Legile karmei - Partea VIII de Rudolf Steiner publicat la 10.06.2012
Destine umane individuale - Partea III
     A treia personalitate pe care as vrea s-o examinam este Eugen Dühring, care a fost detestat de multi oameni, dar care a si fost foarte iubit de un mic grup.
Eu m-am ocupat, din punct de vedere karmic, si de acest caracter si as vrea sa-i prezint mai întâi elementele biografice.
Eugen Dühring a fost un om extrem de dotat, care si-a asimilat înca din tinerete o întreaga serie de cunostinte, mai ales în domeniul matematicii, dar si o întreaga alta serie de cunostinte din domeniul economiei politice, al filosofiei, mecanicii, fizicii s.a.m.d.

     Eugen Dühring si-a luat doctoratul cu o lucrare stiintifica interesanta, apoi, într-o carte epuizata de multa vreme, el a scris tot despre acest subiect, cu mai multa claritate si, mai ales, într-un stil foarte patrunzator.
     As vrea, desi subiectul ei este aproape tot atât de dificil ca teoria relativitatii – dar, în cele din urma, tot felul de oameni au vorbit un anumit timp despre teoria relativitatii, din care nici nu întelegeau nimic, gasind-o totusi magnifica, si o mai gasesc si astazi asa –, as vrea, în ciuda dificultatii, sa vorbesc putin despre ideile pe care le contin aceste prime lucrari ale lui Dühring si într-un mod care ne permite, poate, sa le întelegem.
Eugen Dühring, m-a interesat într-adevar fiindca, pe când eram tânar, m-am ocupat extraordinar de mult cu operele sale.
Eram încântat de lucrarile de fizica si de matematica ale lui Dühring, în special de "Noi mijloace fundamentale si descoperiri în domeniul analizei, algebrei, calculului functiunilor si geometriei aferente", si de modul sau de-a trata legea corespondentelor între temperaturile de fierbere.
Dar cartea sa "Cauza, viata si dusmani", care este un fel de autobiografie, m-a facut sa ma înfurii.
Aceasta scriere este plina de o autosatisfactie îngrozitoare, desi, într-adevar, o autosatisfactie geniala; fara a mai vorbi de altele, care amintesc de pamfletele cele mai odioase, cum este, de exemplu, "Supraestimarea lui Lessing si pledoaria sa în favoarea evreilor".
Pe de alta parte, eu îi puteam admira lucrarea "Istorie critica a principiilor generale ale mecanicii", atâta vreme cel putin cât nu se vedea leul, ci numai ghearele sale.
Lucrarea facea o impresie putin cam penibila; este o istorie a mecanicii, dar se afla în ea prea multa bârfa, cam prea mult se vorbeste acolo de Doamna Helmholtz, caci e vorba mai putin de Hermann Helmholtz, pe care Dühring îl critica atât de clar, decât de flecarelile cercului doamnei Helmholtz.
Dar ce-i cu asta; acestea sunt lucruri care se întâmpla. Se trancaneste în cercurile cele mai diferite, inclusiv în cercurile antroposofice.
Dar, asa cum spuneam, studiind lucrarile lui Dühring, eu am trecut, fata de un om, prin toate nuantele, de la respect, stima, la critica si la iritare.
Veti gasi explicabil sa vrei într-un asemenea caz sa studiezi cel putin fundalul încarnarii precedente, pentru a vedea cum s-a putut dezvolta asa ceva.
     Dar nici aici nu a fost usor si, la început – si nu as vrea sa omit sa vorbesc despre aceasta –, am vazut aparând imagini înselatoare.
Tocmai atunci când întreprinzi asemenea cercetari, primesti tot felul de impresii, uneori teribile.
Odata m-am asezat la o masa de cafenea la Budapesta si i-am vazut reuniti acolo, reîncarnati, pe Iosif al II-lea, Frederic cel Mare, Marchiza de Pompadour, Seneca, Ducele de Reichstadt, pe Marie-Antoinette, si apoi, spre seara, a mai venit si Wenzel Kaunitz. Ei erau asezati la o masa, vreau sa spun ca oamenii care erau acolo credeau ca sunt aceste personalitati. Iata la ce se ajunge când oamenii se dedau unor speculatii sau încep sa foloseasca vreo viziune confuza.
