Filozofia lui Dostoevski de Nicolai Berdiaev publicat la 07.07.2007
Filozofia lui Dostoevski
     Dostoievski nu este numai un mare artist, ci si un mare gīnditor si clarvazator spiritual.
El este un dialectician genial, cel mai mare metafizician rus.
In cazul sau, ideile joaca un rol esential.
Dostoievski studiaza vartejul de foc al ideilor care curge suvoi.
Ideile reci nu exista si nici nu-l intereseaza. La Dostoievski exista ceva din spiritul lui Heraclit. Totul este incendiar, dinamic, totul e īn miscare, īn contradictie si lupta.
Ideile sale nu sīnt categorii īnghetate, statice, ci torente pīrjolitoare.
Toate sīnt legate de destinul omului, de destinul lumii si al lui Dumnezeu.
Ideile determina destinul, ele sīnt adīnc ontologice, existentiale, energetice si dinamice, īn idee este concentrata si ascunsa energia distrugatoare a dinamitei, iar Dostoievski arata cum exploziile ideilor distrug si aduc moartea.
Totodata, īn idee este concentrata si ascunsa energia regeneratoare si izbavitoare. Ideile lui Dostoievski nu sīnt prototipuri ale existentei, nu se constituie īn esentele primare si, desigur, nu sīnt norme, ci destine ale existentei, energii incandescente primare.
Creatia lui Dostoievski este un adevarat ospat al cugetarii. Iar acei care refuza sa ia parte la acest ospăt, bazati pe faptul ca īn reflectiile sale sceptice banuiesc valori comune ale gīndului si ideii, sīnt sortiti la o existenta trista, saraca, ajung īn pragul inanitiei spirituale.

     Dostoievski descopera noi lumi. Aceste lumi se afla īn stare de miscare clocotitoare. Prin intermediul lumilor si prin miscarea lor sīnt dezlegate destinele omenesti.
Insa cei care se limiteaza la interesul pentru psihologie, la latura formala a artei, īsi īnchid singuri intrarea īn aceste lumi si niciodata nu vor īntelege ceea ce destainuie Dostoievski. Dostoievski a avut revelatiile sale pe care vreau sa le īnteleg.
Conceptia dostoievskiana despre lume nu a fost un sistem abstract de idei, nu pot gasi asa ceva, ba chiar e īndoielnic ca este posibil. Aceasta conceptie despre lume consta īn intuitia geniala a destinului uman si universal.
Este o intuitie artistica, dar nu numai, e de asemenea o intuitie ideatica, filosofica, de cunoastere — e o gnoza. Dostoievski a fost, īntr-un sens oarecum abuziv, un gnostic. Creatia lui este cunoastere, o stiinta despre spirit.
     Multi au scris despre Dostoievski, s-au spus multe si adevarate. Totusi abordarea nu a fost suficient de cuprinzatoare. Pentru unii el a fost, īn primul rīnd, reprezentantul „umilitilor si obiditilor", pentru altii a fost „un talent crud" , proorocul unui nou crestinism, unii s-au interesat de „omul din subterana", altii l-au luat, īnainte de orice, drept adevaratul vestitor al ideii mesianice ruse.
Dar īn toate aceste abordari abia de s-a īntredeschis cīte ceva, nu a fost nimic congenial cu spiritul sau atotcuprinzator. Mult timp, pentru critica rusa traditionala, Dostoievski a ramas inaccesibil, ca īntreg fenomenul literar rus de altfel.
De abia la īnceputul secolului XX a īnceput o miscare spirituala īn care au luat nastere spirite īnrudite cu Dostoievski.
Pe orice scriitor mare trebuie sa-l consideri ca pe un fenomen integral al spiritului, e necesar sa-l patrunzi intuitiv, īl poti contempla ca pe un organism viu, poti vietui īntr-īnsul. Aceasta este singura metoda corecta.
Nu se poate ca fenomenul organic, maret, al spiritului sa fie vivisectionat, caci moare sub bisturiul medicului si nu vei mai putea sa-l contempli īn īntregul sau.
De fenomenul spiritual trebuie sa te apropii cu sufletul plin de credinta, nu sa-l hacuiesti cu suspiciunea si scepticismul.
Contemporanii nostri sīnt īnclinati sa opereze pe orice mare scriitor, banuind īn el cancerul sau alta boala ascunsa. Astfel dispare profilul spiritual integral, iar contemplarea devine imposibila.
