Hispania de Lelia Mihail publicat la 27.07.2012
Hispania
     Originea termenului „Hispania” este atribuit fenicienilor, prima civilizaţie non-iberica, care a ajuns în peninsula pentru a-si extinde comerţul si care a fondat, între altele, orasul activ cel mai vechi din Occident.
In limba lor punica l-au numit Isephanim, „Coasta de iepuri”. Iepurii se gaseau si înca se gasesc în abundenţa în Andaluzia, iar unele monede batute în epoca lui Hadrian reprezentau personificarea Hispaniei ca o doamna asezata, cu un iepure la picioarele ei.
     Incepând cu secol IX î.Hr., celţii, fenicienii, grecii si cartagii au intrat în Peninsula Iberica, urmasi de Republica Romana, care a ajuns în secolul II î.Hr.
Limba de acum a Spaniei, religia si sistemul juridic dainuie din perioada romana. Cucerita de vizigoţi în secolul V d. Hr. si atacata de mai multe ori în 711 de maurii nord-africani islamici, Spania moderna a început sa se formeze dupa Reconquista, eforturile de a-i elimina pe mauri, care au ramas aici pâna în 1492.
     In timpul dominaţiei maure au existat mai multe state arabe, dintre care unul dintre cele mai puternice a fost califatul de Cordoba , condus de mai mulţi emiri cu numele Abd er-Rahman. Spania este un stat creat în urma unor lupte religioase, în pricipal, între catolicism si islamism, dar si împotriva iudaismului (si într-o masura mai mica, protestantism).
Majoritatea din Peninsula Iberica au fost mai întâi crestinaţi, cand înca faceau parte din Imperiul Roman. Cum Roma a decazut, triburile germanice au invadat cele mai multe insule din fostul imperiu.
In urmatorii 410 ani, Spania a intrat sub stapânirea vizigoţilor, care au fost convertiţi la crestinism Arian, în jurul anului 360. Regatul vizigot si-a stabilit capitala la Toledo, regatul atingând apogeul în timpul domniei lui Leovigild.
Stapânirea vizigota a dus la o expansiune succinta a arianismului în Spania,cu toate acestea, populaţia autohtona ramânând majoritar catolica.
In 587, Reccared, regele vizigot din Toledo, a fost convertit la catolicism si a lansat o miscare pentru unificarea doctrinei.
     In 711 un raid arab condus de Tariq ibn Ziyad, a traversat Strâmtoarea Gibraltar si l-a învins pe regele vizigot Roderic în Batalia de la Guadalupe. Comandantul trupelor arabe, Musabin Nusair, a adus întariri substanţiale, si pâna la 718 musulmanii dominau cea mai mare parte a peninsulei, menţinând stapânirea islamica pâna în 1492. In aceasta perioada, numarul musulmanilor a crescut foarte mult, desi majoritatea populaţiei a ramas crestina.
In timp ce, sub statutul de dhinnis, musulmanii tolerau crestinii si evrei, au existat si exceptii. Era stapânirii musulmanilor înainte de 1055 este în general considerata o ”Epoca de aur” pentru evrei, viaţa intelectuala si spirituala a acestora înflorind în Spania.
Doar în marginea de Nord a peninsulei, crestinii au ramas sub stapânire crestina. Aici a fost stabilit marele centru de pelerinaj de Santiago de Compostela.
     In Evul Mediu,Spania a cunoscut un proces crestin lent de re-cucerire a teritoriilor musulmane. Cand in 1147,Almohads a preluat controlul asupra teritoriilor musulmane andaluziene,au inversat atitudinea toleranta din trecut , si i-au tratat pe crestini cu cruzime.
Pusi in fata alegerii cu moartea,convertirea sau emigrarea , multi evrei si crestini au plecat
. Crestinismul a oferit baza culturala si religioasa care au ajutat sa uneasca pe cei care s-au ridicat impotriva maurilor si au incercat sa ii scoata afara.
Crestinismul si Biserica Catolica au contribuit la restabilirea stapanirii europene asupra Iberiei.

