Antropozofie - Partea VI de Rudolf Steiner publicat la 06.10.2012
Expiratia
     Daca urmarim cursul vietii umane pamântesti, constatam ca ea se desfasoara intr-un ritm care se exprima in alternanta dintre veghe si somn.
Sa privim ce exista pentru constienta obisnuita in aceasta privinta din punct de vedere pur exterior.
Exista, in omul treaz, desfasurarea interioara a proceselor sale vitale, care ramân insa in subconstient sau in inconstient. Gasim in acest om treaz ceea ce stim ca exista drept impresii ale simturilor, acea legatura cu ambianta noastra terestra si cu cea cosmica, legatura mijlocita de impresiile simturilor, si, mai departe, gasim în omul treaz manifestarea naturii sale volitionale. Posibilitatea sa de miscare am indicat-o drept expresie a impulsurilor sale de vointa.
     Daca observam omul în mod exterior, aflam ca procesul interior al vietii sale, care se desfasoara in inconstient la omul treaz, dainuie in timpul somnului. Noi gasim ca in timpul somnului activitatea simturilor si gândirea intemeiata pe aceasta sunt reprimate. Gasim ca este reprimata manifestarea vointei si ceea ce le leaga pe amândoua, ceea ce se situeaza oarecum intre cele doua, viata efectiva.
Devenim constienti in timpul starii de veghe ca gândurile intervin in organismul nostru, chiar daca nu controlam cu constienta obisnuita cum se revarsa gândul, reprezentarea in jos, in sistemul muscular, in sistemul osos si cum mijloceste aparitia vointei.
Insa suntem constienti de aceasta interventie a impulsurilor sufletesti in corporalitate si trebuie sa ne clarificam faptul ca in timp ce dormim lipseste tocmai aceasta interventie a impulsurilor sufletesti.
De aici putem deja sa spunem in mod cu totul exterior: somnul indeparteaza ceva tocmai din fiinta omului.
Si ne vom intreba ce indeparteaza somnul din fiinta omului.

     Daca privim mai intâi la ceea ce am desemnat drept corp fizic omenesc, el este neincetat activ in starea de somn, asa cum este activ si in starea de veghe. Insa si toate acele procese pe care noi le-am descris ca fiind ale organismului eteric persista în timpul somnului. Omul creste in timpul somnului. Omul efectueaza in interior acele activitati care apartin hranirii, prelucrarii alimentelor. El respira etc.
Toate acestea sunt activitati nu pot apartine corpului fizic, intrucât ele inceteaza tocmai când corpul fizic ajunge cadavru. Atunci corpul fizic este luat in primire de natura exterioara, de natura pamânteasca. Aceasta actioneaza distrugator. Ceea ce actioneaza distrugator nu ataca inca omul prin surprindere, in somn. Exista reactii care se opun dezmembrarii corpului fizic, astfel incât noi trebuie sa spunem chiar si numai in mod exterior: Organismul eteric este prezent si in timpul somnului.
Stim ca acest organism eteric poate fi adus la cunoastere autentica prin intermediul constientei imaginative. Omul îl poate vietui în imagine, la fel cum vietuieste corpul fizic prin impresiile simturilor.
Noi stim si ca ceea ce poate fi numit organismul astral este vietuit prin constienta inspirativa. Nu vrem sa ne oprim acum la concluzii – am putea face si aceasta, dar concluziile le vom trage mai bine în legatura cu corpul astral si cu organizarea eului, dupa ce mai întâi a aparut în fata sufletului nostru observarea adevarata pentru constienta evoluata.
     Corpul astral actioneaza în organismul omenesc prin intermediul aerului, al gazosului. Astfel încât în tot ceea ce se petrece în om ca influenta, ca impuls al aerului, noi trebuie sa recunoastem înainte de toate corpul astral.
Si stim ca inspiratia este pentru noi ceea ce însufleteste. Noi extragem ceea ce însufleteste din aerul exterior, în timp ce inspiram. Insa stim si ca cedam aerului exterior ceea ce nu este însufletitor, ci ucigator. Fizic vorbind, noi primim oxigenul si cedam dioxidul de carbon. Dar aceasta ne intereseaza mai putin acum. Ne intereseaza rezultatul experientei obisnuite, ca inspiram ceea ce însufleteste si expiram ceea ce ucide.