     Orice geniu nu este international, ci national, si exprima genereal-omenescul īn ceea ce este national, iar acest lucru este foarte clar cīnd este vorba despre Dostoievski. El este tipic rusesc, geniu rus pīna īn strafunduri, cel mai rus dintre marii scriitori nationali si, totodata, cel mai general-uman ca ideatie si tematica.
Creatia lui Dostoievski este un logos rusesc despre general-uman. De aceea, dintre toti scriitorii rusi, el intereseaza cel mai mult pe occidentali. Ei cauta īn el revelatii despre acel universal care īi chinuie si pe ei, dar revelatii de un alt tip, ale misterioasei lumi din Rasaritul rus.
A-l īntelege pīna la capat pe Dostoievski īnseamna a īntelege ceva esential din structura sufletului rus, deci a te apropia de dezlegarea tainei Rusiei.
     Urmarindu-l pe Dostoievski, poti studia specificitatea structurii spirituale rusesti. Rusii īsi exprima cel mai bine trasaturile atunci cīnd sīnt apocaliptici sau nihilisti.
Asta īnseamna ca ei nu pot sa vietuiasca īntr-lo medie a vietii spirituale, īntr-o medie a culturii. Spiritul lor tinde spre extrem, spre limita.
Acesti doi poli, pozitiv si negativ, exprima una si aceeasi nazuinta a sfīrsitului.
Ce adīnca deosebire este īntre structura spiritului rus fata de structura spiritului german — nemtii sīnt mistici sau adepti ai criticismului — sau fata de structura celui francez — francezii sīnt dogmatici sau sceptici.
Sistemul spiritual rus este confuz īn īntruparea culturii si īn gasirea caii poporului īn istorie. Este īndoielnic ca un popor cu un asemenea spirit poate sa fie fericit īn istorie.
Caracterul apocaliptic si nihilismul, la capete opuse unul fata de altul, religios si ateist, demoleaza deopotriva cultura si istoria ca medii ale caii.
Adesea se īntīmpla ca este greu de determinat de ce rusul īsi proclama razvratirea īmpotriva culturii si istoriei, si demoleaza toate valorile, de ce se dezgoleste sinucigas : pentru ca e nihilist sau pentru ca este apocalptic si tinde spre un final a toate izbavitor al istoriei ?
In cartea de īnsemnari, Dostoievski scrie : „Nihilismul a aparut la noi pentru ca noi toti sīntem nihilisti". Iar Dostoievski studiaza pīna īn strafunduri nihilismul rus. Polaritatea antinomica a spiritului rus face sa coincida nihilismul cu tendinta religioasa a sfīrsitului lumii, a revelatiei unui nou pamīnt si a unui nou cer.
Nihilismul rus este un apocalips rusesc denaturat. O astfel de stare sufleteasca īngreuneaza foarte mult desfasurarea istorica a poporului, crearea valorilor lui culturale, nu prieste deloc disciplinei spirituale.
     Acest fapt l-a avut īn vedere Konstantin Leontiev , cīnd zicea ca rusul poate sa fie sfīnt, dar nu poate fi cinstit. Cinstea este o medie morala, o virtute burgheza, ea nu intereseaza pe apocaliptici si nihilisti.
Aceasta trasatura s-a dovedit fatala pentru poporul rus, fiindca doar cītiva alesi pot fi sfinti, majoritatea fiind condamnata la ticalosie. Putini ating viata spirituala superioara, majoritatii fiindu-i destinata o viata culturala sub medie.
Caracterul rus se dezgusta de formalismul culturii europene, strain lui.
     Dostoievski a studiat īn profunzime apocalismul spiritului rus, dar si nihilismul sau. A descoperit astfel o oarecare isterie metafizica a sufletului rus, īnclinatia catre obsesional si posedare.
     Destinul istoric rus i-a justificat previziunile. In mare masura revolutia rusa s-a īnfaptuit conform lui Dostoievski si oricīt este de distrugatoare si pagubitoare pentru Rusia, ea trebuie sa fie recunoscuta ca rusa si nationala.
Autodistrugerea si arderea sinucigasa īn propriile flacari sīnt trasaturi nationale rusesti. O astfel de structura a sufletului national i-a ajutat lui Dostoievski sa aprofundeze sufletescul pīna la spiritual, sa evadeze dintre limitele mediei sufletesti si sa descopere noi cuprinsuri si profunzimi spirituale.
Toti eroii lui Dostoievski sīnt el īnsusi, calea sa proprie, diferitele laturi ale fiintei sale, chinurile, īntrebarile, experienta īntru suferinta. De aceea, īn creatia sa nu este nimic din epicul care reda existenta obiectiva, latura obiectiva a vietii.

