Mindrie si Prejudecata - Partea II de Jane Austen publicat la 11.04.2013
Mandrie si prejudecata - Partea II
     Capitolul VII
     Averea domnului Bennet se compunea, aproape în întregime, dintr-o mosie cu un venit de doua mii de lire anual care, însa, din nenorocire pentru fiicele lui, fusese lasata prin testament, în lipsa de mostenitori directi de parte barbateasca, unei rude îndepartate; iar averea doamnei Bennet, avere frumusica pentru situatia ei, putea cu greu compensa veniturile insuficiente ale sotului.
Tatal ei fusese avocat la Meryton si îi lasase mostenire patru mii de lire.
Doamna Bennet avea o sora maritata cu un oarecare domn Philips, care fusese secretarul tatalui ei si îi succedase în afaceri, si un frate stabilit la Londra; într-o ramura comerciala respectabila.

     Satul Longbourn era situat la numai o mila de Meryton; distanta foarte potrivita pentru tinerele domnisoare care erau atrase într-acolo de trei, patru ori pe saptamîna, pentru a-si îndeplini îndatoririle fata de matusa lor si, fata de o modista, chiar peste drum.
Cele doua fete mai mici, Catherine si Lydia, erau deosebit de asidue în aceste atentii; aveau si mai putina minte decît surorile lor si, cînd nu gaseau nimic mai bun de facut, o plimbare pîna la Meryton era lucrul cel mai potrivit ca sa le umple orele de dimineata si sa le dea material de conversatii pentru seara; si oricît de sarac în stiri era, în general, tinutul, ele tot izbuteau sa stoarca ceva de la matusa lor.
In prezent, erau într-adevar doldora si de vesti si de bucurii, caci tocmai venise în apropiere un regiment de militie care urma sa ramîna acolo toata iarna, iar cartierul general era în Meryton.
Acum, vizitele la doamna Philips furnizau fetelor stiri grozav de interesante. In fiecare zi cunostintele lor cu privire la numele si relatiile ofiterilor sporeau. Adresele lor n-au ramas mult timp un secret pentru ele si, în curînd, au început sa-i cunoasca personal.
Domnul Philips era în vizita cu ei, ceea ce deschidea, pentru nepoatele sale, o sursa de fericire necunoscuta mai înainte.
Nu mai vorbeau decît despre ofiteri; averea domnului Bingley, care dadea fiori doamnei Bennet, nu avea nici un pret în ochii lor, în comparatie cu uniforma unui stegar.
Dupa ce le asculta o dimineata întreaga efuziunile pe aceasta tema, domnul Bennet remarca cu raceala:
- Dupa cît pot sa-mi dau seama din felul vostru de a vorbi, cred ca sînteti doua dintre cele mai neroade fete de pe aici. O cam banuiam eu, dar acum m-am convins.

     Catherine se tulbura si nu mai spuse nimic , dar Lydia, cu o perfecta indiferenta, continua sa-si exprime admiratia pentru capitanul Carter si speranta de a-l întîlni în cursul zilei, deoarece în dimineata urmatoare acesta pleca la Londra.
- Tare ma mir, dragul meu, zise doamna Bennet, ca esti atît de repede dispus sa-ti crezi copiii nerozi. Daca as vrea sa gîndesc rau de copiii cuiva, n-as alege totusi pentru asta propriii mei copii.
- Daca ai mei sînt niste nerozi, sper sa ramîn mereu constient de asta.
- Da, dar se întîmpla ca ai nostri sînt toti foarte destepti.
- Acesta este singurul punct - îndraznesc s-o cred - în care nu sîntem de aceeasi parere. Am sperat întotdeauna ca parerile noastre vor coincide pîna în cele mai mici amanunte, dar în chestiunea asta sînt silit sa fiu în dezacord cu dumneata, caci le socotesc pe cele doua mezine ale noastre cum nu se poate mai zanatece.
- Draga domnule Bennet, nu trebuie sa te astepti sa aiba mintea tatalui sau mamei lor. Cînd vor atinge vîrsta noastra, sînt sigura ca nu se vor mai gîndi la ofiteri, cum nici noi nu ne gîndim. Mi-amintesc de vremurile cînd si mie îmi placea grozav o tunica stacojie si, într-adevar, în fundul inimii îmi place si acum; si daca un tînar colonel istet, cu cinci, sase mii pe an, mi-ar cere pe una dintre fete, n-am sa-i spun ba! Iar deunazi, la Sir William, colonelul Forster mi s-a parut tare chipes în uniforma lui.
- Mama, striga Lydia, matusa mi-a spus ca domnul colonel Forster si domnul capitan Carter nu se mai duc la domnisoara Watson atît de des ca la început, cînd au venit aici; îi vede acum mereu la bazar la Clarke.
Doamna Bennet nu-i mai putu raspunde fiindca tocmai atunci intrase valetul cu un bilet pentru domnisoara Bennet; fusese trimis de la Netherfield si aducatorul astepta raspuns.
