Vaticanul un mare pericol - Partea II de David Yallop publicat la 04.06.2012
Vaticanul un mare pericol - Partea II
     Ceea ce urmeaza reprezinta rezultatul a trei ani de continue si intense investigatii asupra acelei morti.
Am ajuns la câteva reguli de urmat într-o investigatie de asemenea natura.
Regula întâi: sa încep cu începutul. Sa stabilesc felul de a fi si personalitatea subiectului decedat. Ce fel de om a fost Albino Luciani?

     Familia Luciani traia în Canale d'Agordo, un satuc de munte, situat la cea 1000 de metri deasupra nivelului marii si la aproximativ 120 de kilometri nord de Venetia.
La momentul nasterii lui Albino, în 17 octombrie 1912, parintii lui, Giovanni si Bortola, aveau deja în grija doua fete provenite din prima casatorie a tatalui.
Ca vaduv tânar, cu doua fete si fara o slujba permanenta, Giovanni nu era întruchiparea visului unei femei tinere. Bortola îsi dusese viata la o manastire de maici. Acum, era mama a trei copii.
Nasterea fu lunga si anevoioasa si Bortola, dovedind o anxietate exagerata - care avea sa devina o caracteristica a primei parti a vietii baiatului - se temu ca acesta e gata sa moara.
Baiatul fu botezat imediat si primi numele Albino, în amintirea unui prieten apropiat al tatalui, care murise ucis într-un accident provocat de explozia unui furnal, pe când lucra împreuna cu Giovanni în Germania.
     Baiatul veni într-o lume în care peste doi ani avea sa izbucneasca razboiul, dupa asasinarea arhiducelui Francisc Ferdinand si a sotiei sale.
Multi europeni considera ca primii paisprezece ani ai acestui secol au constituit o epoca de aur. Nenumarati scriitori au descris stabilitatea, sentimentul general de bunastare, raspândirea culturii în mase, viata spirituala satisfacatoare, largirea orizonturilor si reducerea inegalitatilor sociale. Ei lauda libertatea de gândire si calitatea vietii de parca lumea acelui moment ar fi fost o Gradina a Edenului eduardiana.
Fara îndoiala, toate acestea au existat, dar în aceeasi masura au existat si saracia îngrozitoare, somajul în masa, inechitatile sociale, foamea, bolile si moartea prematura.
Mare parte a lumii era divizata între aceste doua realitati. Italia nu facea nici ea exceptie. Napoli era asaltat de mii de oameni care voiau sa emigreze în SUA sau în Anglia sau oriunde.
Deja, Statele Unite adaugasera un amendament, între paranteze, sub eroica lor declaratie "Da-mi ostenitii, saracii tai, multimile tale tânjind sa respire liber." Politicosul refuz lasa acum sa se vada ca boala, fondurile insuficiente, criminalitatea si deficientele fizice erau doar câteva dintre motivele de respingere ca emigrant în Statele Unite.
     In Roma, sub privirile Sfântului Petru, mii de oameni locuiau în cocioabe din papura si nuiele. Vara, multi dintre ei se mutau în pesterile din colinele de primprejur.
Unii lucrau din zori si pâna-n seara în vii, cu patru pence pe zi. La ferme, altii lucrau acelasi numar de ore si nu primeau nici un ban. Plata era de obicei în porumb stricat, unul dintre motivele pentru care la vremea când se nastea Albino Luciani, satul se numea Forno di Canale, atât de multi muncitori agricoli sufereau de pelagra.
Datorita faptului ca stateau cufundati pâna la brâu în orezariile din Pavia, multi contractau malarie de pe urma frecventelor muscaturi de tântari.
Mai bine de 50 la suta dintre ei erau analfabeti, în vreme ce papa dupa papa tânjeau dupa revenirea la Statele Papale, aceste conditii constituiau realitatea vietii pentru multi dintre cei care traiau în Italia unificata.
     In satul Canale predominau copiii, femeile si batrânii. Majoritatea barbatilor în putere erau obligati sa-si caute de lucru departe, la câmpie. Giovanni Luciani calatorea în Elvetia, Austria, Germania si Franta, plecând primavara si revenind toamna.

     Locuinta familiei Luciani, un vechi hambar partial amenajat, avea ca unica sursa de caldura un godin vechi, care încalzea încaperea în care se nascuse Albino. Nu exista nici o gradina, asemenea lucruri erau considerate un lux de catre oamenii de la munte.
