Bugeac - Partea III de A. Savin publicat la 09.06.2012
Bugeac - Partea III
     EVOLUTIA STRUCTURII ETNICE A BUGEACULUI PINA LA ANEXAREA BASARABIEI DE CATRE RUSIA
In prezent Bugeacul înfatiseaza, din punct de vedere etnic, un tablou extrem de pestrit, dar „polietnismul” este unul creat în mod artificial, adica el reprezinta o urmare a unei politici de stat orientate spre diversificarea etnica a populatiei pe seama bastinasilor români, mai ales, în perioada ocupatiei ruso-sovietice si ucrainesti „samostiinice”.
Pe parcursul secolelor anterioare anului 1812, în regiune, alaturi de românii autohtoni, conlocuiau reprezentantii mai multor grupuri etnice.
Numarul lor, însa, niciodata nu l-a depasit pe cel al bastinasilor.
Geto-dacii au constituit cea mai veche populatie atestata documentar.
„Parintele” geografiei Strabo a scris despre ei ca despre autohtonii acestei regiuni. Getii faceau parte din ramura de miaza-noapte a tracilor care populau aproape întreaga peninsula Balcanica.
Pîna în ziua de astazi în literatura de specialitate se poarta discutii privitor la identitatea daco-getilor. Chiar daca aceste doua etnonime defineau doua popoare diferite, acestea, totusi, erau înrudite îndestul de aproape pentru a fi identificate de catre unii autori ca unul singur.
Pe litoral, în coloniile si emporiile comerciale, locuiau grecii care, de altfel, se straduiau sa întretina relatii pasnice cu razboinicii bastinasi. Intre daco-geti si colonistii greci se facea un comert intens reciproc avantajos.
     In perioada elina si elenistica a antichitatii pontice, stepele Bugeacului i-au atras pe nomazii sciti care faceau parte din familia de limbi iraniana.
Ei au fost urmati de rudele lor sarmate care au intrat în contact (nu prea pasnic, de altfel) cu „Pax Romana”.
Timp de cîtreva secole, interfluviul Pruto-Nistrean i-a gazduit pe bastarni. Acestia erau un conglomerat razlet de triburi ale vechilor germani al caror masiv principal popula teritoriul dintre Rin si Elba.
     STEPA BUGEACULUI IN PERIOADA MARII MIGRATIUNI A POPOARELOR SI MITUL DESPRE GAGAUZ YERI („PAMÎNTUL GAGAUZILOR”)
Incepînd cu secolul III dupa Hr., civilizatia greco-romana este zguduita din temelii de valurile succesive ale popoarelor de stepa.
Pîna la urma, acestora le-a reusit, la un inerval de peste un mileniu, sa duca la pierzanie ambele imperii aparute pe ruinele „Pax Romana” - Imperiul Roman de Asfintit si cel de Rasarit numit de savanti Bizantin.
Coridorul Bugeacului devine calea prin care migratorii nomazi veneau din Marea Stepa pentru a lua cu asalt fruntariile Imperiului Roman.
Acest asediu a fost cel mai îndelungat din istoria omenirii. De începutul Marii Migratiuni a Popoarelor este legata si prima aparitie în regiune a oguzilor, fapt folosit de catre asa-zisii „istorici” din tîrgusorul Comratului pentru a afirma ca stepa Bugeacului este, nici mai mult – nici mai putin ... protopatria gagauzilor!

     La mii de kilometri departare de interfluviul pruto-nistrean, undeva între muntii Altai si pustiul Gobi, este situata patria straveche a tuturor popoarelor turanice (turcice).
Stramosii acestora se îndeletniceau cu cresterea vitelor care în acea perioada avea un caracter extensiv si necesita suprafete întinse de pasuni.
Orice seceta sau marire a populatiei atragea o revarsare centrifuga a acestora pe teritoriile popoarelor învecinate. Astfel, lua nastere o reactie în lant asemanatoare cu un val tsunami. Cu cît acest val ucigas se departeaza de epicentrul seismului care l-a provocat, cu atît puterea lui este mai mare si mai distrugatoare. Din aceasta stepa s-a pornit în secolul IV un val tsunami care a distrus totul în calea sa – de la poalele Altaiului pîna la cele ale Alpilor.
Este vorba, desigur, de hunii lui Attila, supranumit de catre contemporani „Biciul lui Dumnezeu”.
De fapt, hunii propriu zisi au alcatuit numai nucleul hoardelor de nomazi care au izbutit sa sparga limesul roman. Acesta a rezistat mai bine de doua secole în fata formidabilului asalt din partea germanilor.