Asa cum am spus, putem foarte usor sa fim orbiti, caci, într-adevar, este vorba sa pornim de la punctul cel mai semnificativ din viata unui om, adica sa pornim de la o anumita viata pamânteasca pentru a fi condusi în mod just în trecut, la o alta viata pamânteasca.
Iar în cazul lui Dühring mi-a fost imposibil multa vreme sa gasesc un punct semnificativ.
     Iata ce am facut.
Mi-am actualizat ce îmi era la el cel mai simpatic: conceptia sa mecanicist-materialista despre lume, care totusi, într-un anumit sens, exprima cel putin un intelectualism spiritual.
Eu m-am consacrat unor reflectii despre o lume spatiala finita, despre o lume temporala finita, si am reconstruit, asadar, întreaga conceptie despre lume a lui Dühring.Dühring Asemenea lucruri se pot face usor. Când, înarmat astfel, începi sa privesti în trecut pentru a gasi încarnarile anterioare, îti apar nenumarate încarnari si esti din nou orbit.
într-adevar, nu gasesti nimic; apar nenumarate încarnari, care, bineînteles, nu sunt si nu pot fi atâtea; acestea sunt pur si simplu oglindirile încarnarii actuale. Caci, tot asa, daca aveti aici în sala o oglinda si acolo o alta, va vedeti reflectat la infinit.
Am avut atunci ideea sa-mi reprezint cu intensitate urmatoarele: Cum ne apare, daca o gândim absolut clar, aceasta conceptie despre lume a lui Dühring?
     Las acum la o parte toate criticile sale pline de animozitate, ponegririle sale sau tot ceea ce a scris el banal, neglijez complet toate acestea si iau numai ce a fost grandios, care, în calitate de conceptie despre lume, îmi este destul de antipatica, dar modul în care o prezenta Dühring mi-a facut-o simpatica –, eu îmi reprezint toate acestea în mod viu.
Apoi, încep sa-mi formulez cu claritate ce devine realitatea la Dühring.
Dar, începând cu un anumit an, el priveste totul fiind orb!
Dar un orb nu vede absolut nimic din lume!
Asadar el si-o reprezinta altfel decât daca ar vedea-o.
Si, într-adevar, materialistii obisnuiti, as spune, materialistii de rând, materialistii mecanicisti, sunt diferiti de Dühring.
în comparatie cu ei, Dühring este genial.
Caci toti oamenii care au construit o conceptie despre lume, corpolentul Vogt, Büchner, Moleschott, Spiller, si altii – nu-i asa, douasprezece duzini, exact douasprezece duzini –, tot ceea ce au spus ei este altceva decât modul în care si-a construit Dühring conceptia despre lume.
Vedem de asemenea ca el era predispus, ca el era orientat spre o forma aparte a acestei conceptii înca din perioada când mai vedea si ca, în realitate, aceasta conceptie a luat forma care îi convenea abia atunci când a orbit, când spatiul din jurul lui a fost scufundat în bezna.
Caci, de fapt, cu acest spatiu întunecat se potrivesc toate elementele din care a construit Dühring lumea.
Ar fi inexact sa ne reprezentam: Acest lucru a fost realizat de un om care vede lumea.
     Gânditi-va ca la Dühring acesta este un adevar teribil – caci, asa cum spuneam, si altii au construit asemenea conceptii, au existat o suta patruzeci si patru, provenind de la douasprezece duzini de oameni –, dar la Dühring lucrurile sunt diferite, la el, acesta este adevarul adevarat: ceilalti vad si îsi construiesc conceptiile lor ca niste orbi; Dühring este orb si construieste o conceptie despre lume ca un orb.
Este ceva extrem de frapant. Si, daca îl observam pe acest om, atunci stim: Aici avem de-a face cu un om care era orb din punct de vedere interior, prin dezvoltarea lui sufleteasca, care a devenit mecanicist fiindca era orb.
