Al Patrulea Mag - Partea II de Alexandra Dumitru publicat la 25.12.2008
MESAJUL CERULUI
     Avea fierbinteala mare; un foc launtric îl napadise si-l strabatea prin toate ungherele fiintei, nelasând nimic necercetat, apoi razbatea triumfator afara prin ochi, prin obraji, prin aburul rasuflarii. II dureau toate si nimic. Ofta si se aseza mai bine în culcusul de piatra, acoperit cu blani de oaie; trase pe el cojocul mitos si se înveli asa, bine, de numai ochii i se mai vedeau. Privi gura pesterii si-o zari în ceata.
     Asta e! Boala îl cuprinsese si nu voia sa-l scape. Dar nu-i nimic, mai doarme putin sa prinda puteri si-apoi o sa se scoale sa se frece cu zapada, mai da o fuga prin padurea de brazi si, uite-asa, învinge el moleseala care nu-i da pace. Si somnul asta! Pai, el dormea numai câteva ore pe noapte, nicidecum ziua, dar acum...?!

     Asta e! Trupul nu mai e tânar, chiar daca sufletul zburda prin munti. Zâmbi, stiind ca are deja pletele carunte si tot mai face diminetile baie în râu s-apoi o trânta cu zapada. Poate ar trebui sa renunte? Gândul îl strapunsese dureros. Nu, asta nu!
Era o bucurie mare, contopirea cu albul, mai alb decât irealul, al zapezii ce parca îl astepta... îl primea si-l curata de toate gândurile, grijile si îndoielile sale. Pufoasa si tandra, îi intra în urechi, în par, îl cuprindea cu totul, alintându-l. Câteodata, se tolanea în jilt si statea asa - un timp - privind profunzimea cerului, ce parea ca-l absoarbe.
Cer si Pamânt! Nu simtea frig, ci o caldura interioara, blânda ca un început de vara si se lasa purtat de ea, parca spre începuturi.
     Când simtea, în cele din urma, cum gerul îl tragea de urechi, se ridica cât putea de sprinten si alerga spre padurea de brazi, luându-se în joaca la trânta cu ei; plesniturile crengilor cu ace îl înviorau, de parca i-ar fi daruit câte ceva din vesnicia tineretii lor.
     Brazii erau prietenii lui; de tulpina lor îsi sprijinea inima când avea o durere, a lui sau mai ales a altora; venerabilii vegetali vegheau din înaltimea lor mersul lumii; ei stiau tot si îi dadeau sfaturi, fosnindu-si usor întelepciunea. Câtorva dintre ei le daduse chiar nume. Ce mai, ca în familie! Multe, le-a povestit el în toti anii acestia, de când venise tinerel, sa traiasca si sa slujeasca aici, în pestera muntelui, luând în grija sufletului lui oamenii tinuturilor din vale, pâna departe.
     Cam câti... ei, cam vreo douazeci de ani trecusera de când, dupa „Marea Initiere" de pe Muntele Sfânt, întemeietorii îl primisera în rândul lor, apoi îi rânduisera rost pe locurile acestea.

     De atunci s-a împrietenit cu brazii; dar parca numai cu ei... ce de prieteni mai avea si aici, pe munte, si în vale... printre oameni.
Mai ofta o data, de data asta zâmbind bucuros. Se rasuci si îsi mai trase putin cojocul peste umeri, închizând ochii. Apoi, se prabusi înlauntrul lui... focului ardea trupul si totusi nu mai simtea fierbinteala. Imagini intens colorate se perindau rapid în dosul ochilor închisi - dar nu mai putea sa lege vreun înteles. Dintr-odata, se vazu cum se ridica de pe lavita pietrei... se simtea usor, iar fierbinteala disparuse; nu visa, caci... uite, putea privi în jur... vedea peretii pesterii, scaunelul de lemn de la intrare... totul era la locul lui. Iesi, parca zburând, din cojoc si se duse sprinten spre intrare... ceva ca o forta nebanuita înlaturase boala din cale, si-i circula prin toate fibrele corpului, înviorându-l. Facu un pas în afara pesterii si se trezi dintr-odata în poienita de deasupra. „Ei, asta-i prea de tot! Când m-am catarat pâna aici?" Dar nu statu sa-si dea raspunsul - parca I-ar fi stiut dinainte. Privi mirat în jur, nestiind ce era deosebit... se uita atent la tufele înflorite, la iarba înalta... nedumerit, se aseza jos, lânga dâmbul lui favorit... flori?! De unde flori? Zapada unde era? Privi în zare spre culmile apro¬piate... totul era înverzit, doar ici, colo, câte un petic alb.

