Dinastiile românesti- Partea IV de Lelia Mihail publicat la 14.02.2013
Primele formatiuni statale ale Tarii Romanesti
     12??-1241
     Bezerenbam pare a fi un conducator muntean mentionat la 1241 in cronica persana a lui Fazel-Ullah-Raschid, alaturi de Miselav. Era probabil stapânitorul Tarii Ilaut, unde l-au intâlnit tatarii in timpul invaziei lor. Unii cercetatori presupun ca a fost predecesorul lui Litovoi, altii insa nu se hazardeaza in asemena afirmatii, datorita traseului greu de determinat.
Bogdan Petriceicu Hasdeu a considerat ca este vorba despre banul Basarab, un conducator local, in vreme ce Constantin C. Giurescu a opinat ca in fapt numele ar fi doar o stâlcire a titulaturii banului de Severin.
     Miselav (sau Mislav, Micislav, Mihai) pare sa fi fost un conducator din Muntenia la 1241, localizat pe cursul superior al Oltului , in perioada celei mai mari invazii a tatarilor in Europa.
Singurele referi la adresa sa apar intr-o cronica slavona si intr-una persana. O parte a istoricilor il identifica cu Mihai, un stramos al lui Litovoi, care potrivit unor cronici venetiene, ar fi purtat acelasi nume, Mihai. Urmasul sau pare a fi, la 1247, Seneslau, desi Neagu Djuvara si C-tin C. Giurescu ii considera pe cei doi una si aceeasi persoana.
Controversele asupra acestui Mihai (Micislav) sunt amplificate si de anumite confuzii cu numele regelui lituanian care obtinuse o victorie impotriva tatarilor.
     1247-1277/9
     Litovoi (Lytuoy / Lytuon / Litavor) Din diploma acordata de regele Ungariei Bela IV (1235-1270) cavalerilor Ioaniti, facând referire la teritoriile acordate acestora se specifica „…excepta terra kenazatus Lytuoy woiauode, quam olatus reliqimus prout iidem hactenus tenuerunt…” („… in afara de pamântul cnezatului Litovoi pe care il lasam vlahilor asa cum l-au stapânit acestia pâna acum …”). Conform diplomei, Litovoi, care dispunea de o forta militara urma sa se ajute reciproc cu cavalerii ioaniti colonizati in vecinatatea voievodatului in special importiva invaziilor turco-tatare.
Intre timp Litovoi incearca sa uneasca arialul sub domnia lui. Dar in anul 1272 Litovoi este infrânt in luptele de la Râu, iar voievodatul sau se reduce ca intindere.
In 1279 refuza sa recunosca vasalitatea fata de regele maghiar, fapt pentru care regele Ladislau al IV-lea Cumanul trimite osti impotriva voievodului.
Ladislau se numea Stefan si era fiul lui Parabuch, cumanul.
Numele comesului Parabuch apare pentru prima data in anul 1266. Pentru servicii deosebite aduse regelui si pentru fidelitatea aratata fata de tanarul rege, mai ales cu ocazia unor legatii si negocieri periculoase cu cumanii, Parabuch a primit sub forma de donatie din partea viitorului István al V-lea (junior rex-coregent pana in anul 1270) mai multe posesiuni : pamantul numit Kuke de pe teritorul cetatii Caras, feudele numite Wolter si Belan apartinand cetatii Kewe, pamantul numit Rety al cetatii Tymes, precum (contra cost) si pamantul numit Popth (azi Bobda) care se afla in comitatul Tymes si din care jumatate a fost al oamenilor cetatii Tymes, iar cealalta jumatate a fost al udvornicilor regali (udvarnicorum=udvarnok=curteni).
Cine au fost acei udvornici ?
Unul a fost Keyran, domnul cumanilor de genere Borechol, care a primit jumatatea acelei feude, Popth, de la Béla al IV-lea, tatal lui István junior rex. Acum Keyran, cu consimtamantul celor doi fii ai sai, cu stirea rudelor (videlicet : Illan, Iardar, Michi, Chibuk Ona, domni ai cumanilor) si cu permisiunea, consensul, si vointa regelui, ii vinde lui Parabuch jumatate din jumatatea sa pentru 40 de marci (o marca ad pondus Hungariae=233.3533 gr. Ag.) Comitele Parabuch achita integral, in prezenta regelui, valoarea pamantului. Mai primeste „duas terras..” numit Temerken aproape de raul Mures in Comitatul Arad, care a fost - „este permis a sti” - in folosinta ismaelitilor (arabi?) Muk Grecul si Mike, decedati fara urmasi.
Asemenea pamantul Fulgudus (azi Siria) din Comitatul Cenad. http://asztrorege.blogspot.ro/2010/04/parabuch-cumanul.html In document mai este consemnata dorinta comitelui Parabuch ca denumirile vechi si adanc inradacinate ale mosiilor incredintate lui, in viitor sa-i poarte numele.
Presupun ca dorinta i-a fost ascultata, daca ne gandim la numele localitatii Paripás-Parabuc (azi Ratkovo, Novi Sad).
Litovoi cade in lupta, iar fratele sau Barbat dupa ce se rascumpara din prizonierat il urmeaza pe tron.
Numele lui Litovoi este reprodus in documentele unguresti ca Lytuoy sau Lytuon, iar tara este denumita terra Lytua. In hrisoavele moldovenesti din 1374 si 1407, numele apare ca Litavor si Litovoi.