Acum este vorba de a aplica activitatii somnului cunoasterea superioara care se desfasoara în imaginatie, inspiratie si intuitie si de a verifica efectiv: Este aici ceva ce corespunde concluziei pe care trebuie sa o tragem, ca din om iese ceva?
La aceasta întrebare se poate raspunde prin punerea altei întrebari: Daca aici exista ceva ce se afla în afara omului, cum se comporta acest ceva?
     Sa admitem ca omul ar fi ajuns, prin exercitii sufletesti interioare, sa aiba efectiv inspiratie, deci sa primeasca ceva înauntrul constientei vide.
El traieste cu posibilitatea de a detine cunoasterea inspirata. în acest moment, lui îi este posibil, de asemenea, sa produca în mod artificial starea de somn, însa astfel încât nu se afla într-o stare de somn, ci doar într-o stare constienta care este chiar starea inspiratiei, în care se revarsa lumea spirituala.
Acum as dori sa reprezint lucrurile foarte clar.
Presupuneti ca cel care a obtinut o asemenea constienta inspirata este în stare sa simta vorbind înauntrul sau fiintele cosmice spirituale oarecum într-un fel spiritual-muzical. Atunci, el ajunge sa faca, tocmai în cazul acestei cunoasteri inspirate, anumite experiente. Insa el îsi va spune: Da, experientele pe care le fac aici produc ceva foarte straniu; ele dau nastere faptului ca ceea ce am presupus ca se afla în afara omului în timpul somnului nu îmi mai ramâne necunoscut. Este într-adevar adevarat ca ceea ce intervine aici se poate compara cu urmatorul lucru.
Presupuneti ca ati avut o vietuire în urma cu zece ani. Dumneavoastra ati uitat-o, dar dintr-un motiv oarecare ajungeti sa va reamintiti aceasta vietuire avuta cu zece ani în urma. Aceasta era în afara constientei dumneavoastra, dar dupa ce ati folosit un mijloc de ajutorare a memoriei sau ceva asemanator aceasta vietuire avuta în urma cu zece ani este readusa înauntrul constientei. Ea este acum înauntru. în acest caz, ati readus înauntrul constientei ceva ce era în afara constientei, dar care era legat totusi de dumneavoastra.
     Acest lucru i se întâmpla celui ce are o constienta mai intima si ajunge la inspiratie. Lui încep sa-i apara lucruri care s-au petrecut în somn, asa cum, de obicei, ies la suprafata vietuirile amintirii.
Numai ca vietuirile amintirii au fost cândva aici, în constienta.
Vietuirile somnului nu erau înainte în constienta, dar ele patrund în ea, astfel încât omul are de fapt sentimentul ca îsi aminteste ceva ce, desigur, nu a vietuit complet constient în aceasta viata pamânteasca, însa acest ceva intra sub forma de amintiri si omul începe sa înteleaga ce se petrece în timpul somnului, asa cum învata sa înteleaga o vietuire avuta prin intermediul amintirii.
Asadar, în constienta inspirata se ridica pur si simplu la suprafata acea vietuire care este în afara omului în timpul somnului si ajunge dintr-o vietuire necunoscuta una cunoscuta. Iar omul învata sa cunoasca ce face de fapt în timpul somnului, ceea ce se strecoara afara din el în timpul somnului.
     Daca dumneavoastra ati transforma în vorbire ceea ce vietuiti cu respiratia în activitatea de veghe, ati spune: Eu multumesc elementului pe care îl inspir, ca sunt impregnat cu viata, si n-as putea multumi niciodata ca traiesc elementului pe care îl expir, caci acesta este ucigator.
     Daca sunteti însa, în timpul somnului, în afara corpului, atunci aerul pe care-l expirati va devine chiar un element extraordinar de util.
Dumneavoastra nu ati luat în considerare ceea ce poate fi vietuit cu aerul expirat în timp ce erati treaz, deoarece atunci ati acordat atentie doar aerului inspirat care însufleteste, când va aflati cu sufletul în corpul fizic.
însa acelasi sentiment, ba chiar unul mai intens, îl aveti fata de aerul pe care-l evitati, când acesta s-a acumulat într-o încapere. Dumneavoastra spuneti ca nu doriti acest aer expirat. Corpul fizic nu-l poate suporta nici în timpul somnului, însa sufletesc-spiritualul care este în afara corpului, acesta inspira tocmai, fizic vorbind, dioxidul de carbon expirat.