     „Ce mult timp am fost bolnav! Iaca, s-a dus neaua!" Ofta si se întinse pe pamânt, ridicându-si fata spre soare. Se înveli asa, usor, în caldura razelor si-si destinse corpul, abandonându-se firii; se simtea una cu tarina... prin el cresteau florile si iarba înalta, prin el îsi trageau seva brazii... era si/adacina, si petala, era si cântec în zari... si tot ce putea pluti spre soare. Statu asa, unind în fiinta lui Cerul si Pamântul... nu stia cât, o clipa sau un veac, pâna când simti niste priviri care-l cercetau, mângâindu-l; atunci deschise ochii.
     Asezat lânga el, pe iarba, sprijinit în vestitul sau toiag, îl privea zâmbind... Deceneu.
Sari în sus de bucurie si surprindere si în mintea lui timpurile se învalmasira:
-Deceneu, Mare Preot, cum ai venit? Tu, dar...
Se opri, dându-si seama ca fusese si el, acum mai bine de douazeci de ani, la înmormântarea celui ce-i fusese învatator pe cararile înaltului; vreme de câteva primaveri, acolo, la Columnele Cerului, îi descifrase tainele firii si-i deschisese usile nevazutului... apoi îl lasase în grija întemeietorilor, iar el plecase în cetatea de scaun, sa-i fie sprijin regelui Burebista; iar când acesta fu ucis de nimicnicia si ignoranta unora, statu de straja la temeiul si credinta neamului, pâna când trecu si el Hotarul nefiintei.
     Iar acum, iata-l aici! Cum se putea?
Marele lui învatator! Tot ce stia si simtea, îsi avea radacinile si pornirea din spusele cu tâlc ascuns ale lui Deceneu.
Acum, statea zâmbind numai cu ochii si-l privea iscoditor. într-un târziu, multumit parca, îi vorbi:
-Nu te mira! Doar stii ca sufletul fiecaruia e vesnic. Eu de acolo vin... din fericirea Nemuririi (si arata cu toiagul spre cer) de acolo, de unde domneste Iubirea si Adevarul... de lânga Zalmoxe... de lânga altii. De acolo, de sus, privim noi la ispraviile oamenilor, la mersul tarii si uneori ne întristam... deseori va venim în ajutor. De ce te miri? Doar te-am învatat!
     Calugarul asculta uimit, privind când spre Cer, când spre Deceneu, parca dorind a se convinge ca era întocmai... o mare bucurie îi inundase fiinta si aproape nu putu vorbi de emotie.
-Eu... stiu... Mare Preot... daca ai sti ce ma bucur ca te vad... ca te aud!
-Fiule, caci fiu de suflet mi-ai fost si-mi esti în vesnicie, eu deseori ti-am vorbit prin gânduri, dar acum am venit altfel... ca sa stam mai mult la sfat... ca sa crezi ca este adevarat... pentru ca treaba pentru care sunt aici e deosebita - trebuie sa te pregatesc pentru vremurile ce vor sa vina... ca sa stii ce ai de facut!
     -Te ascult, învatatorule! si calugarul se aseza mai comod în iarba, asteptând atent.
Deceneu îl mai privi o data, adânc, pâna în strafunduri, cerce-tându-l de-i vrednic, apoi, multumit de cele aflate, îsi muta privirea spre înaltimile culmilor ce strajuiau zarea, spre poienile domoale, brazii semeti... asculta sipotul izvorului si cântecul pasarii... meleaguri de poveste... tarâmul stramosesc al neamului.
     -Mi-s dragi locurile astea, fiule! Mi-e draga Dacia! Putine popoare au asa tara frumoasa si bogata... în toate bogata... si într-ale pamântului si în oameni. Au suflete curate si tari! Cum e omul, asa e si locul! Dar, vezi tu, si-a facut raul salas si pe-aici, prin mândria desarta, lacomia; l-au ucis pe Burebista miseleste, când tocmai reusise sa-i strânga pe daci laolalta... am fi fost o stânca de neclintit.
     Dar nimic nu ramâne nerasplatit în legile firii. Cei ce-au ucis, au fost si ei ucisi. Pe cei de pe-aici, din munti, am reusit sa-i tinem uniti, dar cei din câmpia dinspre mare si acum se mai razboiesc si-si împart hotarele.
Undeva, în zare, o ciocârlie cânta spre soare. întorcându-se din gândurile sale, Deceneu continua:
-Vor trece vremuri de mare cumpana peste lume... peste plaiurile noastre... si trebuie sa ne pregatim. Toata suflarea din Cer si de pe Pamânt... toate neamurile se pregatesc... fiecare dupa cunoasterea sa, iar cei ce stiu, asteapta.