     Isabela I (n. 22 aprilie 1451 - d. 26 noiembrie 1504) a fost Regina Castiliei si Leonului. Ea si soţul sau Ferdinand al II-lea de Aragon au adus stabilitatea ambelor regate care au devenit bazele unificarii Spaniei.
Mai târziu, cei doi au pus bazele fundaţiei pentru unificarea politica a Spaniei realizata de nepotul lor, Carol Quintul.
Ea este cunoscuta la nivel mondial dupa forma Latina a numelui sau, Isabella.( numele sub care era cunoscuta inainte era Ecaterina-n.n) Papa Alexandru al VI-lea i-a numit pe Isabella si pe soţul ei Monarhi Catolici, deci este de multe ori cunoscuta sub numele de Isabel la Católica (Isabela Catolica).
     Isabela s-a nascut în Madrigal de las Altas Torres, pe 22 aprilie 1451. Fratele ei Alfonso s-a nascut trei ani mai târziu.
Când tatal sau, Ioan al II-lea, a murit în 1454, mult mai vârstnicul ei frate vitreg, Henric al IV-lea, a devenit rege.
Indata ce a urcat pe tron, el si-a sechestrat fraţii vitregi în Segovia si pe mama sa vitrega în Arévalo, în ceea ce era practic pentru familie un exil.
Henric al IV-lea, al carui mariaj cu Blanca de Navara a fost anulat înainte sa aiba loc, s-a recasatorit cu scopul de a avea urmasi proprii. S-a casatorit cu Ioana a Portugaliei.
Soţia sa a nascut-o pe Ioana, numita si Juana la Beltraneja, prinţesa de Castilia.
Pe când Isabela avea aproximativ zece ani, a fost chemata împreuna cu fratele ei la curte, pentru a putea fi mai bine supravegheaţi de catre rege.
In cadrul Adunarii din Burgos nobilii l-au contestat pe rege; printre alte chestiuni implicate în disputa, ei au cerut ca Alfonso, fratele Isabelei, sa fie numit mostenitor al tronului. Henric al IV-lea a fost de acord, punând condiţia casatoriei lui Alfonso cu fiica lui, Ioana. Dar, câteva zile mai târziu el s-a razgândit.
     Nobilii, controlându-l pe fratele Isabelei, Alfonso, despre care pretindeau ca ar fi adevaratul mostenitor, s-au înfruntat cu armata lui Henric în batalia de la Olmedo, din 1467. Rezultatul a fost nedecis. Un an mai târziu, Alfonso a murit la doar paisprezece ani, si Isabela a devenit speranţa nobililor rebeli.

     Ea însa nu le-a acceptat pretenţiile, susţinându-l în schimb pe Henric al IV-lea ca rege, iar acesta, în schimb, a recunoscut-o ca mostenitoare legitima, prin Tratatul de los Toros de Guisando, în detrimentul Ioanei, a carei paternitate nu era clara. In 1475, Ioana s-a casatorit cu unchiul ei, regele Portugaliei, dar casatoria lor a fost anulata de papa din cauza relaţiei de rudenie.
Henric a încercat sa o casatoreasca pe Isabela cu oameni folositori lui , dar ea a refuzat toate propunerile.
Ea l-a ales pe Ferdinand, mostenitorul tronului Aragonului. S-au casatorit în Valladolid, pe 19 octombrie 1469.

     La vârsta de trei ani Isabela a fost logodita cu Ferdinand, fiul lui Ioan al II-lea de Aragon (a carui familie a fost o ramura a Casei de Trastámara).
     Cu toate acestea, Henry a rupt acest acord 6 ani mai târziu si astfel ea s-a putut casatori cu Charles al IV-lea de Navarra, alt fiu al lui Ioan al II-lea de Aragon. Aceasta casatorie nu a funcţionat din cauza refuzului lui Ioan.
In februarie 1464, Henry i-a oferit regelui Edward al IV-lea al Angliei casatoria cu Isabela, oferta pe care acesta a refuzat-o.
Alte incercari au fost ca Isabela sa se casatoreasca cu Alfonso al V-lea al Portugaliei. In 1464, Henry a reusit sa-i apropie pe Alfonso si pe Isabela în Royal Monastery of Santa Maria de Guadalupe, dar ea l-a refuzat din cauza diferenţei atât de mare de vârsta dintre ei (19 ani).
La vârsta de 16 ani Isabela s-a logodit cu Pedro Giron, Maestru de Calatrava si fratele al favoritului regelui, Don Juan Pacheco. Din cauza influenţei lui Juan asupra regelui, acest mariaj a fost acordat, însa Isabela ar fi facut o pledoarie catre Dumnezeu, ca aceasta casatorie cu barbatul de 43 de ani nu ar putea funcţiona. Don Pedro a murit din pricina unei apendicite neasteptate în drum spre întâlnirea cu iubita sa.
Regele, mai târziu, a încercat înca o data sa o casatoreasca cu Alfonso al V-lea al Portugaliei, ca parte a unui plan în care fiica lui, Juana s-a casatorit cu fiul lui Alfonso, Ioan al II-lea si astfel, dupa moartea batrânului rege, Ioan si Juana ar fi putut mosteni Portuglia si Castilia. Dar Isabela a refuzat.
Dupa aceste încercari esuate, Henric al IV-lea a încercat sa o casatoreasca pe Isabela cu Louis al IX-lea, fratele Ducelui Charles de Berry.
Intre timp, Ioan al II-lea de Aragon a negociat în secret cu Isabela o nunta cu fiul sau, Ferdinand. Isabela a simţit ca acesta era alesul inimii sale, dar era o problema: bunicii Isabelei si ai lui Ferdinand erau fraţi, asa ca a fost nevoie de o dispensa papala.
Papei i-a fost frica sa o acorde din teama de a nu aduce ostilitaţi asupra Romei (Bisericii catolice) dinspre regatele Castiliei, Portugaliei si Franţei, toate acestea având un interes în aceasta chestiune.
Isabela nu era de acord sa se casatoreasca fara ca dispensa papala sa-i fie acordata.
Cu ajutorul lui Rodrigo Borgia (mai târziu Alexandru al IV-lea) Isabela si Ferdinand au fost prezentaţi cu o dispensa papala acordata de Pius al II-lea în favoarea lor si Isabela a acceptat casatoria. Ea a reusit sa scape de instanţa cu scuza de a merge la mormântul fratelui sau în Avila. Ferdinand, de cealalta parte, a trecut Castilia în secret deghizat ca un comerciant. In final, pe 19 octombrie 1469, ei s-au casatorit în Palacio de los Vivero în orasul Valladolid.
     Când Henric al IV-lea a murit, pe 10 decembrie 1474, Isabela a reacţionat rapid. A ordonat sa fie încoronata regina a Castiliei la Segovia, doar trei zile mai târziu.
In timp ce ea si Ferdinand începeau sa reorganizeze Curtea regala, Alfonso al V-lea al Portugaliei a trecut graniţa, declarând-o pe Juana la Beltraneja mostenitoare legitima. Astfel a început Razboiul Castilian de Succesiune.
Ferdinand i-a învins pe invadatori în Batalia de la Toro, în 1476, si problema succesiunii a fost rezolvata.
Alt obiectiv al lui Ferdinand si Isabelei a fost subjugarea oraselor, cetaţilor si punctelor strategice care se dovedisera rebele.
In 1479 a murit tatal lui Ferdinand, astfel încât el a devenit conducator al Aragonului.
In 1480, cuplul a organizat Curtea de la Toledo, unde, sub supraveghere, cinci consilii regale si 34 reprezentativi civili au elaborat un cod de legi si edicte care avea sa stea la baza viitoarei Spanii. Se stabilea centralizarea puterii si se începea revigorarea economiei si justiţiei din teritoriile controlate.

