Mongolii de Anonim publicat la 04.06.2012
Mongolii
     In secolele VIII-IX populatia de triburi nomade turcice numita uiguri a preluat controlul asupra unei parti din Mongolia, stabilind capitala la Karakorum, la sud-vest de Ulanbator.
In 840 uigurii sunt împinsi de kyrgyzi spre China, cucerind teritorii din nordul ei putin populat.
     Primii mongoli (Uigurii) erau crescatori de cai din regiunea cuprinsa între poalele muntilor Altai, la sudul padurilor Siberiei si nordul desertului Gobi.
Referirile primare asupra triburilor nomade de mongoli le gasim în sursele chineze din secolele VII-VIII.
Mongolii erau organizati dupa modelul tribal, condusi de de un “sfat al batranilor“ (Kurultai), unde se discutau toate problemele importante ale confederatiei tribale, inclusiv alegerea marelui han (khagan), capetenia suprema.
Sefii armatei erau alesi si promovati pe criteriul meritului.
Uigurii au avut scriere proprie, sigiliu, au încurajat artistii si stiinta si au cultivat toleranta religioasa fata de supusi lor.

     Pentru acest popor eminamente nomad era vitala supravietuirea, grija principala fiind herghelia si gasirea de noi pasuni pentru cai.
Mongolii nu erau interesati în stapânire de teritorii, politic îi preocupa recunoasterea de catre cuceriti a khanilor lor. Orasul care li se supunea era obligat sa plateasca tribut.
Distrugeau numai daca întâmpinau rezistenta.
De obicei se multumeau cu colectarea a 10% din alimente pentru ei si caii lor, precum si un numar anumit de tineri din rândul celor înfrânti, apti sa lupte în armata lor.
La fel ca turcii de mai târziu, mongolii nu se preocupau cu acumularea de provizii sau de confectionarea armelor; fiind dependenti de cei ce se îndeletniceau cu comertul, de producatorii de arme si de produsele taranilor din teritoriile ocupate. Ei au lasat pe comerciantii venetieni si genovezi (ultimii au facut si spionaj în favoarea mongolilor) sa faca un comert înfloritor în zona Marii Negre.

     Dupa legenda mongola, mongolii se trageau dintr-un lup si o ciuta care traiau la izvoarele râului Onon la poalele muntelui sfânt „Burhan Haldun” (aflat la circa 170 km est de Ulan Bator).
Temurgin apartinea tribului „Mongghol”, clanul „Borgighin” („mongolii salbatici”), fiind fiul cel mai mare al sefului de clan Yesüghei bahadur si stranepotul legendarului print mongol Kabul han (1130–1150).
Acesta din urma începuse în 1131 unificarea triburilor mongole.
Temurgin, care în traducere înseamna „faurar” sau „de fier”, a continuat aceasta politica si i-a transmis-o fiului sau Öghedei (Ogotai, Ugotai).
     Locul nasterii lui Temüügin este controversat.
Unii sustin ca s-ar fi nascut pe malul drept al râului Onon, dupa traditia oriata si buriata (dupa numele unor triburi mongole).
Grupul tribal mongol estic „Halha” sustine ca Temüügin s-ar fi nascut pe cursul mijlociu al râului Kerulen.
Potrivit cronicarului persan contemporan Rasid ed-din, hanul mongol este prezentat în lucrarea Cronici ca fiind înalt, cu parul roscat si cu ochii verzi (ceea ce i-a facut pe unii sa presupuna ca neamul sau se va fi tras din vreun clan de origine scita).

     Temurgin era convis ca supravietuirea în stepele Asiei era posibila numai prin unirea triburilor. Urmareste atingerea acestui deziderat prin siretenie, diplomatie iscusita, prin care cauta sa câstige aliati si sa-si elimine adversarii.
Dupa 1190, triburile mongole erau unite sub conducerea lui Temurgin si începu supunerea altor popoare din stepele Orientului îndepartat.
In 1201 si-a înfrânt rivalul Gurhan Geamuha, care îi era frate de cruce si care a reusit sa se refugieze, dar dupa încercari zadarnice de a ridica forte contra lui Temurgin s-a sinucis.
Printre popoarele care s-au supus noului mare han Ginghis figurau merkitii (1202), keraitii (1203) si naimanii (1204), fiind astfel înlaturate ultimele obstacole în calea crearii imperiului.