Cu ochii scînteind de placere, doamna Bennet repezi întrebare dupa întrebare, în timp ce Jane citea:
- Vai, Jane, de la cine e? Despre ce e vorba? Ce zice el? Vai, Jane, grabeste-te si spune-ne, grabeste-te, inimioara mea.
- Este de la domnisoara Bingley, raspunse Jane; apoi îl citi cu glas tare.

     "Draga mea prietena, Daca nu ai atîta mila încât sa vii astazi sa iei masa cu mine si cu Luiza, riscam sa ne dusmanim pe tot restul vietilor noastre, caci un tête-à-tête de o zi întreaga, între doua femei, nu poate sa se sfîrseasca fara o cearta. Vino cît poti mai repede dupa primirea biletului. Fratele meu si ceilalti domni vor lua masa în oras cu domnii ofiteri. Cu toata dragostea, Caroline Bingley"
- Cu ofiterii! exclama Lydia; cum de nu mi-a spus matusa nimic despre una ca asta?
- Ia masa în oras, interveni doamna Bennet. Mare ghinion!
- Pot sa iau trasura? întreba Jane.
- Nu, draga mea, e mai bine sa te duci calare, pentru ca vremea e a ploaie si atunci o sa trebuiasca sa ramîi acolo toata noaptea.
- Bun plan! exclama Elizabeth, daca ai fi sigura ca nu se vor oferi s-o trimita înapoi cu trasura lor.
- Oh! Domnii vor lua cupeul domnului Bingley ca sa se duca la Meryton si familia Hurst nu are cai pentru ai lor.
- Mi-ar place mult mai mult sa merg cu trasura.
- Dar, draga mea, tata nu se poate lipsi de cai, sînt sigura. E nevoie de ei la cîmp; nu este asa, domnule Bennet?
- E nevoie de ei la cîmp mult mai des decît îi pot avea.
- Dar daca îi ai pentru astazi, interveni Elizabeth, scopul mamei este atins.
Pîna la urma, îl facu pe tatal ei sa recunoasca într-adevar ca nu se putea lipsi de cai; Jane fu astfel silita sa plece calare, iar mama sa o conduse pîna la usa cu multe si vesele preziceri de vreme proasta. Sperantele sale se împlinira; nici nu plecase Jane bine, ca se si porni ploaia.
Surorile se temeau pentru ea, dar mama lor era încîntata. Ploaia continua fara încetare toata seara. Fara îndoiala, Jane nu se putea întoarce.
- Ce idee grozava am avut! se lauda mereu doamna Bennet, ca si cînd meritul de a fi dezlantuit ploaia era cu totul al ei.
Pîna a doua zi de dimineata, ea n-a fost totusi constienta de întreaga valoare a masinatiilor sale.
Nici nu terminasera bine micul dejun, cînd un servitor de la Netherfield se prezenta cu un biletel pentru Elizabeth.

     "Scumpa mea Lizzy, M-am simtit foarte rau astazi de dimineata, ceea ce trebuie pus, cred, pe seama ploii de ieri care m-a udat pîna la piele. Dragele mele prietene nici nu vor sa auda sa ma întorc acasa pîna nu ma voi simti bine. Ele insista, de asemenea, sa ma vada domnul Jones, asa ca nu va alarmati daca veti auzi ca a fost chemat aici. În afara de durerea de cap si o durere în gît, nu mai am nimic."
- Ei bine, scumpa mea, spuse domnul Bennet, cînd Elizabeth sfîrsi de citit biletul, daca fiica dumitale se va îmbolnavi grav, daca se va întîmpla sa moara, vom avea mîngîierea de a sti ca totul a fost din ordinul dumitale, în goana dupa domnul Bingley.
- Oh! nu ma tem deloc c-o sa moara. Oamenii nu mor din cauza unui fleac de raceala. Va fi foarte bine îngrijita. Atîta vreme cît ramîne acolo, toate sînt cum nu se poate mai bine. M-as duce s-o vad, daca as putea avea trasura.
Elizabeth, fiind într-adevar îngrijorata, se hotarî sa plece la Jane, desi trasura nu era disponibila; si, cum nu calarea, singura solutie era sa se duca pe jos. Ea le împartasi hotarîrea luata.
- Cum poti fi atît de nesabuita încît sa-ti treaca macar prin minte asa ceva, pe noroiul asta! striga doamna Bennet. E nepotrivit sa te arati astfel acolo.
- E foarte potrivit sa vad cum arata Jane si asta e tot ce doresc.
- Lizzy, îmi dai a întelege, o întreba tatal ei, c-ar trebui sa trimit dupa cai?
- Nu, deloc. Pot foarte bine sa merg pe jos. Distanta nu înseamna nimic cînd ai un motiv serios; nu sînt decît trei mile. Voi fi înapoi pentru masa.
- Iti admir bunavointa, se amesteca Mary, dar orice impuls ar trebui sa fie controlat de ratiune; si, dupa parerea mea, stradania ar trebui sa fie întotdeauna în proportie cu ceea ce doresti sa obtii.
