Bugeac - Partea II de A. Savin publicat la 09.06.2012
Bugeac - Partea II
     GEOPOLITICA PUSTEI GETICE IN ANTICHITATE SI EVUL MEDIU
Grecii antici au sesizat foarte bine importanta geopolitica si economica a regiunii si au fondat în zona cîteva colonii si emporii (factorii comerciale), printre care cele mai importante erau Tyras la varsarea Nistrului si Olbia la varsarea Bugului.
Din porturile regiunii plecau spre megapolisul de pe malurile Bosforului, în Levant si Italia corabii încarcate cu cereale, sare, peste sarat si afumat, lîna, ceara, miere, blanuri de animale pretioase, fructe uscate, vinuri, postavuri, tesaturi si lemn de constructie. Inapoi – cu diferite produse mestesugaresti, precum: obiecte din metale si pietre pretioase, postavuri si tesaturi de lux, dar si vinuri de Grecia, Cipru si Italia, mirodenii si alte produse destinate celor bogati (tarabostes si pileates). Cît despe celelalte paturi sociale (se are în vedere în primul rînd taranii, comates – n. a.), gospodaria naturala pe care o duceau îi facea sa depinda prea putin de piata. Stepa Bugeacului prezinta un coridor îngust încadrat la nord de codrii podisului cu acelasi nume, iar la sud – de Dunare si Marea Neagra. Prin acesta se deschidea o iesire larga spre Cîmpia Baraganului, iar prin trecatorile carpatine – spre sesul Panoniei si trecatorile alpine spre Italia si tinta multrîvnita a tuturor cuceritorilor timpului - Roma.

     In locul numit „Portile de Fier”, Dunarea este „gîtuita” de stînci si putea fi trecuta relativ usor de catre cavaleria nomada. De aici, la fel ca si prin vadurile de pe cursul inferior la fluviului, se deschidea un spatiu operational spre cea de-a doua Roma – Constantinopolul.
Stapînind gurile Dunarii, oricine putea sa tina sub control comertul dintre Orient si „Pax Romana” („Lumea Romana”).
     Axa Dunarii prezenta o cale de acces sigura în inima Europei. O flota fluviala de plute sau din barci cioplite din trunchiuri nu necesita prea mari cunostinte în ale constructiei navale ori a navigatiei. Cu atît mai mult, chiar valea însasi a Dunarii putea fi strabatuta de la Est la Vest si îndarat de cavaleria nomada.
Dupa cum am mai mentionat, din cauza conditiilor natural-climatice care semanau mai degraba cu cele ale deserturilor din Asia Centrala, contemporanii au numit regiunea de stepa din sudul Basarabiei – „Pusta Getica”, dupa numele locuitorilor autohtoni.

     Aceste conditii vitrege favorizau invadatorii nomazi obisnuiti cu lipsa de apa si un tain cît se poate de auster.
Traditia istorica si datele arheologice confirma faptul ca Pusta Getica a facut parte din statul dac al lui Burebista care si-a extins hotarele pîna la Bugul de Sud în cursul sau de mijloc si de jos.
     Vechile polisuri eline erau prea farîmitate din punct de vedere politic si prea slabe sub aspect militar pentru a detine controlul deplin asupra regiunilor care le interesau.
Grecii preferau sa întemeieze pe litoral (în zona golfurilor si a limanurilor protejate de furtuni) puncte de sprijin în forma de colonii si emporii.
Constienti fiind de slabiciunea lor militara, grecii cautau protectia din partea regilor barbari (în cazul nostru – daco-geti).
Darius I, fiul lui Histaspus, regele persilor, a încercat sa atace triburile scitilor dusmanoase imperiului sau care populau stepele din bazinul de nord al Marii Negre. El a trecut Dunarea si s-a afundat în Pusta Getica. Conditiile climatice, lipsa de apa potabila si atitudinea dusmanoasa a bastinasilor, l-au fortat pe regele persan sa faca cale întoarsa dupa ce a ajuns dincolo de Nipru si chiar Don.
     O politica expansionista articulata în zona a început sa fie promovata abia dupa formarea Regatului Macedonean si, mai ales, de catre Alexandru Macedon si diadohii sai.