     In anul 1206, la varsta de 42 ani si dupa o campanie militara împotriva unor triburi din estul Mongoliei, seful militar Temurgin devine hagan „mare conducator” (1206-1227) sub numele de Ginghis, al unei populatii vorbitoare de dialecte mongole si turcesti.
Ginghis a unit triburile mongole si a reusit sa ocupe teritorii vaste, spre est, pâna la Marea Chinei, si spre vest pâna la Marea Caspica. Pentru administrarea acestui imperiu urias, Ginghis han a emis decretele necesare sub forma de texte de lege.
Dupa moartea sa, imperiul a fost împartit între fii lui si extins în continuare, timp de doua generatii.
     Inainte de moarte, Genghis Han a împartit Imperiul Mongol între cei patru fii ai sai.
Giuci, cel mai în vârsta murise în momentul decesului parintelui sau, iar cele mai vestice posesiuni mongole si Rusia sudica au fost împartite între fiii lui:
Batu (Hoarda Albastra - estica) si
Orda (Hoarda Alba - vestica).
Batu a reusit sa preia controlul asupra mostenirii teritoriale a lui Orda si a cucerit litoralul nordic al Marii Negre, incluzând în forta sa armata popoarele turcice autohtone.

     La sfârsitul anilor 1230 si începutul anilor 1240, Batu a condus campanii încununate de succes împotriva hanatului bulgar de pe Volga si statul kievean rus.
Campaniile militare ale lui Batu Han vizând expansiunea în Europa au continuat în Polonia si Ungaria (bataliile de la Legnita si de la Muhi).
     Despre personalitatea hanului mongol au circulat diferite versiuni si legende. Potrivit unor izvoare, ca Ginghis Han i-ar fi dat fiului sau Oghedei în 1240 „Istoria secreta a mongolilor”, un amestec de cronica si legenda. Potrivit altor izvoare, cronica ar fost întocmita de Oghedei însusi.
Manuscrisul contine relatari din viata lui Ginghis han si putea fi citit numai de membri ai familiei hanului.
Documentul original a disparut pentru totdeauna.
Abia în 1866 au fost descoperite într-o biblioteca chineza fragmente transcrise din documentul original.
In manuscris este amintit faptul ca hanul mongol punea mare pret pe loialitate deplina fata de han si prieteni.
     Popoarele care au suferit din cauza invaziilor, jafurilor si macelurilor mongole îl considera pe Ginghis han crud si sângeros, care dispunea omorârea în masa a populatiei bastinase înfrânte.
Adevarul este ca Temurgin a instaurat o perioada lunga de pace (pax mongolica).
Marele han a fost tolerant fata de alte religii sau filozofii si asculta cu atentie ce aveau de spus sacerdotii si filosofii respectivi.
Catre sfârsitul domniei sale, Ginghis han s-a lasat consiliat în probleme de organizare politica si administrativa de Kitan Yelü Huta (din Manciuria) si de ministrul sau persan si musulman Mahmud Ialavaci.
     Dupa moartea lui Ginghis (în 1223, la Karakorum), fiul acestuia Ogadei continua cuceririle: în 1230 o armata de 50.000 mongoli si 70.000 turci cucereste Regatul bulgar (situat pe Volga), în 1237 ataca pe cumanii de pe Volga si Don, apoi cade Moscova, iar în decembrie 1242 generalul Batu ocupa Kievul. In continuare, Batu lanseaza 3 atacuri de proportie asupra Europei: asupra Poloniei, Lituaniei si Prusiei Orientale; alta armata mongolo-tatara se îndreapta spre Ungaria prin trecatorile românesti, în timp ce o a III-a armata condusa de Batu si Subetai ataca centrul Ungariei regelui Bela al IV-lea, pentru a-l pedepsi pe acesta ca acordase azil cumanilor în 1238.
Istoriografia ungara consemneaza ca armatele polono-maghiare ar fi învins în 1241 pe mongoli la Mohi. Cert este ca Batu a patruns în Pesta pe care o tine sub ocupatie 1 an si a împresurat si Viena, însa vestile despre moartea marelui han Ogadei (decedat tânar, cazut în patima alcoolului) modifica radical planurile mongolilor.