     Ca parte al acestui cod, si cu scopul de a uniformiza religios regatele, Ferdinand si Isabela i-au solicitat Papei Sextus al IV-lea sa autorizeze Inchiziţia. In 1483, Tomás de Torquemada a devenit primul Inchizitor General.
     1492 a fost un an important pentru Isabela: a avut loc cucerirea Granadei, deci finalizarea Reconquistei, încrederea acordata lui Columb a dat roade, si a luat decizia de a-i expulza pe evrei. Odata cu întarirea Inchiziţiei Romano-Catolice în Spania, si cu numirea calugarului dominican Tomás de Torquemada în funcţia de Inchizitor General, regii catolici au instaurat o politica de „curaţire religioasa”. Desi Isabela s-a opus masurilor drastice luate împotriva evreilor pe considerente economice, Torquemada a reusit sa-l convinga pe Ferdinand. Pe 31 martie 1492, a fost emis Decretul de la Alhambra privind expulzarea evreilor, care aveau la dispoziţie patru luni (31 martie-31 iulie) ca sa plece definitiv, cu intedicţia de a-si lua cu sine bunurile imobile, precum si aurul si argintul. In caz contrar, erau condamnaţi la moarte, si toate bunurile lor erau confiscate. Aproximativ 200.000 de oameni au parasit atunci Spania. O parte dintre evrei au ales sa se converteasca, dar aceia au devenit apoi ţinta predilecta a persecuţiilor Inchiziţiei spaniole.
Iniţial musulmanilor din Granada li s-a promis libertate religioasa, dar în scurt timp presiunea pentru a se converti la catolicism a crescut, si pâna la urma o politica de expulzare sau convertire a fost instaurata în 1502.
In 1492 Regina Isabella I de Castilia a început inchiziţia spaniola, care a durat peste 300 ani.

     Acesta a fost si anul în care i-a dat lui Christofer Columb banii pentru prima sa calatorie pe Atlantic spre "Lumea Noua".
     Ioana de Castilia(n. 6 noiembrie 1479 – d. 12 aprilie 1555), numita si Ioana cea Nebuna (Juana La Loca), a fost regina a Castiliei si a Aragonului, în comun cu fiul ei Carol al V-lea, Imparat al Sfântului Imperiu Roman. Ioana s-a nascut în vechiul oras vizigot Toledo, capitala regatului Castiliei.

     Ea a fost al treilea copil ţi a doua fiica a regilor Isabela a Castiliei si Ferdinand al II-lea de Aragon.
Filip I (22 iulie 1478 – 25 septembrie 1506), cunoscut ca cel Frumos sau cel Drept, a fost fiul lui Maximilian I, Imparat romano-german. A mostenit mare parte din Ducatul Burgundia de la mama sa, Maria de Burgundia, si, deoarece s-a casatorit cu Ioana de Castilia a devenit rege al Castiliei.