     1247-1272/5
     Seneslau (Seneslav), este mentionat in diploma regelui Bela al IV-lea al Ungariei ca fiind voievod român in Transalpina (Muntenia), la 1247. Urmas probabil al lui Miselav, el stapânea partea muntoasa a Tarii Românesti, din stânga Oltului, având resedinta probabil la Arges.
Câmpia dinspre Dunare era inca locuita de cumani si de tatari.
Incepând din 1270 - 1272, unii cercetatori cred ca Litovoi, voievodul român de peste râul Olt, si-ar fi intins stapânirea si in Muntenia, dupa moartea lui Seneslau. Alti specialisti considera ca urmasii lui Seneslau ar fi realizat unificarea politica, definitivata in timpul lui Basarab I. Aceasta din urma teorie este sustinuta si de faptul ca prima resedinta domneasca a tarii a fost la Arges si nu la apus de Olt (a se vedea in acest sens cercetarile arheologice ale lui N. Constantinescu). Lipsa unor izvoare istorice certe lasa in suspensie aceasta chestiune.
     1247-1272/5
     Ioan, cneaz/voievod pe valea Jiului, se presupune din asezarea sa pe Diploma cavalerilor Ioaniti ca resedinta voievodatului era Craiova. Voievodatul lui se uneste cu cel al lui Litovoi in circumstante necunoscute. Dar in timpul luptelor dintre Litovoi si unguri, acesta apare ca voievod si peste cnezatul lui Ioan. http://ro.wikipedia.org/wiki/Lista_domnilor_%C8%9A%C4%83rii_ Rom%C3%A2ne%C8%99ti
     1247-1272/5
     Farcas a fost un cneaz/voievod din sudul Olteniei, pe râul Lotru (secolul XIII).
Printr-o diploma din 1247, regele Ungariei a acordat pentru 25 de ani Ordinului Cavalerilor Ioaniti, Tara Severinului toata, cu cnezatele lui Ioan si Farcas pâna la râul Olt, dar fara Tara lui Litovoi si fara Tara lui Seneslau, care ramâneau in continuare stapâni asa cum fusesera si pâna atunci. Dupa cum reiese din acest act, Farcas era un mic conducator local, care stapânea o parte din Oltenia.
Nicolae Iorga afirma ca Farcas ar fi stapânit un teritoriu in sudul judetului Vâlcea, pentru ca numele de "farcas" inseamna in maghiara "lup", la fel insemnând si slavonescul "vâlc".
     1277/9-c.1290
     Barbat a fost voievod in Oltenia in secolul XIII.
Il urmeaza la domnie pe fratele sau Litovoi, care a fost ucis (c. 1279) in razboi contra ungurilor, in timp ce el a fost luat prizonier. Reuseste sa se rascumpere mai târziu, acceptând sa plateasca tribut.
Pe la 1285 era inca voievod (al "Tarii Lytua").
Anna, fiica lui Barbat, era sotia lui Thocomerius.
Muntenia este strabatuta de riuri care curg de la nord la sud. Fiecare cneaz stapanea cel mult teritoriul dintre doua riuri sau chiar jumatate. Abia spre 1300 apar cnezate mai intinse provenite din unirea a doua sau mai multe cnezate mai mici. Uniri despre care nici nu stim cum s-au imfaptuit.
     c.1290 - c.1300
     Negru Voda a fost, potrivit legendei, fondatorul si primul voievod al Tarii Românesti. Existenta lui reala este controversata, facând subiectul mai multor cercetari mai mult sau mai putin istorice.
Potrivit legendei, Negru Voda apare ca un personaj care la 1290, se presupune ca a trecut Carpatii din Fagaras si s-a stabilit la Curtea de Arges sau Câmpulung unde a intemeiat un voievodat.

     Se crede ca a ingaduit orasenilor sai sa-si mentina comesul (liderul) lor, Laurentiu, care a decedat in 1300 si a fost inmormântat in Câmpulung. "Descalecatul" sau ar fi pus bazele Tarii Românesti, a carei independenta avea sa o statueze Basarab I, in anul 1330.
     c.1290 sau 1300 - c.1310
     Thocomerius (Tocomer / Tihomir / Tugomir / Toctomerie) Conform unui document al regelui Carol Robert de Anjou al Ungariei, din 1332, Thocomerius este tatal lui Basarab I, intemeietorul Tarii Românesti.
Numele lui Thocomerius este interpretat de unele surse ca o latinizare a bulgaro-slavului Tihomir sau Tugomir.
A fost probabil conducator in Oltenia intre c.1290 si c.1310, al voievodatelor reunite ale lui Litovoi si Seneslau.
Dupa unii istorici ar fi un urmas al lui Barbat; dupa altii, fiul lui Seneslau
. Cercetatorii care au luat in calcul existenta descalecatorului Negru Voda, situeaza domnia lui Thocomerius intre anii 1300 si 1310. El ar putea sa fie „domnul Valahiei”, mentionat de cronicarul Ottokar ca aliat al voievodului Ladislau Apor impotriva lui Otto de Bavaria, care fusese ales rege al Ungariei.
Otto fiind prins de Ladislau, este trimis in 1307 la domnul „Valahiei de peste munti”, care il baga la inchisoare.
Istorisirea spune mai departe ca domnul s-ar fi imbolnavit, iar poporul a socotit acest semn ca o pedeapsa divina impotriva nedreptatii si a cerut eliberarea prizonierului.