Batu a ridicat asediul Vienei pentru a se întoarce în Mongolia, pentru a-si cere drepturile la mostenire. Armatele mongole nu au mai ajuns niciodata atât de departe în vest.
     In 1251, Batu devine Mare Han si fixeaza capitala noului hanat (Kipchak) la Sarai (lânga actualul oras Volgograd, pe malul Volgai).
Incepând cu secolul XIV islamul a devenit religie oficiala a partii de vest a Imperiului Mongol.
La scurt timp dupa acest moment, Hoarda Albastra s-a împartit, fratele mai tânar al lui Batu, Saiban, a înfiintat propria hoarda la vest de Muntii Ural, de-a lungul râurilor Obi si Irtîs.
Dupa moartea lui Batu în 1255, prosperitatea imperiului a mai durat aproape un secol, pâna la asasinarea lui Geanibek în 1357.
Hoarda Alba si Hoarda Albastra au fost unite într-un singur stat de fratele lui Batu, Berke.

     Kubilai han a fost ultimul mare han mongol si a domnit între anii (1215-1294). El a fost unul din nepotii întemeietorului imperiului mongol Ginghis Han. Kubilai han era fratele hanului Möngke.
A fost pâna în 1271 împaratul Chinei. Este considerat a fi fost unul dintre cei mai importanti conducatori mongoli din dinastia Yuan.
Domnia lui în China, reprezentat o sincrezie mongolo-chineza. Kubilai s-a folosit de birocratia chineza pentru consolidarea si îmbunatatitea administratiei mongole.
In anul 1253, Kubilai s-a convertit la religia budista. A luat masuri în sprijinul ei si al manastirilor din Tibet, astfel budismul a ajuns în timpul sau religie de stat.
La un an dupa moartea fratelui sau Möngke (1259), izbucneste în un razboi civil între Kubilai si fratele sau mai mare Arigbuga
. Contrar traditiei mongole, Kubilai s-a autoproclamat mare han mongol, singurul sau aliat fiind fratele sau Ilhanat (1256-1335), care domnea în Persia.
     Relatia lui Kubilai cu verii sai aflati în fruntea statului Hoarda de Aur era încordata. Totusi, mongolii sub Kubilai au reusit sa-si mentina dominatia în imperiu.
Kubilai a mutat în 1264 capitala de la Karakorum („Muntele Negru”) la Pekin, preluând administratia chineza si chiar o parte din cultura chineza, ceea ce a provocat nemultumiri în sânul nobilimii mongole, ba chiar o revolta a printilor membri ai dinastiei Yuan (care intre anii 1271-1368 a fost dinastia imperiala a Chinei). Trupele mai numeroase a lui Kubilai au înabusit revolta printilor în doua etape (în vara lui 1277 lânga râul Orhon si în 1287 lânga Karakorum).
Cel mai înversunat adversar a fost Öghedei (supranumit în Europa Ogotai si Ugotai), cel de-al treilea fiu al lui Ginghis Khan si care a fost mare han între 1229-1241.
Dupa un lung razboi (1267 - 1279), Kubilai cucereste China de Sud, învingând dinastia Sung de sud (960-1279).
Coruptia si intrigile au subminat loialitatea administratiei chineze. Cancelarul chinez Kia Se-tao a fost condamnat la moarte în 1275, dupa care ordinea a fost restabilita, hanul Kubilai putându-si continua politica de expansiune. Dupa asediul îndelungat al fortaretei de pe malul râului Han din provincia Seciuan (1268-1273) capitala provinciala Hangzhou a capitulat în 1276. Restul trupelor chineze au pierit înecate în 1279 într-o batalie navala cu mongolii.
Astfel, Kubilai a reunificat dupa 300 de ani nordul cu sudul Chinei, întemeind dinastia mongola Yuan (1271-1368), marele han mongol fiind recunoscut ca împarat al Chinei cu numele de Sizu.
La curtea lui Kubilai s-a aflat timp de mai multi ani calatorul venetian Marco Polo (1254 - 1324), care dupa întoarcere în patrie furnizeaza Europei cunostinte de cultura asiatica.
Kubilai a încercat, fara succes, în 1274 si 1281, sa cucereasca Japonia. Esecul a pus capat expansiunii mongole în estul Asiei. Cu putin timp înainte de moartea marelui han, Imperiul Mongol avusese cea mai mare întindere din istoria sa, cuprinzând aproape tot spatiul euro-asiatic. Kublai han a murit în 1294 la Pekin.