Printre sumedenia de aliati voluntari si nu prea ai hunilor s-au aflat si oguzii. Ei au fost, însa, numai unii dintre cei multi.
Dupa înfrîngerea de pe Cîmpiile Catalaune din anul 451 dupa Hr. si moartea lui Attila, megaimperiul hunilor s-a destramat si nomazii turanici s-au retras în stepele si deserturile Asiei Centrale.

     Oguzii au revenit pe scena europeana abia în secolul XI, dar si de aceasta data au jucat numai un rol episodic al unui actor de planul doi.
     Incercarile „istoricilor” de la Comrat de a-i prezenta pe toti cuceritorii turanici drept stramosi directi ai gagauzilor sînt absurde si nu au nimic în comun cu adevarul istoric.
Bunaoara, bulgarii, care au venit în Balcani via Bugeac în secolul VIII, erau si ei de neam turanic.
Catre venirea în regiune a ka-oguzilor, ei erau demult asimilati de catre alti venetici cu totul de alta vita – slavii.
     In secolul XI, de la bulgari a ramas numai etnonimul pe care slavii dintre Timoc, Vardar si Marea Neagra îl poarta si pîna în ziua de astazi.
Ka-oguzii au alcatuit numai unul dintre elementele constitutive ale poporului gagauz si nici pe departe cel mai important.
Cît de ilara ar parea, de pilda, tentativa cuiva de a-i confunda pe francezii contemporani cu francii lui Chlodoweg (Clovis) de la care acestia au mostenit etnonimul.
La fel de absurd ar fi de confundat bulgarii lui Asparuh cu cei ai lui Todor Jivkov.
Psihologia omului este, însa, de asa natura ca, cu cît mai neînsemnata îi este obîrsia si rolul, cu atît mai insistente îi sînt încercarile de a-si cauta stramosi cu un nume cît mai rasunator.
     Nici macar turcii contemporani nu au prea multe în comun cu unii dintre stramosii lor - seleucizii si osmanlîii.
Este vorba, în primul rînd, de limba vorbita.
Or, limba turca contemporana este o limba artificiala gen esperanto creata prin decret prezidential. Primul presedinte al Republicii Turcia, Mustafa Kemal Ata-Turk a ordonat sa fie scoase din uz toate cuvintele de provenienta persana si araba.
Acestea alcatuiau mai mult de o treime din vechea limba turca.
Grafia latina, conform aceluiasi decret, a înlocuit caracterele arabe proprii popoarelor musulmane.
Pecenegii care îsi cresteau dobitoacele în stepele nord-pontice si se îndeletniceau cu incursiuni de prada în Imperiul Bizantin si Rusia Kieveana au fost alungati de aici la sud de Dunare de catre ka-oguzii alungati din Asia Centrala de catre kîpceaci (cumanii sau polovtii).
Basileii bizantini i-au adapostit pe fostii lor inamici cu conditia ca acestia sa se converteasca la Ortodoxie si sa pazeasca granita Imperiului în regiunea Silistrei (Durostor).
     Oguzii au izbutit sa-si mentina dominatia în Stepa Salbatica si Bugeac inclusiv nu mai mult de o jumatate de secol dupa care au fost si ei siliti sa repete calea si soarta fostilor lor dusmani - pecenegii.
Locul lor a fost ocupat de catre învingatorii cumani. Acestia au rezistat în stepa de trei ori mai mult timp decît oguzii, dar s-au retras si ei sub loviturile nemiloase ale tataro-mongolilor.
Singura deosebire este ca o parte din ei s-au refugiat în Ungaria unde catre secolul XVIII au fost maghiarizati în întregime.
Cei dintre cumani care s-au retras la sud de Dunare au repetat istoria pecenegilor si oguzilor.
Dusmanii de ieri s-au pomenit în exil cam în aceleasi locuri si, adoptînd Ortodoxia, s-au asimilat reciproc.
     Diferentele lingvistice si rasiale din cale afara de flagrante i-au împiedicat sa se contopeasca cu populatiile din jur (bulgarii slavi, grecii bizantini si românii sud-dunareni).
Prin urmare, etnia gagauza s-a format din ramasitele pecenegilor, cumanilor si ka-oguzilor.
Cel mai important aport la formarea acestuia l-a avut elementul cuman, dar etnonimul a fost preluat de la ka-oguzi care s-au amestecat si au supravietuit numai datorita protectiei bizantine.

     Ele s-au salvat de la o distrugere reciproca cvazitotala în urma convertirii la Ortodoxie.