Marele împarat macedonean întelegea prea bine importanta geostrategica a regiunii, dar, din lipsa de timp (dupa cum se stie el a murit în floarea vîrstei) asa si nu a mai dovedit sa-si duca la bun sfîrsit planurile expansioniste în aceasta zona.
La imperiul sau au fost anexate doar teritoriile aflate la sud de Dunare si gurile acesteia.
Singura sa expeditie la nord de Dunare a avut loc cu mult mai spre vest (în regiune Olteniei de astazi) si a fost îndreptata împotriva getilor din regiune care au acordat ajutor confratilor lor de la sud fluviu (tracilor tribali) care s-au ridicat împotriva macedonenilor – n. a.).
Ca Alexandru a avut, totusi, intentia sa supuna si spatiul nord-pontic se vadeste în actiunile diadohilor sai.
Astfel, în timp ce marele Alexandru se lupta în Asia împotriva persilor lui Dariu al II-lea, guvernatorul Traciei Pontice, Zopyrion, a întreprins o expeditie împotriva Olbiei (colonie greaca de la gurile Bugului de Sud, numit de catre greci Hyspanis n. a.), tranzitînd Pusta Getica (Bugeacul). La reîntoarcere, atunci cînd macedonenii se pregateau sa treaca peste Dunare, ei au fost atacati de catre geti. Zopyrion cade pe cîmpul de lupta, iar armata sa este nimicita.
     Urmatoarele tentative (aa. 300, 299 si 292 î. lui Hr.) au fost întreprinse de catre diadohul Lisimah, dar ea a fost nereusita. Geto-dacii au impus inamicului tactica unui razboi de partizani si a „pamîntului pîrjolit” si nu le-au lasat nici o sansa invadatorilor. Dupa doua campanii nereusite, însusi Lysimach a cazut prizonier în mîinile getilor regelui Dromihetes. Acesta l-a iertat pe diadohul macedonean si chiar, dupa cum afirma Pausanius, si-a dat fiica în casatorie dupa Lisimah. Acest mariaj a fost unul politic, caci regele „barbarilor” îsi dadea prea bine seama ca macedonenii niciodata nu-i vor ierta executarea lui Lysimah. Or, „cei mai viteji si mai drepti dintre traci” (calificare data getilor de catre Herodot – n. a.) nu ar fi putut face fata unei confruntari cu întreg imperiul mondial creat de Alexandru.
     Marele rege al Daciei Burebista a unit într-un singur stat toate triburile geto-dacice de la nord de Dunare în scopul de a contracara pericolul care venea din partea Imperiului roman. Renumita colonie greaca Olbia, care a încercat sa se opuna lui Burebista, a fost luata cu asalt si arsa, dupa care nu si-a mai revenit vreodata.
Cucerirea Daciei de catre Traian a avut mai degraba o tenta geopolitica, în pofida afirmatiilor unor cercetatori, precum ca romanii ar fi fost atrasi de bogatiile si resursele naturale ale acestui teritoriu.
Desigur, acest factor nu poate fi negat, dar nu el a fost principalul.
     Cel mai mare pericol pentru Imperiul Roman îl reprezentau triburile germanice care mai bine de un secol asaltau limesul roman de pe Rin.
In septembrie anul 9 dupa Hr., acestora le-a reusit performanta de a zdrobi în padurea Teutoburg trupele romane conduse de Varus. Dupa aceasta, imperiul a renuntat pentru totdeauna la ambitiile de a anexa teritoriile din dreapta Rinului si a trecut la o aparare strategica pe întreaga linie de confruntare.
Prezenta militara romana la nord de Dunare ar fi servit în calitate de factor de descurajare pentru germani carora în orice moment li se putea aplica o lovitura în spate. Flotilele fluviale romane ar fi putut ajunge pîna în inima Germaniei la izvoarele Dunarii, însotind si asigurînd aprovizionarea legiunilor romane.
Primul care a înteles acest lucru a fost împaratul Domitianus, ultimul împarat din dinastia Flavius. Orice atitudine am avea fata de persoana lui, nu-i putem nega marele talent militar si calitatile de strateg. In orice caz, bataliile conduse de el personal au fost cîstigate de romani.