Kublai han a fondat dinastia mongola a Chinei, dinastia Yuan care a stapanit China mai mult de 100 de ani.
Urmasii sai au cautat sa-i continue politica, punând accentul pe administrarea Chinei.
In pofida unor conflicte între mongoli si chinezi, ordinea a putut fi mentinuta în timpul nepotilor lui Kubilai, hanii "Külük" (1281-1311) si "Kosila" (1300-1329), care a domnit numai 6 luni, fiind înlaturat de un alt han mongol.
     Scindarea definitiva în 4 parti a Imperiului mongol:
Hoarda de Aur,
Imperiul Yuan (China),
Hanatul Ilk (Persia) si
Hanatul Ceagatai sau Geagatai (Uzbekistan, Kîrgîzstan si Afghanistanul de nord); este desavârsita dupa moartea lui Kubilai.
In secolul XIV, dupa o perioada de catastrofe naturale si o politica economica gresita, mongolii au fost alungati din Pekin, dinastiei mongole Yuan urmându-i la putere de dinastia chineza Ming.
Mongolii s-au retras în stepele din nord, unde au înfiintat Hanatul Yuan de miazanoapte, cu capitala la Karakorum. Aceasta capitala a fost distrusa de dinastia Ming în 1388.
     La sfârsitul secolului al XIII-lea, puterea a fost uzurpata de Nogai, un nobil care nu se tragea din spita lui Batu.
In timpul domniei lui Uzbek (1312-1341), armata imperiului avea peste 300.000 de luptatori.
Politica Hoardei privind cnezatele rusesti urmarea tinerea Rusiei divizata si slaba.
In secolul al XIV-lea, întarirea Lituaniei în Europa de Nord-Est a dus la aparitia unui concurent important la controlul asupra Rusiei. Din acest motiv Uzbek a început sa sprijine Cnezatul Moscovei, cel mai important principat rus.
Ivan I Kalita a primit din partea hanilor titlul de Mare cneaz si dreptul de a percepe tributul datorat suzeranului de alte cnezate.
     Moartea Neagra (epidemia de ciuma) din 1348–1349 a fost un factor de maxima importanta care a contribuit la decaderea Hoardei de Aur.
Dupa asasinarea lui Geanibek, Hoarda a trecut printr-un razboi civil care a durat decenii.
In penultimul deceniu al secolului al XIV-lea, mai multe state – Horezm, Astrahan si Cnezatul Moscovei - au încercat sa scape de dominatia tatara. In acelasi timp, tinuturile de la cursul inferior al Niprului au fost anexate de Marele Ducat al Lituaniei si de Regatul Poloniei.
Generalul tatar Mamai, stapânul Hoardei Albastre, însa fara sa vi avut învestitura ca han, a încercat sa reimpuna autoritatea Hoardei asupra Rusiei. Oastea lui Mamai a fost învinsa de Alexandr Donskoi în batalia de la Kulikovo, aceasta fiind a doua înfrângere consecutiva suferita de tatari în batalii cu rusii.
Dupa ce Mamai a pierdut puterea în 1378, Tohtamîs, un urmas al lui Orda Han si han al Hoardei Albe, a invadat si anexat Hoarda Albastra, restabilind pentru o perioada scurta puterea regionala a Hoardei de Aur.
Tohtamîs a atacat si jefuit Moscova în 1382 ca pedeapsa pentru nesupunere.

     Formatiunea statala a lui Batu, situata în zona de astazi a Turkistanului a fost cucerita în 1395 de Timur (Tamerlane), cu o armata de vorbitori de limba turcica.
Timur a schimbat capitala "Hoardei de Aur" (denumire data de bastinasii de pe Don, datorita corturilor "aurite") la Samarkand, astazi al II-lea oras ca marime din Uzbekistan, oras cu o istorie de 2500 ani si un amestec de cultura iraniana, indiana si mongola.
Tot el a ocupat vastul teritoriu dintre Marea Caspica si Marea Neagra, Persia (Iranul de azi) si India.
Desi musulman, lupta cu turcii si chiar captureaza pe sultanul otoman Baiazid I (în 1402, la Ankara).