- Te vom conduce pîna la Meryton, spusera Catherine si Lydia.
Elizabeth accepta propunerea si cele trei domnisoare pornira împreuna.
- Daca ne grabim, adauga Lydia pe drum, poate îl zarim pe capitanul Carter, înainte sa plece.
La Meryton se despartira; surorile mai mici se îndreptara înspre locuinta sotiei unuia dintre ofiteri, iar Elizabeth îsi continua drumul singura, strabatînd cîmp dupa cîmp, sarind cu nerabdare peste pîrleazuri si smîrcuri; în cele din urma, ajunse în fata casei, cu gleznele obosite, ciorapii murdari si un chip stralucind de înfierbîntarea mersului.
     A fost condusa în sufrageria mica, unde erau toti ai casei, în afara de Jane, si unde aparitia Elizabethei stîrni mare uimire.
Pentru doamna Hurst si domnisoara Bingley era de neconceput ca ea sa fi facut, la ora aceea, singura si pe o vreme imposibila, trei mile pe jos; Elizabeth era convinsa ca o dispretuiau din aceasta cauza.
Au primit-o totusi cu multa politete, iar în purtarea fratelui lor era ceva mai mult decît simpla politete, era bunavointa si amabilitate.
Domnul Darcy n-a spus mai nimic, iar domnul Hurst, absolut nimic.
Cel dintîi se simtea împartit între un simtamînt de admiratie pentru stralucirea pe care efortul o daduse chipului ei si unul de îndoiala, întrebîndu-se daca împrejurarea merita ca ea sa vina de atît de departe, singura.
Cel de-al doilea domn se gîndea numai la micul sau dejun.
Elizabeth întreba despre sanatatea surorii ei, dar nu primi un raspuns prea multumitor. Domnisoara Bennet dormise prost; si, cu toate ca se sculase, avea febra mare si nu se simtea destul de bine pentru a putea parasi camera.
Elizabeth fu bucuroasa sa fie condusa imediat la ea.
Jane, pe care numai frica de a nu provoca temeri sau îngrijorari o împiedicase sa scrie ce dor îi era de sora ei, fu încîntata s-o vada. Nu a fost însa în stare sa stea mult de vorba; si cînd domnisoara Bingley iesi, lasîndu-le singure, ea nu putu spune cine stie ce; îsi exprima numai recunostinta pentru deosebita gentilete cu care fusese tratata.
Elizabeth se ocupa în tacere de bolnava.
Dupa micul dejun, venira la ele surorile; Elizabeth începu si ea sa le îndrageasca, vazînd cîta afectiune si solicitudine îi aratau Janei. Sosi apoi si spiterul care dupa ce examina bolnava, spuse - ceea ce era de la sine înteles - ca aceasta racise foarte tare si ca trebuiau sa încerce sa învinga raul; o sfatui sa se întoarca din nou in pat si promise sa-i trimita doctorii.
Jane urma imediat sfatul, caci i se ridicase temperatura si o durea capul îngrozitor.
Elizabeth nu o mai parasi nici macar o singura clipa, si nici celelalte doamne nu lipsira mult de lînga ea; domnii iesisera si ele nu aveau de fapt nimic altceva de facut.
Cînd ceasul batu ora trei, Elizabeth simti ca era timpul sa plece si pomeni - fara sa fie prea încîntata - de lucrul acesta.

     Domnisoara Bingley ii oferi trasura si Elizabeth astepta ca aceasta sa mai staruie putin înainte de a primi, cînd Jane manifesta o asemenea îngrijorare la gîndul de a se desparti de sora ei, încît domnisoara Bingley se vazu obligata sa schimbe propunerea de a-i oferi trasura în invitatia de a ramîne, pentru moment, la Netherfield.
Elizabeth accepta plina de recunostinta si un servitor fu apoi trimis la Longbourn pentru a înstiinta familia ca va ramîne acolo si pentru a le aduce vesminte de schimb.
     Capitolul VIII
     La orele cinci, cele doua doamne se retrasera ca sa se schimbe pentru masa de seara si la sase si jumatate Elizabeth fu poftita la cina.
Ea nu putu da un raspuns îmbucurator potopului de întrebari politicoase, printre care le remarca, încîntata, pe cele pline de o calda solicitudine ale domnului Bingley, Jane nu se simtea deloc mai bine.
La auzul acestei vesti, surorile repetara de trei, patru ori ca erau grozav de mîhnite, ca era grozav de neplacut sa fii grav racit si ca le displacea teribil cînd erau ele însele bolnave; pe urma nu se mai gîndira nici un moment la acest lucru; indiferenta lor fata de Jane, cînd aceasta nu era de fata, o facea pe Elizabeth sa resimta vechea ei antipatie pentru ele.