Pacea înjositoare încheiata de el cu Decebal a fost numai una provizorie. Ambele parti întelegeau acest lucru, precum si faptul ca romanii nici nu au avut de gînd sa o respecte. Ea nu a fost decît un ragaz de care au avut nevoie în egala masura ambele parti beligerante.
     Importanta geostrategica a regiunii Bugeacului s-a impus cu o pregnanta deosebita în timpul primului razboi daco-roman dintre Traian si Decebal.
Regele dacilor, încheind o alianta cu sarmatii, a hotarît sa atace inamicul pe propriul lui teritoriu pentru a rupe caile de aprovizionare a legiunilor romane aflate la nord de Dunare.
In acest scop el a trecut prin vadurile Dunarii armatele daco-sarmate concentrate în stepa Bugeacului - în provincia Moesia.
Numai rapiditatea reactiei de care a dat dovada împaratul Traian i-a salvat pe romani de la o catastrofa în fata carora ar fi palit cele suferite de catre Varus la Teutoburg si de Fuscus la Tapae. Legiunile romane, savîrsind un mars fortat, au izbutit sa revina pe malul drept al Dunarii cu mult înainte ca aliatii daco-sarmati sa ajunga la podul de la Portile de Fier si sa le rupa de spatele frontului.
In batalia de la Adamclisi din anul 102 d. Hr., au fost spulberate sperantele dacilor de a mai redresa situatia.
Infanteria lui Decebal si catafractii sarmati au fost înfrînti. Romanii au tras învatamintele cuvenite din acest episod si si-au pastrat prezenta lor militara în regiune si dupa încetarea ostilitatilor.
Cetatea-port Tiras a devenit o importanta baza operationala a armatei si flotei romane în bazinul de nord-est al Marii Negre. Pentru a o proteja de invaziile dacilor liberi si ale altor neamuri, au fost ridicate liniile de aparare intrate în istorie cu numele de „Valurile lui Traian” (valul de nord reprezinta, de fapt, si hotarul geografic al Bugeacului).

     Bugeacul a fost încorporat în cadrul Imperiului Roman ca o parte a provinciei Moesia Inferior.
Fara aceasta fîsie îngusta de litoral Roma nu-si putea asigura controlul efectiv asupra gurilor Dunarii si a Marii Negre în calitate de „Mare Nostrum” (un fel de „lac” sau „Mare interioara” a Imperiului – n. a).
Cucerirea teritoriilor de la nord de Dunare si-a atins scopul în pofida uriaselor cheltuieli si eforturi legate de edificarea unor limesuri terestre.
Incursiunile triburilor germanice practic au încetat pentru o perioada de aproape o suta douazeci de ani.
Tentativele dacilor liberi si ai aliatilor lor nomazi de a respinge legiunile romane la sud de Dunare s-au soldat cu esec.
Retragerea romana a avut loc în anul 271 si a fost facuta din initiativa autoritatilor romane mai mult din cauza unor factori de ordin intern.
Imperiul se afla într-o acuta criza economica, sociala si spirituala.
Fiscalitatea excesiva provocata de umflarea exagerata a aparatului birocratic si a cheltuielilor militare; societatea sfîsiata de contradictii crîncene dintre nobiles pe de o parte, robi si coloni – pe de alta parte; rascoalele interminabile ale popoarelor cucerite; o cetatenie romana care demult nu mai oferea nici un fel de privilegii sau garantii sociale; prigonirea crestinismului – singura religie în stare sa mai salveze imperiul - iata numai cîtiva dintre factorii care au grabit prabusirea Imperiului Roman.
Armata romana si mai ales elita ei, garzile pretoriene, a fost corupta de numerosii pretendenti la purpura imperiala si intervenea din ce în ce mai frecvent în lupta politica.
Loviturile de palat devin un fenomen cotidian în viata politica a Imperiului. Imparatii sînt detronati cu o iuteala caleidoscopica. Numai putini dintre ei au murit de moartea lor si nu de spadele pretorienilor sau de otrava eunucilor.
In legiuni tot mai frecvent sînt recrutati barbarii. Pe legionarii de provenienta barbara îi intereseaza numai marirea soldei si nu apararea Patriei care, de fapt, nici nu era patria lor.