-Am deslusit si eu ceva deosebit pe bolta, dar..., drept zic, n-am prins întelesul! -Se apropie momentul venirii - al Primei Veniri. Cel din Lumina va trimite pe pamânt pe Fiul Sau... pilda vie, din carne si sânge, din Iubire si Adevar. Iar El va fi Marele învatator al omenirii.
     -Adica, Cuvântul va primi trup?
-întocmai! Hotarârea-i luata mai demult. Lumea are nevoie de un torent proaspat de Viata, care sa o trezeasca spre cele curate, spre cele cu adevarat folositoare fiintarii. Multi nu mai stiu trai. Pentru ei, El se coboara si vine în lume.
     -Si unde va veni? Cumva... aici, la noi?
-Nu... nu aici. Ca sa se-mplineasca spusa proorocilor, El se va naste undeva, la miazazi, în tinuturile Galileii. Va trai si va împlini voia Tatalui Sau în familia iudeilor!
-Neamul iudeilor? Dincolo de tinutul Persiei... dincolo de greci... mai spre rasarit cumva? Nu dintre ei au fost cei tineri, de-si ziceau esenieni? Au stat pe la noi, o vreme - gândeau frumos!
-Da, asa e! Dar esenienii sunt numai o comunitate, prea putin numeroasa: restul poporului iudeu trece prin mari încercari, mai marii lui nu mai simt Legile Cerului. S-au zidit în vorbe si datini si-au uitat sa traiasca: vorbesc despre Bine, dar nu mai stiu sa-i simta cu adevarat... sufletul multora nu mai aude. Poporu-i asuprit si nu întelege nimic, dar sta si plânge. Acolo e nevoie... Acolo va veni Mesia - cum l-au numit proorocii lor.

     -Fericit neam, fericita tara! sopti Calugarul, gândind cum ar fi daca El ar veni în Dacia. L-ar fi pus rege! L-ar fi iubit si ascultat, asa cum ascultau acum de Zalmoxe; si zise din nou:
-Ferice de poporul iudeu!
     -Dar ei nu-L vor cunoaste, sopti cu tristete Deceneu, ca pentru sine, apoi, vazând nedumerirea de pe fata ucenicului sau, schimba vorba:
-Despre aceasta Prima Venire au vestit si mosii nostri... Zalmoxe... regina Hestia... Legile lasate noua pregateau omul întru trairea adevarata, ca învatatura Lui sa se aseze firesc în suflete... asa, ca de la sine, fara zbucium sau îndoiala. Uite ca se apropie momentul si neamurile se pregatesc de închinare!
-Ei, cât as vrea sa ma duc sa ma închin si eu! se pomeni zicând Calugarul, apoi tacu, putin nedumerit el însusi de cele zise; doar nu era el vrednic de asa cinste.
-Doresti din tot sufletul tau? se auzi glasul Marelui Preot.
Rusinat de marea lui îndrazneala, Calugarul privi în jur, cercetând cui i-a vorbit Deceneu.
Dar nu mai era altcineva, iar ochii învatatorului pe el îl fixau. Pai, daca-i dupa dorinta, zice el ce-i în suflet:
-Din toata fiinta mea, cu toate gândurile si trairile mele, cu toate visele si sperantele mele... eu cu totul doresc sa ma închin Luminii întrupate pe Pamânt.
-Atunci... ai s-o faci!
     Cuvintele rasunara în zari, cutremurând muntii; se înaltara spre Cer si-apoi coborâra... clare, puternice... haina de lumina, pe umerii Calugarului. Deceneu se ridicase în picioare si-l privea din nou iscoditor, gândind: „Va fi oare în stare?"
Dupa câteva clipe de înmarmurire, acesta, întelegând parca dintr-odata sensul vorbelor, se ridica încet si statu drept, cu sufletul deschis, sub privirea Marelui Preot. O farâma de timp adânca cât vesnicia, în care luminile ochilor celor doi se întâlnira, con-topindu-se. Deceneu zâmbi iar, abia deslusit, dupa cum îi era felul, si zise: „Vei fi!"
     Soarele sclipi o data mai puternic, pecetluind parca hotarârea luata. Privind în continuare spre dascalul sau, Calugarul sopti:
-învatatorule, mi-ai deslusit multe despre Cer, despre oameni... despre tot ce ne leaga, despre viul care exista pretutin- denea în fire... despre bine... te rog, mai spune-mi, rogu-te, cum sa fac aceasta? Cum sa aflu când e momentul si încotro s-o apuc?
