Mindrie si Prejudecata - Partea VIII de Jane Austen publicat la 09.06.2013
Mindrie si Prejudecata - Partea VIII
     Capitolul XXXII
     In dimineata urmatoare, Elizabeth era singura si ii scria Janei - doamna Collins si Maria fiind plecate in sat cu treburi - cind fu deranjata de clopotul de la intrare, semn sigur ca venise un musafir.
Cum nu auzise zgomot de trasura, se gindi ca nu era imposibil sa fie Lady Catherine si, temindu-se de acest lucru, isi punea tocmai deoparte scrisoarea scrisa doar pe jumatate ca sa evite orice intrebari impertinente cind se deschise usa si, spre marea ei mirare, domnul Darcy si nimeni altul decit domnul Darcy intra in camera.
El de asemeni paru surprins gasind-o singura si se scuza ca o deranja, explicindu-i ca intelesese ca doamnele erau acasa.
Lua apoi loc si, dupa ce Elizabeth sfirsi de pus toate intrebarile privind pe cei de la Rosings, pareau sa fie in pericol de a se scufunda intr-o totala tacere.
Era deci absolut necesar sa se gindeasca la un subiect de conversatie; si fata de aceasta nevoie stringenta, amintindu-si de data cind il vazuse pentru ultima oara la Hertfordshire si fiind curioasa sa afle ce va spune el despre plecarea lor zorita de acolo, remarca:
- Cit de neasteptat ati plecat cu totii de la Netherfield in noiembrie trecut, domnule Darcy! Trebuie sa fi fost o surpriza nespus de placuta pentru domnul Bingley sa va vada pe toti pornind dupa el atit de curind; pentru ca, daca-mi amintesc bine, el plecase doar cu o zi inainte. Sper ca domnul Bingley si surorile sale erau cu totii bine cind ati parasit Londra?
- Cit se poate de bine, multumesc.
Isi dadu seama ca nu va mai primi alt raspuns, asa ca, dupa o mica pauza, adauga:
- Am inteles, cred, ca domnul Bingley nu se mai gindeste sa se reintoarca vreodata la Netherfield.
- Nu l-am auzit niciodata spunind asa ceva, dar este probabil ca in viitor sa petreaca foarte putin din timpul lui acolo. Are multi prieteni si este la o virsta cind numarul prietenilor si obligatiilor creste necontenit.
- Daca are de gind sa stea la Netherfield numai putin timp ar fi mai bine pentru cei din vecinatate daca ar renunta cu totul la casa, pentru ca atunci am putea avea acolo o familie stabila. Dar poate ca domnul Bingley nu a luat casa atit de mult pentru placerea vecinilor cit pentru a sa proprie si trebuie sa ne asteptam s-o tina sau s-o lase dupa acelasi criteriu.
- Nu m-ar surprinde deloc, spuse Darcy, daca ar renunta la ea, de indata ce i s-ar oferi ceva convenabil.
Elizabeth nu raspunse nimic. Se temea sa vorbeasca in continuare de prietenul lui si, nemaiavind ce spune, se hotari sa-l lase pe el sa se framinte pentru a gasi un subiect.
Darcy isi dadu seama de intentia ei si spuse indata:
- Locuinta aceasta pare foarte confortabila. Lady Catherine, cred, a facut mult pentru casa asta cind domnul Collins s-a instalat la Hunsford.
- Cred ca da si sint convinsa ca nu si-ar fi putut revarsa bunavointa asupra cuiva mai recunoscator.
- Domnul Collins pare sa fi avut mare noroc in alegerea sotiei sale. - Da, intr-adevar; prietenii lui se pot bucura din plin de faptul ca a dat peste una dintre foarte putinele femei cu judecata care l-ar fi luat de barbat sau care, daca l-ar fi luat, l-ar fi facut fericit.

     Prietena mea are foarte multa minte, desi nu sint sigura ca socotesc maritisul ei cu domnul Collins drept lucrul cel mai cuminte pe care l-a facut vreodata. Pare totusi foarte fericita si, din punct de vedere al prudentei, este o casatorie foarte buna pentru dinsa.
- Trebuie sa-i fie foarte placut sa locuiasca la o distanta atit de convenabila de familie si prietenii ei.
- O numiti o distanta atit de convenabila? Sint aproape cincizeci de mile.
- Si ce sint cincizeci de mile pe o sosea buna? Nitel mai mult decit o calatorie de o jumatate de zi. Da, o numesc o distanta foarte convenabila.
- N-as fi considerat niciodata distanta unul dintre avantajele acestei casatorii, exclama Elizabeth. N-as fi zis niciodata ca doamna Collins s-a stabilit in aproprierea familiei sale.
- Aceasta este dovada atasamentului dumneavoastra fata de Hertfordshire. Orice loc care depaseste imediata vecinatate a proprietatii Longbourn, imi imaginez, vi s-ar parea departe.
     Pe cind vorbea, avu un suris pe care Elizabeth isi inchipui ca-l intelege. Desigur, el presupunea ca ea se gindeste la Jane si Netherfield si rosi cind ii raspunse:
- Nu vreau sa spun ca o femeie nu se poate instala niciodata destul de aproape de familia ei. Departarea si apropierea sint, desigur, relative si depind de multe si variate imprejurari. Acolo unde, din fericire, cheltuiala drumului este neinsemnata, distanta nu constituie nici un rau. Nu acesta este insa cazul aici. Domnul si doamna Collins au un venit frumos, dar nu atit de mare cit sa-si ingaduie calatorii dese, si sint convinsa ca prietena mea nu ar considera ca se afla in apropiere de familia ei, decit la o distanta mai mica de jumatate din cea actuala.
     Domnul Darcy isi trase scaunul putin mai aproape de ea si spuse:
- Dumneavoastra nu puteti fi indreptatita sa va simtiti atit de puternic legata de un loc. Nu se poate ca dumneavoastra sa fi stat tot timpul la Longbourn.
Elizabeth paru surprinsa. Domnul trecea printr-o schimbare de sentimente; isi trase scaunul inapoi, lua un ziar de pe masa si cu ochii pe el spuse pe un ton mai rece:
- Va place in Kent?
Acesta le prilejui un mic dialog pe tema regiunii, un dialog calm si concis si din partea unuia si a celuilalt si care lua curind sfirsit, caci Charlotte si sora ei, care se intorsesera tocmai de la plimbare, intrara in camera. Tete-â-tete-ul lor le surprinse.
Domnul Darcy le explica greseala care-l facuse s-o inoportuneze pe domnisoara Bennet si, dupa ce mai ramase citeva minute fara sa spuna mare lucru, pleca.
- Ce poate sa insemne asta? se mira Charlotte, imediat dupa iesirea lui. Draga Eliza, este sigur indragostit de tine; altfel n-ar fi venit la noi, in modul acesta familiar.
Dar dupa ce Elizabeth le povesti despre tacerea lui, nu li se mai paru plauzibil - cu toata marea dorinta a Charlottei - sa fie asa; si dupa multe presupuneri, in cele din urma pusera vizita lui pe seama dificultatii de a gasi ceva de facut, ceea ce era foarte probabil pentru anotimpul acela. Sezonul sporturilor in aer liber se inchisese.