Peisajul însa, compensa: paduri de pini si, ridicându-se exact deasupra satului, muntii cu caciuli curate de zapada; râul Bioi se pravalea într-o cascada în apropiere de marginea satului.
     Parintii lui Albino Luciani formau o combinatie ciudata.
Adânc religioasa Bortola petrecea în biserica tot atâta timp cât petrecea si în mica ei casa, facându-si griji în legatura cu familia ce i se tot marea. Era genul de mama care la cea mai usoara tuse, nelinistita peste masura, dadea fuga cu oricare dintre copii ei la ofiterii medici stationati în apropiere, la frontiera. Devotata, cu aspiratii spre martiraj, era înclinata sa le spuna mereu copiilor despre sacrificiile pe care era ea obligata sa le faca pentru ei.
Tatal, Giovanni, cutreiera o Europa în razboi, cautând de lucru, de la meseriile de zidar si constructor, la cele de electrician si mecanic. Ca socialist convins, era privit de catre credinciosii catolici ca un diavol mâncator de preoti si incendiator de crucifixuri.
Combinatia producea frictiuni inevitabile. Pe tânarul Albino avea sa-l urmareasca toata viata amintirea felului în care reactionase mama sa când vazuse numele sotului ei pe afisele lipite pretutindeni prin sat anuntând candidatura acestuia în alegerile locale, ca socialist.
     Albino fu urmat de un frate, Edoardo, apoi de o sora, Antonia. Bortola sporea modestul venit familial scriind scrisori pentru analfabeti si lucrând ca bucatareasa.
Meniul familiei consta din polenta (mamaliga), orz, macaroane si orice legume de care puteau face rost. In ocazii speciale, puteau avea si un desert de carfoni, placinta umpluta cu seminte de mac. Carnea era o raritate. In Canale, daca cineva era destul de bogat pentru a-si permite luxul sa taie un porc, carnea era pusa la sare si ajungea familiei vreme de un an întreg.

     Vocatia lui Albino pentru preotie se vadi de timpuriu si fu încurajata activ de mama sa si de parohul local, parintele Filippo Carii.
Cu toate acestea, daca revine cuiva meritul de a-l fi împins pe Albino sa faca primii pasi catre preotie, acela este Giovanni, ateul socialist.
Daca Albino ar fi fost sa frecventeze neînsemnatul seminar din învecinatul Feltre, asta ar fi costat familia Luciani o suma considerabila
. Mama si fiu discutara problema putin înainte ca baiatul sa împlineasca vârsta de unsprezece ani. In final, Bortola îi spuse baiatului ei sa-i scrie tatalui lui, care pe atunci muncea în Franta.
Albino avea sa spuna mai târziu ca a fost una dintre cele mai importante scrisori din viata sa. Tatal primi scrisoarea si chibzui o vreme asupra problemei înainte de a raspunde. Dupa care, îi dadu permisiunea si accepta noua povara cu cuvintele: "Ei bine, trebuie sa facem sacrificiul asta".
     Astfel încât, în 1923, tânarul Luciani, în vârsta de unsprezece ani, intra la seminar - în razboiul intern care bântuia în sânul Bisericii Romano- Catolice.
Era o Biserica în care carti precum Cele cinci rani ale Bisericii a lui Antonio Rosmini erau interzise. Rosmini, un teolog si preot italian, scrisese în 1848 ca Biserica se confrunta cu o criza care avea la baza cinci rele:
îndepartarea sociala a clerului fata de oameni;
nivelul scazut al instructiei preotilor;
dezbinarea si animozitatea ce domneau între episcopi;
dependenta functiilor laice de autoritatile bisericesti;
detinerea de proprietati de catre Biserica si înrobirea membrilor acesteia fata de averi.
Rosmini sperase într-o reforma liberalizanta. Se alesese, în mare masura ca urmare a intrigilor iezuitilor, cu condamnarea cartii sale si cu retragerea tichiei de cardinal pe care i-o oferise Pius al IX-lea.
Cu numai cincizeci si opt de ani înainte de nasterea lui Luciani, Vaticanul proclamase Codul greselilor si o enciclica însotitoare, Quanta Cura.
In acestea papalitatea denunta libertatea totala a exprimarii si libertatea presei.
Conceptul de statut de egalitate pentru toate religiile era cu totul respins. Papa responsabil de aceste masuri era Pius al IX-lea. Acesta mai clarificase si faptul ca îi displacea total conceptul de guvernare democratica si ca preferintele lui se îndreptau spre monarhiile absolute. El denunta în continuare pe "cei care sustin libertatea de constiinta si religioasa", ca si pe "toti aceia care spun ca Biserica nu ar trebui sa faca uz de forta".