Din armata Imperiului Roman care în anul 451 îl zdrobeste pe Attila pe Cîmpiile Catalaune, era roman, probabil, numai comandantul ei - Aetius (supranumit „ultimul dintre marii romani”).
Eclectismul religios nemaipomenit de pestrit si prigonirea crestinismului, singura religie în stare sa dea o noua viata Imperiului, au dus la degradarea totala a moravurilor, familiei si traditiilor.
Este interesant de remarcat ca din acest punct de vedere Imperiul Roman se asemana ca doua picaturi de apa cu societatea contemporana corupta si otravita de ideologia liberalismului. Divorturile, libertinismul sexual, homosexualismul, ateismul abia deghizat sub masca habotniciei, scaderea natalitatii si îmbatrînirea populatiei, xenofobia din partea barbarilor federati (citeste: migrantilor) fata de tara adoptiva etc. erau fenomene cotidiene ale Imperiului Roman în perioada sa tîrzie.
Citind paginile presei contemporane, privind TV si ascultînd posturile de radio, se creeaza impresia de „deja vue”.
Or, cele descrise în cartea lui Gaius Suetonius Tranquilus, „Vietile celor douasprezece cezari” corespund întru totul celor ce se petrec în prezent de parca scriitorul roman ar fi un contemporan de-al nostru.
De fapt, aceasta tema ar putea fi obiectul de studiu pentru o cercetare aparte si mai amanuntita.
     INTERESELE GEOPOLITICE ALE BIZANTULUI
In perioada Marii Migratiuni a Popoarelor (sec. III-XIII), multe din orasele situate pe cursul inferior al Dunarii au disparut sa au ajuns în delasare. Aceasta nu înseamna ca regiunea si-a pierdut, fie si temporar, însemnatatea geostrategica.
     In mentinerea pozitiilor sale la gurile Dunarii si Nistrului era interesat, în primul rînd, Imperiul Roman de Rasarit sau Romania cum îl numeau locuitorii lui si popoarele migratoare (numit de savantii istorici Imperiul Bizantin).
El a fost succesorul de drept al Imperiului Roman, partea sa rasariteana devenind un imperiu aparte care în mai putin de trei secole s-a grecizat.
Dupa surprinzatorul succes al arabilor în timpul domniei împaratului Iraclie, Constantinopolul abandoneaza „megali ideea” lui Iustinian de a restabili Imperiul în hotarele lui Constantin cel Mare.
Dupa pierderea Africii de Nord si a Asiei Anterioare, Imperiul Bizantin îsi axeaza interesele strategice în triada alcatuita din peninsula Balcanica, Italia de Sud si Asia Mica.
Hotarele naturale alcatuite din munti, mari si fluvii late îi asigura apararea de invaziile nomazilor , iar puternica sa flota militara maritima înarmata cu „focul grecesc” - securitatea comunicatiilor maritime care erau vitale pentru Imperiu.

     Marea Neagra si Mediterana de Est devin „zona intereselor deosebite” (daca am folosi slang-ul politic american) ale Constantinopolului.
In afara de aceasta, trebuie sa ne amintim ca pîna în secolul XV, cînd au fost create caravelele si galiotele care nu mai aveau nevoie de vîslasi si se puteau aventura în calatorii transmaritime si oceanice, navigatia era preponderent una de cabotaj, adica de-a lungul tarmurilor.
In asemenea conditii existenta unor puncte de sprijin fortificate si emporii comerciale de-a lungul tarmurilor si în estuarele marilor rîuri era absolut indispensabila.
     In spatiul geografic cuprins între rîurile Prut si Nistru, asemenea puncte de sprijin pentru bizantini au fost Asprocastro (Cetatea Alba) si Licostomo (Chilia de pe malul drept al bratului Sulina – azi Chilia Veche sau Vîlcovul de azi de la gurile aceluiasi brat).

     Ele faceau legatura dintre teritoriul de baza al Imperiului si coloniile sale din Crimeea de Sud. Asprocastron, în afara de aceasta, controla una dintre caile de acces ale barbarilor scandinavi în Pontul Euxin (denumirea data de catre grecii antici Marii Negre – n. a.).