Numele sau, Timur (sau Temür/Demir în limbile turcice), înseamna “de fier”. Numelui îi este atasata porecla lenk, lang si aksak, cu semnificatia "schiopul", "ologul". Versiunea latinizata a numelui este Tamerlan.
Timur era schiop din cauza aderentelor de la nivelul rotulei genunchiului drept cauzate de o tuberculoza osoasa, diagnostic stabilit în 1941, când cercetatori sovietici i-au exhumat cadavrul. Mai avea o pareza la umarul drept, urmare a unei rani produse de o sageata.

     Imperiul lui Timur se întindea din vestul Chinei pâna la Marea Caspica si din Pakistan pâna în Siria.
In 1404, expansiunea armatelor sale spre vest l-au adus în conflict cu Imperiul Otoman, în privinta dominatiei Anatoliei. în batalia de la Ankara, l-a înfrânt si facut prizonier pe sultanul Baiazid I (Yildirim, „fulgerul”). Acesta a murit în captivitate.
Timur a dispus initial ca Baiazid sa fie tinut într-o cusca si aratat fiilor acestuia. Prin învingerea lui Baiazid determina întârzierea expansiunii otomane, Timur ajungând „renumit” în Europa.
Insa viitorul imperiului si succesiunea urmasilor nu este asigurata, Timur n-a luat masuri de administrare a regiunilor ocupate, cu exceptia zonei centrale a imperiului sau (Çagatay), unde sunt luate unele masuri ca printii mongoli sa devina urmasii lui Timur.
Timur Lenk a murit un an mai târziu, dar înfrângerea lui Baiazid la Ankara a întârziat caderea Constantinopolului (pe care Baiazid îl asediase) si a aruncat Imperiul Otoman într-o criza de succesiune între fiii lui Baiazid: Mahomed, Soliman si Musa.
Din nefericire Timur s-a comportat cu o barbarie rara chiar si pentru felul de a fi mongol, el a distrus multe orase persane, adevarate oaze de cultura si civilizatie în acea vreme.
In 1401, la cucerirea Bagdadului, a masacrat 20.000 de oameni, majoritatea lor civili.
     Cucerind Delhi-ul descendentul lui Timur, Babur va înfiinta dinastia Mogulilor în 1526 una din cele mai durabile dinastii ale Indiei musulmane.
Timur ramane cunoscut în istorie ca un cuceritor fara scrupule, care lasa sa fie masacrata populatia oraselor cucerite, numarul victimelor cifrându-se la sute de mii.
în mod deosebit au fost masacre în rândurile popoarelor din India si Georgia, revoltele fiind înabusite cu cruzime. La cucerirea orasului persan Isfahan, în anul 1387, au fost facute 28 de movile din capetele prinzionierilor, în numar de circa 70.000, sau în orasul Isfizar, unde, din ordinul sau, au fost ziditi de vii doua mii de oameni.
     Politica de cucerire va fi începuta din anul 1380 astfel cade sub stapânirea sa sudul Horasanului (Asia centrala, azi Iran, Afghanistan, Tadjikistan, Uzbekistan si Turkmenistan), urmeaza centrul si vestul Persiei, învingând astfel dinastiile: kartida, sarbadara, muzaffarida si djalairida.
In anul 1394 are sub controlul sau un teritoriu ce apartine Irakului de azi, Iranului, Azerbaidjan, Uzbekistan, Armenia si Georgia.
Spre est trupele lui militare ajung la granitele mongole ocupând în 1389 tot teritoriul Ciagatai (Çagatay).
In anii 1391 si 1395 Timur supune mongolii din Hoarda de Aur conduse de Tohtamîs, descendent direct al lui Ginghis Han.
In 1398 ocupa cu armata sa orasul Delhi, iar în anul 1401 cade orasul Damasc si Bagdad, urmând ca în 1402 sa-l învinga pe sultanul aproape orb din dinastia otomana Baiazid, trupele lui ocupând Ankara.
     Cu toata cruzimea lui, avea un sistem de tratare în mod diferentiat a prinzionierilor, astfel aristrocratia si preotimea teritoriilor ocupate erau crutate, trebuind însa sa-si rascumpere libertatea. Timur cauta ca prin bunurile jefuite sa readuca Transoxania într-o perioada de înflorire economica.