     In 1870, acelasi papa, convocând un Conciliu la Vatican, le atrase atentia episcopilor adunati ca principalul punct de pe ordinea de zi era infailibilitatea papala. Infailibilitatea lui.
Dupa multe insistente din partea unor grupari importante din sânul Bisericii si dupa oarecare presiune, extrem de necrestineasca, papa suferi o importanta înfrângere morala când, din peste 1000 de membri care aveau dreptul sa ia parte la Conciliu, numai 451 de episcopi votara pentru concept.
Multumita unei strategii bine puse la punct, cu exceptia a numai doi dintre ei, toti dizidentii parasira Roma înainte sa aiba loc votul final. La ultima întâlnire a Conciliului, în 18 iulie 1870, se hotarî, cu 535 de voturi contra 2, ca papa era infailibil în definirea doctrinelor privitoare la credinta sau la moralitate.
Pâna la eliberarea lor de catre trupele italiene, în 1870, evreii din Roma fusesera închisi într-un ghetou, prin bunavointa papei devenit infailibil. El era la fel de intolerant si fata de protestanti si recomanda introducerea condamnarii la închisoare pentru ne-catolicii care predicau în Toscana. (La momentul în care scriu toate acestea, se fac eforturi considerabile pentru ca Pius al IX-lea sa fie canonizat).
     Lui Pius al IX-lea îi urma Leon al XIII-lea, considerat de catre multi istorici drept un barbat luminat si omenos.

     El fu urmat de Pius al X-lea, pe care aceiasi istorici l-au considerat un dezastru total. Acesta domni pâna în 1914, iar raul facut de el era înca foarte evident când Albino Luciani intra la seminarul din Feltre. Lista cartilor care nu erau îngaduite nici unui romano-catolic se lungi tot mai mult. Editori si autori fura excomunicati. Când lucrarile critice erau publicate anonim, autorii, indiferent cine ar fi fost, erau excomunicati.
Papa lansa un termen generic pentru tot ceea ce intentiona sa distruga: "modernism".
Oricine punea în discutie învataturile curente ale Bisericii era declarat anatema.
Cu binecuvântarea si ajutorul financiar al papei, un prelat italian, Umberto Benigni, crea un sistem de spionaj. Scopul acestuia era de a vâna si de a distruge pe toti modernistii.
Astfel, în secolul al douazecilea, Inchizitia renascuse.
     Dupa diminuarea puterii lumesti prin pierderea Statelor Papale, autoproclamatul "prizonier în Vatican" nu mai era în masura sa ordone vreo ardere pe rug, dar un ghiont aici, o împunsatura colo, ceva zvonuri anonime si neîntemeiate despre un coleg sau un posibil rival erau suficiente pentru a distruge multe cariere bisericesti. Mama îsi devora propriii copii. Majoritatea celor pe care Pius si cei din jurul lui îi distrusera erau membri loiali si credinciosi ai Bisericii Romano-Catolice.
Se închisera seminare. Cele care erau autorizate sa ramâna pentru a ridica noile generatii de preoti erau supravegheate atent. Intr-o enciclica, papa declara ca oricine predica sau dadea învatatura în calitate oficiala trebuia sa faca un juramânt special cu privire la abjurarea tuturor erorilor modernismului. Mai mult, declara o prohibitie generala cu privire la citirea ziarelor de catre toti seminaristii si studentii la teologie, adaugând expres ca decizia lui se aplica de asemenea si celor mai bune dintre ziare.
In fiecare an, parintele Benigni, mai marele grupului de spioni care în cele din urma ajunsera sa patrunda în fiecare dioceza a Italiei si de pretutindeni din Europa, primea o subventie de 1000 de lire (având un echivalent modern de aproximativ 5000 de dolari) direct de la papa.
Aceasta organizatie secreta de spioni nu a fost desfiintata decât în 1921.
Parintele Benigni a devenit atunci informator si spion al lui Mussolini.
Pius al X-lea a murit la 20 august 1914. A fost canonizat în 1954.