îl regasim, în cazul acesta – si aici intra în considerare doua încarnari –, în mijlocul acelei miscari din Orientul crestin care, în jurul secolelor 8, 9, când promova distrugerea imaginilor, devenind iconoclasta, când repunea imaginile în drepturile lor.
Aceasta lupta între o religie care cultiva imaginile si o alta, în care ele nu mai au loc, s-a desfasurat mai ales la Constantinopol.

     Regasim aici individualitatea care va fi mai târziu Dühring, într-o încarnare în care el lupta cu un mare entuziasm, ca un adevarat lancier pedestras, pentru o viata culturala lipsita de imagini.
Si eu as afirma ca în lupta pe care el o duce în domeniul pur fizic se vede tot ceea ce va iesi la iveala mai târziu în modul sau de a se exprima.
     Pentru mine, era grozav de interesant un lucru: in volumul al doilea al cartii despre Julius Robert Mayer se afla un cuvânt ciudat. Problema începe, într-adevar, sa se explice!
Pe când era iconoclast, Dühring avea un anumit mod de a mânui sabia, acel iatagan ciudat care îsi dobândea atunci, încetul cu încetul, forma sa definitiva.
Eu am gasit aici o concordanta – ajungem, nu-i asa, la niste detalii metaforice – o concordanta cu un cuvânt care figureaza în cartea despre Julius Robert Mayer.
Unul dintre capitolele acestei carti este intitulat "Sinuologie", sinuologie în viata universitara germana s.a.m.d.! Acolo unde se trag linii, acolo unde se intra piezis: sinuologie! (Sinuologie – în germana: „Schlichologisches”, de la Schlich = tertip, uneltire, intriga; în româneste, se face trimitere la adjectivul „sinuos”).
Tot asa cum a format frumoasa expresie „intelectualii”, prin analogie cu canalii, el formeaza cuvântul „sinuologie”; el inventeaza cuvintele cele mai variate. Putem vedea, asa cum am spus, mult mai multe în aceste lucruri aparent secundare.
     Oricât de paradoxal ar parea, nu poti ajunge sa vezi legatura între diferitele vieti pamântesti daca nu ai un simt pentru a vedea ceva în simptome
. Cel care nu stie sa deduca caracterul unui om din felul în care merge sau în care îsi pune piciorul apasând pe talpa, acela nu va putea progresa usor în privinta unor lucruri de felul celor despre care va vorbesc acum.
Modul în care aceasta individualitate îsi mânuia sabia odinioara trebuie sa-l vedem transpunându-se în cuvintele pe care le formeaza acum.
     Si tocmai acest Dühring era cel care tuna si fulgera atât de mult, mai ales împotriva „eruditilor”!
El spunea ca tare i-ar mai placea sa nu mai fie nevoit sa se slujeasca de termenii care îi amintesc de batrâna stiinta de altadata. El nu mai vrea logica, vrea o anti-logica, nu o Sophia, ci o anti-Sophia, nu o stiinta ci o anti-stiinta.
El ar fi vrut de fapt sa transforme totul în „anti”; o spune în mod expres. Dar acest om care a tunat si a fulgerat atâta împotriva oricarei eruditii, el fusese, tocmai în încarnarea care, la rândul ei, o precedase pe aceea când a fost un lancier pedestras iconoclast, el fusese un autentic filosof stoic grec, în cadrul scolii stoicilor greci.

     Dühring a fost în Antichitate tocmai ceea ce el a injuriat cel mai mult: în a treia încarnare, a doua, daca pornim de la cea actuala, el a fost un adevarat filosof, si anume, un filosof stoic, asadar, unul dintre cei care se retrageau din lume.
Acest lucru mi-a aparut mai întâi: foarte multe forme de gândire care se afla la Dühring le gasim la stoici!
Numai ca lucrurile nu sunt întotdeauna atât de simple! Studentii unui seminar întreg ar putea scrie disertatii despre forma gândurilor la stoici si la Dühring.