Acesta este un proces spiritual. Nu este un proces respirator. Este o primire a impresiei pe care o face aerul expirat. Dar nu numai atât. în acest aer expirat ramâneti în legatura cu corpul dumneavoastra fizic si în timpul somnului. Va simtiti legat cu corpul prin aceea ca el va restituie aerul respirat în aceasta stare ucigatoare. Va simtiti cu totul în atmosfera pe care o expirati.
Ceea ce expirati aduce neîncetat în întâmpinare tainele vietii interioare, pe care le percepeti – desigur, în mod inconstient pentru constienta obisnuita aflata în stare de somn – potrivit cu viata dumneavoastra interioara.
Aerul expirat se împrastie din dumneavoastra în toate directiile. Si acest aer va apare astfel, încât spuneti: Acesta sunt eu însumi, acesta este omenescul meu interior care se împrastie în Cosmos. Si ceea ce se revarsa catre dumneavoastra din aerul expirat va apare ca ceva însorit, drept propriul spirit.
     Acum stiti ca atunci când se afla în interiorul corpului uman corpul astral are placerea sa, legata de aerul inspirat, iar acest aer inspirat îl foloseste în inconstient, pentru a pune în miscare procesele organice, pentru a le patrunde cu mobilitate interioara.
Dumneavoastra stiti însa si ca, în timp ce dormiti, corpul astral se afla, pur si simplu, în afara corpului fizic si primeste prin simtire tainele propriei existente omenesti din aerul expirat.
     Apoi ia nastere o impresie stranie. Este ca si cum din întuneric s-ar înalta ceva ce vine în întâmpinarea omului care doarme, ca si când în spate ar fi o întunecime, iar din aceasta întunecime apare – nu se poate spune altfel – luminând, ceea ce este aerul expirat. Ce este aici în întuneric se recunoaste dupa esenta sa, prin faptul ca în acest caz pe om îl parasesc gândurile cotidiene, iar ceea ce se revarsa în afara din om sunt gânduri cosmice active, gânduri obiective, care sunt creatoare.
Intunecimea, lumina care se împrastie, în acestea se ivesc treptat gândurile creatoare.
Ceea ce este aici întunecat este un întuneric care se extinde peste gândurile cotidiene obisnuite, putem spune, peste gândurile cerebrale.
Acum se primeste foarte clar impresia: ceea ce se considera cel mai important pentru viata fizica pamânteasca se întuneca, de îndata ce esti în afara corpului fizic, si se observa mult mai intens decât poate omul presupune în constienta obisnuita cum aceste gânduri sunt dependente de instrumentul fizic, de creier.
Creierul retine, sa spunem, ca lipite de sine, aceste gânduri cotidiene, aceste gânduri obisnuite. Acolo, afara, nu mai este necesar a gândi cum gândeste omul în viata cotidiana. Caci aici vezi gândurile care curg prin ceea ce îti apare ca propria fiinta în aerul expirat.
Si astfel cunoasterea inspirata observa cum corpul astral se afla în corpul fizic în timpul starii de veghe si obligatiile pe care le are de îndeplinit acesta în corpul fizic încep a se desfasura cu ajutorul aerului inspirat; cum acest corp astral, daca se afla în afara în timpul somnului, preia impresiile propriei fiinte omenesti.
In timpul starii de veghe, aceasta lume, care ne înconjoara ca orizont în care ne aflam în ambianta pamânteasca, si ceea ce se arcuieste deasupra acesteia drept bolta cereasca, este lumea noastra exterioara; în timpul somnului, ceea ce se afla înauntrul pielii noastre, ceea ce este altfel lumea noastra interioara devine lumea noastra exterioara.
Numai ca simtim mai întâi curentul care se revarsa catre noi prin aerul expirat. Mai întâi avem o lume exterioara simtita.

     In timpul starii de veghe, omului îi ramâne inconstient ceea ce se ataseaza procesului de respiratie: procesul circulatiei sângelui. Acesta ramâne inconstient în timpul starii de veghe.
El începe sa-i devina foarte constient în timpul somnului. El începe sa se înalte ca o lume complet noua, si anume ca o lume care acum nu este doar simtita, pe care omul începe sa o înteleaga dintr-un alt punct de vedere decât cel din care întelege de obicei lucrurile exterioare cu constienta obisnuita.