Daca intr-adevar este vorba despre Thocomerius, acesta ar fi putut sa-si gaseasca sfârsitul in urma acestei boli, astfel ca prin 1310 Basarab I ii urmeaza la tron.
     c.1310 - 1352
     Basarab I (numit in documentele medievale de asemenea Bassaraba si Bazarad), supranumit in epoca moderna Basarab intemeietorul, este considerat fondatorul Tarii Românesti.
A domnit intre anii ~1310 - 1352. A fost fiul lui Tihomir sau Thocomerius, potrivit unui document oficial emis in 1332 de regele Ungariei Carol Robert d'Anjou care, dupa Batalia de la Posada din noiembrie 1330, il rasplatea pe comitele Laurentius din Zarand pentru vitejia sa din acea batalie. Textul respectivei diplome contine mentiunea „Basarab, filium Thocomerii” („pe Basarab, fiul lui Thocomerius”).
Un document maghiar atesta ca Basarab se afla la domnie inca din 1317, cand este implicat intr-un conflict local intre nobilii din zona cetatii Mehadiei. Istoricul Constantin Kogalniceanu considera ca, in perioada luptelor pentru tron din Ungaria (deci pana in 1318), Basarab ar fi unit cnezatele din sudul Carpatilor, intemeind astfel Tara Romaneasca. Constantin C. Giurescu crede insa ca o buna parte din actiunile de unificare fusesera realizate pana in 1307, anul cand Carol Robert de Anjou a devenit regele Ungariei. Parerile raman insa impartite intre istorici cand este vorba de nucleul initial al acestui stat. Cele doua teorii principale sustin ca actiunea a pornit ori din stanga Oltului, unde se aflau curtile de la Arges si Campulung, ori din dreapta sa, prin extinderea voievodatului lui Litovoi.

     Basarab I era inrudit cu dinastia bulgara asenida prin fiica sa, Theodora, casatorita cu putin inainte de 1322 cu tarul Ivan Alexandru al Bulgariei. in 1323, Mihail al Bulgariei (unchiul lui Ivan Alexandru) a fost ajutat de o oaste importanta de „ungrovlahi” in bataliile acestuia cu Imperiul Bizantin. Numele voievodului transalpin (transcarpatin) nu este consemnat, insa istoricii sunt de parere ca acesta era Basarab I.
Basarab il va mai sprijini pe tarul bulgar si in 1330, la 28 iunie, cand a avut loc batalia de la Velbužd intre fortele tarului si cele sarbe sub comanda lui Stefan Uros.
Voievodul muntean a trimis un contingent romanesc pentru a lupta alaturi de bulgari, insa sortii bataliei s-au aratat favorabili sarbilor. Voievodatul lui Basarab I s-a aflat de la inceputul domniei sale in stare de vasalitate fata de regele Ungariei, Carol Robert de Anjou.
Cu toate acestea, un an mai tarziu, Basarab se pare ca a rupt relatiile sale cu Ungaria, refuzand plata tributului de vasal. Aceasta a cauzat tensionarea brusca a relatiilor bilaterale. Un document emis de rege la 18 iunie 1325 il numeste pe voievodul muntean „Basarab transalpinul, necredincios coroanei maghiare” si relateaza cum Stefan, fiul comitelui cuman Parabuh l-a injosit pe regele ungar, proslavindu-l in schimb pe Basarab.
Luand in calcul si infrangerea acestuia, din urma cu cateva luni de la Velbužd, Carol Robert socotea ca potrivit momentul de a-l ataca pe Basarab. Astfel, in septembrie 1330 regele ungar porneste campania bazandu-se pe o armata puternica. Ocupa Severinul si inainteaza prin Oltenia.
Basarab I a cerut pacea regelui ungar oferind ca despagubire 7.000 de marci de argint (adica 1.447 kg de argint sau 1.680.000 de dinari), Banatul de Severin, un tribut anual si un fiu al voievodului la curtea ungara drept garantie: „numai va intoarceti in pace si va feriti de primejdii, ca de veti veni mai incoace, nu veti scapa de dansele”.
Armata ungara a fost prinsa de oamenii lui Basarab I intr-o vale ingusta si prapastioasa, suferind ca urmare o infrangere umilitoare.

     Locul bataliei nu a fost stabilit pana astazi cu certitudine, istoricii plasandu-l in diverse puncte din zona submontana precum: Tara Lovistei, Valea Oltului, comuna Titesti, culoarul Rucar-Bran sau langa Mehadia. In urma luptei de 4 zile, 9 - 12 noiembrie 1330, regele Carol Robert a scapat cu greu schimband hainele cu cele ale unui fidel al sau.
Datorita faptului ca Basarab I a creat un stat independent in urma victoriei „de la Posada” (denumirea s-a incetatenit abia in secolul al XX-lea, sub influenta operei lui Nicolae Iorga), a primit si apelativul de Basarab Intemeietorul.

     In jurul anului 1343, Basarab I l-a asociat la domnie pe fiul sau Nicolae Alexandru.
Acesta din urma a plecat la curtea regelui Ludovic I al Ungariei pentru a mijloci reluarea relatiilor dintre Ungaria di Tara Romaneasca. In anii urmatori, Basarab a participat alaturi de regele ungar la campania militara impotriva tatarilor. Cu acest prilej, a adus sub stapanirea sa teritoriul aflat la nordul gurilor Dunarii, cunoscut mai tarziu sub numele de Basarabia (Bugeac).