     Asadar ne întoarcem în urma mai întâi pâna în epoca iconoclastilor, în secolului al 9-lea, în estul Europei, când Dühring a fost iconoclast, si dupa aceea, pornind de aici, pâna în secolul al 3-lea, în epoca greaca a stoicismului.
Exista aici ceva cu adevarat zguduitor: stoicul, care nu cere nimic de la viata, care se îndeparteaza de tot ceea ce nu este indispensabil vietii în mod nemijlocit, care se resemneaza, el renunta, în a doua viata petrecuta în lumea spirituala care urmeaza dupa aceea, pentru încarnarea viitoare, la lumina ochilor.
Si, prin aceasta, el devine adevarat. Si, atunci, el ilustreaza în mod grandios orbirea conceptiei moderne despre lume.
     Oricare ar fi atitudinea adoptata fata de conceptia despre lume a lui Dühring, tragic si zguduitor este faptul ca el reprezinta, prin personalitatea sa, adevarul conceptiei despre lume a secolului al 19-lea, si ca acest adevar este exprimat de Dühring chiar prin fiinta sa.
Acest stoic, care nu voia sa-si îndrepte privirea spre lume, devine orb; acest iconoclast, care voia sa distruga imaginile, nu poate suporta nici o imagine si face din istoria literaturii, face din poezie, ceea ce a devenit aceasta în cele doua carti ale sale despre marii scriitori, din care nu numai Goethe si Schiller sunt expulzati, dar în care cel mult Bürger mai joaca un anumit rol.
Acolo devine adevar ceea ce de altfel este minciuna.
Caci oamenii pretind, în general, ca mecanicismul, materialismul din a doua jumatate a secolului al 19-lea, vede clar!
Nu, acesta este un neadevar, el nu vede clar, este orb, si acest lucru îl ilustreaza Dühring prin adevarul sau!
     Astfel ca o personalitate reprezentativa, studiata în mod just, încadrata acolo unde îi este locul, ne dezvaluie în acelasi timp karma istoriei lumii, karma civilizatiei însesi, asa cum apare ea în conceptia despre lume pe care a dezvoltat-o aceasta civilizatie în a doua jumatate a secolului al 19-lea.
     Este vorba despre faptul ca oamenii îsi reprezinta de obicei ca spatiul este aici, nelimitat si umplut cu materie.
Aceasta materie este constituita din particule infime. Numarul lor este, de asemenea, infinit. Nenumarate particule infime de materie sunt aglomerate în spatiul Universului, cristalizate în vreun fel s.a.m.d.
Apoi, exista timpul infinit. Lumea nu a avut început; si nu se poate spune nici ca ea va avea un sfârsit.
Aceste concepte imprecise ale infinitului îl frapeaza pe tânarul Dühring, si a vorbit despre ele cu o adevarata perspicacitate: aceste consideratii despre conceptele infinitului nu au nici un sens, spune el, caci, chiar daca trebuie sa vorbim despre un numar foarte mare de atomi sau de molecule, trebuie sa putem determina acest numar. Oricât de vast ne reprezentam spatiul cosmic, el trebuie sa fie o marime masurabila, tot asa cum si timpul cosmic trebuie sa fie o marime masurabila – si toate acestea, dupa cum am spus, expuse cu o mare perspicacitate.
     Toate acestea se bazeaza pe o realitate psihologica. Dühring voia ca totul sa fie gândit clar, iar în aceste concepte ale infinitului nu se afla astazi înca nici o gândire clara.
Dühring si-a extins cugetarile si asupra altor consideratii; de exemplu, cu privire la asa-numitele marimi negative; de pilda, când dispunem de o avere, asadar, acele marimi negative carora li se pune semnul minus.
Dühring avea urmatoarea conceptie: intreaga poveste a numerelor negative este de fapt un nonsens.
Ce înseamna un numar negativ, un numar cu minus? El spune: daca am cinci si scad unu, voi avea patru; daca am cinci si scad din acesta patru, mai ramâne unu; daca am cinci si scad tot cinci, va ramâne zero. Acum, adeptii marimilor negative spun: daca am cinci si scad sase, atunci eu am minus unu; daca am cinci si scad sapte, voi avea minus doi.