     Asadar, la Feltre, Luciani afla ca era un delict sa citesti un ziar sau o revista. Se afla într-o lume austera, unde profesorii erau la fel de vulnerabili ca si elevii. O vorba sau un comentariu care nu întrunea totala aprobare a unui coleg putea avea ca rezultat pentru un preot profesor pierderea dreptului de a preda, datorita clicii de spioni a parintelui Benigni. Desi oficial desfiintata în 1921, cu doi ani înainte de intrarea lui Luciani la Feltre, influenta ei s-a întins asupra întregii perioade a pregatirii lui pentru preotie.
Interogarea critica asupra celor predate era anatema. Sistemul era creat pentru a da raspunsuri, nu pentru a încuraja întrebarile. Profesorii care fusesera marcati si care purtau urmele adânci ale epurarilor aveau sa marcheze la rândul lor si sa lase urme adânci noii generatii.
     Generatia de preoti careia îi apartine Albino Luciani trebuia sa faca fata întregii forte a Codului greselilor si a mentalitatii anti-moderniste.
Luciani însusi ar fi putut usor deveni, sub asemenea dominatoare influente, înca un preot obtuz.
O diversitate de factori l-au salvat de la aceasta soarta. Si nu cel mai neînsemnat dintre acestia a fost un har simplu, dar maret, pe care-l avea, setea de cunoastere.
Cu toate exagerarile în legatura cu sanatatea lui în perioada copilariei, în atitudinea protectoare a mamei sale a existat si ceva deosebit de bun. Refuzând sa-l lase pe baiat sa se bucure de asprimea si de înghiontelile prietenilor lui si înlocuind mingea cu o carte, ea i-a deschis fiului ei întreaga lume. El începu sa citeasca cu lacomie de la o vârsta frageda - operele complete ale lui Dickens si ale lui Jules Verne. Pe Mark Twain, de pilda, îl citi la sapte ani, lucru neobisnuit într-o tara unde aproape jumatate din adulti nu putea citi deloc pe vremea aceea.
La Feltre, sorbi toate cartile pe care le aveau. Mai important înca, îsi amintea practic tot ce citea. Era înzestrat cu o memorie uimitoare. Ca urmare, desi întrebarile provocatoare erau întâmpinate cu încruntare de sprâncene, Luciani avea când si când temeritatea sa le puna. Profesorii lui îl considerau silitor, dar "prea vioi".
     Verile, tânarul seminarist se întorcea acasa si, îmbracat în lunga lui sutana neagra, lucra la câmp. Când nu dadea ajutor la recoltat, putea fi gasit "reorganizând" biblioteca parintelui Filippo.
Trimestrele scolare mai erau din vreme în vreme înviorate de câte o vizita a tatalui sau. Primul gest facut de Giovanni la întoarcerea acasa, toamna, era o vizita la seminar; în continuare, îsi petrecea iarna facând propaganda pentru socialisti.

     De la Feltre, Luciani promova la seminarul superior de la Belluno.
Unul dintre contemporanii lui mi-a evocat regimul de la Belluno: Eram treziti la 5.30 dimineata. Fara nici o instalatie de încalzire, apa era adeseori de-a dreptul înghetata, imi pierdeam vocatia în fiecare dimineata, pret de câte cinci minute. Aveam treizeci de minute sa ne spalam si sa ne facem paturile.
Acolo l-am întâlnit pe Luciani, în septembrie 1929. Avea saisprezece ani. Era întotdeauna amabil, linistit, senin - numai sa nu fi spus ceva inexact, atunci era ca un resort.
Am învatat ca, de fata cu el, trebuia sa ai grija ce spui. La cea mai mica scrinteala, aveai de-a face cu el.
Printre cartile pe care le citi Luciani se numarau si unele scrise de Antonio Rosmini. Remarcabila prin absenta sa din biblioteca seminarului era Cele cinci rani ale Bisericii . In 1930 înca mai figura în Indexul Cartilor Interzise. Constient de-acum de furia pe care o provocase cartea, Luciani îsi procura în ascuns propriul exemplar. Acest text avea sa exercite o influenta profunda si durabila asupra vietii lui.
     Pentru profesorii lui Luciani, Codul greselilor , proclamat in 1864 de catre Pius al IX-lea, trebuia sa fie considerat în anii '30 drept adevar suprem. Tolerarea unei opinii ne-catolice în tarile unde catolicii formau majoritatea era de neconceput. Versiunea de fascism a lui Mussolini nu era singura predata în Italia în anii imediat precedenti celui de-al doilea razboi mondial. Greseala nu avea nici un drept. Exceptia parea sa apara atunci când cel care gresea era profesorul; atunci avea drepturi depline.