     A fost primul Habsburg care a domnit în Spania iar succesorii sai îl cunosc drept Filip I al Spaniei. Nu a mostenit niciodata teritoriile conduse de tatal sau.
Casatoria a fost o alianţa între Casa de Habsburg si Casa de Trastámara împotriva puterii în crestere a francezilor.
     Pâna în 1512, unificarea Spaniei din zilele noastre a fost completa. Totusi, proiectul monarhilor castiliani a fost de a unifica întreaga Iberie, iar acest vis a parut aproape îndeplinit, când Filip al II-lea a devenit rege al Portugaliei în 1580, si al celorlaltor regate iberice (colectiv cunoscute ca si "Spania" care nu era pe atunci un stat unificat).

     Carol Quintul (n. 24 februarie 1500 – d. 21 septembrie 1558) a fost împarat romano-german din 1519, pâna la abdicarea sa în 1556. A domnit, de asemenea, ca rege al Spaniei, cu titulatura „Carol I”, din 1516 pâna în 1556.
Ca mostenitor a patru dintre casele regale importante din Europa, a realizat o uniune personala a unor teritorii întinse si dispersate, incluzând Sfântul Imperiu Roman, Aragon, Castilia, Napoli, Sicilia, ţarile de Jos si coloniile spaniole din Americi.
Când a renunţat la tron, si-a împarţit ţinuturile între fiul sau, Filip al II-lea al Spaniei, si fratele sau, împaratul Ferdinand I.
     Filip II(1556-1598) Cunoscut sub numele Filip cel Prudent, a domnit asupra unuia dintre cele mai mari imperii, care deţinea teritorii pe toate continentele cunoscute atunci de europeni.

     Filip s-a nascut la Valladolid ca fiul lui Carol al V-lea, Imparat al Sfântului Imperiu Roman si al soţiei sale, Isabela a Portugaliei.
In timpul domniei sale Spania a fost cea mai importanta putere din Europa de Vest. Sub conducerea lui Spania a ajuns la maximul de influenţa si putere, a permis explorari în întreaga lume si a colonizat teritorii pe toate continentele cunoscute.

     Filip III(1598-1621) a mostenit credinţele tatalui sau, dar nu si puterea lui de munca. Regele îmbatrânit a marturisit cu amaraciune ca Dumnezeu nu i-a dat un fiu capabil sa guverneze vastul sau imperiu, si a prevazut ca Filip al III-lea se va lasa condus de servitorii sai.
Noul rege a lasat guvernarea pe seama favoritului sau, Ducele de Lerma, Francisco Goméz de Sandoval y Rojas, si când a intrat sub influenţa fiului lui Lerma, Cristóbal de Sandoval, Duce de Uceda, în 1618, si-a încredinţat statul noului favorit.
Viaţa acestui rege a fost marcata de festivitaţi la curte, unde s-au irosit cantitaţi uriase de bani, si de asemenea de acţiuni pioase. S-a spus ca era asa de virtuos încât nu a comis nici un pacat capital. Nu i se poate reprosa ca s-a nascut fara capacitatea de a organiza macar o mica proprietate, cu atât mai puţin un imperiu extins.
     Filip IV(1621-1665) cel mai mare fiu al lui Filip al III-lea si al Margaretei de Austria, s-a nascut la Valladolid. Domnia sa, dupa câţiva ani de succese necapitalizate, a fost caracterizata de declin si conflicte militare si politice.

     A fost considerat responabil de declinul Spaniei, care cu toate acestea s-a datorat în mare parte unor cauze organice, dincolo de puterile unui singur suveran.
Filip avea cu siguranţa mai multa energie, atât psihica cât si mentala, decât tatal sau ezitant. Traducerea sa în manuscris a textelor lui Francesco Guicciardini înca exista,si a fost un bun calareţ si vânator.
Simţind ca înca nu era capabil sa guverneze când a urcat pe tron la doar saisprezece ani, s-a lasat ghidat de cei mai capabili oameni pe care i-a putut gasi.
Favoritul sau, Contele-Duce de Olivares, a fost mult mai onest si capabil decât predecesorul sau, Ducele de Lerma, si poate cel mai potrivit pentru funcţia de ministru principal din toata Spania acelor vremuri.
Filip însa nu a avut încredere ca se poate lipsi de influenţa lui Olivares când a devenit major. Incurajat de însusi Olivares, s-a delectat cu distracţii frivole.
In 1640, poliţia centralista a Contelui de Olivares a provocat razboaie în Portugalia si Catalonia: Portugalia a devenit un regat independent din nou, iar Catalonia s-a bucurat de o independenţa asistata de Franţa, dar pentru scurt timp.
Pâna în 1643, când dezastre pe toate planurile au dus la demiterea atot-puternicului ministru, Filip pierduse în mare parte capacitatea de a se dedica unei munci intense
. Dupa o scurta încercare de a organiza administraţia celui mai costisitor si prost organizat stat multinaţional din Europa, a revenit la indolenţa sa iniţiala, lasându-i pe alţi favoriţi sa guverneze.
Opiniile sale politice erau cele mostenite de la tatal si bunicul sau.
Considera ca e de datoria sa sa sprijine Casa de Habsburg si cauza Bisericii Catolice împotriva protestanţilor, sa îsi impuna suveranitatea asupra olandezilor, si sa extinda teritoriile familiei sale.
Exasperarea poporului sau din cauza starii de razboi perpetue, împotriva Olandei, Franţei, Portugaliei, forţelor protestante din Sfântul Imperiu Roman si Marii Britanii, a fost privita de monarh cu înţelegere, dar o considera o neplacere inevitabila, din moment ce nu i se putea cere sa renunţe la drepturile sale legitime, sau sa renunţe la ceea ce el considera cauza lui Dumnezeu, a Bisericii si a Casei de Habsburg.