     Pamînturile de etnogeneza gagauza, adica protopatria gagauzilor este, prin urmare, Bulgaria de nord-est, daca sa fim mai exacti - districtele Deliorman (Ludogorie) si Varna.
Focare de etnogeneza gagauza s-au mai facut observate în Epir, Macedonia, Albania si Tesalia, însa, peste tot, inclusiv în patria lor de origine, Bulgaria de Nord-Est, gagauzii au fost asimilati aproape în totalitate de catre natiunile titulare.
     Aparitia masiva în zona Bugeacului a colonistilor gagauzi este legata de razboiul ruso-turc din anii 1806-1812, dar si atunci ei au venit încoace sub un alt nume.
Or, gagauzii, fiind vorbitori de limba turcica, se temeau sa nu fie acceptati de catre cinovnicii rusi care nu prea se orientau în nuantele lingvistice si confesionale. Pentru ei turcicii erau turci, indiferent de religia împartasita.
Iata de ce gagauzii s-au vazut nevoiti sa se dea drept bulgari sau greci, a caror limbi le cunosteau înca de la locurile de bastina.
In documentele statistice ale epocii gagauzii se vedeau ca „bulgari” sau „colonisti transdanubieni” („zadunaiskie pereselentî”).
     O asemenea stare de lucruri s-a pastrat pîna la sfîrsitul secolului XIX.
Nu ar trebui uitat nici faptul ca prin stepa Bugeacului au trecut nu numai turanicii, dar si alte semintii care faceau parte din alte familii si grupuri de limbi.
Inaintea hunilor în aceasta stepa au dominat gotii.
Iranieni au fost alanii, iar ungurii fac parte din familia fino-ugrica. Ei au venit aici din Iugra (Iuhra cum numeste corect Grigore ureche patria ungurilor) – regiune întinsa de la rasarit de Urali - si au gasit paradisul lor nomad – Atelkuz sau Etelköz cum numeau ungurii cîmpiile nord-pontice stapînite de ei între Nistru si Nipru pîna a da navala în Pusta Panonica în 898, dar au fost izgoniti de acolo de catre bulgarii turanici.
Cu atît mai mult nici slavii care treceau pe aici în drum spre tinta lor eterna, Tarigradul, nu erau nici pe departe vorbitori de limba turcica.
Punctul pe „i” în acest du-te-vino a fost pus de catre tataro-mongoli. In anul 1241 hoardele conduse de catre Batu-han au navalit în Europa Centrala si de Sud-Est, ramînînd în regiunea care ne intereseaza pîna la jumatatea secolului XIV.
     Invaziile din Asia au încetat odata cu aparitia armelor de foc care au redus net superioritatea cavaleriei nomade fata de armatele pedestre.
Dupa cucerirea otomana a Chiliei si Cetatii Albe a urmat stramutarea în Bugeac a ceambulurilor tatarilor nohai.
Pseudo-istoricii gagauzi încearca si pe acestia sa-i împleteasca în „falnicul” arbore genealogic al poporului gagauz.
     Gluma-i gluma, dar unii dintre ei afirma cu toata seriozitatea, bazîndu-se pe coincidenta numelui primului om (Adam) cu cea a cuvîntului barbat („adam”) în limba gagauza, ca acesta ar fi fost ... gagauz, la fel ca si în cazul anticului oras Suza din Mesopotamia.
Tatarii nohai, însa, s-au stabilit în Bugeac cu permisiunea si din ordinul sultanului abia în secolul XVI, dupa încercarea esuata a lui Petru Rares de a scutura jugul otoman. Ei s-au stramutat în stepa Bugeacului unde nu au fost niciodata si au plecat din ea, lasînd mai multe urme toponimice – Chioselia, Ermoclia, Mingir, Capaclia, Taraclia, Costangalia, Cociulia, Cazaclia etc. pe care unii „intelectuali” gagauzi le atribuie gagazilor, desi ei nu înteleg deloc etimologia acestor cuvinte, deoarece limba nohailor e din cealalta ramura lingvistica a limbilor turcice.
Dupa razboiul ruso-turc din anii 1806-1812, tatarii nohai s-au retras peste Dunare - în Dobrogea.
In anul 1812 în Bugeac nu mai era nici un tatar.
     Turanicii nomazi de toate neamurile care au trecut prin Bugeac în drumul lor spre alte regiuni mai bogate nu au participat, practic, la formarea poporului românesc (din cauza deosebirilor confesionale despre care vom vorbi într-un capitol aparte – n. a.).
