scaun.
„Când Elisabeta a ajuns pe tron în 1558, Irlanda era în întregime catolica iar Anglia pe jumatate... Deja în 1542,Salmeron si Broet au fost trimisi de papa pentru a supraveghea Irlanda”. Au fost înfiintate seminarii în Douai, Pont-a-Mousson si Roma pentru pregatirea misionarilor din Anglia, Irlanda si Scotia.
In întelegere cu regeleFilip II al Spaniei, conducerea bisericii a complotat la rasturnarea reginei Elisabeta de pe tron, în favoarea catolicei Maria Stuart.
O rascoala irlandeza, provocata de Roma, a fost înabusita.
Dar iezuitii care sosisera în Anglia în 1580 au luat parte la o mare întrunire catolica la Southwark. „Apoi, sub diferite travestiuri, ei s-au împrastiat din regiune în regiune, din casa în casa si din castel în castel. Seara ei ascultau confesiuni; dimineata predicau si dadeau împartasania (euharistia), dupa care dispareau tot atât de misterios cum venisera. Asta pentru ca din 15 iulie, Elisabeta îi declarase proscrisi” (H. Boehmer).
Ei au tiparit si au împrastiat în secret pamflete virulente împotriva reginei si a bisericii anglicane. Unul din ei, parintele Campion, a fost prins, condamnat pentru înalta tradare si spânzurat. Ei au mai complotat la Edinburgh ca sa-l câstige de partea lor pe regele Iacob al Scotiei. Rezultatul tuturor acestor tulburari a fost executarea Mariei Stuart în anul1587.
Apoi a urmat expeditia spaniola, invincibila Armada, care a facut Anglia sa tremure o vreme si a cauzat „sfânta alianta” în jurul tronului Elisabetei.
Dar Compania si-a urmat cu toate acestea proiectele ei si pregatea preoti englezi la Valladolid, Sevilia, Madrid si Lisabona, în timp ce propaganda secreta continua în Anglia sub conducerea parintelui Garnett.
Dupa complotul „butoiului cu pulbere” împotriva lui Iacob I, succesorul Elisabetei, acest parinte Garnett a fost condamnat pentru complicitate si spânzurat, la fel ca parintele Campion. Sub Carol I si apoi în republica lui Cromwell, multi iezuiti au platit cu viata pentru intrigile lor.
Ordinul credea ca va triumfa sub Carol II care, împreuna cu Ludovic XIV, a încheiat un tratat la Dover, fagaduind ca va restabili catolicismul în tara (6 feb.1685 - n.t.). „Natiunea nu a fost pe deplin informata de aceste aranjamente, dar putinul care a fost aflat a fost de ajuns pentru a crea o agitatie de nedescris. Toata Anglia s-a cutremurat înaintea spectrului lui Loyola si a conspiratiilor iezuite” (H. Boehmer).

     O adunare a acestora chiar în palat, a adus furia poporului la maximum: „Carol II, care gusta din plin viata de rege si nu voia sa fie exilat, a spânzurat cinci preoti iezuiti pentru înalta tradare, la Tyburn. Dar asta nu i-a potolit pe iezuiti...
Totusi, Carol II era prea prudent si prea cinic pentru a le fi pe plac, fiind gata oricând sa se debaraseze de ei. Ei credeau ca victoria se va profila atunci când Iacob II (fiul lui Carol II) va urca petron. De fapt, regele Carol II a adoptat vechiul joc al Mariei Tudor (care a impus catolicismul în Anglia), dar folosindu-se de mijloace mai blânde. El s-a prefacut ca converteste Anglia si a pus bazele, pentru iezuiti, unui colegiu într-unul din palatele familiei de Savoia, unde imediat s-au instalat 400 de studenti. O grupare fatis iezuita a pus mâna astfel pe Palat.
„Toate aceste combinatii au fost cauza principala a revolutiei din1688. Iezuitii au trebuit sa mearga împotriva unui curent mult prea puternic. Atunci în Anglia erau 20 de protestanti la un catolic. Regele a fost detronat si a fugit în Franta; toti membrii Companiei au fost închisi sau alungati.
Dupa un timp, iezuitii au reînceput activitatea lor de agenti secreti, dar nu a fost altceva decât o agitatie zadarnica. Ei au pierdut cauza în Anglia” (Pierre Dominique).
     Capitolul 6. Franta.