Acasa se aflau Lady Catherine, carti si o masa de biliard; dar domnii nu pot sta tot timpul in casa; si distanta mica pina la parohie, sau placerea de a se plimba pina acolo, sau de a-i vedea pe cei ce locuiau acolo erau tentatii pentru cei doi veri sa se indrepte spre parohie zilnic. Veneau in cursul diminetii, la ore diferite, citeodata separat, citeodata impreuna si, din cind in cind, insotiti de matusa lor.
Era limpede pentru toti ca domnul colonel Fitzwilliam venea pentru ca se simtea bine in societatea lor, convingere care-l facu si mai simpatic; Elizabeth era inviorata de placerea pe care i-o dadea atit societatea lui cit si evidenta lui admiratie pentru favoritul ei de odinioara, George Wickham; si desi cind ii compara gasea in felul de a fi al colonelului Fitzwilliam o gentilete mai putin captivanta, acesta din urma era, avea ea impresia, cel mai citit dintre ei doi.
Dar motivul pentru care domnul Darcy venea atit de des la parohie era mai greu de inteles. Nu putea fi societatea lor, caci adesea raminea acolo zece minute fara sa deschida gura si, cind vorbea, parea s-o faca de nevoie mai curind decit de bunavoie, un sacrificiu adus bunei-cuviinte, nu o placere pentru el.
Rareori parea cu adevarat prezent.
     Doamna Collins nu stia ce sa creada despre el.
Colonelul Fitzwilliam, facind uneori haz de stupiditatea lui, afirma ca de obicei era altfel, ceea ce nu s-ar fi putut spune dupa cele ce constata ea insasi; si cum l-ar fi placut sa creada ca schimbarea se datora dragostei si ca obiectul acelei iubiri era prietena ei Eliza, se asternu serios la lucru pentru a descoperi adevarul.
Il observa ori de cite ori se aflau la Rosings si ori de cite ori venea el ia Hunsford, dar fara mare succes.
Desigur, Darcy se uita mereu la prietena ei, dar expresia din ochii lui era discutabila. Era o privire grava, staruitoare, dar Charlotte se indoia adesea ca ar fi exprimat o mare admiratie; citeodata parea doar o privire absenta.
O data sau de doua ori ii sugera Elizabethei posibilitatea ca Darcy sa aiba o inclinatie pentru ea, dar prietena ei rise de aceasta idee, iar doamna Collins si-a spus ca nu are dreptul sa insiste, de teama sa nu stirneasca sperante care s-ar fi sfirsit doar cu o dezamagire, pentru ca, dupa parerea ei, nu exista nici o indoiala ca toata antipatia tinerei fete s-ar fi topit daca si-ar fi putut inchipui ca Darcy era vrajit de ea.
In planurile ei pline de bunavointa, doamna Collins o vedea uneori pe Elizabeth maritindu-se eu colonelul Fitzwilliam. Acesta era, dincolo de orice comparatie, omul cel mai dragut cu putinta; o admira pe Elizabeth si situatia lui era foarte imbietoare dar, pentru a contrabalansa toate aceste avantaje, domnul Darcy avea o deosebita influenta in cadrul bisericii, iar varul lui nici una.
     Capitolul XXXIII
     Nu numai o singura data in timpul hoinarelilor ei prin parc, il intilni Elizabeth, din intâmplare, pe domnul Darcy. O necajea ironia destinului care mina pasii lui intr-acolo unde nu-i mina pe ai nimanui altuia; si ca sa previna repetarea acestui lucru in viitor, avu grija sa-i spuna, de prima data, ca aceea era una dintre plimbarile ei preferate. Cum de s-a mai intimplat si a doua oara, deci, era foarte ciudat. Dar s-a intimplat totusi si a doua, chiar si a treia oara.

     Parea sa fie din partea lui o premeditata nepolitete sau o penitenta pe care si-o impunea caci, cu aceste prilejuri, nu se multumea numai sa-i puna intrebari de politete, sa taca stingaci si apoi sa-si continue singur plimbarea; dinsul credea cu adevarat ca era potrivit sa se intoarca din drum si s-o insoteasca.
Nu spunea niciodata mare lucru si nici ea nu-si dadea osteneala sa vorbeasca sau sa asculte mult; dar o izbi faptul ca la a treia lor intilnire ii puse niste intrebari ciudate, fara nici o legatura intre ele:
daca ii facea placere ca se afla la Hunsford,
despre pasiunea ei pentru plimbari singuratice,
ce parere avea despre fericirea domnului si doamnei Collins si,
vorbind despre Rosings si despre faptul ca Elizabeth nu intelegea in totul viata din casa aceea, el paru sa se astepte ca si ea sa locuiasca tot acolo oricind ar mai reveni in Kent. Din cuvintele lui reiesea ca aceasta era de la sine inteles.
Se putea oare sa-l aiba in vedere pe colonelul Fitzwilliam?
Elizabeth presupunea ca, daca dinsul vorbise cu vreo intentie, voise probabil sa faca o aluzie la ce s-ar putea ivi din partea aceea. Faptul o intrista putin si fu foarte bucuroasa cind ajunsera la poarta gardului din fata parohiei.
     Intr-o zi, cind se plimba recitind cu mare atentie ultima scrisoare de la Jane, staruind asupra unor pasaje care dovedeau ca sora ei nu scrisese intr-un moment de buna dispozitie, in loc sa aiba din nou surpriza de a-l vedea pe domnul Darcy, cind ridica ochii il vazu in fata ei pe domnul colonel Fitzwilliam.
Puse indata scrisoarea de o parte si, silindu-se sa zimbeasca, spuse:
- Nu stiam ca vi se-ntimpla sa va plimbati prin partea aceasta.
- Am facut inconjurul parcului, raspunse colonelul, asa cum fac in general in fiecare an si aveam de gind sa-mi inchei plimbarea cu o vizita la parohie. Mergeti mult mai departe?
- Nu, voiam sa ma intorc.
Si, asa cum spusese, se intoarse si pornira impreuna inspre parohie.
- Plecati sigur din Kent, simbata? intreba ea.
- Da, daca Darcy nu va amina din nou. Dar sint la dispozitia lui. El aranjeaza lucrul acesta cum ii place.
- Si daca nu este intotdeauna multumit de aranjamentul lui, are cel putin satisfactia de a-si alege singur ce vrea. Nu cunosc pe nimeni caruia posibilitatea de-a face ce vrea sa-i faca mai multa placere decit domnului Darcy.
- Ii face mare placere sa faca ce vrea, raspunse colonelul Fitzwilliam. Dar asta ne place tuturor. El are insa posibilitati mai mari decit multi altii de a proceda astfel, pentru ca este bogat si multi altii sint saraci. Sint subiectiv. Stiti bine ca un fiu mai mic trebuie sa se obisnuiasca cu renuntarea si dependenta.
- Dupa parerea mea, fiul mai mic al unui conte poate cunoaste foarte putin si dintr-una si dintr-alta. Si acum, serios, ce ati stiut dumneavoastra vreodata despre renuntare si dependenta? Cind v-a impiedicat vreodata lipsa de bani sa mergeti oriunde ati vrut, sau sa va procurati orice v-a trecut prin minte?
- Acesta este un atac direct si nu pot spune ca am indurat multe greutati de acest fel. Dar in chestiuni de o mai mare importanta s-ar putea sa sufar din lipsa banilor.