     El nu are darul metamorfozei īn diversitatea naturala a firii omenesti, nu are nimic din ceea ce constituie latura forte a lui Lev Tolstoi. Scrierile lui Dostoievski nu sīnt adevarate romane, sīnt tragedii, dar niste tragedii de un tip deosebit. Este vorba de tragedia interioara a destinului uman, a spiritului unic care se dezvaluie doar īn diferite unghiuri, īn diferite momente ale traseului sau. Lui Dostoievski i-a fost dat sa cunoasca omul īn forfota sa patimasa, turbionara, furioasa, īn dinamismul sau exceptional. La el nu este nimic static, totul e īn dinamica spiritului, īntr-o stihie incendiara, īntr-o patima frenetica. Totul se īnfaptuieste ca īntr-un vīrtej, totul se roteste īn acest vīrtej. Cīnd īl citim, ne simtim hipnotizati ca de o vīlvataie. Dostoievski este un artist al miscarii subterane a spiritului. In aceasta miscare furtunoasa, toate gliseaza de la locurile lor obisnuite, si de aceea arta sa se adreseaza unui viitor īnchipuit. Nu se adreseaza trecutului statornic, ca la Tolstoi. Avem de a face cu o arta de prooroc. El dezvaluie firea omeneasca, nu o cerceteaza īn media sa stagnata, nu īn existenta de toate zilele, nu īn formele normale si normate ale existentei, ci īn subconstient, īn alienare si criza.
     Citirea īn profunzime a lui Dostoievski este īntotdeauna un eveniment capital īn viata, lectura cauterizeaza, ar sufletul primeste un nou botez, de foc. Cel care se īmpartaseste de la lumea lui devine un om nou, i se deschid alte dimensiuni ale existentei. Dostoievski este un revolutionar al spiritului, luptīnd īmpotriva osificarii spirituale.
     Dostoievski stie despre revolutia care se va īnfaptui si care īntotdeauna īncepe īn substratul spiritual. El pre¬vede calea si consecintele ei. Tolstoi nu stie ca revolutia a īnceput īn substratul spiritual, nu prevede nimic, el īnsusi fiind cuprins, ca un orb, de una din laturile acestui proces revolutionar.
Dostoievski vietuieste īn spirit si de aceea recunoaste tot. Tolstoi vietuieste īn trup si suflet si de aceea nu poate sa stie ce se petrece īn strafunduri si nu prevede urmarile.
Arta lui Tolstoi poate sa fie mai īmplinita decīt a lui Dostoievski, romanele sale sīnt cele mai frumoase din lume. El este un artist al celor asezate. Dostoievski se adreseaza celor īn devenire.
     Arta lui Dostoievski se ocupa de realitatea spirituala profunda, de realul metafizic, fiind foarte putin preocupata de existenta empirica. Constructia romanelor lui Dostoievski aminteste foarte putin de asa-numitul roman „realist".
Prin subiectul exterior, amintind de romane politiste neverosimile, se stravede o alta realitate. Nu realul empiric, al existentei exterioare, al felului de viata, nu realitatea tipurilor autohtone, sīnt reale la Dostoievski.
La fel este real adīncul spiritual al omului, destinul lui spiritual. Este reala relatia om—Dumnezeu, om—diavol, sīnt reale ideile cu care traieste omul.
Aceste dedublari ale spiritului uman, care constituie tema profunda a romanelor lui Dostoievski, nu sīnt tratate realist. Conturarea uluitor de geniala a raporturilor dintre Ivan Karamazov si Smerdeakov, prin intermediul carora se separa cei doi ,,eu" ai lui Ivan, nu poate fi numita realista.
Relatiile īntre Ivan si diavol sīnt si mai putin realiste. Dostoievski nu poate fi numit realist nici īn sensul realismului psihologic.
El nu este un psiholog, ci pneumatolog si metafizician-simbolist. Dincolo de viata constienta se ascunde cea subconstienta, iar de aceasta sīnt legate presimtirile.
Oamenii nu sīnt legati numai de raporturi care se vad la lumina cotidiana a constiintei. Exista lianti mult mai tainici care duc spre adīncul vietii inconstiente. La Dostoievski, īntotdeaua o alta lume invadeaza raporturile dintre oamenii acestei lumi.

     In Rusia nu s-a instaurat niciodata spiritul si creatia renascentista. Nu am cunoscut bucuria Re nasterii — asa ne-a fost soarta amara. La īnceputul secolului al XlX-lea, īn epoca lui Alexandru I, poate cea mai culturala din īntreaga istorie rusa, a stralucit o clipa ceva asemanator Renasterii.