     Tara lui Basarab se marginea la nord cu Transilvania, la vest cu Regatul Ungar, prin Banatul de Severin, la sud cu Bulgaria, la est cu Dobrogea lui Balica si mai tarziu a lui Dobrotici, iar spre nord-est cu tatarii si moldovenii brodnici.
Banatul de Severin s-a aflat pana in 1330 in stapanirea lui Basarab. Societatea Tarii Romanesti se impartea in principal in doua clase, cea de jos a taranilor (in majoritate liberi) si cea de sus a boierilor, juzilor si cnezilor.
Taranimea era principala furnizoare de impozit; de asemenea ea constituia corpul principal al oastei celei mari.
Vechii juzi si cnezi ramasesera la stadiul de conducatori locali sau slujbasi domnesti, in vreme ce boierimea era nou alcatuita din marii proprietari de pamanturi, nu atat de primejdioasa pentru autoritatea domnului cat valoroasa in cazul confruntarilor armate.
Boierii se vor concentra in jurul unei puteri centrale, cea a voievodului, iar acesta ii va folosi in constituirea aparatului de stat.
Patura de mijloc, alcatuita in principal din negustorii locali era nesemnificativa, caci acestia practicau comertul la scara redusa cu produsele straine. Dezvoltarea economica din timpul lui Basarab va accentua diferentele si conflictele de interese dintre rustici si majores terrae.
     1352 - 16 nov. 1364

     Nicolae Alexandru - fiul lui Basarab I, Intemeietorul ai al doamnei Margareta.
A fost casatorit de trei ori.
Din prima casatorie cu Maria Lackfi au rezultat doi fii:
Radu (c. 1377 - c. 1383),
Voislav (d. ianuarie [1366?]) si o fata Elisabeta, maritata cu Ladislau de Oppeln.
Din a doua casatorie, cu Klára Dobokay, Nicolae Alexandru a avut doua fete:
Anca, maritata cu Stefan Uros al V-lea cneazul Serbiei si
Ana, casatorita cu Ioan Starsimir, tarul de Vidin
si un fiu Vladislav (1364 - c. 1377).
Din porunca Anei, in 1360 a fost scris la Vidin un sinaxar ce cuprindea vietile femeilor sfinte.
A treia sotie a fost Margit Dabkai.
Dupa casatoria cu Klara Dobokai Nicolae Alexandru a si recunoscut autoritatea episcopiei Transilvaniei asupra catolicilor straini sau localnici de pe teritoriul Tarii Romanesti.
     Se pare ca abia dupa infiintarea Mitropoliei Ungrovlahiei, in 1359, va adera la credinta ortodoxa, luandu-si numele de Nicolae, dupa Sf. Nicolae atat de apreciat de biserica rasariteana (nume care nu apare in nici un document anterior).
     In 1343 o cronica maghiara, mentioneaza ca Alexandru voievod a incheiat un acord de supunere cu regele Ludovic I cel Mare, parere infirmata de insusi regele maghiar care, intr-un act datat 29 august 1359, spune ca dupa 1341 a trimis in mai multe misiuni esuate pe Dimitrie, episcopul de Oradea pentru a negocia readucerea Tarii Romanesti sub suzeranitatea angevina.
Abia din 1345 sau, mai tarziu, chiar din 1355 cand devin sigure semnele unor imbunatatiri a relatiilor intre cele doua parti, Nicolae Alexandru apare in actele maghiare ca supus autoritatii coroanei si primitor al unor „beneficii”. Nu se stie exact despre ce „beneficii” este vorba, dupa unii istorici ar fi in legatura cu recunoasterea stapanirii basarabilor asupra banatului de Severin, mar al discordiei inca de la inceputul secolului, sau asupra Fagarasului.
     Voievodul muntean renunta la suzeranitatea ungara in 1359.
Pana la sfarsitul domniei lui Nicolae Alexandru se pare ca nu s-au ameliorat raporturile intre el si regele ungar, caci imediat dupa suirea pe tron a fiului sau, Vladislav I, Ludovic il apostrofeaza afirmand ca a urmat „obiceiurile rele” ale tatalui acestuia.
Nicolae Alexandru moare la 16 noiembrie 1364, fiind inmormantat in biserica de la Campulung, ctitoria sa si a tatalui sau.
     16 nov. 1364 - c.1377

     Vladislav I (Vlaicu Voda), fiul lui Nicolae Alexandru si Klára Dobokay dintr-o familie de nobil maghiar.
A fost recent deshumat pentru cercetarea ADN. Ce vor sa afle? Ei, nu stim sigur, dar noi vom afla cine sunt mamele cele maghiare si cine sunt cumanii?
De ce au inceput cu Vlaicu? Pentru ca se spera sa fie maghiar sau ungur, poate aflam si care e diferenta intre aceste doua neamuri.
Se va continua cu stramosii lui Vlaicu, considerati cumani.
S-ar putea sa aiba o mare surpriza, pe care nu intentioneaza, desigur, sa ne-o impartasasca si noua, dar.....se mai strecoara!!!!
Noul voievod va adauga la titlurile mostenite si pe acelea de Ban de Severin (1368) si Duce de Fagaras (1369), desi s-a aflat,inca de la urcarea pe scaun sub amenintarea permanenta a coroanei angevine.
Astfel, in 1365, printr-o proclamatie regala, Vlaicu era considerat uzurpator deoarece nu a prestat omagiul de vasalitate si si-a insusit un titlu ce nu-i apartinea.