Fiii mai mici nu se pot insura cu cine le place.
- Afara de cazul cind le plac femeile cu stare, ceea ce cred ca li se intâmpla foarte des.
- Felul nostru de viata ne face foarte dependenti si nu sint multi, in situatia mea, care sa-si poata ingadui sa se insoare fara sa dea oarecare atentie averii.
"Aceasta, se intreba Elizabeth, este oare la adresa mea?" si gindul o facu sa se imbujoreze; dar, revenindu-si, spuse cu glas vioi:
- Si, ma rog, care este pretul obisnuit pentru fiul mai mic al unui conte? Afara de cazul ca fratele mai mare este foarte bolnavicios, presupun ca n-ati cere peste cincizeci de mii de lire.
El ii raspunse pe acelasi ton si subiectul cazu.
Pentru a curma tacerea care l-ar fi putut face sa-si inchipuie ca era afectata de cele ce se petrecusera, Elizabeth spuse curind dupa aceea:
- Imi inchipui ca varul dumneavoastra v-a luat cu el mai ales ca sa aiba pe cineva la dispozitie. Ma mir ca nu se casatoreste ca sa-si asigure un privilegiu permanent de acest fel. Dar poate ca deocamdata sora sa indeplineste destul de bine rolul acesta; si cum se afla exclusiv in grija lui, domnul Darcy poate face ce vrea cu ea.
- Nu, raspunse colonelul Fitzwilliam, este un privilegiu pe care trebuie sa-l imparta cu mine. Si eu sint, alaturi de el, tutorele domnisoarei Darcy.
- Sinteti intr-adevar? Si, ma rog, ce fel de tutori sinteti dumneavoastra? Pupila dumneavoastra va da mult de lucru?

     Domnisoarele de virsta ei sint uneori greu de dirijat; si daca are caracterul unui Darcy, poate ca-i place si ei sa faca ce vrea.
In timp ce vorbea, Elizabeth observa ca dinsul o privea grav; si modul in care o intreba indata ce a facut-o sa presupuna ca domnisoara Darcy ar putea sa le faca greutati o convinse ca, intr-un fel sau altul, era foarte aproape de adevar.
Raspunse pe loc:
- Nu trebuie sa va temeti. N-am auzit niciodata nimic rau despre dinsa; si cred ca este una dintre fiintele cele mai docile din lume. Este prietena favorita a unor doamne pe care le cunosc, doamna Hurst si domnisoara Bingley. Cred ca v-am auzit spunind ca le cunoasteti si dumneavoastra.
- Le cunosc putin. Fratele lor este un barbat placut si distins; este un bun prieten al lui Darcy.
- Oh! Da! exclama Elizabeth, sec. Domnul Darcy este neobisnuit de dragut cu domnul Bingley si l-a luat sub aripa lui ocrotitoare.
- "Aripa lui ocrotitoare"! Da, cred cu adevarat ca Darcy il ocroteste in chestiunile in care prietenul sau are foarte mare nevoie de ocrotire. Judecind dupa ceva ce mi-a spus in timpul calatoriei noastre incoace, am motive sa cred ca Bingley ii este foarte indatorat. Dar ar trebui sa-i cer iertare, caci nu am nici un drept sa cred ca Bingley era persoana despre care vorbea. N-a fost decit o presupunere.
- La ce va referiti?
- Este vorba de o imprejurare pe care Darcy, desigur, n-ar putea dori s-o cunoasca toata lumea, pentru ca, daca ar ajunge la urechile celor din familia domnisoarei, ar fi un lucru neplacut.
- Puteti conta pe discretia mea.
- Amintiti-va, de asemeni, ca nu am multe motive sa cred ca e vorba de Bingley. Ceea ce mi-a spus se reduce la atit: ca se felicita pentru ca nu de mult salvase un prieten de la neplacerile unei casatorii foarte imprudente, fara sa mentioneze insa nume sau alte detalii; si am banuit ca era Bingley, numai pentru ca il cred in stare sa intre intr-o incurcatura de acest fel si pentru ca stiam ca au fost impreuna toata vara trecuta.
- Domnul Darcy v-a marturisit motivele interventiei sale?
- Am inteles ca impotriva domnisoarei erau unele obiectii foarte puternice.
- Si ce viclesuguri a folosit ca sa-i desparta?
- Nu mi-a vorbit despre viclesugurile pe care le-a folosit, spuse Fitzwilliam zimbind. Mi-a spus numai ceea ce v-am povestit adineauri.
     Elizabeth nu raspunse nimic si continua sa mearga alaturi de el, cu inima clocotind de indignare.
Dupa ce o privi citeva clipe, Fitzwilliam o intreba de ce cazuse pe ginduri.
- Ma gindesc la cele ce mi-ati spus, raspunse ea. Purtarea varului dumneavoastra ma contrariaza. De ce trebuia sa se erijeze in judecator?
- Sinteti dispusa sa considerati interventia lui mai curind ca un exces de zel?
- Nu vad ce drept avea domnul Darcy sa hotarasca daca sentimentul prietenului sau era sau nu oportun; sau de ce, bazindu-se numai pe judecata sa era chemat sa hotarasca si sa dirijeze modul in care prietenul acela trebuia sa-si gaseasca fericirea. Dar, continua ea stapinindu-se, cum nu cunoastem nici un detaliu, nu este cinstit sa-l condamnam. E de presupus ca nu exista dragoste puternica in cazul de care ati vorbit.
- Presupunerea dumneavoastra nu este lipsita de logica, spuse Fitzwilliam, dar micsoreaza in modul cel mai trist triumful varului meu.
Toate acestea fusesera rostite in gluma, dar ei i se paru ca fac o imagine a domnului Darcy, atit de fidela, incit se temu sa nu se tradeze cu vreun raspuns; si de aceea, schimbind brusc subiectul, vorbi despre lucruri indiferente pina ce ajunsera la parohie.
Indata ce colonelul Fitzwilliam pleca, inchisa in camera ei, Elizabeth se putu gindi fara incetare la tot ce auzise.
Era greu de imaginat ca ar putea fi vorba de altcineva in afara de aceia pe care ii stia ea. Nu puteau exista in lume doi barbati asupra carora domnul Darcy sa poata avea o influenta atit de nelimitata.
Niciodata nu se indoise de faptul ca el nu era strain de masurile luate pentru a-l desparti pe Bingley de Jane; dar planuirea si aplicarea acestor masuri le pusese in primul rind in seama domnisoarei Bingley.
Daca insa domnul Darcy nu se lasase inselat de propria-i vanitate, el era cauza, mindria si capriciul sau erau cauzele, pentru tot ceea ce Jane suferise si continua inca sa sufere.
El distrusese, pentru un timp, orice speranta de fericire a celei mai afectuoase si mai generoase inimi din lume; si nimeni nu ar fi putut spune cit de persistent era raul pe care l-a putut pricinui.
"Erau unele obiectii foarte puternice impotriva domnisoarei" fusesera cuvintele colonelului Fitzwilliam si aceste "puternice obiectii" erau probabil cei doi unchi: unul avocat la tara si celalalt negutator la Londra.