Asa numitul „Centrul lumii” devin orasele Buhara si Samarkand. Multumita tributului încasat, acestea ajung sa fie centre înfloritoare, cu cladiri impozante. Asa a aparut în Asia centrala stilul arhitectonic timurid, care se poate vedea si azi la moscheile Gur-e Amir, Bibi Hanîm. Stilul a fost puternic influentat de stilul persan. Timur primeste în Samarkand vizita emisarului Spaniei si pe solii dinastiei chineze Ming, cu care va duce tratative, pentru a-si asigura câmp liber pentru actiunile sale din restul Asiei.
     Timur are o pozitie controversata fata de religia islamica, fiind considerat de unii sunnit , are însa relatii contradictorii cu sharia shiita (legea/dogma shiita), respectând mai mult traditiile turco-mongole (care au primit doctrinele sunite), si care nu intotdeuna acceptau toate restrictiile islamului.

     Ultima expeditie militara a lui a fost împotriva dinastiei Ming din China, care refuzase platirea mai departe a tributului.
In iarna anului 1405, în timpul expeditiei militare de pedepsire a Chinei, Timur Lenk moare în urma unui exces alcoolic.
Timur a murit lânga Sîmkent, pe teritoriul Kazahstanului de azi. El a fost înmormântat în Samarkand, unde i-a fost construit mausoleul Gur-e Amir.
Dupa moartea lui, imperiul s-a destramat, statele de odinioara si-au redobândit independenta.

     In primele decenii ale secolului al XV-lea, puterea a fost preluata de Edigu, un vizir care l-a care l-a învins pe Vytautas al Lituaniei în batalia de pe râul Vorskla si a proclamat Hoarda Nogai ca fiind posesia sa.
In anii 1440, Hoarda a fost ravasita de un nou razboi civil. De aceasta data, hoarda s-a scindat în sapte hanate:
Hanatul Siberiei,
Hanatul Qasim,
Hanatul Kazanului,
Hanatul Astrahanului,
Hanatul Kazah,
Hanatul Uzbek si
Hanatul Crimeii.
     Niciunul dintre aceste hanate nu erau mai puternic decât Marele Cnezat al Moscovei, care, au scapat definitiv de dominatia tatara pâna în anul 1480.
Toate cele sapte hanate au fost în cele din urma anexate de Moscova, începând cu Astrahanul si Kazanul.
Pâna la sfârsitul secolului al XVI-lea, Siberia devenise o provincie a Rusiei, iar descendentii hanilor au intrat în servicul tarilor.
     Hanatul Crimeii a devenit în 1475 vasal al Imperiului Otoman.
Tatarii crimeeni au continuat raidurile de prada în sudul Rusiei de-a lungul secolului al XVI-lea si începutului secolului al XVII-lea, dar nu au mai fost în stare sa învinga Rusia sau sa mai cucereasca Moscova.
Bucurându-se de protectia otomana, Hanatul Crimeii si-a continuat existenta pâna când Ecaterina cea Mare a anexat hanatul la 8 aprilie 1783.
Hanatul Crimeii a fost de departe cel mai longeviv stat succesor al Hoardei de Aur.
     Populatia Hoardei de Aur era un amestec de populatii vorbitoare de dialecte turcesti si mongoli, dar si populatii subjugate, de tip slav, iranic si fino-ugric.
O parte însemnata din populatia mongola s-a turcizat repede, pierzându-si identitatea etno-lingvistica mongola.
Numai aristocratia militara si-a pastrat traditiile mongole si limba originala. Stapânul suprem al Hoardei era hanul, ales de kurultai, dintre urmasii lui Batu Han. Prim-ministrul era tot de etnie mongola, fiind numit "printul printilor", ori "beqler-beq" (begler beg).
     Strategia mongolilor în batalie era diferita de cea cunoscuta pana la ei. Mongolii impresioneaza prin ingeniozitatea militara, mobilitatea extraordinara, disciplina si simplitate operationala.
Mongolii obisnuiti sa instaleze un cort în câteva ore, nu eran legati de un anume teren si nu insistau sa îl apere cu pretul unor mari pierderi de luptatori. Averea si proprietatea nu erau la mare pret, pentru ca nu le puteau acumula.
Intotdeauna au surprins dusmanul prin rapiditatea de deplasare.
Nimeni in istorie nu a fost mai rapid decat ei.