     Acest proces pe care îl constatati, în realitate nu este asa cum îl construieste naturalistul sau medicul actual în anatomia obisnuita, ci este un proces spiritual grandios, un proces care ascunde nemaipomenit de multe secrete, un proces care arata ca, în definitiv, motorul care pune în miscare de fapt, care actioneaza în interiorul omului nu este în nici un caz eul actual.
Ceea ce numeste omul în viata obisnuita eul sau este doar o parere. Insa ceea ce actioneaza aici, în om, acesta este eul vietii pamântesti precedente.
Iar dumneavoastra priviti, în aceasta întreaga desfasurare interioara de procese de caldura, cum din vremuri demult apuse eul real care a parcurs desfasurarea timpului dintre moarte si o noua nastere actioneaza înauntru, cum actioneaza aici ceva deplin spiritual, cum cel mai neînsemnat proces al metabolismului si cel mai intens proces al matebolismului reprezinta expresia a ceea ce este esenta cea mai înalta a omului.
     Va dati seama ca eul si-a schimbat locul de actiune. Eul a actionat în interior, la prelucrarea suflului din simplele procese respiratorii.
Ceea ce se degaja din procesele respiratiei ca procese ale caldurii, aceasta contemplati dumneavoastra din afara, vedeti întregul eu activ, îl priviti cum actioneaza urcând din vremuri stravechi, drept eu real al omului, cum îl organizeaza propriu-zis pe om.
Acum stiti ca în realitate, în timpul somnului, eul si corpul astral au parasit fizicul uman si corpul eteric, se afla în afara dumneavoastra si tot ceea ce acestea, de obicei, vietuiesc si pun în miscare din interior acum vietuiesc si pun în miscare din exterior.
Pentru constienta obisnuita aceasta organizare a eului si aceasta organizare astrala sunt înca prea slabe, sunt prea putin dezvoltate pentru a le vietui constient.
Inspiratia consta numai în a organiza interior eul si corpul astral, în asa fel încât ele sa poata percepe ceea ce de obicei nu este perceptibil.
Astfel încât în realitate trebuie sa se spuna: Prin inspiratie noi suntem condusi catre ceea ce este corpul astral din om, prin intuitie suntem condusi catre ceea ce este eul din om.
Intuitia si inspiratia sunt reprimate în timpul somnului, în eu si în corpul astral, însa când sunt trezite prin ele omul se contempla din afara.
Ce este, în definitiv, aceasta contemplare din afara?
     Aduceti-va aminte ce v-am mai spus. Eu va spuneam: Aici se afla omul în încarnarea sa actuala. Daca îsi dezvolta imaginatia, el îsi priveste corpul eteric desfasurându-se pâna aproximativ înaintea nasterii sau conceptiei; însa corpul sau astral îl conduce, prin intermediul inspiratiei, în toata perioada care s-a scurs între ultima moarte si aceasta nastere. Iar intuitia îl conduce înapoi, în viata pamânteasca precedenta.
     Daca dormiti, aceasta nu înseamna nimic altceva decât ca transpuneti, conduceti înapoi constienta care se afla de obicei în corpul fizic, ca va întoarceti cu constienta. Somnul este deci, de fapt, o deplasare înapoi, în perioada despre care v-am spus ca îi apare constientei obisnuite drept trecut, însa se afla totusi aici. Vedeti dumneavoastra, omul trebuie, daca vrea sa ajunga efectiv la sesizarea spiritualului, sa-si schimbe conceptia fata de ideile pe care este obisnuit sa le foloseasca în legatura cu corpul fizic.
Omul trebuie deci sa devina constient de faptul ca somnul este de fiecare data o retragere în câmpurile pe care le-a strabatut omul în existenta anterioara, sau chiar o retragere în încarnari mai vechi. Omul vietuieste în realitate în timpul somnului, numai ca el nu poate întelege ceea ce apartine încarnarilor trecute, ceea ce a strabatut, de asemenea, în existenta anterioara.
Referitor la notiunea de timp, trebuie sa se treaca printr-o metamorfoza completa a notiunii. Ea trebuie sa devina cu totul alta.
Dar unde se afla el când doarme?
El se afla de fapt în existenta sa anterioara sau chiar întors în vieti pamântene mai vechi.
Exprimat în termeni populari, se spune: Omul se afla în afara corpului sau fizic si a corpului sau eteric.
Realitatea cu privire la aceasta este ceea ce v-am explicat. Este ceea ce se înfatiseaza drept stare de alternanta ritmica între veghe si somn.      Cu totul alte împrejurari survin la moartea omului.