"Janei, exclama Elizabeth, nu i se poate imputa ceva, e numai dragalasenie, numai bunatate, are o judecata perfecta, o minte luminata si maniere cuceritoare.
Si nici impotriva tatalui meu nu se poate spune nimic caci, cu toate ciudateniile sale, are insusiri pe care nici chiar domnul Darcy nu le poate dispretui si o respectabilitate pe care el nu o va atinge probabil niciodata".
Cind se gindi la mama ei, increderea Elizabethei se clatina putin, desigur; dar nu voi sa admita ca obiectiunile impotriva ei aveau mare greutate in fata domnului Darcy a carui mindrie, era convinsa, ar fi fost mai greu ranita de lipsa de importanta a rudelor prietenului sau decit de lipsa bunului simt; si, in cele din urma, fu incredintata ca domnul Darcy se lasase condus, in parte, de acest gen de oribila mindrie si, in parte, de dorinta de a-l pastra pe domnul Bingley pentru sora lui.
Tulburarea ce i-o provocara aceste ginduri si lacrimile varsate ii dadura o durere de cap care se inrautati catre seara intr-atit incit, adaugata la neplacerea de a-l vedea pe domnul Darcy, o hotari sa nu-i insoteasca pe verii ei la Rosings, unde erau poftiti sa ia ceaiul.
Doamna Collins, vazind ca Elizabeth se simtea intr-adevar rau, nu starui sa mearga si-l impiedica, atit cit fu posibil, pe sotul ei de a insista; dar domnul Collins nu-si putu ascunde teama ca Lady Catherine va fi destul de nemultumita pentru ca ea ramasese acasa.
     Capitolul XXXIV
     Dupa plecarea lor, Elizabeth, ca si cind ar fi dorit sa se indirjeasca tot mai mult impotriva domnului Darcy, hotari sa reciteasca toate scrisorile pe care i le scrisese Jane, de la venirea ei in Kent.
In aceste scrisori Jane nu se plingea de nimic, nu reinvia intâmplari trecute, nici nu pomenea ceva despre vreo noua suferinta; dar in toate, si aproape in fiecare rind din fiecare scrisoare, se simtea lipsa acelei voiosii care ii caracteriza stilul si care, izvorind din seninatatea unui spirit impacat cu sine si binevoitor fata de toata lumea, nu era mai niciodata innorata.
Elizabeth se opri asupra fiecarei propozitii care sugera ideea unei nemultumiri, cu o atentie pe care nu o avusese la prima lectura. Felul nerusinat in care se laudase domnul Darcy cu suferintele pe care fusese in stare sa le pricinuiasca ii dadura o idee mai vie despre durerea surorii sale.
Simti o oarecare mingiiere la gindul ca peste doua zile vizita lui la Rosings va lua sfirsit si o mai mare mingiiere la gindul ca in mai putin de doua saptamini va fi din nou cu Jane si se va stradui s-o ajute cu toata puterea dragostei ei sa-si recapete linistea.
     Nu se putu gindi la plecarea lui Darcy din Kent fara sa nu-si aduca aminte ca varul lui urma sa plece impreuna cu el; dar colonelul Fitzwilliam dovedise limpede ca nu avea nici un fel de intentii, si oricit de simpatic i-ar fi fost, Elizabethei nu-i trecea prin gind sa se intristeze din cauza lui.
Pe cind lua aceasta hotarire, fu trezita de sunetul clopotului de la intrare; se simti putin emotionata la gindul ca putea fi chiar colonelul Fitzwilliam care le facuse o data o vizita seara, tirziu, si care poate venise acum pentru a se interesa in mod special de ea. Gindul acesta fu insa imediat gonit si dispozitia ei suferi o mare schimbare cind, complet uluita, il vazu pe domnul Darcy intrind.
Acesta incepu imediat s-o intrebe grabit despre sanatate, punind vizita lui in seama dorintei de a afla ca se simtea mai bine. Elizabeth ii raspunse cu o politete rece.
Domnul Darcy lua loc citeva clipe, apoi, ridicindu-se, merse de colo pina colo prin camera. Elizabeth era mirata, dar nu spuse nici un cuvint.

     Dupa o tacere de citeva minute, Darcy veni in fata ei si, foarte tulburat, incepu astfel:
- Zadarnic m-am luptat. N-am reusit. Sentimentele mele nu s-au lasat invinse. Trebuie sa-mi ingaduiti sa va marturisesc admiratia si dragostea mea arzatoare.
Uimirea Elizabethei fu de nedescris. Deschise ochii mari, se rosi, deveni banuitoare si ramase tacuta. El lua totul drept o suficienta incurajare si ii marturisi, in continuare, tot ce simtea si simtise de mult pentru ea.
Vorbi frumos dar, in afara de simtamintele inimii, mai erau si altele de mentionat si nu fu mai elocvent pe tema afectiunii lui decit pe aceea a mindriei.
Constiinta inferioritatii ei si a faptului ca aceasta insemna o degradare pentru el, obstacolele reprezentate de familie, care pune intotdeauna ratiunea inaintea sentimentului, fura dezbatute cu o caldura datorata parca faptului ca o ranea, dar foarte nepotrivita sa-i sustina cererea.
In pofida antipatiei sale profund inradacinate, nu putu ramine insensibila la omagiul ce-l reprezenta dragostea unui asemenea om; si, desi intentiile ei nu se schimbara nici un moment, ii paru rau in prima clipa, de durerea pe care Darcy urma s-o resimta; dar limbajul folosit in continuare ii stirni indignarea si toata compatimirea i se prefacu in minie.
Incerca totusi sa se linisteasca pentru a-i raspunde cu rabdare cind va sfirsi de vorbit. El incheie, aratindu-i taria afectiunii pe care, in ciuda incercarilor facute, ii fusese cu neputinta s-o infringa si isi exprima speranta ca dragostea ii va fi rasplatita acordindu-i mina ei.
     In timp ce vorbea, Elizabeth isi putu da seama ca el nu avea nici o indoiala in privinta unui raspuns favorabil. Vorbea despre teama si neliniste, dar chipul lui exprima o totala siguranta. O astfel de atitudine nu putea decit s-o irite si mai tare si cind Darcy sfirsi, Elizabeth ii spuse cu tot singele navalindu-i in obraji:
- In imprejurari ca aceasta de fata, cred ca regula stabilita cere sa arati cit de indatorata esti pentru sentimentele marturisite, oricit de inegal ai raspunde acestor sentimente. Este firesc sa te simti indatorat si daca as putea simti vreo recunostinta, v-as multumi. Dar nu pot. Nu am dorit niciodata pretuirea dumneavoastra si mi-ati acordat-o, desigur, cu totul fara sa vreti. Imi pare rau sa fi prilejuit cuiva o suferinta. S-a intimplat insa absolut fara sa vreau si va fi, sper, de scurta durata. Considerentele care v-au impiedicat multa vreme sa acceptati sentimentul de dragoste ce-l aveti pentru mine vor putea, fara prea multa greutate, sa-l inabuse, dupa aceasta explicatie.
Domnul Darcy, care statea rezemat de camin, cu ochii fixati pe chipul ei, paru ca-i primeste cuvintele cu tot atita indignare cit si uimire. Chipul ii pali de minie si pe fiecare trasatura i se putea vedea tulburarea ce-i cuprinsese mintea. Se lupta sa para stapin pe sine si nu-si dezlipi buzele pina nu i se paru ca reusise ca se stapineasca.