Relatiile raman incordate si, inainte sa aduca la supunere pe voievodul Tarii Romanesti, Ludovic isi indreapta lovitura asupra tarului bulgar de la Vidin, Strasimir, cumnatul lui Vladislav.
Cucerirea cetatii de scaun si indepartarea familiei domnitoare din aceasta tara au condus la constituirea Banatului Bulgariei aservit coroanei maghiare, care a dorit sa-l transforme intr-un punct de sprijin al ofensivei catolice, atat asupra tinuturilor de la nord de Dunare cat si in Balcani.
Cand, in 1368, Vladislav a refuzat sa se alature regelui maghiar spre a-i consolida stapanirea asupra Vidinului, soarta Tarii Romanesti a fost hotarata.
Ostile maghiare au inaintat pe doua directii: dinspre Vidin spre Severin si dinspre nord, din Transilvania spre sud-vest, de unde veneau trupele conduse de voievodul Nicolae Lackfi. Operatiunea preconizata nu a dat rezultatele asteptate. In noiembrie, Vlaicu a invins pe raul Ialomita, in apropiere de Targoviste, oastea voievodului transilvanean.
Dupa victorie, voievodul Tarii Romanesti devine arbitrul situatiei din taratul Vidinului, unde dupa o interventie armata ceruta de localnici va obtine, la 29 august 1369, eliberarea lui Strasimir si reconstituirea statului temporar ocupat de trupele maghiare.
In contextul noii situatii Ludovic recunostea, in schimbul prestarii formale a juramantului de vasalitate, toate titlurile si posesiunile lui Vlaicu, fara ca prin aceasta tensiunile politice dintre cele doua state sa slabeasca. Numele lui Vlaicu Voda este asociat si cu primele conflicte romano-turcesti desfasurate in 1369 .
     c.1377 - 1383
     Radu I - fiul lui Nicolae Alexandru asociat la tron probabil incepand din 1372, conform parerii unor istorici, Radu I isi incepe domnia ca singur stapanitor dupa 9 iulie 1374 cand avem ultima mentiune documentara despre fratele sau ca fiind in viata.
Din nefericire nu s-au pastrat documente interne care sa ateste domnia sa, insa exista cateva referiri externe, in principal acte ale Regatului Maghiar si o cronica italiana contemporana, precum si o pisanie tarzie, o iscriptie pe zidurile Bisericii Domnesti de la Curtea de Arges si o importanta cantitate de monede (ducati, dinari si bani) emise de voievod.
     Relatiile cu regalitatea maghiara sunt in continuare incordate, ajungandu-se la conflicte armate. Detaliile acestor lupte ne sunt neclare. O cronica italiana „Cronaca Carrarese“ povesteste despre o expeditie a regelui maghiar Ludovic cel Mare d'Anjou in perioada 5 iulie - 14 august 1377 cu intentia de a supune pe un „Radano principe di Bulgaria infedele“ (italiano), identificat cu siguranta cu Radu I.
Aceste relatii tensionate ce au precedat lupta sunt confirmate de socotelile Republicii Venetiene unde, in dreptul aceluiasi an, figureaza o comanda destul de mare de armuri complete din partea voievodului valah.
Aceste armuri aveau sa le poarte acea „armadura da cavali“, 10.000 la numar (cifra desigur putin exagerata), care sunt infranti in lupta cu regele maghiar asa cum reiese din cronica italiana mai sus spusa.
     Este greu de spus daca ostile voievodului valah au fost chiar infrante caci din actele interne ale Regatului Maghiar ce au fost emise in perioada imediat urmatoare rezulta ca Ludovic d'Anjou are in continuare intentia de a supune pe infidelul voievod.
Astfel la 19 nioembrie, acelasi an, regele promite negustorilor sasi din Brasov ca „[...] daca, asa cum spera, Yara Romaneasca va ajunge in mainile sale [...]“ va micsora taxele vamale. Ba din contra, intr-un ordin dat castelanului de Orsova in 1382, prin care i se poruncea sa nu lase nici un negustor strain sa intre cu marfuri in Tara Romaneasca si sa aiba grija „zi si noapte“ la granita raportand tot ce se petrecea, surprinzator, nu apare mentionat nici un ban unguresc al Severinului iar Orsova ca punct de granita ceea ce ar induce aproape fara dubii ideea ca partea de rasarit a banatului, in urma luptelor, fusese anexata de voievodul muntean Radu I.

     Poate de acest lucru este legata denumirea ciudata pe care o poarta voievodul valah in biografia lui Sigismund de Luxemburg in care, vorbindu-se de Vlad Dracul, se spunea ca era fiul lui „Merzeweydan“ (Mircea) si nepotul lui „Pankraz dem Weisen“ („Pankraz cel intelept“). Numele de Pankraz (Pancratius) fiind explicat prin denaturarea denumirii de Radu Ban (ban de Severin, titlu luat dupa anexarea teritoriului), iar cat despre intelepciunea sa, negura veacurilor nu a lasat sa se intrevada motivele care au adus admiratia celor din timpul sau.
Oricum, voievodul muntean, intr-un alt document maghiar, de data asta contemporan cu evenimentele din 1377, poarta numele de „Godon“, denumire la fel de curioasa si la fel de greu de explicat.