Fratele lor era, într-adevar, singurul din familie pe care-l putea privi cu placere. Ingrijorarea lui pentru Jane era vadita, iar atentiile fata de ea însasi, încîntatoare; acestea o împiedicara sa se simta atît de nepoftita pe cît credea ca este în ochii celorlalti. Nimeni, în afara de el, nu o lua în seama
. Domnisoara Bingley era preocupata de domnul Darcy; sora ei, nu mai putin; în ceea ce-l privea pe domnul Hurst, lînga care sedea Elizabeth, acesta era un barbat indolent, care nu traia decît pentru mîncare, bautura si jocul de carti si care, aflînd ca dînsa prefera o mîncare simpla în locul unui ragout nu mai gasi ce sa-i spuna.
Cînd se sfîrsi cina, Elizabeth se reîntoarse lînga Jane si, cum se închise usa în urma ei, domnisoara Bingley se porni s-o vorbeasca de rau.
Purtarea Elizabethei fu calificata ca foarte rea, într-adevar un amestec de mîndrie si impertinenta; nu avea nici conversatie, nici stil, nici gust si nu era nici frumoasa.
La fel gîndea si doamna Hurst care adauga:
- Pe scurt, n-are nici o calitate, în afara de aceea ca este un as al mersului pe jos. N-am sa uit în viata mea aparitia ei aici, astazi de dimineata. Intr-adevar arata ca o salbatica.
- Chiar asa, Luiza. Cu greu mi-am putut pastra seriozitatea. O neghiobie, sa vina aici. De ce, ma rog, a trebuit sa goneasca peste cîmpuri, pentru o raceala a surorii ei? Cu parul în asa neorînduiala, atît de ravasit!
- Da, si juponul; sper ca i-ai vazut juponul. Tavalit prin noroi, de un lat de palma, sînt absolut sigura; si fusta lasata în jos ca sa-l ascunda, fara sa izbuteasca.
- Portretul facut de tine, Luiza, s-ar putea sa fie foarte exact, spuse Bingley, dar eu nu am bagat nimic de seama. Mi s-a parut ca domnisoara Eliza Bennet arata nespus de bine, azi-dimineata cînd a intrat aici. Nici n-am observat juponul murdar.
- Dumneata l-ai remarcat, de buna seama, domnule Darcy, spuse domnisoara Bingley, si înclin sa cred ca nu ti-ar placea s-o vezi pe sora dumitale prezentîndu-se astfel.
- Desigur, nu.
- Auzi, sa mearga trei mile sau patru, sau cinci, sau cîte or fi, cu noroiul trecîndu-i peste glezne, si singura, singura de tot! Ce-a vrut sa arate cu asta? Mi se pare ca asta dovedeste un gen oribil de independenta plina de înfumurare si o indiferenta, cu totul provinciala, fata de eticheta.
- Dovedeste dragoste pentru sora ei, ceea ce este încîntator, interveni Bingley.
- Ma tem, domnule Darcy, remarca aproape în soapta domnisoara Bingley, ca aceasta întîmplare a alterat, întrucâtva, admiratia dumitale pentru ochii ei frumosi.
- Deloc, replica el, efortul le daduse si mai multa stralucire.
Urma o mica tacere, apoi doamna Hurst relua firul.
- O pretuiesc foarte mult pe Jane Bennet, este într-adevar o fata tare draguta si doresc din toata inima sa se capatuiasca bine, dar, cu asemenea parinti si cu rude atît de modeste, ma tem ca nu prea are sanse.
- Te-am auzit, cred, spunînd ca au un unchi, avocat la Meryton.
- Da, si mai au unul care locuieste pe undeva prin apropiere de Cheapside.

     - Asta este culmea! adauga sora ei si izbucnira în hohote de rîs.
- Daca ar avea atîtia unchi cît sa umple întregul Cheapside, exclama Bingley, asta tot nu le-ar face, nici cu o iota, mai putin fermecatoare.
- Le-ar micsora însa simtitor sansele de a se marita cu barbati cu o oarecare greutate în lume, replica Darcy.
Bingley nu raspunse nimic; surorile lui însa îl aprobara cu entuziasm si continuara sa faca haz pe seama vulgaritatii rudelor dragei lor prietene.
Totusi, cînd iesira din sufragerie, s-au dus iarasi pline de tandrete în camera bolnavei, unde au ramas pîna ce au fost poftite la cafea
. Jane se simtea înca foarte rau si Elizabeth n-o mai lasa singura, nici o clipa, pîna seara tîrziu, cînd avu mîngîierea de a-si vedea sora dormind, si atunci i se paru mai curînd potrivit, decît placut, sa coboare în salon.
Cînd intra, îi gasi pe toti jucînd "100" si fu imediat poftita sa ia parte la joc; dar, banuind ca jucau tare, se scuza pretextînd starea surorii sale si spunînd ca-si va petrece putinul timp cît va ramîne jos, cu o carte. Domnul Hurst o privi mirat.
- Preferati cititul, jocului de carti? Foarte ciudat! se mira el.