Pentru Elizabeth, tacerea ce urma fu groaznica.
In cele din urma, cu un glas voit calm, el spuse: - Si acesta este raspunsul la care pot avea onoarea sa ma astept. As putea eventual dori sa fiu informat de ce, cu un atit de mic efort de politete, sint astfel respins. Dar este de mica importanta.
- As putea si eu tot atit de bine intreba, replica Elizabeth, de ce, cu scopul atit de vadit de a ma jigni si insulta, v-ati gindit sa-mi spuneti ca m-ati indragit impotriva vointei, impotriva ratiunii si chiar impotriva firii dumneavoastra. Nu este aceasta intrucitva o scuza pentru lipsa mea de politete, daca am fost nepoliticoasa?
Dar mai am si alte motive. Stiti ca am. Daca propriile mele sentimente nu v-ar fi potrivnice, daca ar fi indiferente, sau chiar daca v-ar fi favorabile, credeti ca ar exista vreun considerent care sa ma induplece sa accept ca sot pe omul care a distrus, poate pentru totdeauna, fericirea unei surori foarte mult iubita?
Cind Elizabeth rosti aceste cuvinte, domnul Darcy se schimba la fata; emotia ii fu insa de scurta durata si o asculta fara s-o intrerupa in timp ce ea continua:
- Am toate motivele din lume sa gindesc rau despre dumneavoastra. Nu exista scuza pentru rolul nejustificat si lipsit de generozitate pe care l-ati jucat in cazul lor.
Nu puteti indrazni, nu puteti nega ca ati fost factorul principal, daca nu singurul, care i-a despartit pe unul de celalalt, expunindu-l pe unul dintre ei criticii oamenilor pentru capriciu si nestatornicie, iar pe celalalt, risului lumii pentru sperantele sale inselate, si lasindu-i pe amindoi prada unei suferinte dintre cele mai cumplite.
Se intrerupse si remarca, adinc indignata, ca o asculta cu un aer ce dovedea ca ramasese cu totul strain de vreun sentiment de remuscare. O privea chiar cu un suris ce afecta neincrederea.
- Puteti nega ca ati facut aceasta? repeta ea.
Darcy raspunse atunci cu o liniste simulata:
- Nu doresc deloc sa neg ca am facut tot ce mi-a stat in putinta pentru a-l desparti pe prietenul meu de sora dumneavoastra, sau ca ma bucur de reusita mea. Cu el am fost mai bun decit cu mine insumi.
Elizabeth trata cu dispret aceasta reflectie politicoasa; sensul ei insa nu-i scapa si fu de natura a-i cistiga bunavointa.
- Dar aceasta nu este singura circumstanta pe care se bazeaza antipatia mea. Cu mult inainte imi formasem parerea despre dumneavoastra. Caracterul dumneavoastra imi fusese dezvaluit acum citeva luni de domnul Wickham.
Ce aveti de spus in chestiunea aceasta? Prin ce act imaginar de prietenie va puteti apara in cazul acesta? Sau prin ce denaturari puteti induce pe altii in eroare in chestiunea asta?
- Aratati un viu interes pentru necazurile acestui domn, spuse Darcy pe un ton mai putin linistit si cu fata mai intens colorata.
- Cine cunoaste nenorocirile prin care a trecut, nu se poate sa nu-i poarte un viu interes.
- "Nenorocirile prin care a trecut!" repeta Darcy cu dispret, da, nenorocirile lui au fost mari, intr-adevar.
- Si aceasta datorita dumneavoastra, exclama Elizabeth cu hotarire. Dumneavoastra l-ati adus in starea de saracie, saracie relativa, in care se afla astazi. L-ati lipsit de avantajele ce-i fusesera destinate, si dumneavoastra stiati sa-i fusesera destinate. L-ati lipsit in anii cei mai frumosi ai vietii de acea independenta care i se cuvenea, si pe care o merita. Ati facut toate astea si ii mai si luati nenorocirile in deridere si le tratati cu dispret.
- Si aceasta, striga Darcy, strabatind camera cu pasi repezi, este parerea dumneavoastra despre mine! In felul acesta ma apreciati? Va multumesc pentru a mi-o fi explicat atit de clar.
Greselile mele, dupa aceste rationamente, sint intr-adevar grele. Dar poate ca, adauga el oprindu-se din mers si intorcindu-se catre ea, poate ca aceste culpe ar fi fost trecute cu vederea daca mindria nu v-ar fi fost ranita de marturisirea cinstita a scrupulelor care m-au impiedicat, mult timp, de a lua vreo hotarire serioasa.
Poate ca v-ati fi inabusit aceste amare acuzatii daca v-as fi ascuns cu mai multa diplomatie luptele pe care le-am dat si v-as fi magulit, incredintindu-va ca am fost minat de o pornire totala, imposibil de stapinit prin ratiune, prin judecata, prin orice.
Dar am oroare de ascunzisuri de orice fel. Si nici nu mi-e rusine de sentimentele despre care v-am vorbit. Erau firesti si drepte.
V-ati fi putut astepta sa fiu bucuros de inferioritatea rudelor dumneavoastra? Sa ma felicit pentru speranta de a avea rude a caror pozitie in societate este atit de net sub nivelul meu?
Elizabeth simtea cum ii crestea minia cu fiecare clipa; totusi, incerca din rasputeri sa fie linistita, cind ii spuse:
- Va inselati, domnule Darcy, daca presupuneti ca modul in care v-ati facut declaratia m-a impresionat in vreun alt fel, decit ca m-a dispensat de mihnirea pe care as fi putut-o simti refuzindu-va, daca v-ati fi purtat ca un gentilom.
La aceste vorbe, Darcy tresari; dar nu spuse nimic, si ea continua: - Nu mi-ati fi putut face cererea dumneavoastra in casatorie in nici un mod care m-ar fi putut tenta s-o accept.
Uimirea lui fu iarasi vadita si o privi cu o expresie in care se amestecau neincrederea si jignirea cea mai adinca. Elizabeth continua:
- Chiar de la inceput, as putea sa spun chiar din clipa cind v-am cunoscut, purtarea dumneavoastra, convingindu-ma pe deplin de aroganta, infumurarea si dispretul egoist ce-l aveti pentru simtamintele celorlalti, a fost de natura sa formeze baza dezaprobarii pe care intimplarile ce au urmat au cladit o antipatie atit de neclintita; si nu trecuse nici o luna de cind va cunosteam cind am simtit ca sinteti ultimul om din lume cu care m-as fi hotarit vreodata sa ma casatoresc.
- Ati spus destul, doamna. Va inteleg perfect simtamintele si nu-mi ramine decit sa ma simt rusinat de ale mele. Iertati-ma pentru a va fi rapit atit de mult timp si primiti, va rog, urarile mele cele mai bune de sanatate si fericire.
Si, cu aceste cuvinte, parasi grabit camera, iar Elizabeth il auzi in clipa urmatoare deschizind usa de la intrare si iesind.
Viltoarea din sufletul ei era acum dureros de mare. Nu se mai putu tine in picioare si, de slabiciune, se aseza si plinse timp de o jumatate de ora.