-Fiule, roaga-te si vei afla totul când va trebui. Fii cu sufletul pregatit! De fapt, eu asta si trebuia sa-ti spun: tu vei fi solul dragostei neamului dac pentru Fiul Luminii. Sa fii asa cum te stiu, asa cum esti acum, indiferent ce pericole te vor paste!
-Asa voi face, învatatorule, dar... daca-mi îngadui... înca o întrebare... sunt atâtia întemeietori mai vrednici decât mine, mai întelepti, mai daruiti... de ce eu? Pentru ca mi-am dorit atât de mult?
-Fireste ca dorinta sufletului tau a atârnat în balanta... dar, vezi tu, acolo Sus e o altfel de întelegere a vredniciei fiecaruia si a putintei sale... si acolo asa s-a hotarât. De aceea am venit eu la tine si nu m-am dus la altul! Mare încredere ti s-a dat si grea treaba! Vezi sa o duci la bun sfârsit, la timpul potrivit. Si n-ai teama, voi fi si eu cu tine, de acolo, de Sus.
Deceneu mai privi o data de jur împrejur, întiparindu-si parca locurile în suflet si luându-si ramas bun de la ele, se mai întoarse spre Calugar si-i spuse: „Sa nu uiti, în nici una din clipele tale, ca esti solul dragostei unui neam", apoi, încet-încet, faptura lui se subtie si disparu, contopindu-se cu înaltimile, în cei câtiva norisori ce pluteau ghidusi, pe deasupra.
     Calugarul era din nou singur în poienita... sta linistit, sa-si udune parca gândurile... undeva, cânta o privighetoare; privi în zare, adunându-se. Imensitatea-albastra a cerului îl învalui si el închise ochii, ducându-si trairile înlauntrul sau si cufundându-se în ele.
Când îi deschise, era pe lavita lui din pestera, învelit cu cojocul. Nu mai avea nici o fierbinteala. Visase sau se întâmplase aievea? Se scula în picioare, misca din umeri, din trunchi, si... nimic nu mai era dureros. Totul era ca de
obicei, doar în suflet avea o bucurie mare. Iesi în fata pesterii... albul zapezii îi mângâie privirea si câtiva fulgi de nea îi poposira pe palmele întinse spre Cer. Ridica fata si lasa lacrima alba a necuprinsului sa-i spele ochii si gândurile. Apoi intra din nou în adapostul lui primitor si sezu pe lavita, reluând în minte întâlnirea, de la început. Retrai simtamintele si spusele lui Deceneu. O data si înca o data. Sa le tina în inima si-n minte întocmai.

     Dupa un timp, iesi din nou afara. Deja râdea triumfator, soarele, îsi scutura pletele carunte si-i zâmbi. Primi razele calde, direct, în toata fiinta lui si-si ridica mâinile spre cer, într-un strigat de-bucurie, de iubire... de contopire cu Totul. Se simtea puternic si viu ca firea; primea si se daruia fara oprelisti; apoi, lasând mâinile usor în jos, aripi blânde ale sufletului, se îndrepta spre padure, îi lipsisera brazii! Trecea sa-i vada, sa le spuna ca e sanatos, sa se bucure si ei; sa le povesteasca despre venirea Marelui Preot, desi, undeva în suflet, avea credinta ca fu¬sesera si ei prezenti la întâlnire.
Le mângâia ramurile, le atingea trunchiurile, îngânând încet un cânt stravechi. Se întoarse si luând cararea înapoi, reintra în pestera. Aranja blana ce acoperea intrarea si aprinse opaitul. Abia atunci vazu pe masa o creanga cam uscata, cu câteva bobite de zmeura pe ea. Cine o adusese? Când? Iesi în fata pesterii si privi urmele din zapada. Fusese prietenul lui - ursul.
îi zicea Suru, dupa motul de par cenusiu ce-l avea pe frunte. Era semn de ani, sau... de întelepciune printre ai sai? „la te uita! si-a facut provizii pe iarna! Dar ce l-o fi trezit din somn?"

     Zâmbi înduiosat si manca bucuros fructul zmeurii. Avea si el provizii în cotlonul ascuns al pesterii; stateau bine, la racoare, asa ca avea cu ce sa-i întoarca darul prietenului, la primavara, când se va trezi de-a binelea. Suru! erau prieteni de mult, de când, pui fiind, ursuletul ramasese fara mama - un om fara minte o ucisese din spaima poate, sau pentru blana, cine stie?