     Carol II(1665-1700) a fost singurul fiu supravieţuitor al predecesorului sau Filip al IV-lea, împreuna cu a doua lui soţie (si nepoata) Mariana a Austriei, tot din Casa de Habsburg.

     Nasterea lui a fost întâmpinata cu entuziasm de spanioli, care se temeau de conflictul ce ar fi izbucnit daca Filip al IV-lea ar fi murit fara mostenitori.
Carol al II-lea a fost ultimul monarh spaniol din dinastia de Habsburg, invalid fizic, retardat mental si desfigurat (posibil datorita prognatismului mandibular; nu era capabil sa mestece). Limba lui era atât de mare încât cu greu se putea înţelege ce vorbeste, si saliva în mod excesiv. Este posibil ca suferea de asemenea de boala de oase cunoscuta ca acromegalie.
A fost tratat ca un bebelus pâna la zece ani. De teama ca fragilul copil va fi suprasolicitat, a fost lasat complet needucat, si indolenţa sa a fost încurajata pâna la punctul în care nici nu se pretindea sa fie curat.
Când fratele sau vitreg, Ioan al Austriei cel Tânar, fiu nelegitim al lui Filip al IV-lea, a obţinut puterea prin exilarea reginei mama de la curte, a insistat ca ar trebui cel puţin sa i se pieptene parul regelui.

     In 1679, la 18 ani, Carol al II-lea s-a casatorit cu Maria Luiza de Orléans (1662-1689), fiica cea mare a lui Filip I, Duce de Orléans, fratele lui Ludovic al XIV-lea cu prima sa soţie, Prinţesa Henrieta a Angliei. Pe atunci, ea era cunoscuta ca o tânara încântatoare.
Este posibila impotenţa lui Carol, deoarece nu au avut copii.
Maria Luiza a intrat într-o depresie profunda si a murit la 27 de ani, la zece de ani de la casatoria lor, lasându-l pe Carol, în vârsta de 28 de ani, cu inima sfâsiata.

     Având în continuare nevoie de un mostenitor, în anul urmator s-a casatorit cu Prinţesa Maria Ana de Neuburg, o fiica a lui Filip Wilhelm, Elector al Palatinatului, si sora prin alianţa cu unchiul lui, Leopold I, Imparat al Sfântului Imperiu Roman. Cu toate acestea, nici din aceasta casatorie nu a rezultat vreun mostenitor.
Catre sfârsitul vieţii Carol a devenit din ce în ce mai hipersensibil si ciudat, la un moment dat cerând sa fie exhumate cadavrele familiei sale pentru a le examina. S-a spus ca s-a uitat la cadavrul primei lui soţii, Maria Luiza.
     Când Carol al II-lea a murit în 1700, dinastia habsburgilor spanioli a disparut odata cu el.
Numise un nepot de-al sau, Filip de Bourbon, Duce de Anjou (nepot al lui Ludovic al XIV-lea, si a sorii vitrege a lui Carol, Maria Teresa de Spania - Ludovic însusi putea fi mostenitor al tronului spaniol, caci mama sa fusese fiica lui Filip al III-lea), ca mostenitor. L-a numit pe varul sau Carol (din ramura austriaca a dinastiei habsburgice) ca posibila alternativa la succesiune.
     Riscul ca imperiul multi-continental al Spaniei sa ajunga sub controlul lui Ludovic al XIV-lea a determinat crearea unei coaliţii pentru a evita succesiunea ducelui de Anjou.
In secolul XVI, Spania a devenit cea mai puternica naţiune din Europa, datorita bunastarii derivate din colonizarea spaniola a Americilor.
Dar o serie de razboaie lungi si sotisitoare si revolte a început declinul puterii Spaniei în Europa.

     Filip al V-lea al Spaniei (n. 19 decembrie 1683 - 9 iulie 1746), nascut Filip de Franţa, fiu al Franţei si Duce de Anjou, a fost rege al Spaniei din 1700 pâna în 1724 ţi din 1724 pâna în 1746, primul reprezentant al Casei Bourbon în Spania.