Prezenta lor se mai face simtita numai în toponimia regionala – actualul Bugeac si zonele megiese - (denumiri geografice la cele de mai sus adaugam Congaz, Crocmaz, Talmaz, Comrat, Baurci, Cioc-Maidan, Dezghinge, Gioltai, Besalma, Ceadîr, Etulia, Cismi-chioi, Cubei, Ialpuh, Sasîk, Tuzla, Cartal, Sadîc, Anadolu, Musait etc.). Aceste asezari sînt populate de catre români (Ermoclia, Mingir, Capaclia, Taraclia-Causeni, Costangalia, Capaclia, Cociulia, Crocmaz, Talmaz, Cartal, Anadolu, Sadîc), de bulgari (Taraclia, Chioselia), gaguzi (25 de localitati cu denumiri tataresti) si asezari cu populatie mixta slavo-româna (Musait, Tuzla si altele).
     „PRIMOGENITURA” SLAVA ÎN BASARABIA SI LA GURILE DUNARII
Pretentiile gagauzilor de a fi primii locuitori ai stepei Bugeacului nu sînt deloc noi.
Cu mult înaintea lor asemenea pretentii au fost înaintate de catre istoricii moscoviti (în sens de muscali). Acestia afirma ca primii locuitori ai interfluviului pruto-nistrean dupa retragerea aureliana au fost nu altcineva, decît niste slavi de Rasarit – tivertii si ulicii (stiinta istorica, de altfel, pune la îndoiala caracterul etnic slav al acestor doua popoare).
Mai mult decît atît, unii dintre istoricii rusi cu notorietate se pronunta în favoarea teoriei care sustine, bazîndu-se pe un fragment din cronica „Povestea vremurilor de demult”, ca protopatria slavilor s-ar fi aflat la gurile Dunarii.
Altii îi vad pe stramosii slavilor sub numele de roxolani care au fost prezenti în stepele din bazinul de nord al Marii Negre înca în secolele III-IV d. Hr., desi este binecunoscut faptul ca acestia au facut parte din familia de limbi iraniana
. Unii pseudosavanti afirma chiar ca si Attila ar fi fost ... slav!
Dupa cum sustine majoritatea istoricilor, protopatria slavilor este regiunea cuprinsa între cursurile superioare ale Vistulei si Nemanului fara a atinge litoralul baltic.
Din aceasta zona ei, dispersîndu-se în trei puhoaie, au inundat un teritoriu urias cuprins între rîul Elba (Laba) – la Asfintit, Marea Egee – la Miaza-zi, izvorul Niprului la Rasarit si Marea Baltica – la Miaza-noapte.
Aceste trei puhoaie au alcatuit cele trei subgrupe în care este împartit grupul lingvistic al slavilor: - de Asfintit (cehii, polonezii, slovacii si slavii polabi – din ultimii ramînînd doar sorbii lujiceni), - de Miaza-zi (sîrbii, croatii, slovenii, bulgarii si bosanii) si - de Rasarit (rusii, ucrainenii si belorusii).
     Stabilirea slavilor pe teritoriile care au intrat în zona lor de difuzie a urmat abia în sec. VI.
Ei au adoptat un mod de viata sedentar si au început sa valorifice pamînturile cucerite.
Fara a nega faptul prezentei slavilor de Rasarit în spatiul pruto-nistrean, tinem sa subliniem ca nu ei au alcatuit elementul etnic dominant în aceasta zona.
Altfel nu ei ar fi fost romanizati de catre populatia protoromâna, ci viceversa.
Ulicii, de fapt, nici nu au fost slavi, iar despre tiverti, chiar si letopisetele rusesti vorbesc despre faptul ca ei erau bilingvi. Cu alte cuvinte, procesul de asimilare a acestora de catre volohi (protoromâni) se afla catre sec. IX într-o stare destul de avansata.
     S-a speculat mult si pe coincidenta denumirii satului Peresecina din raionul Orhei cu cea a horodistei Peresecino care a fost „cetatea de scaun” a acestor triburi.
Arheologii au stabilit, însa, ca si în acest caz nu a fost vorba decît de o omonimie absolut accidentala. Or, ruinele acestei horodisti au fost descoperite pe malurile... Niprului, la cîteva sute de kilometri spre Rasarit de satul românesc cu un nume asemanator.
In orice caz, vestigii arheologice care ar marturisi o prezenta slava masiva în Basarabia în general si Bugeac, în special, sînt prea putine.
Cît despre populatia autohtona - românii - ei au fost prezenti în regiune pe toata perioada istoriei cunoscute fara nici un fel de întreruperi.
Despre aceasta ne marturisesc izvoarele arheologice si recunosc acest lucru pîna si unii cercetatori rusi.