Orizontul lui Luciani, departe de a fi largit de catre profesorii lui, începea, în anumite privinte, sa se îngusteze. Din fericire, se afla sub alta influenta decât cea a profesorilor lui.
Un alt fost coleg de clasa de la Belluno si-a amintit: Citea dramaturgia lui Goldoni. Citea scriitorii francezi ai secolului nouasprezece. Si-a cumparat o culegere a scrierilor iezuitului francez din secolul saptesprezece, Pierre Couwase, si a citit-o din scoarta în scoarta.
Luciani fu atât de puternic influentat de scrierile lui Couwase, încât începu sa se gândeasca serios sa devina iezuit. Vazu cum unul, apoi un al doilea dintre prietenii lui apropiati mersera la rector, episcopul Giosue Cattarosi, si-i cerura permisiunea de a trece la ordinul Iezuit. In ambele cazuri, permisiunea fu acordata. Luciani se duse si el si ceru permisiunea. Episcopul cântari cererea, apoi raspunse: "Nu, trei înseamna deja prea mult. Sa faci bine sa ramâi aici".
     La 7 iulie 1935, la vârsta de douazeci si trei de ani, Luciani fu uns preot în San Pietro, Belluno. In ziua urmatoare, celebra prima lui mesa în satul natal. Numirea în postul de diacon din Forno di Canale îl încântase nespus.
Faptul ca aceasta era cea mai umila pozitie clericala din ierarhia clericala nu avea nici o importanta pentru el. Din congregatia formata din prieteni, rubedenii, preoti localnici si propria familie facea parte si mândrul, de-acum, Giovanni Luciani care, între timp, îsi gasise o slujba permanenta, ca sticlar-suflator, destul de aproape de casa, pe insula Murano de lânga Venetia.
     In 1937, Luciani fu numit vice-rector la fostul lui seminar din Belluno.
Daca ceea ce preda el acum diferea prea putin de ceea ce îi fusese lui predat de catre profesorii sai, maniera sa de predare era cu siguranta alta.
Reusi sa transforme subiectele teologice, de multe ori seci si anoste, în ceva plin de prospetime si demn de retinut.
Dupa patru ani, simti nevoia de a progresa. Dorea sa obtina un doctorat în teologie. Asta însemna sa se mute la Roma si sa studieze la Universitatea Gregoriana.
Superiorii lui de la Belluno voiau ca el sa continue sa predea acolo pe toata durata studiilor pentru doctorat.
Luciani era de acord, dar Universitatea Gregoriana insista pentru cel putin un an de frecventa obligatorie la Roma.
Dupa interventia lui Angelo Santin, directorul de la Belluno, si a parintelui Felice Capello, un renumit expert în drept canonic, care preda la Universitatea Gregoriana si, "întâmplator", era ruda cu Luciani, papa Pius al XII-lea însusi oferi o dispensa printr-o scrisoare semnata de cardinalul Maglione si datata 27 martie 1941. (Faptul ca cel de-al doilea razboi mondial era în plina desfasurare la acel moment nu transpare din corespondenta Vaticanului.)

     Luciani îsi alese pentru teza "Originea sufletului omenesc dupa Antonio Rosmini".
     Experientele sale din timpul razboiului fura un extraordinar amestec de sacru si profan, îsi perfectiona limba germana ascultând spovedaniile soldatilor celui de-al Treilea Reich.
Studie atent operele lui Rosmini sau acele parti ale lor care nu erau interzise. Mai târziu, când Luciani a devenit papa, s-a spus ca teza lui era "stralucita". Cel putin dupa parerea ziarului Vaticanului, L'Osservatore Romano - apreciere neexprimata în biografiile care precedasera conclavul. Nu este si parerea împartasita de profesorii de la Gregoriana. Unul dintre ei mi-a descris-o drept o "lucrare competenta". Un altul a spus, "Dupa mine, este lipsita de valoare. Dovedeste un conservatorism extrem si îi lipseste metoda de abordare."
Multi ar spune ca interesul si implicarea lui Luciani în operele lui Rosmini erau indicii clare ale gândirii lui liberale.
Albino Luciani cel din anii '40 era departe de a fi un liberal. Teza lui cauta sa-l infirme pe Rosmini punct cu punct. El îl ataca pe teologul din secolul nouasprezece pentru folosirea surselor de mâna a doua si a citarilor incorecte, pentru superficialitate, pentru "istetime ingenioasa". Este o încercare de desfiintare totala si o dovada clara de gândire conservatoare.