Cel mai surprinzator este faptul ca omul îsi paraseste corpul fizic al vietii pamântesti, care acum este asimilat de fortele lumii fizice si este chiar pulverizat, este distrus.
El nu mai poate provoca impresii, asa cum v-am descris aparând înaintea omului adormit prin aerul expirat, întrucât el nu mai expira. Corpul fizic este pierdut acum si în ceea ce priveste activitatile sale pentru omul propriu-zis.
Insa ceva nu este pierdut, si faptul ca acest ceva nu este pierdut poate fi vazut si cu constienta obisnuita.
Noi avem, în viata noastra sufleteasca, o gândire, o simtire si o vointa.
Insa, în afara de aceasta gândire, simtire si vointa, avem înca ceva complet deosebit. Aceasta este amintirea. Noi nu gândim doar despre ceea ce este prezent în fata noastra sau în jurul nostru. Interiorul nostru ascunde ramasite din ceea ce am vietuit.
     Da, despre aceasta amintire îndeosebi unii oameni putin ciudati, care se numesc psihologi, au dezvoltat gânduri foarte stranii. Astfel de cercetatori ai sufletului spun aproximativ urmatoarele: omul îsi foloseste simturile; el percepe diferite lucruri, reflecteaza la acestea. Acum el are gândul. El se îndeparteaza, uita totul.
Dupa câtva timp scoate totul din memoria sa. Apare amintirea a ceea ce era cândva aici.
Omul îsi poate reprezenta ceea ce nu mai este prezent, ceea ce a trecut.

     Astfel, presupun acesti cercetatori, omul si-a format o reprezentare, un gând privind vietuirea avuta, gândul a coborât undeva, se afla într-un sertar oarecare si când omul îsi aminteste din nou gândul iese din acest sertar.
Fie iese printr-un salt spontan, fie este extras.
O astfel de reprezentare este deja modelul unei gândiri încâlcite. Caci aceasta presupunere ca gândul sta undeva de unde poate fi scos afara nu corespunde deloc starii care apare de fapt.
Comparati doar o data o perceptie nemijlocita pe care o aveti, si de care legati un gând, cu felul cum se iveste brusc o reprezentare din amintire, un gând.
Dumneavoastra nu distingeti deloc pe una de cealalta. Aveti în afara o impresie senzoriala, de aceasta se leaga un gând. Gândul este aici. Ceea ce se afla dincolo de impresia senzoriala, ceea ce provoaca un gând, aceasta numiti dumneavoastra, de asemenea, în mod obisnuit, un necunoscut.
Gândul care urca din interior drept gând de amintire, acela nu este nimic altceva decât gândul care apare afara, legat de perceptie.
O data gândul apare din afara, apare legat de ambianta. Alta data el vine din interior. Aici el este un gând de amintire. Directia din care vine este alta.
In timp ce noi percepem, vietuim ceva se petrece neîncetat dincolo de reprezentare, de gândire. Noi constientizam gândind.
Insa perceptia intra si în corpurile noastre.
Gândul doar se înalta. Ceva intra în corpurile noastre. Iar noi nu percepem aceasta. Se petrece în timp ce noi reflectam asupra unui lucru. Iar aceasta produce o impresie
.
     Nu gândul este ceea ce coboara aici, ci cu totul altceva.
Dar acest cu totul altceva provoaca din nou un proces pe care noi îl percepem mai târziu si prin care ne formam gândurile de amintire, asa cum ne formam gândurile în lumea exterioara.
Gândul este mereu prezent. Aceasta o arata chiar observarea fara prejudecati a faptului ca aici nu gândul este pastrat undeva într-o caseta, ci ca este un proces care se petrece si pe care noi îl transformam apoi si cu amintirea într-un gând, asa cum transformam perceptia exterioara într-un gând.
Trebuie sa va încarc memoria cu aceste consideratii, pentru ca dumneavoastra, de fapt, nu ajungeti de obicei la întelegerea amintirii.
Copiii stiu, chiar daca numai pe jumatate constient, uneori însa si adultii, în cazuri deosebite, ca gândul nu prea vrea sa coboare.
Din aceasta cauza, daca omul vrea sa memoreze ceva, ia în ajutor cu totul alte lucruri.
Gânditi-va doar o data, unii iau în ajutor vorbirea zgomotoasa, unii fac gesturi ciudate când vor sa-si bage în cap ceva.