Dühring spune: Aceasta este o gândire confuza, aici nu avem nici o idee clara! Ce înseamna minus unu? înseamna ca eu trebuie sa scad sase din cinci; dar îmi lipseste unu. Ce înseamna minus doi? înseamna ca trebuie sa scad sapte din cinci; dar atunci îmi lipsesc doi. Ce înseamna minus trei? Ca eu scad opt din cinci; atunci îmi lipsesc trei.
Numerele negative nu sunt diferite de numerele pozitive. Ele înseamna întotdeauna ca, atunci când scad, îmi lipseste de fiecare data un anumit numar.
Iar Dühring a extins acest rationament la conceptele matematice cele mai variate.
Eu însumi stiu ca, pe vremea când eram tânar, acest rationament a facut asupra mea o impresie teribil de puternica, deoarece într-adevar, la Dühring, claritatea ratiunii era raspândita asupra acestei idei.
     În materie de economie politica, el proceda cu aceeasi patrundere a ratiunii, ca si în istoria filosofiei, de exemplu.
El a fost numit profesor la universitatea din Berlin; a tinut cursuri în sala cea mai frecventata si despre subiectele cele mai diverse: economie politica, filosofie, matematici.
Atunci s-au întâmplat ca Academia de Stiinte din Göttingen a oferit un premiu pentru cea mai buna carte despre istoria mecanicii.
In acest gen de concursuri se obisnuieste ca lucrarile candidatilor sa fie trimise anonime, dar pe plic sa fie notat un motto. Numele autorului ramâne necunoscut, numai motto-ul este vizibil, si comisia care judeca lucrarile nu cunoaste numele autorului.
Academia de Stiinte din Göttingen a atribuit premiul istoriei mecanicii de Dühring, si chiar a trimis autorului o apreciere extrem de elogioasa. El era considerat un profesor excelent nu numai de catre auditorii sai; a fost foarte apreciat de un întreg cerc de savanti eminenti.
     Alaturi de toate talentele pe care vi le-am aratat deja prin tot ceea ce tocmai v-am povestit, acelasi Dühring mai avea – nu putem spune altfel – si o limba caustica.
El avea în sine ceva malitios critic fata de toate lucrurile din lume. în aceasta privinta, manifesta din ce în ce mai putina modestie, si atunci când a primit premiul unei asociatii atât de savante ca Academia de Stiinte din Göttingen, aceasta dispozitie naturala la critica malitioasa a fost stimulata.
Era o dispozitie naturala, dar ea a fost stimulata. El a început sa îmbine, în realitate, doua lucruri: un simt extrem de puternic al dreptatii, care nu i se poate contesta, dar, pe de alta parte – te simti îmboldit sa vorbesti în limbajul oamenilor pe care îi descrii –, în el s-a dezvoltat un simt al invectivei extrem de puternic. El injuria groaznic. A devenit un „om al invectivei”.
     Tocmai în aceasta perioada, când a început sa întepe atât de injurios, asupra lui s-a abatut nenorocirea de a orbi.
El a mai predat înca la Berlin, fiind orb. A orbit complet. Dar aceasta nu l-a împiedicat sa ramâna un om întreg. Si-a continuat activitatea de scriitor, nu a încetat sa se ocupe singur de problemele sale – pâna la un anumit punct, bineînteles –, desi orbise complet.

     Dar mai înainte el facuse cunostinta cu un destin cu adevarat tragic din istoria stiintei secolului al 19-lea: cu destinul lui Julius Robert Mayer, care a fost, propriu-zis, descoperitorul echivalentului mecanic al caldurii si care a fost închis, putem spune, într-adevar, fara motiv, într-o casa de nebuni, pus în camasa de forta si tratat într-un mod oribil de familia sa, de colegii si „prietenii” sai.Julius Robert Mayer Dühring si-a scris atunci lucrarea "Robert Mayer, Galilei al secolului al nouasprezecelea”.