In vreme ce stabilea ca Rosmini îl citase incorect pe Toma d'Aquino, Albino Luciani parcurgea un drum delicat în activitatea de predare la Belluno. Le spuse studentilor lui sa nu intervina când vazura trupele germane încercuind grupuri ale rezistentei locale.
In sufletul lui, simpatiza cu rezistenta, dar era constient ca multi dintre viitorii preoti din clasa erau profascisti. Mai era constient si ca miscarea de rezistenta provoca represalii ale germanilor împotriva populatiei civile. Erau distruse case; barbatii erau luati si spânzurati de copaci.
In cea de-a doua parte a razboiului, oricum, seminarul lui Luciani deveni un rai pentru membrii rezistentei.
Descoperirea acestei stari de lucruri ar fi însemnat moarte sigura nu numai pentru luptatorii rezistentei, dar si pentru Luciani si colegii lui.
     In octombrie 1946 Luciani îsi sustinu teza, publicata ulterior în 4 aprilie 1950, si deveni doctor în teologie, magna cum laude.
In 1947, episcopul de Belluno, Girolamo Bortignon, îl facu pe Luciani pro-vicar general al diocezei si-i ceru sa organizeze apropiatul sinod si întâlnirea inter-diocezala dintre Feltre si Belluno.
Cresterea responsabilitatilor coincidea si cu largirea perspectivei. Desi tot incapabil de împacare cu "Originile sufletului" a lui Rosmini, Luciani începuse s a aprecieze si sa fie de acord cu vederile lui Rosmini asupra a ceea ce tulbura Biserica. Faptul ca aceleasi probleme înca mai existau dupa o suta de ani facea înca si mai pertinenti factorii izolarii sociale, lipsa de instructie a clerului, dezbinarea episcopilor, nesanatoasa întrepatrundere a puterii bisericii cu cea a statului si, mai ales, preocuparea bisericii pentru bogatie. In 1949, Luciani fu facut responsabil cu pregatirea catehizarii pentru Congresul Euharistic care urma sa aiba loc în acel an la Belluno. Acest fapt, plus propria lui experienta de predare, îi dadura îndemnul primei încercari ca autor, cu o carticica încorporându-i vederile, intitulata Catechsi in Briciole (Farâmituri de Catehism).
Orele de catehism: probabil ca sunt cele mai timpurii amintiri ale celor mai multi catolici adulti. Multi teologi le vor scoate din discutie, dar exact acesta este stadiul cresterii la care se refera iezuitii când vorbesc despre "câstigarea unui copil pentru toata viata".
Albino Luciani a fost unul dintre cei mai buni profesori ai acestei materii de studiu pe care i-a avut biserica în acest secol. Avea simplitatea de gândire la care ajung numai cei extrem de inteligenti si, alaturi de ea, o autentica, profunda umilinta.
     Prin 1958, Don Albino, dupa cum îi spuneau toti, ducea o viata asezata. Mama si tatal îi murisera amândoi, îi facea vizite frecvente fratelui sau, Edoardo, acum casatorit si locuind în casa parinteasca, si sorei sale, Antonia, maritata si ea, care locuia în Trento. Ca vicar general în Belluno, avea de lucru mai mult decât destul pentru a fi ocupat. Pentru timpul liber, erau cartile. Era putin interesat de mâncare, acceptând orice i se punea dinainte. Principala lui forma de exercitiu fizic era mersul pe bicicleta prin dioceza si ascensiunile pe care le facea în muntii din apropiere.
Acest omulet linistit reusea, aparent fara sa-si propuna, sa exercite o influenta extraordinara si durabila asupra oamenilor. Vorbind cu cei care l-au cunoscut, am putut vedea iar si iar, o remarcabila schimbare petrecându-se în cei care-si aminteau de Albino Luciani. Chipurile li se îmblânzeau, efectiv relaxate. Zâmbeau. Zâmbeau mult amintindu-si de el. Deveneau sub ochii mei mai prietenosi. El atingea în mod clar ceva foarte profund în ei. Catolicii ar numi acest ceva suflet. In mod fericit, fara sa-si dea seama, Albino Luciani a lasat o mostenire unica în urma-i în drumurile sale pe bicicleta prin Belluno.

     La Vatican era un nou papa, Ioan al XXIII-lea, un om nascut în apropiere, în Bergamo, locul de nastere si al celui de la care îsi primise Albino numele de botez. Ioan era ocupat cu numirile episcopale. Urbani la Venetia, pentru a-i ocupa propriul post, Carraro la Verona. In Vittorio Veneto era vacant un post de episcop. Papa îi ceru episcopului Bortignon un nume. Raspunsul îl facu sa zâmbeasca: "Il stiu. Il stiu. Are sa-mi convina."