Uimirea, in legatura cu cele intimplate, crestea pe masura ce se gindea. Era aproape de necrezut ca domnul Darcy sa-i fi cerut mina; ca el sa fi fost indragostit de ea timp de atitea luni, atit de indragostit, incit sa doreasca sa se insoare cu ea, in pofida tuturor obiectiunilor care-l facusera sa-si impiedice prietenul sa se insoare cu sora ei, obiectiuni care aveau, desigur, cel putin aceeasi greutate si in propriul lui caz. Era imbucurator sa fi inspirat fara sa vrea o dragoste atit de puternica. Dar mindria lui, oribila lui mindrie, marturisirea fara de rusine a ceea ce facuse in cazul Janei, siguranta de neiertat cu care recunoscuse totul, desi nu-si putuse justifica fapta, insensibilitatea cu care pomenise de domnul Wickham si cruzimea lui fata de acesta, cruzime pe care nici nu incercase s-o nege, inabusira curind induiosarea stirnita, pentru o clipa, de gindul la dragostea lui.
Nu inceta sa se gindeasca la cele intimplate, intr-o stare de mare agitatie, pina ce huruitul trasurii Lady-ei Catherine o facu sa-si dea seama ca nu era deloc in stare sa faca fata privirii cercetatoare a Charlottei si se grabi sa fuga in camera ei.
     Capitolul XXXV
     Elizabeth se trezi a doua zi dimineata cu aceleasi gînduri si acelasi subiect de meditatie cu care, în cele din urma, adormise.
Nu-si putea înca reveni din surpriza celor întîmplate; îi era imposibil sa-si schimbe gîndurile si, cum nu se simtea deloc dispusa sa se ocupe de ceva, imediat dupa micul dejun, se hotarî sa-si îngaduie putina miscare în aer curat. Se îndrepta direct catre locul ei preferat cînd, amintindu-si ca domnul Darcy venea uneori pe acolo, se opri si, în loc sa intre în parc, o lua pe drumul care ducea dincolo de rascruce. Ingraditura parcului hotarnicea înca drumul pe o latura si curînd ea depasi una dintre portile parcului.
Dupa ce se plimba de doua-trei ori în lungul acelei parti a drumului, frumusetea diminetii o îmbie sa se opreasca la poarta si sa priveasca parcul.
In cele cinci saptamîni pe care le petrecuse în Kent se produsesera mari schimbari în natura si fiecare zi adauga ceva la verdele copacilor tineri. Era pe punctul de a-si continua plimbarea cînd avu impresia ca zareste silueta unui domn în crîngul care marginea parcul.
Venea în directia ei si, temîndu-se sa nu fie domnul Darcy, se retrase imediat. Dar persoana care avansa se afla acum destul de aproape ca s-o vada si, înaintînd nerabdatoare, îi pronunta numele.
Elizabeth se îndepartase; dar auzindu-se chemata, desi de un glas care îi dovedea ca este domnul Darcy, se apropie din nou de poarta.
In acelasi timp ajunsese si dînsul acolo si, întinzîndu-i o scrisoare pe care ea o lua instinctiv, spuse cu o privire plina de calm distant:
- M-am plimbat un timp prin crîng, în speranta de a va întîlni. Vreti sa-mi faceti onoarea de a citi aceasta scrisoare?
Apoi, cu o usoara plecaciune, se reîntoarse în parc si curînd se facu nevazut.

     Fara sa se astepte la vreo bucurie, dar cu cea mai mare curiozitate, Elizabeth deschise scrisoarea si, spre mai marea ei mirare, vazu ca plicul continea doua coale de hîrtie acoperite cu un scris în rînduri foarte dese. Chiar si plicul era scris în întregime. Continuînd sa mearga în lungul drumului, începu s-o citeasca. Era datata de la Rosings la ora opt de dimineata si suna precum urmeaza:
"Nu va nelinistiti, doamna, la primirea acestei scrisori, de teama ca ea ar cuprinde vreo repetare a declararii sentimentelor sau vreo reînnoire a propunerii care, ieri seara, v-au dezgustat atît de mult.
Va scriu fara cea mai mica intentie de a va supara pe dumneavoastra sau de a ma umili pe mine, staruind asupra unor dorinte care, pentru fericirea amîndurora, nu vor putea fi destul de curînd uitate; iar efortul pe care conceperea si lectura acestei scrisori îl prilejuiesc putea fi evitat, daca n-as fi simtit imperios nevoia sa fie scrisa si citita.
Va trebui deci sa-mi iertati îndrazneala cu care va solicit atentia; daca ar fi dupa simtamintele dumneavoastra, stiu, ea mi-ar fi acordata fara bunavointa; o cer însa de la spiritul dumneavoastra de dreptate.
Aseara mi-ati pus în seama doua culpe de natura foarte diferita si, desigur, la fel de grave.
Prima a fost ca, fara sa tin seama de sentimentele nici unuia dintre ei, l-am despartit pe domnul Bingley de sora dumneavoastra; si a doua ca, sfidînd orice comandamente, sfidînd onoarea si omenia, am ruinat bunastarea prezenta si am distrus viitorul domnului Wickham.
A fi zvîrlit departe, cu buna stiinta, dintr-un capriciu, pe tovarasul tineretii mele, favoritul recunoscut al tatalui meu, un tînar care cu greu se putea sprijini pe altceva decît pe protectia noastra si care a fost crescut în speranta ca va beneficia de ea, ar fi o ticalosie fata de care despartirea a doi tineri a caror afectiune putea fi numai o mladita de cîteva saptamîni n-ar suferi comparatie.
Sper însa ca, dupa ce veti fi citit urmatoarea relatare a faptelor mele si a motivelor acestor fapte, voi fi scutit în viitor de blamul atît de grav ce mi-a fost acordat aseara cu atîta generozitate, pentru fiecare dintre aceste cazuri.
Daca pentru a le lamuri, ceea ce este o datorie fata de mine însumi, voi fi nevoit sa vorbesc despre simtaminte care ar putea sa le jigneasca pe ale dumneavoastra, pot numai sa spun ca regret.
Trebuie sa ne supunem necesitatii, si a continua sa ma scuz ar fi absurd.
Nu ma aflam de multa vreme în Hertfordshire cînd am bagat de seama, ca si altii, ca Bingley o prefera pe sora dumneavoastra mai mare multor altor tinere din tinut. Dar pîna în seara cînd au dansat împreuna la Netherfield nu mi-am dat seama ca la el era vorba de ceva serios.
Il vazusem deseori îndragostit, mai înainte.
La balul acela, pe cînd aveam cinstea de a dansa cu dumneavoastra, am aflat, din remarca întîmplatoare a lui Sir William Lucas, ca atentiile lui Bingley pentru sora dumneavoastra trezisera, la toata lumea, speranta ca ei se vor casatori.
Domnia sa a vorbit despre acest lucru ca despre un eveniment sigur, caruia numai data îi ramasese înca nefixata.
Din clipa aceea am urmarit cu atentie purtarea prietenului meu si am putut observa ca preferinta lui pentru domnisoara Bennet depasea ceea ce constatasem vreodata la el.
Am observat-o si pe sora dumneavoastra.