Este vorba efectiv de faptul ca aici, mergând paralel cu procesul simplu de reprezentare, se petrece un cu totul alt proces. Si lucrul despre care noi ne amintim este de fapt cel mai putin important din ceea ce se ia în considerare.
     Noi ne deplasam neîncetat prin lume de la trezire pâna la adormire; din toate partile sosesc impresiile.
Luam în seama mai întâi putine impresii, dar ele ne iau în seama si se întiparesc multe, multe impresii pe care apoi nu ni le mai amintim. Acolo, în adâncurile fiintei noastre, se afla o lume bogata din care noi primim în gânduri doar parti izolate. Aceasta lume este de fapt închisa în noi, se afla ca o mare adânca în noi.
Iar ceea ce este reprezentare de amintire, aceasta patrunde în sus ca lovituri ale unor valuri izolate. Dar aceasta se afla în noi.
Vedeti dumneavoastra, ceea ce exista în noi în acest fel, aceasta nu ne-a dat-o lumea fizica. Ea nu ne-o poate nici lua.
Iar când corpul fizic îl paraseste pe om, atunci toata aceasta lume este aici, prinsa de corpul sau eteric.
Imediat dupa moarte, omul poarta în sine în fapt, nemijlocit, toate vietuirile sale ca întiparite în corpul sau eteric. El le poarta în sine oarecum ca niste covoare rulate. Si urmatorul lucru pe care-l vieiuieste omul nemijlocit dupa moarte este ca aici se afla nu numai crâmpeiele de amintire obisnuite care apar de obicei în timpul constientei pamântesti, ci se afla tot ceea ce face impresie asupra omului, ca are în fata mai întâi întreaga sa viata terestra, cu tot ce a facut impresie asupra lui.
Iar omul ar trebui sa ramâna într-o contemplare vesnica a vietii sale pamântesti, daca nu ar interveni altceva cu privire la corpul eteric, decât intervine prin intermediul Pamântului si al fortelor lui cu privire la corpul fizic.
Elementele Pamântului preiau corpul fizic, îl distrug.
Eterul cosmic, despre care v-am spus ca actioneaza de la periferie spre interior, patrunde iradiind în interior; el împrastie ceea ce este întiparit aici catre toate partile Cosmosului.
Astfel omul are urmatoarea vietuire: in timpul vietii pamântesti, multe, multe lucruri au facut impresie asupra mea. Toate acestea au intrat în corpul meu eteric.
Eu le cuprind cu privirea, dar le cuprind tot mai neclar.

     Ca si când as vedea un pom care a facut o impresie puternica asupra mea în timpul vietii. Eu îl vad mai întâi în marimea în care el a facut impresie din spatiul fizic. El creste, devine tot mai mare, tot mai fantomatic. Devine din ce în ce mai mare, ajunge la dimensiuni uriase, devine tot mai mare si mai fantomatic.
Eu am cunoscut un om fizic în forma sa dupa moarte, îl am nemijlocit înaintea mea, asa cum mi s-a întiparit în corpul eteric; acum el creste si devine tot mai fantomatic; totul creste si devine tot mai fantomatic, pâna când ajunge la marimea întregului Cosmos si astfel devine complet fantomatic, dispare complet.
Pentru aceasta se scurg câteva zile.
Totul s-a transformat într-un urias, ajuns fantomatic prin aceasta devenire urieseasca si pe lânga aceasta scazând în intensitate, desprinzându-se de om ca cel de-al doilea cadavru.
Dar aceasta înseamna de fapt ca e luat de la om prin intermediul Cosmosului. Acum omul se afla în eul sau si în corpul sau astral.
Iar ceea ce se întiparise în corpul sau eteric se afla acum în Cosmos, s-a scurs afara, în Cosmos.
Iar noi vedem lucrarea Cosmosului dincolo de culisele propriei noastre existente.

     Suntem asezati în lume ca oameni. In timp ce se desfasoara viata noastra pamânteasca, întreaga lume actioneaza asupra noastra. Noi înfasuram oarecum ceea ce actioneaza în acest caz. Lumea ne ofera multe. Noi le tinem laolalta.
In momentul când murim, lumea ia din nou la sine ce ne-a dat.
Dar ea primeste prin aceasta ceva nou. Noi am vietuit toate acestea într-un anumit mod. Ceea ce primeste lumea este altceva decât ne-a dat ea. Ea preia întreaga noastra viata.