     Strategia mongola se baza pe 2 elemente calul si sageata. Calul, la mare pret, era deopotriva sursa de hrana, de transport si arma de lupta. Iapa de stepa, renumita pentru rezistenta sa si faptul ca scurma zapada pentru a se hrani, era utilizata pentru lapte, carne, chiar la baut sânge (prin desfacerea temporara a jugularei).
Fiecare luptator detinea 3-20 cai, asa ca o armata era însotita de minim 10.000 cai. Mongolii au inventat scarita si seaua, care le permitea întoarcerea din galopul calului cu fata spre dusmanul care îi urmarea si slobozirea unor sageti ucigatoare (foloseau un inel pe degetul mare, pentru a elibera cu usurinta coarda arcului).
Pentru acesti luptatori învatati mai întâi sa calareasca, apoi mersul pe jos, trecerea de pe un cal pe altul în galopul calului era o manevra obisnuita pe câmpul de lupta.
Utilizau arcuri de marime diferite, începând cu cele usoare (pentru care fiecare luptator detinea doua tolbe, fiecare cu câte 30 de sageti), de raza scurta sau lunga, cu vârfuri speciale, de semnalizare (fumigene), incendiare si unele care suierau producând panica inamicului.
Armata erau împartite pe sistemul multiplilor de 10, cea mai mare unitate de lupta (tuman) avea 10.000 de luptatori.
Fiecare tuman avea avangarda proprie, ariergarda, centru si doua aripi. Atacau în unghiuri convenabile, conform conformatiei terenului de batalie, de obicei cu sarje ale cavaleriei usoare.
Tehnica mongola folosea deseori retragerea de pe terenul de lupta, pentru a atrage inamicul în ambuscada, precum si atacurile prin surprindere. Caracteristic lor era lupta „în liniste” si, potrivit unor surse, în unele cazuri participau si femeile care însoteau convoiul luptatorilor.
     Artileria, formata dupa modelul si cu soldati persani, precum si armele chineze grele de asediu (baliste, catapulte si arcuri imense, bombe incendiare etc.) erau pastrate în spatele frontului.
Infanteria, formata de obicei din spadasini si sulitasi turci, era aruncata în faza finala a bataliei.
Harnasamentul si îmbracamintea usoara a cavaleristului mongol contrasta cu armura grea si imobilismul cavalerului european.
Soldatul mongol avea haine de piele înmuiata în urina de cal, un gen de cotiera pe mâna dreapta folosita ca scut si pentru a-si feri si fata, o tunica de matase care îl proteja de infectiile provocate de rani, pumnal, sabie, precum si o tolba de merinde.
     Imperiului mongol a disparut din aceleasi cauze ca alte mari imperii, erodare si decadenta. Imperiului mongol a facut-o insa mai rapid. Se poate spune ca principala cauza a fost lipsa de adaptare a aristocratiei mongole, desi a încercat în mai multe rânduri, la civilizatia de tip urban. Schimbarea succesiva a capitalei de la Karakorum la Beijingul contemporan realizata de Hanul Kubilai (descendentii sai au întemeiat dinastia Yuan în China), a condus la o evolutie independenta a Hoardei de Aur în Asia Centrala si în Rusia si dezlipirea de restul imperiului.
     Se accepta ca cea mai mare „realizare” a mongolilor a fost, paradoxal, formarea imperiilor mari - rus, otoman, chinez si japonez. Aceasta deoarece, aceste teritorii desi disparate au fost obligate sa se uneasca pentru a face fata invadatorilor.
Dintre viitoarele puteri euro-asiatice, imperiul turc a preluat cel mai mult din mostenirea militara si din traditiile mongolilor.
Asemanator mongolilor, turcii au permis libertatea credintei, desi legatura rusilor cu Constantinopolul a fost întrerupta, mânastirilor nu le pretindeau impozite si a existat o oarecare libertate de cult, bineinteles contra cost.
     La rândul sau, Rusia s-a format mai întâi ca un teritoriu din care se colecta tributul mongol. Novgorod si apoi Kiev devin centre ale comertului din centrul Imperiului Mongol.
Indeosebi tatarii, aliati uneori asimilati total de mongoli au avut mare influenta asupra Rusiei; multi nobili rusi au origine tatara, iar organizarea militara si sociala a statului moscovit a fost de inspiratie tataro-mongola.
http://theo-phyl.blogspot.com