Privirea si felul ei de a fi erau deschise, vesele, seducatoare ca întotdeauna, dar fara vreun simptom de afectiune mai deosebita; observatiile mele din seara aceea m-au convins ca, desi dînsa îi primea atentiile cu placere, nu le încuraja raspunzînd sentimentelor lui.
Daca dumneavoastra nu v-ati înselat în chestiunea aceasta, trebuie sa fi gresit eu. Cum o cunoasteti pe sora dumneavoastra mai bine decît mine, alternativa a doua este mai probabila. Daca asa s-a întâmplat, daca datorita greselii mele i-am pricinuit o durere, resentimentul dumneavoastra nu este lipsit de ratiune.
Nu voi sovai sa afirm însa ca seninatatea de pe chipul si din înfatisarea surorii dumneavoastra erau de natura sa-i dea unui observator atent convingerea ca, oricît de blînda este din fire, nu-i usor, se pare, sa ajungi la inima ei.
Cu siguranta ca doream sa cred ca e indiferenta, dar cutez sa spun ca cercetarile si hotarîrile mele nu sînt de obicei înrîurite de sperantele sau temerile pe care le am.
N-am crezut ca e indiferenta pentru ca asa doream; am crezut acest lucru dintr-o convingere impartiala, la fel de sincer pe cît o doream cu ratiunea.
Obiectiile mele la aceasta casatorie nu au fost numai acelea, care am recunoscut ieri seara, cereau toata forta pasiunii pentru a fi trecute cu vederea, în propriul meu caz; lipsa unor rude onorabile nu putea fi pentru prietenul meu un rau atît de mare ca pentru mine.
Mai erau însa si alte cauze de nepotrivire, cauze pe care, desi existînd înca si existînd în mod egal în ambele cazuri, am încercat sa le uit pentru ca nu erau de actualitate pentru mine.
Aceste cauze se cer mentionate, desi pe scurt.
Situatia în ceea ce priveste familia mamei dumneavoastra, desi criticabila, nu înseamna nimic în comparatie cu lipsa totala de buna-cuviinta, atît de frecvent, aproape atît de constant vizibila la ea însasi, la cele trei surori mai mici ale dumneavoastra si ocazional, chiar si la tatal dumneavoastra.
Iertati-ma; ma doare ca va jignesc. Dar pentru dumneavoastra si sora dumneavoastra mai mare, necazurile pe care le aveti din cauza defectelor rudelor dumneavoastra cele mai apropiate si neplacerea de a le vedea etalate pot fi alinate de gîndul ca a va fi purtat astfel încît sa evitati o cît de neînsemnata critica de acest fel este un elogiu ce vi se aduce si care nu e mai putin general acordat decît o merita judecata sanatoasa si caracterul amîndurora.
Voi mai spune numai, în continuare, ca tot ce s-a petrecut în seara aceea a confirmat parerea mea despre fiecare în parte, si toate motivele care m-ar fi putut îndemna mai înainte sa-mi apar prietenul de ceea ce socoteam ca este o legatura cît se poate de nefericita au devenit si mai puternice.
A doua zi, el a plecat din Netherfield la Londra, asa cum, sînt sigur, va amintiti, avînd intentia sa se întoarca repede. Acum trebuie lamurit rolul pe care l-am avut eu.
Sora lui era tot atît de îngrijorata ca si mine. Am descoperit curînd coincidenta dintre simtamintele noastre si, constienti în aceeasi masura ca nu era vreme de pierdut pentru a-l îndeparta pe fratele ei, am hotarît pe loc sa-l urmam imediat la Londra.
In consecinta am plecat acolo si mi-am luat fara ezitare sarcina sa-i arat prietenului meu relele evidente ale unei astfel de alegeri. I le-am descris si subliniat cu seriozitate. Dar, oricît ar fi putut aceste observatii sa-i zdruncine sau sa-i amîne hotarîrea, presupun ca ele nu ar fi împiedicat pîna la urma casatoria, daca nu ar fi fost întarite de asigurarea pe care nu am sovait sa i-o dau cu privire la indiferenta surorii dumneavoastra.
El crezuse înainte ca dînsa raspundea dragostei lui cu o afectiune sincera, daca nu egala.
Bingley, însa, e foarte modest din fire si conteaza pe judecata mea mai mult decît pe a sa proprie. A-l convinge deci ca se înselase nu a fost lucru greu. A-l hotarî sa nu se mai întoarca în Hertfordshire, dupa ce-l convinsesem, a fost treaba de o clipa.
Nu ma pot considera vinovat pentru ceea ce am facut.
In toata aceasta întîmplare exista însa un singur aspect al comportarii mele la care nu ma gîndesc cu multumire; acesta este faptul ca mi-am îngaduit sa folosesc o siretenie, si nu i-am spus ca sora dumneavoastra se afla la Londra.
Eu stiam acest lucru, dupa cum stia si domnisoara Bingley; fratele ei însa îl ignora chiar si în prezent.
Poate ca ei s-ar fi putut întîlni fara vreo urmare grava, dar dragostea lui nu mi s-a parut destul de potolita ca s-o poata vedea fara un oarecare pericol. Poate ca faptul de a-i fi ascuns ceea ce stiam, poate ca aceasta disimulare n-a fost demna de mine. Am facut-o, si am facut-o cu cea mai buna intentie. Pe tema aceasta, nu mai am nimic de spus si nici de prezentat vreo alta scuza.
Daca am ranit-o pe sora dumneavoastra în sentimentele sale, am facut-o fara sa stiu; si desi motivele care m-au mînat s-ar putea sa vi se para în mod firesc insuficiente, nu m-am putut convinge înca de faptul ca sînt condamnabile.
     In privinta celeilalte - mult mai grave - acuzari, aceea de a-l fi pagubit pe domnul Wickham, nu pot decît s-o resping, aratîndu-va în întregime legaturile ce au existat între familia mea si dînsul.
Nu stiu de ce anume m-a acuzat, dar pentru dovedirea adevarului celor ce voi relata, pot aduce nu numai un singur martor de toata încrederea.
Domnul Wickham este fiul unui om foarte onorabil care a avut timp de multi ani conducerea întregii proprietati Pemberley si a carui buna purtare în îndeplinirea sarcinilor lui de încredere l-a determinat, fireste, pe tatal meu sa-i fie de folos; marinimia tatalui meu s-a revarsat de aceea generos asupra lui George Wickham, care era finul sau.
Tatal meu l-a întretinut la scoala si apoi la Cambridge, un ajutor extrem de important deoarece propriul sau tata, vesnic sarac din cauza extravagantelor sotiei sale, ar fi fost incapabil sa-i dea o educatie de gentilom. Tatal meu nu aprecia numai societatea acestui tînar, ale carui maniere au fost totdeauna fermecatoare; avea si o parere cît se poate de buna despre el, si, sperînd ca profesiunea lui va fi slujirea bisericii, avea de gînd sa-i ajute în acest scop.
In ceea ce ma priveste, sînt multi, multi ani de cînd am început sa am despre el o cu totul alta parere. Depravarea lui, lipsa de scrupule, pe care avea grija sa le ascunda fata de cel mai bun prieten al sau, nu puteau scapa observatiei unui tînar cam de aceeasi vîrsta si avînd prilejul, pe care domnul Darcy nu-l avea, sa-l vada în clipe în care nu se mai controla.