Ea îsi întipareste în eterul sau propriu toata viata noastra.

     Iar acum ne aflam în lume si ne spunem, în timp ce luam mai întâi aceasta vietuire împreuna cu corpul nostru eteric: noi nu ne aflam în lume doar pentru noi, ci lumea are o anumita intentie cu noi, lumea ne-a asezat în ea pentru ca sa poata lasa sa strabata prin noi ceea ce se afla în ea si pentru a-l putea primi din nou, în forma modificata de noi.
Noi nu ne aflam aici ca oameni doar pentru noi, noi suntem aici pentru lume, de exemplu, cu privire la corpurile noastre eterice.
Lumea are nevoie de oameni, pentru ca ea, prin aceasta, se umple din nou cu continutul sau propriu înnoit.
Este – nu un schimb de materie – însa un schimb de gânduri între lume si om. Lumea cedeaza gândurile sale cosmice corpului eteric omenesc si le primeste înapoi în stare umanizata.
Omul nu exista numai pentru sine însusi, omul este aici de dragul lumii.
     Un astfel de gând nu trebuie sa ramâna un simplu gând teoretic-abstract. El nici nu poate face aceasta. Ar trebui sa nu fii om cu o simtire vie, ci o fiinta din pasta de hârtie presata, daca un asemenea gând ar ramâne simplu gând, desi eu nu vreau sa spun ca civilizatia noastra nu este efectiv potrivita pentru a-l face pe om adesea atât de insensibil fata de asemenea lucruri de parca ar fi construit din pasta de hârtie presata.
Uneori, oamenii civilizatiei actuale pot sa ne apara ca si când ei ar fi alcatuiti dintr-o astfel de pasta
. Caci un astfel de gând, care nu pierde simtirea omeneasca si sensibilitatea fata de lume, se apropie nemijlocit de ideea de la care am pornit noi. Noi am pornit de la ideea ca omul se simte de doua ori strain fata de lume, pe de o parte, cu referire la natura exterioara, despre care el poate sa spuna doar ca îl distruge din punct de vedere al corpului sau fizic, pe de alta parte, interior, cu referire la viata sa sufleteasca, care îmboboceste, înfloreste, se ofileste etc., ce devine pentru el o enigma cosmica.
Acum omul, dintr-o contemplare spirituala, începe sa simta ca el nu este doar strain de lume, ca lumea îi da, dar si preia ceva pentru sine. Omul începe a se simti profund înrudit cu lumea.
     Gândurile pe care eu vi le-am spus sunt gânduri cosmice propriu-zise: O, natura, tu distrugi doar corpul meu fizic. Eu nu sunt înrudit cu tine, în ciuda gândirii, simtirii si vointei din interiorul meu. Tu te aprinzi, tu te stingi.
Eu nu sunt înrudit cu tine, conform fiintei mele adevarate: aceste doua gânduri, care scot la iveala ca prin farmec enigmele cosmice din noi, primesc o noua înfatisare daca începem sa ne simtim înruditi cu lumea, sa ne simtim ca un organic care exista în lume, care este întretesut în procesul cosmic.
Si astfel începutul contemplarii antroposofice este acesta: a lega prietenie cu lumea, a face cunostinta cu lumea care mai întâi ne-a îndepartat în contemplarea exterioara.
     Cunoasterea antroposofica este o devenire mai umana.
Iar cine nu poate prelua aceste nuante de simtire, aceste nuante de inima în cunoasterea antroposofica, acela nu are dreptul la antroposofie.
Caci antroposofia teoretica este de fapt ceva ce s-ar putea compara cu aceea ca se spune: Cineva doreste foarte mult sa faca cunostinta cu un om pe care l-a cunoscut cândva, sau de care s-a apropiat prin ceva anume si i se ofera o fotografie. El se poate bucura eventual de fotografie, dar nu se poate entuziasma, caci nu îl întâmpina viul acestui om.
Ceea ce este antroposofia teoretica este fotografia a ceea ce vrea sa fie de fapt antroposofia, si anume ceva viu.
Iar ea vrea sa se serveasca de cuvinte, de notiuni, de idei, pentru a lasa sa radieze o viata din lumea spirituala în lumea fizica.
Antroposofia nu vrea sa mijloceasca doar cunostinte, ea vrea sa trezeasca viata.
Si poate face aceasta.
Desigur, pentru a simti viata, trebuie sa oferi tu însuti viata.