In 1551, la 17 ani dupa fondarea Ordinului în capela de la Saint Denis de Montmartre, iezuitii au început stabilirea lor în Franta.
Cu siguranta, ei s-au înfatisat ca niste adversari concreti ai Reformei care cucerise a saptea parte din populatia Frantei, dar oamenii nu aveau încredere în acesti soldati prea devotati ai Sfântului Scaun.
Asa ca patrunderea lor în Franta a fost la început destul de înceata.
Ca si în alte tari unde opinia publica nu a fost de partea lor, ei s-au strecurat mai întâi pe lânga oamenii de la Curte si apoi, prin ei, în clasele înaltei societati.
Dar la Paris, Parlamentul, Universitatea si chiar clerul le-au ramas ostili. Acest lucru a devenit clar în momentul în care au încercat sa deschida aici un colegiu.
Facultatea de Teologie, a carei misiune era sa pastreze principiile religioase în Franta, a decretat la 1 decembrie 1554 ca „aceasta Societate pare extrem de periculoasa în ceea ce priveste credinta; ea este un inamic al pacii bisericii, fatala statului monarhic si pare ca s-a nascut pentru a aduce mai degraba decadere decât zidire sufleteasca” (Gaston Bally,„Iezuitii” pag.69).
Preotilor li s-a permis totusi sa se stabileasca la Billom, într-un colt al Auvergnei. De acolo, ei au organizat o mare actiune împotriva Reformei în provinciile din sudul Frantei.
Faimosul Lainez – „eroul de la Trent” – s-a remarcat în polemici, mai ales la Conclavul de la Poissy, într-o încercare nefericita de a concilia cele doua doctrine.

     Multumita reginei-mama, Caterina de Medici, Ordinul a deschis primul locas la Paris, Colegiul Clermont, care a intrat în întrecere cu Universitatea. Opozitia fata de acest locas din partea Universitatii, Parlamentului si clerului, a fost mai mult sau mai putin îndulcita prin concesii, cel putin verbale, facute de Companie, care a promis sa se supuna dreptului comun; dar Universitatea a luptat din greu si multa vreme împotriva introducerii „acestor barbati mituiti pe cheltuiala Frantei pentru a se înarma împotriva regelui”, potrivit cuvintelor lui Etienne Pasquier, care s-au dovedit curând a fi adevarate.
     Nu este nevoie sa ne întrebam daca iezuitii si-au dat „consimtamântul” pentru masacrul din noaptea Sfântului Bartolomeu(1572).
Oare ei l-au pregatit?
Cine stie?... Politica Companiei, subtila si flexibila în metodele ei, are scopuri foarte clare; este politica papei de „distrugere a ereziei”. Totul trebuia subordonat acestui scop major.
Caterina de Medici a actionat în acest scop si Compania putea conta pe casa de Guise” (Pierre Dominique).
Dar acest plan important, ajutat atât de mult de masacrul din noaptea de 24 august 1572, a provocat o teribila izbucnire a urii fratricide. Trei ani mai târziu s-a înfiintat „Sfânta Liga”, apoi este asasinat ducele de Guise (dec. 1588), numit si „regele Parisului” si în sfârsit apelul la Suveranul Spaniei pentru a lupta împotriva protestantilor.
„Vicleanul Henric III si-a dat toata silinta sa evite razboiul religios. In întelegere cu Henric de Navarra, ei i-au strâns împreuna pe protestanti si pe catolicii moderati împotriva Parisului, a Ligii si a partizanilor acesteia, romano-catolici fanatici sustinuti de Spania...” „Iezuitii, atotputernici la Paris, au protestat ca regele s-a dat de partea ereziei... Comitetul director al Ligii s-a sfatuit la sediul iezuitilor din strada Saint Antoine.
Detinea cumva Spania Parisul? Greu de crezut.
Liga îl detinea?
Liga era doar un instrument în mâna unor oameni abili... ”Aceasta Companie a lui Isus, care se lupta în numele Romei de aproape 30de ani...
Aceasta era stapânul secret al Parisului.
„In august 1589, Henric III a fost asasinat.
Cum mostenitorul era protestant, ucigasul parea la prima vedere sa nu fi avut alte motive decât cele politice.
Dar nu este posibil ca cei care au planuit totul si l-au convins pe iacobinul Clement sa duca aceasta fapta la îndeplinire, sa fi sperat într-o rascoala a Frantei împotriva mostenitorului hughenot?