     La 2 noiembrie 1701 Filip s-a casatorit cu Prinţesa Maria Luisa Gabriela de Savoia care avea 13 ani, la alegerea bunicului sau. A fost o ceremonie la Torino si alta la Versailles la 11 septembrie. Aceasta casatorie a dus la sfârsitul conflictului franco-savoiard din timpul Razboiului de noua ani.
S-a recasatorit cu Elizabeth Farnese, Prinţesa de Parma, (25 octombrie 1692–11 iulie 1766), la 24 decembrie 1714, si au avut 7 copii.

     Ludovic I(1724-1724) cel mai mare fiu al regelui Filip al V-lea al Spaniei si a primei lui soţii, Maria Louisa de Savoia. Domnia lui a fost una dintre cele mai scurte, de doar sapte luni.
Ca mostenitor nu numai al vastului imperiu spaniol, dar si a unei noi dinastii, Ludovic trebuia sa se casatoreasca.
La 20 ianuarie 1722, la Lerma, el s-a casatorit cu Louise Élisabeth d'Orléans, fiica lui Filip al II-lea, Duce de Orléans, verisorul tatalui lui Ludovic si regent al Franţei. Soţia sa nu s-a adaptat la curtea spaniola si adesea refuza sa vorbeasca cu soţul ei. Nu au avut mostenitori.
Ludovic a domnit pentru o scurta perioada, dupa ce tatal sau a abdicat în favoarea sa la 15 ianuarie 1724 si pâna la moartea sa de variola, sapte luni mai târziu.
Dupa decesul sau, tatal sau s-a întors pe tron si a continuat sa domneasca pâna la propria lui moarte în 1746.

     Ferdinand VI(1746-1759) al patrulea fiu al regelui Filip al V-lea al Spaniei, fondatorul Casei de Bourbon din Spania si a primei lui soţii, Maria Louisa de Savoia
    . Carol III(1759-1788) a fost primul nascut din cea de-a doua casatorie a lui Filip al V-lea al Spaniei, cu Elisabeta Farnese de Parma. Ca rege al Spaniei, politica sa externa a fost marcata de alianţa cu Franţa (Pacte de Famille) si de conflictul cu Marea Britanie privind controlul posesiunilor din America.

     In interiorul ţarii guvernarea sa a fost, per ansamblu, benefica. A început prin obligarea locuitorilor Madridului sa nu mai îsi arunce gunoiul pe ferestre, si când acestia au protestat, a spus ca sunt precum copiii, care plâng când li se spala feţele.
Carol s-a dovedit a fi intransigent în privinţa presupusei participari a Ordinului Iezuit în cadrul revoltei din 1766. A consimţit atunci expulzarea ordinului, si a susţinut de atunci eliminarea lui definitiva.
Conflictul cu iezuiţii, si unul mai vechi cu Papa, pe când era rege al Napoli, i-au determinat politica de limitare a puterii Bisericii. Numarul clericilor, în special din cadrul ordinelor monastice, a fost redus, si Inchiziţia spaniola, desi nu a fost pe deplin desfiinţata, a ramas practic fara nicio putere.
     Carol IV(1788-1808) Carol a fost al doilea fiu al regelui Carol al III-lea si a soţiei lui Maria Amalia de Saxonia. Chiar daca el credea profund în sanctitatea monarhiei si a pastrat aparenţele unui monarh absolut si puternic, a luat parte doar pasiv la direcţia urmata de guvernul sau, si a preferat sa se ocupe de vânatoare. Guvernarea a lasat-o soţiei lui si primului ministru.

     Când i s-a spus regelui Carol ca fiul sau Ferdinand a apelat la Napoleon împotriva ministrului sau Godoy, el a stat de partea ministrului sau. In 1808, la 19 martie, a abdicat în favoarea fiului sau pentru a-si salva ministrul care fusese luat prizonier.
Ferdinand a urcat pe tron ca Ferdinand al al VII-lea însa nu avea încredere în Napoleon care avea 100.000 de soldaţi în Spania în acea vreme.
Carol al IV-lea a devenit prizonier al lui Napoleon în Franţa si, mai târziu, a revenit asupra abidicarii sale si a abdicat la 5 mai 1808 în favoarea lui Napoleon.
Napoleon l-a pus pe tronul Spaniei pe fratele sau Joseph Bonaparte.

     Disputele privind succesiunea la tron au devastat ţara în secolul XVIII (vezi Razboiul Spaniol de Succesiune - important, un stat spaniol centralizat a fost stabilit doar dupa acest razboi), prin ocupaţia din partea Franţei în timpul erei napoleonice la începutul anilor 1800, si a condus la o serie de conflicte armate si revolte între liberali si suporterii Vechiului Regim în mare parte a secolului XIX; un secol care a reprezentat si pierderea a mare parte din coloniile spaniole din Americi, culminate în Razboiul Spano-American dând 1898.