- Domnisoara Eliza Bennet, interveni domnisoara Bingley, dispretuieste jocul de carti. E o mare cititoare si nu gaseste placere în nimic altceva.
- Nu merit nici asemenea pretuire, nici asemenea critica. Nu sînt o mare cititoare si gasesc placere în multe alte lucruri.
- In a va îngriji sora, sînt sigur, spuse Bingley. Sper ca placerea dumneavoastra va fi curînd si mai mare, vazînd-o iar sanatoasa.
Elizabeth îi multumi din toata inima, apoi se îndrepta spre o masa pe care se aflau cîteva carti. El se oferi sa-i mai aduca altele, tot ceea ce se gasea în biblioteca sa.
- Ce mult as dori sa am o colectie mai mare, spre bucuria dumneavoastra si cinstea mea; sînt însa cam lenes si, desi nu am multe carti, am mai multe decît am rasfoit vreodata.
Elizabeth îl asigura ca se putea perfect multumi cu cele care se gaseau acolo.
- Sînt uimita, spuse domnisoara Bingley, ca tatal meu a lasat o colectie atît de mica de carti. Ce biblioteca minunata aveti la Pemberley, domnule Darcy!
- Ar trebui sa fie buna, raspunse el, caci reprezinta stradania multor generatii.
- Si apoi, dumneata însuti ai îmbogatit-o atît! Mereu cumperi carti.
- Nu pot concepe sa-ti neglijezi biblioteca personala, în zilele noastre.
- S-o neglijezi! Sînt sigura ca nu neglijati nimic din ce ar putea adauga ceva la frumusetile acelei nobile resedinte. Charles, cînd îti vei construi casa ta, as dori sa, fie macar pe jumatate atît de încîntatoare pe cît e Pemberley.
- Si eu la fel.
- Te-as sfatui sa cumperi un loc în vecinatate si sa iei Pemberley ca model; în Anglia nu exista tinut mai minunat ca Derbyshire.
- Cu draga inima. Voi cumpara chiar resedinta Pemberley, daca Darcy mi-o vinde.
- Vorbesc de ceea ce e posibil, Charles.
- Pe cinstea mea, Caroline, cred ca e mult mai posibil sa capeti Pemberley-ul cumparîndu-l, decît copiindu-l.

     Elizabeth era atît de prinsa de ceea ce se petrecea, încît nu se prea putea concentra asupra cartii; asa ca o lasa curînd deoparte, se apropie de masa de joc si se aseza între domnul Bingley si sora lui mai mare, ca sa priveasca jocul.
- Domnisoara Darcy a crescut mult de asta-primavara? continua domnisoara Bingley; este oare cît mine de înalta?
- Cred ca da. E cam de înaltimea domnisoarei Elizabeth Bennet; chiar mai înalta.
- Ce dor îmi e s-o vad din nou! N-am întîlnit niciodata pe cineva care sa ma fi încîntat mai mult. Ce înfatisare, ce maniere, si atît de desavîrsita pentru vîrsta ei! Cînta dumnezeieste la pian.
- Sunt uluit, spuse Bingley, cum de reusesc toate tinerele domnisoare sa fie atît de desavîrsite.
- Desavîrsite! Toate tinerele domnisoare! Dragul meu Charles, ce vrei sa spui?
- Da, toate, cred. Toate picteaza masute, si îmbraca paravane, si împletesc pungute. Nu cunosc una care sa nu stie sa faca toate astea si, pe cuvînt, nu mi s-a întîmplat sa mi se vorbeasca pentru prima oara de vreo domnisoara, fara sa mi se spuna cît e de desavîrsita.
- Lista dumitale cuprinzînd enumerarea însusirilor comune atîtor domnisoare, spuse Darcy, este mult prea adevarata. Cuvîntul este însa folosit pentru o multime de femei care nu-l merita decît pentru ca îmbraca paravane si împletesc pungute; dar eu personal sînt departe de a fi de acord cu acest fel de a aprecia doamnele în general. Nu ma pot lauda ca as avea, printre toate cunostintele mele, mai mult de o jumatate de duzina care sa fie cu adevarat desavîrsite.
- Nici eu, sînt convinsa, conchise domnisoara Bingley.
- Atunci, remarca Elizabeth, desigur ca ideea dumneavoastra despre o femeie desavîrsita este foarte cuprinzatoare.
- Da! Foarte cuprinzatoare! repeta Darcy.
- Oh! desigur, striga sustinatoarea-i devotata, nimeni nu poate fi considerat desavîrsit, daca nu depaseste ceea ce poti întîlni în mod obisnuit. O femeie trebuie sa cunoasca bine muzica, pictura, cîntul, dansul si limbile moderne, pentru a merita acest calificativ; si, în afara de acestea toate, trebuie sa aiba înca un nu stiu ce în înfatisarea ei, în felul ei de a merge, în tonul glasului, în tinuta si felul sau de a se exprima; altfel nu merita calificativul acesta decît pe jumatate.