Varegii (denumirea slava a vikingilor) se coborau în jos pe rîurile Nipru si Nistru pentru a face comert cu metropola de pe malurile Bosforului sau pentru a jefui – dupa situatie.
     Controlul asupra gurilor Dunarii era pentru bizantini într-atît de importanta, încît ei au pastrat thema Paradunavon (Dobrogea de astazi) chiar si atunci cînd bulgarii cucerisera, deja, regiunile situate mai la sud.
De regiunea studiata este legat un episod extraordinar de interesant din istoria razboaielor bulgaro-bizantine.
Dupa numarul celor implicati si suspansul actiunii, operatia flotei bizantine devanseaza operatiunile similare din zilele de astazi (evacuarea de catre aviatia si comandourile israeliene a falasilor -iudeii etiopieni- de pe malurile lacului Tan s. a.).
In anul 811, armatele bulgarilor de sub conducerea hanului Krum au luat cu asalt bogatul oras Adrianopol (astazi – Edirne).
Populatia ramasa în viata din acest oras a fost stramutata cu forta de catre cuceritori la gurile Dunarii pentru a valorifica pamînturile din preajma
. Istoricii cred ca ar fi fost vorba de Cîmpia Baraganului si stepa Bugeacului.
Dupa 26 de ani (!), în anul 837, flota bizantina, învingînd rezistenta garnizoanelor inamice, a reusit sa-i elibereze din captivitatea bulgara pe cele cîteva zeci de mii colonisti fara voie si pe copiii lor nascuti în captivitate.
Aceasta aventura ne demonstreaza ca nomazii cuceritori niciodata nu au putut stapîni efectiv aceste teritorii din cauza lipsei unei flote militare.
     Anticipînd evenimentele, vom mentiona ca turcii nu ar fi reusit sa cucereasca Constantinopolul daca nu si-ar fi construit o flota puternica care a închis etans cercul blocadei.
Ultima data romeii (autodenumirea pe care si-au dat-o grecii bizantini pentru a-si sublinia dreptul lor la mostenirea romana – n. a.) au revenit în forta la gurile Dunarii în anul 1018 dupa distrugerea Taratului Bulgar de catre bazileul Vasilie II Bulgaroctonul („omorîtorul de bulgari”).
Rascoala populatiei vlahe la care s-a alaturat cea bulgara (slavizata deja) din anul 1185 de sub conducerea fratilor români Petru si Asan duce la crearea unui tarat vlaho-bulgar numit de cruciati Vlahia care pune capat dominatiei bizantine la gurile Dunarii.
Locul bizantinilor în orasele Bugeacului este preluat de catre negustorii genovezi care pun stapînire pe Cetatea Alba. In acest rastimp, portul poarta denumirea de Moncastro (genovezii) sau Asprokastron (bizantinii).
     RUSIA KIEVEANA îN LUPTA PENTRU IESIREA LA MAREA NEAGRA
Slavii de Rasarit au populat teritoriul cuprins între lacul Ilmen, rîul Oka si cursul mijlociu al Niprului.
Aceasta ramura, din punct de vedere geopolitic, a fost defavorizata prin faptul ca nu a avut iesire la marile calde.
Calea spre Marea Baltica i-a fost îngradita de popoarele baltice fino-ugrice, iar spre Marea Neagra – de semintiile nomade de stepa.
Acest handicap a dictat politica externa a formatiunilor statale ale vechilor rusi: Rusia Kieveana si cnezatele care au luat nastere pe ruinele acesteia.
     Formarea Rusiei Kievene este legata de asa zisa „teorie normana”. Slavii rasariteni erau divizati în mai multe federatii de triburi care se razboiau între ele.
Printre aceste triburi se deosebeau slavii ilmenieni cu centrul în Marele Novgorod. Acestia erau singurii dintre slavii de Rasarit care, daca putem sa spunem asa, aveau „stofa” de negustori.

     Novgorodul era un important centru comercial si mestesugaresc situat pe renumita cale fluviala „de la varegi la greci”.
Pentru ei, în calitatea lor de negustori, instaurarea unei stabilitati politice în regiune era de o importanta deosebita.
     In secolul IX, pe harta Europei mai apare înca un mare stat feudal timpuriu – Rusia Kieveana.