El îl gasise plângând în felul lui, lânga corpul mamei. L-a luat, l-a îngrijit, l-a adapostit o vreme în pestera, apoi l-a lasat sa plece în lumea lui. îsi facuse bârlogul nu departe de pestera si de acolo îsi pazea prietenul - nu oricine putea ajunge la el, ursul le mirosea gândurile si le iesea înainte. Calugarul bagase ceva de seama si se mira cum de reusea animalul padurii sa-i adulmece asa bine pe oamenii cu gânduri vrajmase. Pe înserat, deseori venea, ca într-o vizita, pe la prietenul sau - omul - cu câte o crenguta cu mure, sau zmeura, în gura - dar de dragoste urseasca.
Calugarul îi pregatea si el câte ceva de ale gurii si, dupa ce se ospatau împreuna, mai stateau asa, tolaniti unul lânga altul, pe iarba verde, ca la sfat. Uneori omul povestea câte ceva din sufletul lui, sau arata bolta cu stele sclipind, iar ursul mormaia, de parca întelegea; mai clatina capul si iar mormaia pe diferite tonalitati, într-un târziu, se desparteau, ducându-se fiecare spre culcusul lui.
Suru, deci, îl dibuise ca ar fi în suferinta si-i venise în ajutor, cum stia el. îi lasase un dar pe masa, semn ca nu l-a uitat, ca nu e singur. Zâmbi înduiosat, apoi îsi pregati câte ceva de cinat. Si, deodata, parca toata pestera se umplu de cuvintele lui Deceneu: „Esti solul dragostei unui neam".
Nu fusese un vis, ci o traire adevarata, puternica, ce i se întiparise în suflet si în minte. Fusese un adevarat mesaj al Cerului si el se simti mic sub maretia cuvintelor si a datului. Trebuia sa fie demn de acesta. Adica, ce sa faca? Nu stia înca, dar se va ruga mult si va astepta cu încredere semnul... care va fi el! Era cufundat înca în gândurile sale, când auzi zapada scârtâind sub niste pasi grabiti si icnete de oboseala urcusului. Iesi în fata pesterii.
     Doi tineri urcau cu greu, baiatul sprijinind si mai mult tragând fata în sus. Pe unde veneau, zapada le era pâna la genunchi si ei parca intrau în imensitatea alba.

     Erau frumosi asa, în efortul lor, în dragostea lor; caci le razbatea din fiecare gest legatura trainica a sufletelor. îi astepta sa urce, zâmbind parinteste. Putini cunosteau drumul spre pestera, iar si mai putini cutezau urcusul - caci se stia ce pericole îl pasc pe cel cu inima îndoita, patata de minciuna sau ura -«cela, hotarât, nu ajungea pâna sus. „Duhul muntelui îi pedepseste", ziceau localnicii.
„Astia doi sunt si curati la suflet, si tare necajiti, de-au apucat a ajunge asa repede aici!" gândi Calugarul, privindu-i cum, aflati în faţa lui, dupa ce-i dadusera binete, se scuturau de zapada si se îndemnau unul pe altul, timizi, la vorba.
în cele din urma, respirând adânc si facându-si curaj, baiatul facu un pas înainte si îndrazni:
-Sa ne ierti, întemeietorule! îti dorim viata luminata, ani multi sl buni si te rugam din suflet sa ne ajuti. Caci daca tu nu poti, apoi alt ajutor nu avem de unde capata.
-Bine ati venit aici, la pestera din munti! Hai, intrati! Cel de Sus sa va dea fericirea si linistea sufletului si a gândurilor, dupa care mult mai jinduiti, se pare. la spuneti, cine sunteti voi si care-l baiul?!
-Eu sunt Petru, fiul lui Petran, cel ce-i stapân peste tinuturile Bârzavei, iar ea... ea este Ileana, fata lui Cobar, stapân peste tinuturile din valea Cernei. Vezi, noi ne cunoastem de mici, de pe când parintii nostri erau prieteni; vecini fiind, ne petreceam mult timp împreuna si... ne întelegeam tare bine, dintotdeauna ne-am înteles bine... ne... ne placem unul pe altul... si nu vrem sa ne despartim. Asta-i! Nu vrem sa ne despartim niciodata. Vrem sa ne unim vietile pentru totdeauna.