- Trebuie sa posede într-adevar toate aceste însusiri, confirma Darcy; si la acestea toate, mai trebuie totusi sa adauge înca ceva si mai esential, îmbogatirea mintii sale printr-o lectura neîntrerupta
.
- Nu ma mira faptul ca nu cunoasteti decît sase femei desavîrsite. In aceste conditii, m-ar mira sa cunoasteti macar una.
- Sînteti atît de pornita împotriva propriului dumneavoastra sex, încît va îndoiti de aceasta posibilitate?
- Eu nu am vazut niciodata o astfel de femeie. Eu nu am vazut niciodata îmbinate laolalta atîta har, si gust, si harnicie, si distinctie...
Doamna Hurst si domnisoara Bingley se revoltara de injustetea îndoielii exprimate de Elizabeth si continuau amîndoua sa protesteze, spunînd ca ele cunosteau o multime de femei care corespundeau acestei descrieri, cînd domnul Hurst le cheama la ordine, cu reprosuri amare pentru lipsa lor de atentie la joc.
Interventia lui puse capat oricarei conversatii si, dupa cîteva clipe, Elizabeth iesi din salon.
- Eliza Bennet, spuse domnisoara Bingley, cînd usa se închise în urma ei, este una dintre acele domnisoare care doresc sa se puna în valoare în fata sexului opus prin subaprecierea propriului lor sex, si sistemul reuseste, cred, cu multi barbati; dar, dupa parerea mea, acesta este un mijloc vrednic de dispret, un procedeu josnic.
- Fara îndoiala, raspunse Darcy, caruia îi fusese mai ales adresata aceasta remarca, josnicie exista în toate mijloacele pe care doamnele îsi îngaduie uneori sa le foloseasca pentru a captiva. Tot ce are afinitate cu viclenia e vrednic de dispret.
Domnisoara Bingley n-a fost destul de multumita de raspunsul lui, pentru a mai continua discutia pe aceasta tema.
Elizabeth reveni numai pentru a-i informa ca sora ei se simtea mai rau si ca nu putea pleca de lînga ea
. Bingley porunci sa fie chemat imediat domnul Jones; surorile lui însa, convinse ca avizul unui spiter de tara nu putea fi de nici un folos, au fost de parere sa fie trimis un curier la oras, dupa unul dintre doctorii cei mai renumiti.
Elizabeth nici nu a vrut sa auda de asa ceva, dar nu se împotrivea propunerii fratelui lor si hotarîra ca, a doua zi dis-de-dimineata, sa fie chemat domnul Jones, în cazul ca sora ei nu se va simti incontestabil mai bine.

     Bingley era foarte abatut; surorile sale au declarat ca erau nenorocite. Cu toate acestea, dupa cina, si-au alinat durerea cîntînd duete; el însa nu a putut gasi o mai buna usurare a durerii sale decît dînd instructiuni menajerei sa aiba toata grija de bolnava si de sora ei.
     Capitolul IX
     Elizabeth petrecu mai toata noaptea în camera surorii sale si dimineata avu bucuria de a putea da un raspuns multumitor despre sanatatea Janei, domnului Bingley care s-a interesat foarte devreme printr-o jupîneasa si, nitel mai târziu, celor doua elegante cameriste ale surorilor lui.
Totusi, în ciuda acestei îmbunatatiri, ea ceru sa se trimita un biletel la Longbourn, dorind ca mama ei sa vina s-o vada pe Jane si sa judece chiar dînsa ce trebuie facut.
Biletul a fost imediat expediat si tot atît de urgent s-au îndeplinit si cele cuprinse în el.
     Doamna Bennet, însotita de mezinele sale, a ajuns la Netherfield îndata dupa micul dejun.
Daca ar fi gasit-o pe Jane cu adevarat în pericol, ar fi fost tare nenorocita; dar vazînd-o, îsi dadu seama ca boala fiicei sale nu era îngrijoratoare si nu prea dorea ca Jane sa se faca bine atît de repede, deoarece însanatosirea însemna plecarea ei de la Netherfield. Nici nu vru sa auda de rugamintea fiicei sale de a fi luata acasa; si nici spiterul, care sosise cam în acelasi timp cu doamna Bennet, nu a fost de acord.
Dupa ce statu putin cu Jane, la invitatia personala a domnisoarei Bingley, mama si cele trei fiice o însotira în sufrageria mica. Bingley le întîmpina exprimîndu-si speranta ca doamna Bennet nu o gasise pe fiica ei mai rau decît se asteptase.
- Ba da, domnule, suna raspunsul. E mult prea bolnava pentru a putea fi luata acasa. Domnul Jones zice ca nici nu trebuie sa ne gândim sa o luam de aici. Trebuie sa abuzam înca putin de gentiletea dumneavoastra.
- S-o luati de aici! striga Bingley. Nici nu poate fi vorba de asa ceva. Sora mea, sînt sigur, nici nu vrea sa auda de acest lucru.