Luciani, cu acea umilinta dezarmanta pe care atât de multi aveau sa nu o poata întelege deloc mai târziu, declara dupa numirea sa ca episcop în Vittorio Veneto: "Pai, am calatorit de câteva ori cu trenul împreuna, dar a vorbit aproape numai el. Eu am vorbit atât de putin încât nu avea cum sa ma cunoasca."
     In 1958, la patruzeci si sase de ani, Luciani fu uns episcop de catre papa Ioan în bazilica San Pietro la doua zile dupa Craciun. Papa era deplin constient de activitatea pastorala a tânarului ce se tragea din nord si îl pretuia cu multa caldura. Prima data când comunitatea din Vittorio Veneto se strânse pentru a -si asculta noul episcop, el dezvolta tema urmatoare: Cu mine, Domnul foloseste iarasi vechiul sau sistem, îi ia pe cei marunti din noroiul strazii. Ii ia pe cei de la câmpuri. Pe altii îi ia de la plasele lor de pescuit, de la tarmul marii sau de pe malul lacurilor, si-i face apostoli. Este vechiul sau sistem.
De îndata ce am fost hirotonit preot, am început a primi de la superiorii mei sarcini de responsabilitate si am înteles ca este dat omului sa aiba autoritate. Este ca o minge umflata. Daca te uiti la copiii care se joaca pe iarba din fata acestei catedrale, când mingea le este sparta, ei nici macar nu se ostenesc sa o priveasca. Poate sta linistita într-un colt. Dar când este umflata, copiii sar de pretutindeni si fiecare crede ca are dreptul sa o izbeasca cu piciorul. Asta se întâmpla cu oamenii când se ridica. Prin urmare, nu fiti pizmuitori.
Mai târziu vorbi celor 400 de preoti care acum raspundeau înaintea lui. Unii dintre ei îi oferisera daruri, mâncare, bani. I-a refuzat. Când fura cu totii adunati, încerca sa le explice motivul: "Am venit fara sa am macar cinci lire. Vreau sa traiesc fara sa am macar cinci lire."
Continua: Dragii mei preoti. Dragii mei credinciosi. As fi un episcop foarte nefericit daca nu v-as iubi. Va asigur ca va iubesc si ca vreau sa fiu în slujba voastra si sa va pun la dispozitie toata modesta mea energie, putinul pe care-l am si putinul care sunt.
Avea putinta de a alege sa traiasca într-un apartament luxos în oras sau sa duca o viata si mai spartana, în Castelul San Martino. Alese castelul.
Pentru multi episcopi, viata pe care acestia o duc este retrasa. Intre ei si turma lor se casca automat o prapastie acceptata de ambele parti. Episcopul este o figura fugara, vazuta numai la ocazii speciale.
Albino Luciani îsi asuma altfel rolul în Vittorio Veneto. Se purta îmbracat ca un simplu preot si propovaduia Evanghelia enoriasilor sai. Cu preotii lui practica o forma de democratie care la acea vreme era extrem de rara în sânul bisericii. Consiliul sau presbiterial, spre exemplu, fu în totalitate ales fara vreo numire din partea episcopului.
Când acelasi consiliu recomanda închiderea unui mic seminar, în ciuda faptului ca el nu era de acord cu decizia, se duse pe la toate parohiile sale si discuta problema pe îndelete cu toti preotii parohi. De îndata ce îi fu clar ca majoritatea lor erau pentru închiderea seminarului, o autoriza.
Elevii fura trimisi, conform instructiunilor acestui fost seminarist, la scoli de stat. Mai târziu, declara public ca opinia majoritatii fusese corecta, iar a lui nu.
     Nici un preot nu trebui vreodata sa-i fixeze audienta pentru a-si vedea episcopul. Daca venea vreunul, era primit. Unii considerau democratia lui ca fiind slabiciune. Altii îl priveau diferit si-l comparau cu omul care-l facuse pe el episcop. Era ca si cum ai fi avut propriul tau papa. Era ca si cum papa Roncalli [loan al XXIII-lea] s-ar fi aflat aici, în aceasta dioceza, si ar fi lucrat alaturi de noi. La masa lui se aflau de obicei doi sau trei preoti. Pur si simplu nu se putea opri sa se daruiasca. Fara sa anunte, îi vizita pe cei bolnavi sau pe cei handicapati. Cei din spitale nu stiau niciodata când sosea. Se arata pe neasteptate pe bicicleta sau în masina lui cea veche, lasându-si secretarul afara, sa citeasca, în vreme ce el umbla prin saloane. Apoi, la fel de neasteptat, se arata într-unul dintre satele de munte, pentru a discuta o anumit a problema cu preotul local.