     Un eveniment important legat de domnia lui Radu I il reprezinta aducerea moastelor sfintei mucenice Filofteia, de la Tarnovo (unde domnea sora sa Ana) la Arges, fapt petrecut in preajma anului 1384 cand scena este imortalizata pe peretii bisericii domnesti de la Curtea de Arges careia i-au fost lasate in grija si a carui ctitor era voievodul, alaturi de fratele si parintele sau.
De altfel activitatea de ctitor de lacase de cult il situeaza printre cei mai activi domnitori ai Tarii Romanesti, in timpul domniei sale construindu-se, printre altele mai marunte, importantele manastiri Tismana, Cozia si Cotmeana.
Tot in timpul domniei lui Radu I se infiinreaza cele doua episcopii catolice de la Severin (c1380) si cea de la Arges (9 mai 1381) precum si, prin tradirie, ctitorirea unei manastiri catolice la Targoviste.
     Un alt moment important si controversat al domniei lui Radu I il reprezinta stapanirea asupra Taratului de Vidin.
La baza acestei teorii ar sta o inscriptie ilizibila de pe zidurile bisericii domnesti de la Curtea de Arges in care, unii cercetatori, au identificat titulatura voievodala „domn singur stapanitor al Ungrovlahiei, al Vidinului si al oblastiei Vidinului“.
Intr-adevar, relatiile erau incordate intre domnitorii munteni Vladislav I, Radu I si tarii bulgari de la Tarnovo si Vidin, Sisman si Ioan Strasimir, aflati ei insisi in dispute aprige pentru succesiunea la tronul parintesc. La un moment dat, Vladislav anexeaza Vidinul, cedandu-l ulterior stapanului firesc. Este posibil ca acelasi lucru sa-l fi facut si fratele sau, dovezile in acest sens fiind insuficiente.
     Momentul mortii voievodului este necunoscut, la fel ca si mormantul sau. In urma sapaturilor efectuate in anul 1920 in necropola voievodala din incinta bisericii domnesti de la Curtea de Arges, a fost descoperit un bogat mormant de sfarsit de secol al XIV-lea presupus a fi al lui Radu I. Costumatia defunctului, accesoriile vestimentare si bijuteriile il arata pe posesor ca pe un puternic principe feudal, cu nimic deosebit de regii Europei Occidentale ai vremii sau de imparatii bizantini, fastul impresionant al curtii muntene fiind de altfel o realitate de mult demonstrata.
     c.1383 - sep. 1386
     Dan I (n. 1354 - d. 23 septembrie 1386), domnitor al Tarii Romanesti intre (c1383 sau 1385 - 23 septembrie 1386) este fiul lui Radu I si al Anei Kalinic si frate al lui Mircea cel Batran.
Domnia sa, atat cat este cunoscuta, se incadreaza in jaloanele obisnuite ale primilor Basarabi, osciland intre dorinta de intarire a puterii interne si eliminarea pretentiilor coroanei maghiare si incercarea de expansiune in spatiul sud-dunarean prin diversele interventii in luptele interne din statele crestine atat bulgaresti cat si sarbesti.
     sep. 1386 - nov. 1394

     Mircea cel Batrân a avut mai multi fii, caci - spun Ducas si Chalkokondyl - „ducand o viata liberala, a avut multi copii naturali”, „care dupa moartea lui s-au apucat sa se lupte intre ei pentru domnie”.
Mihail, asociat la domnie in 1408, moare in 1420.
Alti urmasi, care au ajuns pe tronul Tarii Romanesti, sunt Radu Prasnaglava (m. 1427?), Alexandru Aldea (m. 1436?) si Vlad Dracul (m. 1447). Un fiu cu nume necunoscut a fost luat ostatec la turci in 1417.
In cronici mai sunt pomenite doua fiice ale lui Mircea: Ana (casatorita cu marele celnic Radic) si inca o fata (casatorita cu sultanul Musa Celebi) al carei nume nu este cunoscut.

     Dintre nepotii lui Mircea, fiii lui Dan I, sunt de amintit Dan al II-lea care va ajunge sa si domneasca, Ioan aflat in 1397 la Raguza si probabil Vlad Uzurpatorul. Anumiti istorici il considera pe Vlad ca fiind fiul lui Radu, deci frate cu Mircea.
     Mircea urca pe tron dupa moartea fratelui sau Dan, petrecuta la 23 septembrie 1386.
El gaseste Tara Romaneasca in plin proces de dezvoltare datorita politicilor intelepte promovate de inaintasii sai si va continua consolidarea economiei, Armatei, Administratiei si Bisericii.
     Rezultatele obtinute ii vor permite sa reziste tendintelor de expansiune ale Regatului Ungar si ale Poloniei, care urmareau in special acapararea gurilor Dunarii, si sa stavileasca fortele otomane aflata in plina expansiune in Balcani. Mircea ajunge sa stapaneasca un vast teritoriu, pe care il va organiza intr-o forma centralizata, sub autoritatea domniei care era stabilita la Curtea de Arges.
Din 1408 il va asocia la domnie pe fiul cel mare, Mihail I, acesta avandu-si curtile la Targoviste.
     Economia tarii este intarita prin masuri privind sistemul de impozite si taxe, prin emiterea de moneda in cantitati suficiente si cu valori potrivite, precum si prin stimularea schimburilor comerciale cu tarile vecine cu care incheie tratate si privilegii in acest sens.
Se infiinteaza noi surse de venit in urma deschiderii minelor de arama, in timp ce productiile de cereale, animale si sare cresc.