-Pai cine vrea sa desparta doi tineri frumosi ca voi, care se Iubesc?! La cuvântul „iubesc", tinerii se uitara rosind unul la altul si lasara ochii în jos rusinati. Mâna baiatului dibui mâna fetei, o prinse si n-o mai lasa. Apoi zise:
-Parintii nostri! Au pornit o vrajba între ei, de câtiva ani... se cuarta pentru pamânt si avere, de nu mai stiu care-i mai bogat si mai grozav aici, în Dacia. Si pe ea vor s-o marite cu un altul, vecin diinspre miazanoapte, care-i batrân - numai ca sa uneasca mosiile.
-Eu nu-l vreau pe Negur! - rasuna vocea fetei, cristalin, dar puternic între peretii pesterii. Eu pe Petru îl vreau de barbat, dar nu vrea tatuca!
-Dar parintii tai? îl întreba pe baiat Calugarul.
-Parintii mei o plac pe Ileana, le e draga... dar acum se pregatesc de lupta pentru mosie... sau fala... tatal ei... asa ca nu mai stiu! întemeietorule, ajuta-ne!
     Stateau tinându-se strâns de mâna si uitându-se la el cu deznadejdea despartirii. îi privea pe rând, citindu-le sufletele. Nu voia sa se amestece în treburi de familie, asa, nechemat, dar nici razboi între vlastarele aceluiasi neam nu putea îngadui. Cei doi copii mai mari stateau, asteptând hotarârea. Erau sinceri si curati, iar iubirea le împletise cununa de aur, cununa de soare, unindu-i.
-Si ce v-afi gândit voi sa fac, ca sa v-ajut?!
-Pai, sa-ti spunem drept, te-om ruga sa binecuvântezi unirea noastra, ca noi... om fugi amândoi, pe alte meleaguri; sa nu ne mai gaseasca, sa ne desparta. N-avem nevoie de averi, ne avem unul pe altul si-i deajuns!
-Nu v-ati gândit prea bine, copii! întâi ca-i nesocotiti si-i suparati pe parinti... si nu e bine. Rasplatiti dragostea lor cu neîncredere. Va îndoiti deci ca ar mai putea fi înduplecati! Oare, chiar asa sa fie? Apoi, ca vreti a va duce pe meleaguri straine, departe de pamântul stramosesc, iar nu-i bine! Caci fiecare, acolo îsi are radacinile unde s-a nascut, între mosii si stramosii lui. Vreti sa fiti mereu dezradacinati? Sa nu va mai gasiti locul si linistea de dorul tarii?! Nu e bine deloc! la haideti de mâncati acum ceva cu mine, uite tocmai pusesem de-o cina... om mai vorbi... ne-om mai gândi... ne-om mai ruga la Zalmoxe sa ne dea sfat întelept la noapte. Sa nu va pripiti! Graba strica buna rânduiala. Si-apoi va veti odihni, ici pe lavite, ca v-o fi fost,de ajuns oboseala urcusului... eu mai stau putin afara; am o vorba de taina cu stelele. Cel de Sus sa ne lumineze inima si mintea si-orn sti ce e mai bine de facut.
Iesi afara din pestera si se aseza pe scaunelul lui de piatra, de la intrare. Se înveli în cojoc si ramase gânditor, privind cerul.
     Era onoapte senina. Tinerii probabil adormisera, ursul era în bârlogul lui, parca si vântul îsi încetase plimbarea. Ramasese el singur treaz, pe un vârf de munte, cu sufletul lui si cu eternitatea. Privea în adâncul nevazutului, cautând raspunsuri. Stelele sclipeau jucause, zâmbindu-i ghidus... în rest, totul parea încremenit, într-un târziu, aparu luna si, dintr-odata, picaturile de gheata de pretutindeni îsi aprinsera nestematele.
O lumina ireala, de sus si de jos, îl învaluia, alinându-l. Pasarea gândurilor îsi lua zborul spre înalt. Statu asa o vreme, mult, putin, nici el nu stia, apoi se ridica, facu o plecaciune în fata firii, dadu din cap a întelegere si intra în pestera, unde se întinse într-un colt, sa doarma.
     Cetatea Bârzavei fremata de atâta ostire. Era pregatire mare; se zvonise ca va porni razboi spre tinutul, pâna mai ieri prieten, al regelui Cobar. Vorbe, soapte... pregatiri... zgomote de fiare. Osteni cu lanci în mâna pazeau intrarea în palat. înauntru, cei batrâni fusesera chemati la sfat. Regele Petran era mânios tare - tocmai intrase o solie din partea regelui Cobar.
Afara, oamenii stateau pâlcuri, pâlcuri, comentând, sfadin-du-se... asteptând cu îngrijorare rezultatul sfatului; unii, mai tineri, cautau prilej sa-si arate îndemânarea si curajul în nesabuinta vârstei, dorind sa se arunce cât mai repede în vâltoarea unei lupte adevarate; cei mai vârstnici mocneau suparari si durere în uitatura de sub sprânceana - nu voiau razboi între oamenii aceluiasi neam.