Unii cercetatori, bazîndu-se pe cele expuse în letopisetul „Povestea anilor de demult” („Povesti vremennîh let”), sustin ca acest stat a fost fondat de catre konungii (cnejii) varegi si ca politonimul de Rusia provine de la denumirea unei regiuni omonime din Suedia.
Varegii suedezi, la fel ca si confratii lor norvegieni si danezi vikingii sau normanii), îmbinau reusit comertul cu expeditiile pirateresti. Drakkarele lor putea naviga atît pe mari (scandinavii cunosteau compasul), cît si pe fluvii.
Supunînd slavii rasariteni, varegii nu au încetat campaniile lor de jaf. Konungii (cnejii) Ingwar (Igor) si Helg (Oleg) au asediat Tarigradul (denumirea slava a Constantinopolului care în traducere ar însemna „Regele oraselor” – n. a.), dar fara succes. Focul grecesc le-a ars flotilele de lemn.
     Invingatorul hazarilor, Sveneld (Sveatoslav), a pus la cale o adevarata mutatie geopolitica, planuind mutarea centrului de greutate a imperiului sau de la Kiev la Pereiaslavet pe Dunare.
Fara sa aiba habar de geopolitica, Sveatoslav, cu toate acestea, a formulat destul de corect din punct de vedere al acestei stiinte moderne scopurile sale: „Nu-mi este drag Kievul, ci vreau sa traiesc în Pereiaslavetul de pe Dunare, deoarece aici va fi centrul tuturor pamînturilor mele...” („Ne liubo mi esti v Kieve, hociu jiti v Pereiaslavte v Dunai, iako to esti sereda zemli moiei...”). http://www.vavivov.com/art.php?id=685
Cneazul kievean a vrut sa-si stramute capitala în acest orasel situat pe cursul inferior al Dunarii, adica nu departe de regiunea care ne intereseaza.
     Dupa cum vedem, Bugeacul urma sa devina placa turnanta a imperiului sau.
Ultima sa batalie, Sveatoslav a dat-o în anul 971 împotriva bazileului Ioan I Tzimiskes la Durostor (astazi Silistra).
Toti istoricii se unesc în parerea ca Sveatoslav ar fi trebuit mai întîi sa-si întareasca pozitiile în interfluviul Pruto-Nistrean (pentru a-si asigura spatele frontului) si mai apoi sa înainteze în adîncul peninsulei Balcanice.
Acest fapt demonstreaza ca nici nu poate fi vorba de o prezenta stabila a slavilor de Rasarit în Bugeac.
Greseala lui Sveatoslav a fost reparata de Alexandru I în anul 1812 (anexarea Moldovei pruto-nistrene), Nicolai I – în anul 1829 (delta Dunarii) si Stalin - în anul 1947 (insula Serpilor).
     Pentru vechii rusi, calea de pe Nistru era cu mult mai sigura si mai scurta decît cea de pe Nipru.
Izvoarele Nistrului se gasesc în Carpatii Impaduriti care faceau parte din pamînturile administrate de semintia cnejilor din Kiev. In afara de aceasta, Nistrul nu cunoaste asemenea praguri (unde mai tîrziu a aparut Sicea Zaporojeana), precum Niprul, unde se puteau lesne organiza ambuscade.
Anume acolo a si fost omorît Sveatoslav de catre pecenegii cumparati de bizantini.
Asprokastron (Cetatea Alba) se afla cu mult mai aproape de Constantinopol si decît enclava Tmutarakan de pe peninsula Taman din zona strîmtorii Kerci pe care a stapînit-o un timp Rusia Kieveana.
In afara de aceasta, navigatia pe Marea Neagra a fost (si a ramas în continuare) una de cabotaj.
     Dupa farîmitarea Rusiei Kievene în cnezate de udel, cnejii din Halici si Volînia au încercat sa-si impuna dominatia în regiune, însa fara succes. Ei au izbutit, doar, sa atinga gurile Dunarii în timpul campaniilor lor care purtau un caracter de incursiuni ocazionale, dar nu si sa-si instaureze puterea în aceasta regiune.
http://www.mdn.md/print.php?id=5015&lang=ro