Astfel, istoricul rus I. G. Konovalova, în articolul sau consacrat istoriei timpurii a Cetatii Albe si Chiliei („K voprosu o rannei istorii Belgoroda i Kilii”) publicat în culegerea „Cele mai vechi state ale Europei de Est” (Drevneisie gosudarstva Vostocinoi Evropî”, M. 1994, pp. 224-231), mentioneaza existenta în regiune a unei populatii est-romanice în perioada asa ziselor „Secole ale tacerii”.
     SITUATIA RELIGIOASA ÎN BUGEAC
Din acest punct de vedere, în Bugeac, de-a lungul secolelor, s-a creat o situatie paradoxala.
Aceasta regiune, de o policromie etnica rar întîlnita în Europa, este absolut monocroma din punct de vedere confesional.
Majoritatea absoluta a credinciosilor tin de Biserica Ortodoxa. Fenomenul în cauza se datoreaza nu într-atît evolutiei naturale a evenimentelor (se are în vedere o convertire benevola la Ortodoxie) cît amestecului din partea statului.
Se are în vedere exodul populatiei mahomedane dupa anul 1812 la ordinul califului (sultanul turc era concomitent si calif, adica capul spiritual al musulmanilor suniti – n. a.) si retragerea nemtilor luterani în patria istorica („Nach Vaterland”) în urma întelegerii dintre Germania hitlerista si URSS în anul 1940.
Evreii mozaici, deosebit de numerosi dupa secolul XVIII, au emigrat în masa în Palestina, apoi în Israel si Occident în anii 80-90 ai secolului XX, o parte a fost deportata în Guvernamîntul Transnistriei (ca urmare a rolului lor activ în organizarea rebeliunilor armate împotriva Statului Român în perioada interbelica), partial – deportati în Siberia de catre Stalin în anii 1940, 1949 (colectivizarea) si în timpul „Campaniei împotriva cosmopolitismului” din anul 1949.
     Despre perioada anterioara secolului III, cînd a avut loc convertirea populatiei locale la crestinism, s-a scris îndeajuns.
Geto-dacii autohtoni urmau cultul lui Zamolxes, iar nomazii care invadau periodic aceasta zona erau idolatri. Cultele lor aveau elemente de totemism, animism si magie, fapt demonstrat de vestigiile arheologice descoperite în necropolele acestora (de genul gorganelor scitice).
Valurile de migratori din Asia Centrala nu au lasat aproape nici un fel de urme si din cauza diferentelor de ordin confesional.
Ei, spre deosebire de straromânii bastinasi nu erau crestini, de aceea nici nu putea sa fie vorba despre vreo asimilare reciproca.
     Polonezii, ungurii si cumanii care s-au convertit într-o perioada sau alta la catolicism, la fel ca si nomazii pagîni nu s-au prea amestecat cu populatia autohtona care pe tot parcursul istoriei sale crestine a ramas fidela Ortodoxiei.
Crestinii ortodocsi din Bugeac au fost, pîna în anul 1813 cînd s-a format Mitropolia Chisinaului si Hotinului (adica a întregii Basarabii), supusi din punct de vedere ecleziastic, episcopiei Proilavei (Brailei) care facea parte, între anii 1538 si 1806, direct din Patriarhia Constantinopolului.
De mitropolia Proilavei tineau si toti crestinii (adica, românii) din Olatul Voziei – jumatatea de sud a Bugonistriei.

     De la începuturile statalitatii românesti aceste pamînturi au fost cuprinse în Tara Româmeasca.
De altfel, chiar si graiul vorbit pîna în prezent de catre populatia româneasca de-a lungul Prutului de Jos si Dunarii este unul muntean si nu moldovenesc.

     Alexandru cel Bun a anexat Chilia (marginea de Rasarit a posesiunilor muntene) la Tara Moldovei.
Fiintarea episcopiei Proilavei si în anii administratiei turco-tatarasti, demonstreaza cu pregnanta continuitatea elementului românesc autohton în Bugeac.
Daca acest tinut catre anul 1812 ar fi fost pustiu, dupa cum sustin „istoricii” rusi si gagauzi, la ce bun ar mai fi mentinut turcii aceasta episcopie?
Negustorii si pescarii greci erau prea putini pentru o asemenea unitate administrativa ecleziastica.
Negustorii si mestesugarii armeni faceau parte din biserica armeano-grigoriana monofizita si erau tot atît de straini românilor ortodocsi ca si nemtii luterani sau genovezii catolici.
http://www.mdn.md/index.php?view=viewarticle&articleid=4980