- Puteti conta, doamna, spuse domnisoara Bingley cu o rece politete, ca domnisoara Bennet se va bucura de toata atentia posibila cîta vreme se va afla la noi.
Doamna Bennet nu mai contenea cu multumirile.
- Sînt încredintata, adauga ea, ca daca n-ar fi avut prieteni atît de buni nu stiu ce s-ar fi ales de ea; deoarece este într-adevar foarte bolnava si sufera teribil de mult, dar cu cea mai mare rabdare posibila, ca asa e felul ei, pentru ca are în toate împrejurarile firea cea mai dulce pe care am vazut-o vreodata. Adesea le spun celorlalte fiice ale mele ca nu sînt nici la degetul ei mic. Aveti o camera tare dulce, domnule Bingley, si o priveliste încîntatoare înspre cararea aceasta cu pietris. Nu stiu, în tot tinutul, un loc care sa se compare cu Netherfield. Sper ca nici nu va trece prin minte sa plecati curînd de aici, desi aveti un contract pe termen scurt.
- Tot ceea ce fac, fac în graba, raspunse Bingley. Deci, daca ar fi sa ma hotarasc sa plec din Netherfield, as zbura, probabil, în cinci minute. Deocamdata ma consider totusi stabilit aici.
- Chiar asa mi-am închipuit ca sînteti, exclama Elizabeth.
- Incepeti sa ma cunoasteti, nu? spuse Bingley întorcîndu-se catre ea.
- Oh! Da! Cred ca va cunosc perfect.
- As dori sa pot lua afirmatia dumneavoastra drept un compliment; dar sa fii atît de transparent, ma tem ca e jalnic.
- Asta e dupa cum se-ntîmpla. Nu înseamna ca o fire ascunsa, complicata, merita o mai înalta sau o mai mica pretuire decât o fire ca a dumneavoastra.
- Lizzy, striga mama sa, adu-ti aminte unde te afli si nu-ti lua nasul la purtare, asa cum îti îngaduim sa faci acasa.
- N-am stiut, continua Bingley imediat, ca va ocupati cu studiul firii oamenilor. Trebuie sa fie un studiu amuzant.
- Da, iar firile complicate sînt cele mai amuzante. Ele prezinta, cel putin, acest avantaj.
- Viata la tara, interveni Darcy, îti poate oferi în general prea putine subiecte pentru un asemenea studiu. La tara te misti într-o societate foarte restrînsa si lipsita de variatie.
- Dar oamenii se schimba atît de mult, încît mereu, mereu poti observa ceva nou la ei.
- Da, cu adevarat, se amesteca doamna Bennet, jignita de felul lui de a vorbi despre viata la tara. Va asigur ca se întîmpla din astea tot atît de mult si la tara ca si la oras.
Toata lumea ramase surprinsa, iar Darcy, dupa ce o privi un moment, se întoarse tacut într-alta parte. Doamna Bennet, care-si închipuia ca repurtase o totala victorie asupra lui, continua triumfatoare:
- In ceea ce ma priveste, nu gasesc ca Londra ar prezenta cine stie ce avantaje, în afara de magazine si localuri publice. Viata la tara este infinit mai placuta, nu-i asa, domnule Bingley?
- Cînd sînt la tara, raspunse el, nici nu mi-ar trece prin minte sa plec de acolo, iar cînd sînt la oras, simt cam acelasi lucru. Au fiecare avantajele lor si pot fi tot atît de fericit si într-o parte si-n cealalta.
- Da, pentru ca sînteti asa cum trebuie sa fie un om, dar domnul de colo - si-si arunca ochii înspre Darcy - pare sa creada ca viata la tara nu înseamna absolut nimic.
- Vai, mama, te înseli! spuse Elizabeth, rosind pentru mama sa. L-ai înteles total gresit pe domnul Darcy. Dînsul a vrut sa spuna ca la tara nu gasesti o gama atît de variata de oameni ca la oras, ceea ce trebuie sa recunosti ca este adevarat.
- Sigur, draga mea, n-a zis nimeni ca gasesti; dar în ceea ce priveste ocazia de a întîlni multa lume aici, cred ca sînt putine localitati mai mari. Eu una stiu ca sîntem în vizita cu douazeci si patru de familii.
Numai respectul pentru Elizabeth îl facu pe Bingley sa se stapîneasca. Sora lui fu mai putin delicata si-si îndrepta ochii catre domnul Darcy, cu un surîs foarte expresiv.
Elizabeth, pentru a spune ceva care sa schimbe gîndurile mamei sale, o întreba daca Charlotte Lucas mai trecuse pe la Longbourn de cînd plecase ea de acasa.
- Da, a venit ieri cu tatal ei. Ce om încîntator e Sir William; nu este asa, domnule Bingley? Un barbat atît de elegant! Atît de amabil si de degajat! Gaseste întotdeauna un cuvînt de spus, tuturor. Asta este ideea mea despre buna-crestere; iar persoanele acelea care se cred foarte importante si nu-si dezlipesc niciodata buzele se însala amarnic.