     In cea de-a doua saptamâna a lui ianuarie 1959, la mai putin de trei saptamâni dupa ce-l hirotonise episcop pe Luciani, papa Ioan discuta despre situatia internationala cu sub-secretarul sau de stat, cardinalul Domenico Tardini.
Vorbira despre implicatiile celor facute de un tânar pe nume Fidel Castro regimului lui Batista, din Cuba; despre faptul ca Franta avea un nou presedinte, generalul Charles de Gaulle; despre demonstratia de tehnologie avansata a rusilor, care trimisesera o noua racheta pe o orbita circumlunara. Discutara despre revolta din Algeria, despre saracia înspaimântatoare din multe tari latino-americane, despre fata în schimbare a Africii, cu câte o noua natiune parând sa apara în fiecare saptamâna.
Lui Ioan i se parea ca Biserica Romano-Catolica reusea sa tina pasul cu problemele mijlocului de secol douazeci. Era un moment istoric crucial, în care o parte importanta a lumii se întorcea catre lucrurile materiale, abatându-si atentia de la cele spirituale.
Spre deosebire de multi din Vatican, papa considera ca reforma, ca si actele de caritate, trebuiau sa înceapa acasa. Brusc, lui Ioan îi veni o idee. Mai târziu avea sa spuna ca a fost inspirat de Sfântul Duh. De oriunde va fi venit, era o idee excelenta: "Un Conciliu".
     Asa a aparut ideea celui de-Al Doilea Conciliu Ecumenic al Vaticanului.
Primul, din 1870, avusese ca rezultat faptul ca daduse Bisericii un papa infailibil. Efectele celui de-al doilea, multi ani dupa încheierea lui, înca se mai reverbereaza prin lume.
In 11 octombrie 1962, 2381 de episcopi se strânsera la Roma pentru ceremonia de deschidere a acestui Al Doilea Conciliu al Vaticanului.
Printre ei se numara si Albino Luciani. Pe masura ce lucrarile conciliului înaintau, Luciani îsi facea prietenii care aveau sa dureze pentru tot restul vietii lui. Luciani experimenta, de asemenea, pe parcursul lucrarilor conciliului, "propriul lui drum spre Damasc". Anume declaratia Conciliului, Despre libertatea religioasa.
Altii fura mai putin impresionati de noul mod de a privi o veche problema. Oameni precum cardinalul Alfredo Ottaviani, care controla Sfântul Oficiu, nu numai ca erau hotarâti sa distruga conceptul de toleranta care era implicit în Despre libertatea religioasa, dar mai întreprindeau si o îndârjita actiune de ariergarda împotriva a tot ce avea iz de ceea ce Pius al X-lea, la începutul secolului, numise "modernism". Era generatia celor care-l învatasera pe Luciani la seminarul din Belluno ca „libertatea" religioasa le era îngradita romano-catolicilor. „Greseala nu are nici un drept." Luciani predase si el, la rândul sau, aceeasi doctrina îngrozitoare.
Acum, la cel de-Al Doilea Conciliu al Vaticanului, asculta cu uimire crescânda cum episcop dupa episcop puneau în discutie conceptul.
Când Luciani puse în balanta argumentele pro si contra, era trecut de vârsta de cincizeci de ani. Reactia lui fu tipica pentru acest muntean prudent. Discuta chestiunea cu ceilalti, se retrase pentru a chibzui, ajunse la concluzia ca "greseala" fuseese în conceptul pe care-l predase.
La fel de caracteristica pentru Luciani fu si publicarea ulterioara a unui articol prin care lamurea cum si de ce îsi schimbase convingerile. Articolul începea cu o recomandare pentru cititori: Daca treci printr-o greseala, decât s-o smulgi din radacini sau s-o culci la pamânt, vezi, mai bine, daca nu o poti plivi cu rabdare, pentru a permite luminii sa-si reverse stralucirea peste sâmburele de bunatate si de adevar care de obicei nu lipseste nici chiar din opiniile gresite.
Alte aspecte ale diferitelor dezbateri îi creara mai putine dificultati.