Cert este ca putin mai târziu, Clement a fost numit „înger” de iezuitul Camelet, iar Guignard, un alt iezuit care a fost în cele din urma spânzurat, a oferit elevilor sai ca mijloc de modelare a opiniilor lor, texte despre uciderea tiranilor ca subiecte pentru exercitiile în limba latina” (Pierre Dominique).
Printre altele, aceste exercitii scolare contineau aceste cuvinte; „Jacques Clement a facut un fapt meritoriu inspirat de Duhul Sfânt... Daca putem duce un razboi împotriva regelui, atunci s-o facem; daca nu putem face razboi împotriva lui, sa-l omorâm... Noi am facut o mare greseala în noaptea Sfântului Bartolomeu: noi ar fi trebuit sa facem sa curga sânge din vene regale” (Pierre Dominique).
In 1592, un anume Barriere, care a încercat sa-l asasineze pe Henric de Navarra, a marturisit ca parintele Varade, rector al scolii iezuite din Paris, l-a convins sa faca asta.
In 1594, o alta încercare de asasinat aregelui Henric IV a fost facuta de Jean Chatel, fost elev al iezuitilor, care primise împartasania (euharistia) si facuse confesiunea chiar înainte de înfaptuirea încercarii de asasinat.
Cu aceasta ocazie exercitiile scolare mentionate mai înainte au fost gasite în casa parintelui Guignard. „Parintele a fost spânzurat în piata Greve, în timp ce regele a confirmat un decret al Parlamentului care-i alunga pe fiii lui Loyola din regat, ca fiind „corupatori de tineri, tulburatori ai linistii publice si vrajmasi ai statului si coroanei Frantei...”
     Decretul nu a fost complet îndeplinit si în 1603 a fost abrogat de rege, împotriva sfaturilor date de Parlament.
Aquaviva, Generalul iezuitilor, fusese foarte abil în manevrele sale si l-a facut pe Henric sa creada ca Ordinul, reasezat în Franta, va servi cu loialitate interesele tarii.
Cum a putut el crede, fiind un om inteligent, ca acesti fanatici romano-catolici ar putea fi într-adevar de acord cu Edictul de la Nantes (1598) care stabilea libertatea cultului protestant în Franta si, chiar mai rau, ar fi sprijinit proiectele sale împotriva Spaniei si Imparatului?
Fapt este ca Henric IV a ales drept sfatuitor confesor pentru Dauphin (mostenitor) peunul din cei mai distincti membri ai Companiei, parintele Cotton.
Pe 16mai 1610, în pragul campaniei sale împotriva Austriei, Henric IV a fost asasinat de Ravaillac, care si-a recunoscut crima ca fiind inspirata de scrierile parintilor iezuiti Mariana si Suarez. Acestia au aprobat uciderea tiranilor eretici sau a acelora insuficient devotati intereselor papalitatii.
Ducele de Epernon, care l-a facut pe rege sa citeasca o scrisoare în timp ce asasinul statea în asteptare, era un cunoscut adept al iezuitilor, si Michelet a dovedit ca ei stiau despre acest asasinat”.
De fapt, Ravaillac a recunoscut crima fata de parintele iezuit d'Aubigny cu putin înainte si,când judecatorii l-au interogat pe preot, acesta a declarat pur si simplu ca Dumnezeu l-a înzestrat cu darul de a uita ceea ce a auzit în confesional”(Henri Fulop-Miller).
Parlamentul, convins ca Ravaillac fusese o unealta Companiei, a dat ordin calaului sa arda cartile lui Mariana.
„Din fericire, Aquaviva era înca acolo. Inca o data, acest mare General planuise corect si el a condamnat în mod foarte sever asasinatul. Compania a avut întotdeauna autori care, în linistea studiilor lor, au expus doctrina cu exactitate; ea a avut de asemenea mari politicieni care la nevoie i-ar fi pus masca necesara” (Pierre Dominique).
Multumita parintelui Cotton, care a preluat situatia în mâinile sale, Societatea lui Isus a iesit din aceasta furtuna nevatamata. Bogatia,numarul de asezaminte si aderentii ei au crescut rapid.
Dar când Ludovic XIII a venit la tron si Richelieu a preluat afacerile statului în mâinile sale, a aparut un conflict de interese.