     Administratia este organizata centralizat, punandu-se accentul pe sfatul boieresc alcatuit in principal din dregatorii curtii. De asemenea, se inmulteste numarul functionarilor insarcinati cu adunarea impozitelor si judecarea pricinilor si le sunt stabilite clar jurisdictia precum si datele pentru strangerea darilor.
     Armata este organizata in oastea cea mare, alcatuita in principal din tarani, si oastea cea mica sau curtea. Este de semnalat faptul ca Mircea pastreaza dreptul de oaste asupra satelor scutite si se pare ca reactiveaza aceasta obligatie pentru ohabele create de domnii anteriori. In paralel, inzestreaza armata cu arme si intareste sau infiinteaza cetati in punctele strategice ale tarii.
     Mircea ctitoreste o serie de manastiri si biserici pe intreg cuprinsul tarii, care vor deveni in timp centre de cultura prin activitatea copistilor si caligrafilor, precum si prin crearea Scolii de pictura religioasa si activitatea zugravilor acestora. In 1401, mitropolitul Tarii Romanesti primeste titlul de „exarh al plaiurilor”, avand astfel jurisdictie si asupra credinciosilor din Ardeal.
     In timp ce organiza tara, Mircea a fondat si aliante solide pentru a-si mari sansele de a pastra independenta tarii.
A pastrat relatii stranse cu Sigismund de Luxemburg, regele Ungariei, bazate pe interesul reciproc in lupta impotriva extinderii Imperiului Otoman.

     Domnitorul muntean a stabilit o alianta cu voievodul Petru Musat al Moldovei inca din 1389.
Prin intermediul lui Petru I, domnul Moldovei, a reusit in 1389 sa incheie cu regele Vladislav al II-lea al Poloniei o alianta indreptata impotriva lui Sigismund de Luxemburg, in cazul in care acesta din urma ar fi pornit un razboi cu una din cele doua tari. Tratatul a fost innoit in 1404, cu termeni mai putini precisi.
Dupa intrevederea din 1406 de la Severin, in care regele Sigismund i-ar fi cerut lui Mircea cetatea Licostomo, relatiile dintre Ungaria si Tara Romaneasca se inrautatesc. Pentru a contracara o eventuala campanie militara a regelui ungar, domnul muntean reinoieste in 1410 tratatul cu Polonia. In 1400, Mircea il indeparteaza de la tronul Moldovei pe Iuga Ologul si il impune ca domn pe Alexandru cel Bun, fiul lui Roman Musat. Pana la moartea voievodului muntean, relatiile dintre cele doua tari vor ramane cordiale.
     Mircea a mai intretinut relatii de buna vecinatate si cu regii/tarii din sudul Dunarii. In perspectiva caderii Dobrogei sub stapanirea otomana, ceea ce i-ar fi adus inamicul in zona porturilor dunarene, Mircea preia initiativa si o alipeste Tarii Romanesti in 1388.
     Mircea a intrat in conflict cu Imperiul Otoman datorita interventiilor sale in sprijinul popoarelor crestine din sudul Dunarii.
In 1395, Baiazid I (zis si Ildirim sau Fulgerul) a trecut Dunarea in fruntea unei forte insemnate (aprox. 40.000 de soldati, dupa unii autori). Mircea bazandu-se pe o armata mai mica (aprox 12.000 de soldati), neputandu-se opune intr-o lupta deschisa, a ales o tactica de hartuire. In ziua de 17 mai 1395 (dupa alte surse 10 octombrie 1394), armata Tarii Romanesti infrange avangarda otomana intr-un loc mlastinos si impadurit, numit Rovine. Batalia nu este decisiva, caci Mircea cel Batran, dupa o lupta data langa Arges, pierde tronul si se retrage in Transilvania.
Strategia militara abordata de catre acesta precum si tactica retragerii ii aduce o oarecare faima intre conducatorii acelei vremi.
In Tara Romaneasca, turcii il asaza in scaun pe un anume Vlad, care va fi indepartat de catre Mircea abia in 1397, cu ajutor militar din partea lui Sigismund de Luxemburg.
     In 1396 Mircea, in calitate de principe crestin vasal regelui maghiar, participa la cruciada anti-otomana initiata de o parte a capetelor incoronate si o parte a nobilimii occidentale si condusa teoretic de regele maghiar.
Dupa cateva succese minore, cruciada s-a incheiat lamentabil cu dezastrul de la Nicopole din 25 septembrie. Oastea valaha, formata din cavalerie usoara, nefiind invitata sa ia parte la sarja cavaleriei grele, se retrage fara a intra in lupta.
Anul urmator, in 1397, pe raul Ialomita, precum si in anul 1400, Mircea cel Batran zdrobeste categoric doua incursiuni otomane ce se intorceau peste Dunare din expeditii de jaf in Transilvania.
     Infrangerea sultanului Baiazid I de catre Timur Lenk (Tamerlane sau Timur cel schiop) la Ankara in vara lui 1402 a deschis perioada de anarhie in Imperiul Otoman, ca urmare Mircea a organizat impreuna cu regele maghiar o campanie impotriva turcilor.
In 1404 Mircea a reusit sa se impuna din nou drept conducator peste Dobrogea. Mai mult, el a luat parte la lupta pentru tronul imperiului otoman si l-a ajutat pe Musa Celebi sa devina sultan (pentru o perioada scurta), dupa moartea caruia a sprijinit si alti pretendenti (Mustafa Celebi, frate al lui Musa, apoi pe seicul Bedr-ed-Din).