     Ferdinand VII(11 decembrie 1813-29 septembrie 1833) fiu si mostenitor al lui Carol al IV-lea al Spaniei si a Mariei Luisa de Parma, puţini monarhi s-au bucurat de atâta încredere si popularitate la începutul domniei lor, în rândul poporului spaniol. Cu toate acestea, în scurt timp s-a dovedit a fi un suveran absolutist, nepreocupat de dorinţele supusilor sai, care îl considerau lipsit de scrupule, razbunator si orientat spre tradare. Inconjurat de o suita de admiratori, prin politica sa a urmarit sa-si asigure propria bunastare.

     Isabela II(29 septembrie 1833-30 septembrie 1868), fiica cea mare a regelui Ferdinand al VII-lea al Spaniei, cu a patra soţie a lui, Maria Cristina de Burbon. Maria a devenit regina-regenta pe 29 septembrie 1833, dupa ce fiica sa Isabela, care avea pe atunci trei ani, a fost proclamata regina în urma morţii regelui.
Drepturile Isabelei au fost aparate de armata.
Regina Isabela a mostenit tronul pentru ca Ferdinand a convins Curţile (Cortes) sa elimine Legea salica, introdusa de Burboni la începutul secolului al XVIII-lea si sa restabileasca vechea modalitate de succesiune în Spania.
Fratele lui Ferdinand, Carol, pretendent la tron, a luptat timp de sapte ani, pe când Isabela era minora.
Susţinatorii lui Carol erau cunoscuţi drept „carlisti” si disputa privind succesiunea a dus la mai multe razboaie carliste de-a lungul secolului al XIX-lea.
Dupa razboiul carlist, regenta Maria Cristina i-a lasat locul lui Espartero, cel mai de succes ţi mai popular general din armata elisabetana, care a fost regent timp de doi ani.
A fost înlaturat în 1843, în urma unui pronunciamiento militar si politic condus de generalii O'Donnell si Narvaez, care au format un nou cabinet, prezidat de Joaquin Maria Lopez, si acest guvern a convins Curţile sa o declare pe Isabela majora, desi avea treisprezece ani. Trei ani mai târziu, Partidul Moderat (sau Conservatorii Castilieni) a obligat-o pe regina sa se casatoreasca, la saisprezece ani, cu varul sau, prinţul Ferdinand I de Asis de Bourbon-Cadige (1822-1902), în aceeasi zi în care sora sa mai mica s-a casatorit cu ducele de Montpensier.
Aceste mariaje au fost pe placul Franţei si a lui Ludovic Filip al Franţei, care a fost aproape sa intre în conflict cu Marea Britanie din aceasta cauza; dar cele doua mariaje nu au fost tocmai fericite. De altfel, au circulat zvonuri ca niciunul dintre copiii cuplului regal spaniol nu erau de fapt ai lui Ferdinand, care era homosexual.

     Amadeo I (30 mai 1845 – 18 ianuarie 1890) a fost singurul rege al Spaniei din Casa de Savoia.
A fost al doilea fiu al regelui Victor Emanuel al II-lea al Italiei si cunoscut pentru cea mai mare parte a vieţii sale ca Duce de Aosta. A domnit pentru o scurta perioada a rege al Spaniei din 1870 pâna în 1873.
     Prima republica spaniola a durat din 1873 pâna în 1874.
     Alfonso XII(29 decembrie 1874-25 noiembrie 1885), fiul Isabelei si al unui tata nestiut.
Urcând pe tron de foarte tânar, Alfonso nu avusese ocazia unei ucenicii în arta guvernarii, dar poseda un tact înnascut ţi o judecata sanatoasa, coapta de încercarile exilului.
De dispoziţie benevolenta si empatica, a câstigat simpatia poporului sau prin vizitele în districtele afectate de holera, sau devastate de cutremurul din 1885.

     Abilitatea lui în relaţiile cu diferite persoane era remarcabila, si nu s-a lasat niciodata folosit de vreun partid politic. În timpul domniei sale relativ scurte, s-a instaurat pacea atât în ţara cât si în afara ei, finanţele au fost regulate mai bine, iar diversele servicii administrative au fost organizate de o maniera care a permis Spaniei sa treaca peste razboiul dezastruos cu Statele Unite fara ameninţarea unei revoluţii.
     Alfonso XIII(17 mai 1886-14 aprilie 1931) a fost fiul postum al regelui Alfonso al XII-lea al Spaniei, si declarat rege al Spaniei la nastere.
A domnit între 1886 si 1931.
Mama sa, Maria Cristina de Austria, a fost numita regenta cât timp Alfonso a fost minor. In 1902, împlinind 16 ani, regele Alfonso a preluat controlul în stat.