Destinul lui Mayer a fost, într-adevar, asemanator cu destinul lui Galilei.
     Dühring a scris, pe de o parte, cu foarte mare competenta, cu un simt cu adevarat profund al dreptatii, dar si ridicându-se cu niste lovituri ca de ciomag împotriva nedreptatilor astfel cauzate.
El nu-si putea stapâni limba. De exemplu, atunci când a auzit spunându-se si când a citit ca se inaugurase la Heilbronn monumentul lui Julius Robert Mayer: aceasta paiata care se înalta aici pe locul Pietii din Heilbronn este ca un ultim afront adus acestui Galilei al secolului al 19-lea. Marele om este asezat cu picioarele încrucisate. Daca s-ar fi vrut, într-adevar, a-l reprezenta cu atitudinea pe care el ar fi avut-o, dupa toate aparentele, daca l-ar fi putut vedea pe orator si pe toti bunii prieteni care i-au ridicat acest monument, el ar fi trebuit sa fie înfatisat nu cu picioarele încrucisate, ci cu mâinile împreunate deasupra capului!
     Cum el suportase multe insulte din partea jurnalelor, a devenit un antisemit violent. Si aici a fost foarte consecvent.
De exemplu, el a scris brosura: "Supraestimarea lui Lessing si pledoaria sa în favoarea evreilor", în care Lessing este insultat în mod îngrozitor!
Si de aici a iesit, în principal, modul sau deosebit de a studia lucrarile literare.
     Daca vreti sa va dati osteneala, dragii mei prieteni, sa cititi despre literatura germana ceva ce nu puteti citi de obicei, ceva foarte diferit de eseurile obisnuite asupra literaturii germane, atunci cititi cele doua volume ale lui Dühring: "Marii oameni ai literaturii moderne".
Aici, aceasta gândire matematica riguroasa, aceasta acuitate a inteligentei pe care o poseda Dühring, este aplicata la beletristica. Si, pentru a demonstra ca gândeste altfel decât ceilalti, el are nevoie chiar sa schimbe numele marilor oameni ai vietii spirituale germane. într-un capitol, el vorbeste, de exemplu, de Kothe si de Schillerer, ceea ce înseamna, în limbajul sau, Goethe si Schiller. Dühring scrie Kothe si Schillerer si le mentine cu insistenta în lucrarea sa.
Inventeaza uneori cuvinte grotesti. Intelectualii – asa scrie el, de exemplu, despre oamenii care sunt intelectualisti. Intelectualii – cum ai zice canalii – iata genul de cuvinte pe care le formeaza mereu.
Dar ceea ce spune el este uneori extraordinar de interesant.
     Intr-o zi mi s-a întâmplat urmatorul lucru. Ma ocupam de anumite scrieri ale lui Nietzsche, netiparite înca, si am luat în mâna lucrarea, tiparita de multa vreme, despre vesnica reîntoarcere a acelorasi lucruri. Manuscrisele lui Nietzsche nu sunt foarte usor de citit; am ajuns la unul din aceste pasaje si mi-am spus: aceasta vesnica reîntoarcere a lui Nietzsche are o origine ciudata! Ia sa iesim din Arhiva-Nietzsche, unde se afla caietele sale – pe atunci eu eram în bune relatii cu Doamna Elisabeth Förster-Nietzsche – si sa mergem acum cu acest manuscris la Biblioteca, sa deschidem Filosofia realului a lui Dühring, si vom gasi acolo vesnica reîntoarcere a lui Nietzsche! Caci Nietzsche a format multe idei sub forma de contra-idei. Am luat, asadar, Filosofia realului care se afla în Biblioteca Nietzsche, am deschis-o. La pagina respectiva se afla pasajul – pe care eu îl cunosteam deja, de aceea l-am gasit imediat –, un pasaj care spune ca este imposibil sa deduci dintr-o cunoastere adevarata, adecvata obiectului, a realitatilor materiale ale lumii, o reîntoarcere vesnica a lucrurilor, a unor constelatii de fapte aparute deja!