Acum va voi îndurera din nou; în ce masura, numai dumneavoastra o puteti spune. Dar oricare ar fi sentimentele pe care vi le-a stîrnit domnul Wickham, banuiala mea în privinta naturii acestor sentimente nu trebuie sa ma împiedice de a dezvalui adevaratul sau caracter. Ea constituie chiar un motiv în plus.
Bunul meu tata a murit acum cinci ani si afectiunea sa pentru domnul Wickham a ramas pîna la urma atît de neclintita încît, în testamentul sau, mi-a recomandat în mod special sa îl ajut sa avanseze în modul cel mai bun pe care i l-ar putea permite profesia sa, iar daca va intra în ordinul preotesc, dorea sa i se ofere o parohie bogata, îndata ce se va ivi vreuna vacanta.
Ii mai lasa în plus si o mie de lire.
Tatal lui nu a supravietuit mult tatalui meu si, la sase luni dupa aceste evenimente, domnul Wickham mi-a scris pentru a ma informa ca, deoarece se hotarîse în cele din urma sa renunte la preotie, spera ca nu voi socoti ca e o lipsa de ratiune din partea lui sa se astepte la ceva mai multe avantaje banesti imediate, în locul patronajului de care nu putea beneficia.
Avea oarecari intentii, adauga el, sa studieze dreptul si trebuia sa-mi dau seama ca dobînda la o mie de lire însemna un ajutor cu totul insuficient pentru acest lucru.
Doream sa fie sincer, mai curînd decît credeam ca este, dar, în tot cazul, eram dispus sa accept propunerea lui.
Stiam ca domnul Wickham n-avea nici o vocatie pentru preotie. Aceasta chestie a fost deci repede transata.
El a renuntat la orice pretentie de ajutor pentru cariera de preot, daca s-ar fi întîmplat sa se afle vreodata în situatia de a-l primi, si în schimb a acceptat trei mii de lire.
Orice relatii dintre noi pareau rupte. Aveam o parere prea proasta despre el pentru a-l invita la Pemberley sau pentru a accepta societatea lui în oras.
Locuia, cred, mai mult la Londra, dar studiul dreptului era numai un pretext si, fiind acum liber de orice constrîngere, ducea o viata de trîndavie si risipa.
Timp de aproximativ trei ani am auzit prea putin despre el dar, cînd a murit detinatorul parohiei ce-i fusese desemnata lui, a facut iar apel ia mine, în scris, cerîndu-mi recomandarea.
Situatia lui materiala, ma asigura el si nu-mi venea greu s-o cred, era extrem de proasta. Gasea ca dreptul era un studiu cu totul nefolositor si era acum hotarît pentru preotie, daca l-as fi recomandat pentru parohia de care fusese vorba, lucru de care nu se putea îndoi, fiind sigur ca nu aveam pe nimeni altul de propus si cu neputinta ca eu sa fi uitat de intentiile veneratului meu parinte.
Cu greu m-ati putea condamna pentru ca am refuzat sa satisfac aceasta cerere sau pentru ca am rezistat la fiecare repetare a ei.
Resentimentele lui erau direct proportionale cu dezastrul situatiei în care se afla si, fara îndoiala, punea tot atîta patima în a-mi denatura faptele în fata altora, cît si în reprosurile ce mi le facea direct.
Dupa aceasta perioada, orice legatura dintre noi a fost rupta.
Cum traia, nu stiu, dar vara trecuta s-a impus din nou, în modul cel mai dureros, atentiei mele.
Sînt silit acum sa mentionez o împrejurare pe care as dori s-o uit eu însumi si pe care o obligatie mai putin însemnata decît cea prezenta nu m-ar putea face sa o dezvalui vreunei fapturi omenesti.
Spunîndu-va acest lucru, nu am nici o îndoiala ca veti pastra secretul.
Sora mea, este cu zece ani mai mica decît mine, a fost lasata sub tutela nepotului mamei mele, colonelul Fitzwilliam, si a mea.
Cam acum un an a fost luata de la scoala si instalata la Londra; iar vara trecuta a plecat la Ramsgate împreuna cu doamna care se ocupa de casa ei.
Si tot acolo s-a dus si domnul Wickham, cu un scop anume, fara îndoiala, caci s-a dovedit ca o cunostea mai de mult pe doamna Younge, al carei caracter a fost pentru noi o crunta deceptie; de coniventa cu ea si cu ajutorul ei, s-a facut atît de agreabil Georgianei, a carei inima afectuoasa pastrase o amintire vie a gentiletii lui fata de dînsa, din anii copilariei, încît s-a lasat convinsa sa se creada îndragostita si sa consimta sa fuga cu el.

     Avea atunci nu-mai cincisprezece ani, ceea ce este desigur o scuza pentru ea; si dupa ce v-am aratat cît de imprudenta s-a dovedit sînt fericit sa adaug ca am aflat despre acest lucru chiar de la dînsa. Le-am facut întâmplator o vizita cu o zi-doua înainte de fuga planuita si atunci Georgiana, nefiind în stare sa suporte gîndul de a îndurera si ofensa un frate pe care îl considera aproape ca pe un tata, mi-a marturisit totul.
Va puteti imagina ce am simtit si ce masuri am luat.
Grija pentru reputatia si simtamintele surorii mele a împiedicat orice actiune publica; i-am scris însa domnului Wickham care a parasit imediat localitatea; doamna Younge a fost, bineînteles, concediata din postul ei.
Tinta principala a domnului Wickham era, fara îndoiala, averea surorii mele, care este de treizeci de mii de lire, dar nu pot sa nu ma gîndesc ca speranta de a se razbuna pe mine fusese de asemenea un puternic mobil. Razbunarea i-ar fi fost, într-adevar, totala.
Aceasta este, doamna, relatarea cinstita a tuturor faptelor în care am fost amestecati amîndoi; si, daca nu o veti respinge cu totul drept falsa, sper ca ma veti absolvi pe viitor de acuzatia de cruzime fata de domnul Wickham.
Nu stiu în ce mod si cu ce minciuni v-a indus în eroare; dar reusita lui nu este surprinzatoare, dat fiind ca nu stiati nimic despre toate lucrurile care ne privesc pe amîndoi. N-aveati cum sa le aflati si banuiala, desigur, nu este în firea dumneavoastra.
V-ati putea întreba de ce nu vi s-au spus toate acestea seara trecuta. Nu m-am simtit destul de stapîn pe mine pentru a alege ce se putea sau ce trebuia dezvaluit.
Pentru confirmarea adevarului tuturor celor scrise aici, pot face apel, îndeosebi, la marturia colonelului Fitzwilliam care, datorita strînsei noastre înrudiri si intimitatii neîntrerupte dintre noi si, mai mult, ca unul dintre executorii testamentari ai tatalui meu, a cunoscut, fireste, toate amanuntele acestor tranzactii.
Daca oroarea pe care v-o inspir v-ar face sa nu dati crezare afirmatiilor mele, nu puteti fi împiedicata de acelasi motiv sa aveti încredere în varul meu; si pentru a va da posibilitatea de a-l consulta, voi încerca în cursul acestei dimineti sa gasesc prilejul de a va înmîna aceasta scrisoare. Voi adauga numai: Dumnezeu sa va binecuvînteze.
Fitzwiliam Darcy"