„La ce bun sa te lupti cu fratele tau, când poti sa-i fii prieten?! Când e întelepciune, orice pricina se stinge cu dragoste de tara si de oameni! Zalmoxe ne îndeamna spre unire, nu spre zavistie!"
Vârstele se ciocneau între ele, se încingeau spiritele; unii se împingeau între ei cu umerii, de înfierbântati si nedumeriti ce erau. Ici si colo se auzeau glasuri de femei, ciripind mânioase câte ceva. Zanganeau arme, atelierele nu mai pridideau cu aranjatul pieptarelor si castilor de piele pentru ostire; nu departe se auzea tropotul hergheliei de cai, ce erau pregatiti de lupta.
Deodata, dinspre poarta cetatii, o soapta trecu din gura-n gura, înfiorând:
-A coborât întemeietorul! Vine spre cetate!
Portile se deschisera larg, toti lasara lucrul si se bulucira sa-l vada; ostenii tineau cu greu multimea în frâu.
-Daca întemeietorul a coborât din munte, înseamna ca-i o daravera mare; ia sa stam noi cuminti de-o parte, sa-l ascultam, ca ne-o deslusi si ne-o linisti, poate, toata neprietenia asta! sopti o barba sura catre tovarasul sau de-alaturi. Si vorbele trecura si ele, ca o adiere... repetate... încalzind suflete.
     Pe drumeagul dinspre munte venea încet, parca plutind, Calugarul nostru. Ziceai ca nici nu atingea zapada. O silueta alba, ca o maretie, înainta. Soarele diminetii îi lumina faptura si el venea aducând cu sine taria muntilor si fermitatea brazilor, linistea înaltimilor si întelepciunea stelelor.
Ostenii de la porti se aplecara cu respect si veneratie. Multimea se dadu la o parte, facându-i loc, plecând capetele în fata celui pe care-l socoteau rnai întelept decât toti.
îmbracat în straie albe, lungi, cu brâul în culorile focului, soarelui si a cerului, strâns bine pe mijloc, cu opinci în picioare, Calugarul parea un om obisnuit; dar era ceva, ceva nedefinit ce izvora din fiinta lui... poate din pletele albite de vreme, poate din imensitatea albastra a privirii, sau din zâmbetul sau abia întrezarit ce revarsa bunatate; era ceva ce-l înconjura si-l înalta deasupra tuturor, chiar de nu rostea vreo vorba. Si fiarele din padure îl iubeau.
-întemeietorul, e mesagerul Cerului!
Soapta trecu aproape neauzita, dar toti o întelesesera; chiar si cei mai tineri stateau acum cuminti, privind spre cel care adusese cu el... asa, ceva ca o pace în suflet. Calugarul înainta linistit, sprijinindu-se în toiagul sau cu cap de cremene, si se îndrepta spre palat. Cu totii s-au dat la o parte din calea lui, facându-i loc, chiar si ostenii de paza si sfetnicii de taina... si el se duse, cu mers domol, pâna ce patrunse calm si senin în odaia de sfat.
Abia atunci se opri, uitându-se atent la cei de fata, ce se cutre¬murara vazându-l. Oamenii soliei se trasera si ei deoparte. Erau figuri încruntate, ce probabil nu rostisera cuvinte de bine: vazu durere în ochii unora, încrâncenare în ai altora. Vazu si sufletul i se întrista.
Regele dadu sa se scoale din scaunul lui, dar nu putu... privirea aceea cercetatoare si puternica îi tinea pe toti pe loc, asa cum se gaseau... ceva îi încremenise.
întemeietorul îsi roti privirile încet, cercetând inimile, întrebând parca: „Cum de se-întâmpla asa ceva? " Razboinicii îsi ascundeau ochii sub pleoape lasate în graba, batrânii sfatului raspundeau cu priviri triste, neputincioase. Ofta si facând câtiva pasi, se opri în fata scaunului regesc. Petran încerca a îngaima ceva, dar sub taria luminii ce fulgera din ochii Calugarului, se opri.
     -Nu e nevoie sa-mi spui nimic, Petran! Pamântul s-a cutremurat, brazii au plâns cu cetina, zapada s-a înrosit de durere, iar undeva, o pasare a noptii tipa a macel... a moarte între frati.
Vorbea calm si linistit, dar spusele lui pareau tunet celor ce-l ascultau... un tunet al firii.