- Charlotte a luat masa la noi?
- Nu, a tinut mortis sa plece acasa. Imi închipui ca aveau nevoie de ea pentru pateuri. In ceea ce ma priveste, domnule Bingley, eu tin slugi care se pricep sa faca treaba. Fetele mele sînt crescute altfel. Dar fiecare face cum îl taie capul si domnisoarele Lucas sînt un soi foarte bun de fete, va asigur. Ce pacat ca nu sînt aratoase! Nu ca eu as socoti-o pe Charlotte atît de urîta! Si, pe urma, ea este prietena noastra intima.
- Pare a fi o fata agreabila, interveni Bingley.
- Vai, da! Dar trebuie sa recunoasteti ca e foarte urîta.
Lady Lucas a spus si ea adeseori lucrul asta si ma invidiaza pentru frumusetea Janei. Nu-mi place sa ma falesc cu propriii mei copii, dar, la drept vorbind, ca Jane, nu se vede des fata mai frumoasa. Asa spune toata lumea. Nu ma iau dupa ce simt eu. Cînd avea numai cincisprezece ani, un domn care statea la fratele meu Gardiner, în oras, se îndragostise atît de tare de Jane, încît cumnata-mea era sigura c-o s-o ceara înainte sa plece de la ei. Totusi n-a cerut-o. Poate a gasit ca era prea tînara. A scris totusi niste versuri despre ea; si tare dragute mai erau.
- Si cu asta s-a sfîrsit si dragostea lui, interveni Elizabeth nerabdatoare. Multi s-au vindecat în acest fel, îmi închipui. Ma întreb cine o fi descoperit eficacitatea versurilor în alungarea dragostei.
- Am fost obisnuit sa consider versurile ca o hrana pentru dragoste, spuse Darcy.
- Poate, pentru o dragoste frumoasa, puternica, sanatoasa. Totul hraneste ceea ce este deja viguros. Dar, daca e vorba numai de o înclinatie usoara, superficiala, sînt convinsa ca un singur sonet e de ajuns s-o distruga.
Darcy zâmbi doar, si linistea generala ce urma o facu pe Elizabeth sa tremure de teama ca mama ei se va compromite din nou. Ar fi vrut sa spuna ceva, dar nu gasi nimic de spus.
Dupa o scurta tacere, doamna Bennet reîncepu sa-i multumeasca domnului Bingley pentru amabilitatea ce-i arata Janei, scuzîndu-se ca-l deranja si cu prezenta Elizei.
Domnul Bingley îi raspunse cu o fireasca politete si o sili pe sora lui mai mica sa fie de asemeni politicoasa si sa spuna ceea ce se cuvenea. Ea îsi facu datoria fara prea multa bunavointa; dar doamna Bennet se simti multumita si, curînd dupa aceasta, ceru sa-i vina trasura.
La acest semnal, cea mai mica dintre fiicele sale se ridica. Tot timpul vizitei, cele doua fete susotisera între ele si hotarîsera ca mezina sa-i aminteasca domnului Bingley promisiunea facuta la venirea lui în localitate, de a da un bal la Netherfield.

     Lydia era o fata de cincisprezece ani, voinica, înalta, cu un ten frumos si o fire vesela; era preferata mamei sale care, din slabiciune, o scosese prea devreme în lume. Era zburdalnica si avea un fel de siguranta de sine fireasca; aceasta se transformase în îndrazneala, datorita atentiilor ofiterilor încurajati de propria ei frivolitate si de mesele copioase oferite de unchiul ei. Era deci foarte indicata sa-i vorbeasca domnului Bingley despre bal si îi aminti, cu bruschete, de promisiunea facuta, adaugînd ca ar fi un lucru tare rusinos daca nu si-ar respectat-o.
Raspunsul lui la acest atac neasteptat fu o încîntare pentru urechile doamnei Bennet.
- Sînt cu totul gata, va asigur, sa-mi tin promisiunea; si, cînd sora dumneavoastra se va însanatosi, va trebui - daca va face placere - sa fixati precis ziua balului. Dar nu cred c-ati dori sa dansati, atîta vreme cît dînsa este suferinda. Lydia se declara multumita.
- Oh, da, ar fi mult mai bine sa asteptam ca Jane sa se însanatoseasca si, foarte probabil, pîna atunci domnul capitan Carter va fi înapoi la Meryton. Si dupa ce veti da dumneavoastra balul, adauga ea, am sa insist sa dea si ei unul. Am sa-i spun domnului colonel Forster ca ar fi rusinos daca n-ar face-o.

     Apoi, doamna Bennet si fiicele sale plecara, iar Elizabeth se întoarse numaidecît la Jane, lasînd pe cele doua doamne si pe domnul Darcy sa comenteze purtarea ei si a familiei sale; totusi nu-l putura determina sa înceapa s-o ponegreasca pe ea, în pofida tuturor sarcasmelor domnisoarei Bingley asupra ochilor frumosi.