     Dühring a încercat sa demonstreze imposibilitatea vesnicei reîntoarceri a acelorasi lucruri. în dreptul pasajului unde se afla demonstratia sa, Nietzsche a scris pe margine, asa cum o facea adesea, un cuvânt care arata ca el concepuse ideea opusa: magar.
     Aceasta însemnare se gaseste si pe cealalta pagina. Si se pot gasi într-adevar tocmai la Dühring multe lucruri care au trecut în ideile lui Nietzsche, cu siguranta, sub o forma geniala. Eu nu vreau prin aceasta sa-l critic pe Nietzsche, dar asa stau lucrurile.
     Ceea ce este frapant la Dühring din punct de vedere karmic, este ca, în realitate, el nu poate gândi decât ca un matematician. El gândeste astfel în filosofie, în economie politica, el gândeste în matematica însasi în mod matematic, dar în mod matematic cu rigoare si claritate. El gândeste si în stiintele naturii riguros si clar, dar în mod matematic. El nu este materialist, este un gânditor mecanicist, gândeste lumea dupa schema unui mecanism. A avut curajul de a urmari cu adevarat pâna la capat ceea ce este cinstit în acest mod de a gândi. Caci, de fapt, acesta este adevarul: cel care gândeste astfel, acela nu poate vorbi despre Goethe si despre Schiller altfel decât a facut-o, daca luam în considerare faptul în sine, facând abstractie de caracterul insultator al cuvintelor sale.
     Asadar aceasta este tendinta deosebita a gândirii sale. Orb prematur, el a fost tratat personal, de asemenea, cu destula nedreptate. A fost îndepartat de universitatea din Berlin. Desigur, existau motive. De exemplu, în a doua editie a lucrarii sale «Istorie critica a principiilor generale ale mecanicii», el nu mai are nici o retinere. Prima editie îi mai trata înca pe marii oameni ai mecanicii absolut cu prudenta, astfel încât cineva a spus: El a scris asa fiindca se gândea sa o scrie în asa fel încât sa i se acorde un premiu de catre un cerc de savanti! Dar când a aparut editia a doua, el nu a mai avut nici o retinere, cartea era deja premiata; atunci el a completat-o! Cineva a spus – Dühring a repetat el însusi adesea aceste cuvinte –: Academia din Göttingen a premiat ghearele, fara sa vada leul! Dar leul a aparut când a fost publicata editia a doua!
     În ea se afla lucruri stranii. De exemplu, tocmai în legatura cu Julius Robert Mayer, cu destinul sau de Galilei al secolului al 19-lea, care îl indignase pe drept cuvânt atât de mult, el l-a numit pe cel despre care spunea ca l-ar fi plagiat pe Julius Robert Mayer – si anume, pe fizicianul Hermann Helmholtz – l-a numit stâlp al universitatii, stâlp de lemn al universitatii! Mai târziu, el a editat un ziar în care lucrurile se extind si mai mult: «Der Personalist». Lucrurile au o puternica coloratura personala. El reia, de exemplu, pasajul despre Helmholtz, îmbogatindu-l. Nu mai vorbeste despre un „stâlp al universitatii”; ci, cum autopsia aratase ca exista apa în capul fizicianului, el a spus: Dar deja din timpul vietii se putea vedea ca el are capul gol, nu era nevoie sa se constate acest lucru dupa moartea sa.
     Desigur, Dühring nu era deloc delicat. Nu se poate spune ca el înjura ca o spalatoreasa, caci maniera sa de a înjura nu avea nimic vulgar, însa nu era nici genial; dar el nu se putea abtine sa insulte. Era ceva cu totul special.
     Acum, orbirea, predispozitia sa de a gândi mecanicist, persecutiile pe care el le-a suferit – caci el a fost persecutat, alungat din universitate, si apoi, în general, el a trebuit sa îndure în viata sa nenumarate nedreptati – toate acestea sunt, la un om, fapte de destin care devin interesante abia în momentul în care le examinam din perspectiva karmei.