     In timpul domniei sale Spania si-a pierdut ultimele colonii din America (Cuba si Puerto Rico) si Filipine, si a pierdut mai multe razboaie în nordul Africii; a fost martorul începutului Generaţiei lui 1927, si a acceptat dictatura lui Miguel Primo de Rivera, ceea ce avea sa-l coste pâna la urma tronul.
In timpul primului razboi mondial, desi (sau tocmai pentru ca) regele avea legaturi familiale cu ambele tabere, si opinia publica spaniola era împarţita, Spania a ramas neutra.
Regele a organizat un birou pentru captivi în Palacio de Oriente, care a determinat reţeaua diplomatica si militara a Spaniei din afara graniţelor sa intermedieze pentru mii de prizonieri de razboi, primind si trimiţând scrisori în toata Europa.
Când s-a proclamat A doua republica spaniola pe 14 aprilie 1931, a parasit Spania, dar fara sa abdice. S-a stabilit pâna la urma la Roma, unde a trait la Grand Hotel.
Odata ce a izbucnit razboiul civil spaniol, Alfonso a declarat ferm ca favoriza revolta militara împotriva guvernului Frontului Popular, dar generalul Francisco Franco a declarat în septembrie 1936 ca naţionalistii nu îl vor accepta niciodata pe Alfonso ca rege (erau mulţi susţinatori ai rivalului regelui, pretendentul carlist, în armata lui Franco).
     Iniţial Alfonso a mers în exil în Franţa. Pe 15 ianuarie 1941, Alfonso al XIII-lea a renunţat la drepturile sale asupra coroanei spaniole, în favoarea celui de-al patrulea fiu al sau, al doilea dintre supravieţuitori: infantul Juan, conte de Barcelona, tatal viitorului rege Juan Carlos I al Spaniei.
Juan de Borbon este fiul regelui Alfonso XIII si reginei Victoria Eugenia de Battenberg. Pe 12 octombrie 1935 s-a casatorit la Roma cu María Mercedes de Bourbon-Doua Sicilii.
     In Spania între anii 1939 si 1975 puterea a fost in mâinile dictatorului Francisco Franco Bahamonde.
In 1946 Juan de Borbon locuieste în Portugalia de unde militeaza pentru instaurarea monarhiei.
Mai multe întrevederi cu dictatorul Franco îl conving ca acesta nu-i va reda tronul. Dar accepta sa-l trimita pe fiul sau Juan Carlos pentru a fi educat în Spania sub tutela dictatorului si cu promisiunea sa fie numit de acesta succesor cu titlu de rege.
     Secolul XX a însemnat iniţial instaurarea pacii; colonizarea Saharei de Vest, Marocului Spaniol si a Guineei Ecuatoriale a fost probata ca si un substitut al pierderilor din Americi.
O perioada de dictatura (1923-1931) s-a încheiat prin stabilirea celei de A Doua Republica Spaniola.
Cresterea polarizarii politice, combinat cu cresterea violenţei ce nu a putut fi stapânita de autoritaţi, a dus la izbucnirea Razboiului Civil Spaniol în iulie 1936.
Urmând victoria forţelor sale naţionaliste în 1939, generalul Francisco Franco a condus o naţiune epuizata politic si economic.
     Totusi, în anii 1960 si anii 1970, Spania a fost transformata treaptat într-o economie industriala moderna cu un sector de turism în crestere.
Dupa moartea dictatorului Generalul Franco în noiembrie 1975, succesorul sau desemnat, Prinţul Juan Carlos si-a asumat titlurile de rege si de conducator al statului. El a jucat un rol important în transformarea Spaniei într-un stat democratic modern, mai ales în opoziţia unei încercari de coup d'etat în 1981.
Dupa moartea lui Franco, vechilor naţionalitaţi istorice - ţara Bascilor, Catalonia si Galicia - li s-a acordat o autonomie largita, care, s-a extins spre toate regiunile spaniole.

     Spania este compusa din 17 comunitaţi autonome (comunidades autónomas).
Andaluzia (Andalucía)
Aragon (Aragón)
Asturias (Principado de Asturias)
Insulele Baleare (Islas Baleares / Illes Balears)
ţara Bascilor (País Vasco / Euskadi)
Insulele Canare (Islas Canarias)
Cantabria
Castilia-La Mancha (Castilla-La Mancha)
Castilia-Leon (Castilla y León)
Catalonia (Cataluña / Catalunya)
Extremadura
Galicia
Madrid (Comunidad de Madrid)
Murcia (Región de Murcia)
Navarra (Comunidad Foral de Navarra / Nafarroako Foru Komunitatea)
Valencia (Comunidad Valenciana / Comunitat Valenciana)
La Rioja
     Patru limbi importante sunt vorbite în Spania, care sunt limbi oficiale în anumite regiuni:
- spaniola (castellano sau español), limba oficiala în întreaga Spanie.
- catalana (català sau valencià) în Catalonia (Catalunya), Insulele Baleare (Illes Balears),sţi parţi ale comunitaţii autonome Valencia (València, unde limba este denumita valenciana).
- basca (euskara) în ţara bascilor (Euskadi), si parţi din Navarra.
- galiciana (galego) în Galicia (Galiza).