-Sa nu îndraznesti, rege, sa ridici sabia asupra fratelui tau, caci s-or scula stramosii din somnul nemuririi, te-or arata cu degetul... te-or pedepsi! Crunta e pedeapsa strabuna! Fereste-te! Ai asmutit cu lacomia ta corbii razboinici asupra cetatii si de continui... ai sa le cazi prada si tu... Norii vorbelor voastre se aduna si în curând vor fulgera!
Privindu-i din nou pe fiecare, continua
-Nu-ti mai vezi supusii, rege? Nu-ti mai simti poporul? Te-a orbit stralucirea galbenului de metal si ai uitat de aurul inimii... de Soare... de Iubire... de Dreptate!
     Vorbele cadeau grele - lovituri de bici peste zidurile încrâncenarii, darâmând si eliberând suflete. Cei razboinici începura a se foi, jinati. Regele plecase capul, rusinat, ca un copil prins într-o sotie... toate gândurile lui de lupta zburara parca spulberate de adevarul cuvintelor ce înca mai umpleau încaperea.
Dar Calugarul continua, pentru ca învatatura sa fie deplina:
-Ai vrut sa fii mai puternic, rege? Ai vrut sa fii mai liber si mai stapân peste toti? Oare când vei întelege ca numai Binele te face puternic si liber si ca totdeauna raul înlantuie, subjuga, te schimba In sclav pe nesimtite!
Vad ca regele Cobar ti-a trimis solie de pace f! prietenie! Om bun si grijuliu cu poporul lui! Oamenii tai, Petran... priveste-i: încrâncenati unii, îndurerati cei mai întelepti. Tulburare m.iro e-nlauntrul lor. Asa grija ai tu de ei? Ce vrei sa le daruiesti?
Un macel? Pentru ce? Te-a asuprit cineva? Vad ca nu! Doar un fum viclean ce ti-a acoperit inima si mintea... scutura-te! Priveste: toti asteapta hotarârea ta! Fa-le un dar! Un dar cu adevarat regesc: o nunta în locul unui razboi. Fii puternic prin iubire, decât sclav prin razbunare! Petru, baiatul tau, o iubeste pe Ileana lui Cobar. Ce minune a firii, ce unire adevarata si fireasca! De ce vrei s-o strici, rege?! Si tinuturile voastre s-or uni si veti fi împreuna mai puternici, dar prin fratie!
     Tacu câteva clipe, gândind, apoi continua:
-Copiii vor veni la tine, mâine, când soarele va fi la mijlocul cerului. Vei face cum vei hotarî singur, cu sufletul tau!
Si privind de jur împrejur, mai zise:
-Va las toata dragostea mea!
     Se întoarse usor si porni încet, parca plutind, spre iesire. Era o liniste ce se putea mângâia.
-întemeietorule, te rog, mai stai! Glasul regelui rasuna puternic si rugator. Se ridicase si statea drept. Calugarul se opri, se întoarse si, privindu-l drept în luminile ochilor, îi zâmbi ca o parere asteptând tacut.
-îti multumesc pentru vorbele tale! Mi s-a luat o ceata de pe cap. Mare greseala eram pornit a face.
Petran îsi apleca capul cu respect în fata lui, apoi, întorcându-se spre soli, zise:
-Duceti prietenului meu Cobar cuvântul meu de pace si dorinta de a ne uni inimile si tinuturile pentru copiii nostri. Oare cum poti trai fara prieteni?
întorcându-se spre ceilalti, râse:
-Ne pregatim de nunta, oameni buni, nu de razboi!
     Un val de bucurie fremata în toata sala si se întinse pâna departe, cuprinzând toata cetatea, începura a se auzi râsete si chiuituri, întemeietorul prinse a zâmbi blând si lumina privirii sale sclipi jucausa:
-Acum esti într-adevar rege, din marele neam al lui Zalmoxe... Sa nu uiti nici tu, nici voi - zise, privindu-i pe ceilalti din sala -, ca adevarata si unica putere a neamului sta în unirea si dragostea dintre frati.
Si înclinând capul a ramas bun, întemeietorul se-ntoarse si iesi din odaie, lasând în urma lui o unda proaspata de primavara, de speranta, o unda de viata cu miros de floare. Trecea încet ca o parere printre rândurile de oameni, acum zâmbitori cu totii, privind uneori spre unul sau spre altul dintre ei, mângâind copiii... trecea, si-n urma lui ramânea stapâna bucuria si multumirea. Ceva se împlinise în bine; se simteau eliberati de poveri si de griji - era din nou caldura în suflete... era din nou pace.