S-a ivit bucuria ametitoare a unei creatii abundente īn poezie. O astfel de zare luminoasa a fost creatia lui Puskin. Marea literatura rusa a seco¬lului al XlX-lea nu a urmat drumul creator al lui Puskin. In īntregime, ea se afla cuprinsa de chinuri, de durerea mīntuirii universale, ispaseste un fel de vina.
     Prin Dostoievski, literatura rusa atinge o culme. Se scoate īn evidenta caracterul religios, de martiriu. In Dostoievski se condenseaza tot īntunericul vietii rusesti, al destinului rus, dar se aprinde si o lumina. Calea plīngerii literaturii ruse, plina de suferinta si cautare religioasa, trebuia sa duca la Dostoievski.
Dar la el se iveste deja o ruptura spre alte lumi, din falia deschisa se vede lumina.
Tragedia lui Dostoievski, ca orice adevarata tragedie, presupune un catharsis, o curatare si o eliberare.
Cei care se precipita spre īntunericul situatiilor fara iesire, nu-l vad si nu-l pricep. Citindunl pe Dostoievski ai o mare bucurie, o uriasa eliberare a spiritului.
Este bucuria prin suferinta, este calea crestina.
Dostoievski reda credinta īn om, īn adīncimile umanului. Aceasta credinta nu exista īn umanismul līnced. Acesta renaste cīnd crede īn Dumnezeu. Credinta īn om īnseamna credinta īn Hristos, īn Dumnezeu-Omul. Toata viata, Dostoievski a promovat sentimentul exclusiv si unic al lui Hristos, dragostea extatica pentru El.
In numele lui Hristos, si din iubire nemarginita fata de El, Dostoievski a rupt cu acea lume umanista
īn care era prooroc Belinski. Credinta lui Dostoievski īn Hristos a trecut peste vapaia tuturor īndoielilor si s-a calit īn focul suferintei.

     Dostoievski nu a putut sa fie īntunecat, un pesimist incurabil. La el exista o emanatie luminoasa si īn ceea ce e mai īntunecat, mai chinuit. Aceasta este lumina lui Hristos care iradiaza si īntunericul. Dostoievski īl conduce pe om prin beznele dedublarii, motivul fundamental dostoievskian, dar dedublarea nu-l nimiceste definitiv pe om.
Prin intermediul lui Dumnezeu-Omul, personalitatea umana poate fi redata vietii.
     Dostoievski apartine acelor scriitori care au reusit sa se dezvaluie pe sine īn creatia lor. In creatia lui se oglindesc toate contradictiile spiritului, toate profunzimile sale fara sfīrsit. Pentru el, creatia nu e, ca īn cazul multora, o acoperire a ceea ce are loc īn strafunduri.
El nu tainuieste nimic si de aceea a reusit sa faca descoperiri uimitoare despre om. Prin destinul eroilor īsi povesteste propriul destin, prin īndoielile lor — propriile īndoieli, prin dedublarile lor — dedublarile sale, prin experienta criminala, — tainicele crime ale propriului spirit.
     Lui Dostoievski īi placea sa se numeasca „autohton" si proclama ideologia autohtona. Faptul e adevarat īn sensul ca el a fost si a ramas rus, legat organic de poporul rus, niciodata nu s-a rupt de radacinile nationale. Dar nu s-a apropiat de slavofili, caci tine de alta epoca.
In comparatie cu slavofilii, Dostoievski a fost un pribeag rus, un pelerin īn lumile spirituale. Nu a avut casa si pamīntul sau, nu a detinut „cuibul" confortabil al unor conace mosieresti. Nu e legat de statica existentei, e īn dinamica ei, īn zbucium. Il strabat suvoaie care vin din viitor, se afla īn revolutia spiritului. El e omul Apocalipsului.
Slavofilii nu erau cuprinsi de maladia apocaliptica. Dostoievski īnfatiseaza cu precadere destinul pelerinului si al renegatului rus. El considera pelerinajul o pribeaga trasatura ruseasca.
Slavofilii erau terestri, crescuti pe pamīntul cu oameni, oamenii tari ai pamīntului. Pamīntul de sub ei e tare, dur. Dostoievski a fost un om subteran.
Elementul lui este focul, nu pamīntul.
Miscarea sa este vīrtejul. Totul este altfel la Dostoievski fata de slavofili.

     Se raporteaza altfel fata de Europa occidentala, e un patriot al Europei, nu numai al Rusiei ; se raporteaza altfel fata de perioada lui Petru cel Mare, e scriitorul perioadei petersburgheze, artistul Petersburgului.