Cardinalul nu lasa pe nimeni sa se opuna politicii sale. Iezuitul Caussin, confesorul regelui, a simtit-o pe pielea lui, atunci când a fost închis la Renne ca criminal, din ordinul lui Richelieu. Acest fapt a adus cele mai bune rezultate.
Cu scopul de a ramâne în Franta, Ordinul a mers pâna a colabora cu redutabilul ministru.
H. Boehmer scrie despre aceste lucruri: „Lipsa de consideratie fata de biserica pe care a aratat-o întotdeauna guvernul francez începând cu Filip cel Frumos, a fost cea mai buna politica în conflictele dintre interesele nationale si cele bisericesti”.
Urcarea pe tron a lui Ludovic al XIV a marcat începutul celei mai prospere perioade pentru Ordin.
Ingaduinta confesorilor iezuiti, folosita cu abilitate pentru atragerea pacatosilor nu prea rabdatori în a se pocai, a fost întrebuintata masiv între oamenii de rând în aceeasi masura ca si la Curte, în special în ceea ce-l priveste pe rege, care era mai mult afemeiat decât evlavios. Maiestatea sa nu avea nici o intentie sa renunte la aventurile sale amoroase, iar confesorul sau avea grija sa nu atinga acest subiect în ciuda faptului ca era vorba de un adulter evident. Asa ca întreaga familie regala a fost curând aprovizionata numai cu confesori iezuiti, iar influenta lor a crescut din ce în ce mai mult în sânul înaltei societati.
Preotii Parisului au atacat în scrierile lor morala libertina a cazuisticii iezuite, dar fara nici o urmare. Insusi Pascal a intervenit în spijinul jansenistilor în timpul conflictului teologic de atunci; în „Scrisori provinciale” i-a expus peoponentii prea lumesti ai acestora, adica pe iezuiti, la o ridiculizare nesfârsita. In ciuda acestui fapt, locul sigur de la Curte le-a asigurat victoria, iar cei de la Port Royal au disparut.
     Ordinul a câstigat o alta batalie pentru Roma, a carei consecinte au fost defavorabile intereselor nationale.
Se întelege de la sine ca ei acceptasera fara nici o tragere de inima pacea religioasa asigurata prin Edictul de la Nantes, si au continuat lupta ascunsa împotriva protestantilor din Franta.
Ludovic XIV îmbatrânea si se îndrepta din ce in ce mai mult spre bigotism sub influenta Doamnei de Maintenon si a confesorului sau, parintele La Chaise. In 1681, iezuitii l-au convins sa reînceapa persecutia împotriva protestantilor. In cele din urma, la 17 octombrie 1685, el a semnat ordinul de „Revocare a Edictului de la Nantes”, facând astfel pe supusii sai care refuzau sa îmbratiseze religia catolica, niste proscrisi.
Curând dupa aceea, pentru a accelera procesul de convertire, au început faimoasele „dragonade”. Aceste torturi erau urmarea obligatorie a oricarei încercari de convertire prin foc si lanturi. In timp ce fanaticii se bucurau, protestantii au fugit în masa din regat.
Dupa Marshal Vauban, Franta a pierdut 400.000 de locuitori si 60 milioane de franci. Manufacturieri,comercianti, armatori, mestesugari si artizani priceputi au apucat spre alte tari aducându-le lor beneficiul calitatilor lor.
„17 octombrie 1685 a fost ziua victoriei pentru iezuiti, rasplata finala pentru un razboi care durase 125 de ani fara încetare.
     Dar Statul a fost acela care a platit pretul victoriei iezuite”.
„Depopularea, reducerea prosperitatii nationale, au fost urmarile materiale acute ale triumfului iezuitilor, urmate de secatuirea spirituala ce nu a putut fi vindecata, nici chiar de cele mai bune scoli iezuite. Iata ce a suferit Franta, iar Societatea lui Isus avea sa plateasca foarte scump pentru aceasta” (H. Boehmer).
In timpul secolului urmator, fiii lui Loyola s-au vazut respinsi nu numai din Franta, ci si din toate tarile europene – dar, înca odata, aceasta se întâmpla doar pentru un timp.
Acesti fanatici ieniceri ai papalitatii nu au încetat niciodata sa acumuleze dezastre pe calea îndeplinirii visului lor nebunesc.