     Cu toate acestea, sultanul Mahomed I reuseste sa-si infranga oponentii si planuieste o expeditie de pedepsire a voievodului valah.
Pentru a evita campania sultanului, Mircea semneaza spre sfarsitul domniei (1415 sau 1417) un tratat de pace cu Imperiul Otoman, care recunostea libertatea Valahiei in schimbul unui tribut anual de 3.000 de piese de aur. Totodata, domnul roman a fost obligat sa trimita la Constantinopol un fiu drept garantie.
Mircea cel Batran a incetat din viata la 31 ianuarie 1418, fiind inmormantat la ctitoria sa de la Cozia, la 4 februarie acelasi an. La domnie a urmat fiul sau Mihail I, asociat inca din 1408.
     ian. 1418 - aug. 1420
     Mihail I, fiul lui Mircea cel Batrân, in linii mari pastreaza politica tatalui sau de apropiere fata de statele crestine in special fata de Regatul Maghiar si Moldova continuind, pe aceeasi directie, colaborarea cu comerciantii sasi, chiar din primul an de domnie dand un act prin care „oaspt?ilor”, adica sasilor din Heltau (Cisnadie) si oamenilor lor anume vlahii” dreptul de a-si paste turmele „in muntii nostri”.
     Poate tocmai aceste prea bune relatii cu vecinii crestini atrag urgia turceasca. Anul 1419 aduce doua campanii otomane, una in primavara anului, a doua in august, respinse de voievod cu ajutorul maghiar. Luptele se reiau in toamna, in partile Severinului, unde, la 28 octombrie, se constata si prezenta regelui Sigismund al Ungariei care da un hrisov, in calitate de suzeran, manastirilor Vodita si Tismana, intarindu-le posesiunile. Cu prilejul acestor noi lupte, ungurii ocupa cetatea Severinului.
     Luptele au continuat in 1420, cand a avut loc o expeditie turceasca de amploare, fiind atacate atat Tara Romaneasca cat si Banatul, Transilvania, si Moldova. In aceste imprejurari tragice, oastea Tarii Romanesti a fost infranta, pe campul de lupta aflandu-si sfarsitul si voievodul muntean, alaturi de cei doi fii ai sai Radu si Mihail.
     aug. 1420 - 1422
     Radu al II-lea Prasnaglava (Chelul), fiul lui Mircea cel Batrân este probabil ultimul voievod al Tarii Romanesti care mai detine controlul asupra Banatului, teritoriilor tataresti (Sudul Basarabiei) si al zonei de iesire la Marea Neagra, asa cum reiese din titulatura oficiala dintr-un act din 1 iunie 1421 ("[...]Io Radu mare voievod si domn, din mila lui Dumnezeu si cu darul lui Dumnezeu, stapanind si domnind peste toata Tara Ungrovlahiei si al partilor de peste munti, inca si de catre Partile Tatarasti si Amlasului si Fagarasului herteg si domn al Banatului Severinului si al Podunaviei, pana la Marea cea Mare.").
     Vine ca domnitor, probabil, in urma campaniei otomane din vara-toamna lui 1420, avand ca singur argument sprijinul constant pe care i l-a aratat inalta Poarta in conflictele cu rivalul sau Dan al II-lea.
Cert este ca primul act cunoscut emis de el poarta data de 17 mai 1421 iar in actul de intarire din 1 iunie 1421, pe langa titlurile sale enumerate mai sus, isi arata filiatia ([...] sfant raposatul parintele meu, Mircea voievod [...]).
     Domniile scurte sunt caracterizate prin lupte frecvente si violente cu varul sau Dan al II-lea, in intervalul dintre acestea gasindu-si adapost si sprijin peste Dunare la otomani unde, de cate ori avea prilejul, revenea cu trupe noi in incercarea de a-si relua tronul.
Ultima mentionare a sa este din primavara lui 1427, cand Dan al II-lea revine cu armata din Transilvania reluand tronul si, probabil, ucigandu-l.
     1422; 1423 - 1424; 1426 - 1427; 1427 - 1431
     Domnia pro-otomana a lui Radu al II-lea deci, implicit, scoaterea Tarii Romanesti din alianta statelor crestine, nu a convenit regalitatii maghiare, care se vedea vaduvita de un important aliat mai ales in contextul in care Imperiul otoman era din nou in expansiune.
Totusi nu sprijinul lui Sigismund de Luxemburg il aduce pe tron pe Dan al II-lea ci, conform cronicii lui Ducas, acesta vine de la Constantinopol, recruteaza armata de mercenari din Transilvania, dupa care porneste o campanie militara pe cont propriu in toamna lui 1422 ce are drept rezultat infrangerea si alungarea varului sau.
     Astfel la 22 octombrie era deja inscaunat si cerea sprijin regelui maghiar pentru mentinerea domniei, in folosul tarii si al crestinatatii si acceptul de a bate moneda.
Ca raspuns la cererile voievodului muntean, Sigismund ii porunceste comitelui de Timis, Pippo Spano sa stea la dispozitia lui Dan, cerandu-i in schimb omagiul de vasalitate si redarea vechilor privilegii brasovenilor.
Luptele ce au urmat in iarna dintre anii 1422 si 1423 au culminat cu o mare victorie la 23 februarie cand se spune ca ar fi ramas pe campul de lupta 36.000 de turci.