1907 de G. D. Iscru publicat la 11.07.2013
1907
     Cine nu a auzit de rascoala Taranilor din 1907?
Timp de mai bine de 45 de ani, regimul comunist a considerat evenimentele ca pe un exemplu elocvent al caracterului capitalismului românesc, dur si nemilos, care a ajuns pâna într-acolo, încât a ordonat sa se traga asupra taranilor nemultumiti de conditiile de munca si trai.
Nu întâmplator, istoricul oficial al stalinismului românesc, Mihai Roller, a strâns si publicat în 1948, cu o repeziciune demna de o cauza mai buna, documentele rascoalei din 1907.
Tot ceea ce sustinea propaganda comunista se afla acolo: executii, intervenNia armatei, cifra de 11.000 de morti preluata din articolele lui Constantin Mille si, în final, grozavia ascunderii dosarelor de catre însusi regele Carol I.
     Astazi, la peste 100 de ani de la evenimente, documentele ne spun o poveste diferita de aceea cu care marea majoritate ne-am obisnuit deja. Un adevar ascuns prea mult timp în spatele discursului oficial.

     Daca Imperiul Austro-Ungar a avut, dupa 1866 (înfrângerea în fata trupelor prusace ale lui Bismarck), un an de care sa fie cu adevarat mândru si în care sa îsi retraiasca gloria, acela a fost, fara îndoiala, anul 1908.
Se împlineau 60 de ani de domnie a marelui împarat Franz Joseph, iar întregul aparat militar si diplomatic al imperiului trudise din greu sa îi ofere un adevarat moment de neuitat.
Contele Alois Aerenthal, ministru al Afacerilor Externe al Dublei Monarhii, era unul dintre partizanii doctrinei habsburgice “A.E.I.O.U.” (Austria est imperare orbi universo – Austria trebuie sa conduca întreaga lume) si decisese ca anul 1908 va deveni cel în care trebuia demonstrata valabilitatea axiomei.

     Planul fusese gândit înca în urma cu câtiva ani. În primul rând, Alois Aerenthal pregatise anexarea oficiala a Bosniei si Hertegovinei, provincii pe care imperiul le administra din 1878, ca urmare a prevederilor tratatului de la Berlin.
Le administra doar, caci suveranul nominal ramânea sultanul de la Constantinopol.
Spre a-l împiedica pe acesta sa intervina în apararea drepturilor sale, Aerenthal a pregatit o rascoala în insula Creta si proclamarea independentei Bulgariei, alta componenta nominala a Imperiului otoman.
Toate cele trei evenimente au avut loc aproape simultan, punându-l pe sultan în imposibilitate de a reactiona
.
Bulgaria a obtinut astfel independenta, Austro-Ungaria – Bosnia-Hertegovina, iar singurii care au platit oalele sparte au fost cretanii, a caror rascoala a fost zdrobita, dar care, într-un final fericit, au reusit sa se uneasca cu Grecia (1908).
     A doua parte a planului conceput de Aerenthal presupunea distrugerea celor doi inamici traditionali ai dublei monarhii, respectiv Serbia si Rusia.
Dupa cum era si firesc, Serbia a respins încorporarea Bosniei-Hertegovinei,cerând compensatii si protestând vehement.
Acesta era exact pretextul dorit de Aerenthal.
Armata imperiala a înconjurat Serbia si a amenintat cu razboiul.
Belgradul a solicitat imediat ajutorul Rusiei, urmând exemplul atâtor alte actiuni din lungul istoriei.
Dar în 1908 Rusia era o tara devastata. În anii 1904-1905, flota si armata sa fusesera distruse de japonezi, urmând apoi doi ani de revolte interne, finalizate printr-o revolutie ce aruncase de-a dreptul tara în haos. Totusi, Tarul Nicolae II (1894-1917) a încercat sa intervina, dar s-a vazut confruntat cu un dur ultimatum venit din partea Berlinului si a Vienei, prin care acestea îl amenintau cu un atac imediat în cazul sprijinirii Serbiei. Cauza sârba trebuia abandonata...
Astfel anul 1908 aducea si umilirea internationala a Rusiei, înfrângerea Serbiei si gloria Austro-Ungariei.
Adica, exact aceeasi conjunctura care va conduce la izbucnirea primului razboi mondial în iulie 1914. Radacinile se regaseau în anul 1908
.
     O singura neîmplinire umbrea gloria imperiului: România. Si ea, ca si Serbia, avea teritorii nationale si populatii asuprite de dubla monarhie; si ea visa la revansa; si ea ar fi trebuit umilita si zdrobita în anul de gratie 1908.
Daca planul lui Aerenthal ar fi reusit, atunci poate nu ar mai fi existat nici momentul 1916 si nici Marea Unire din 1918. Dar, din fericire pentru noi, încercarea a esuat.
     Interesul Puterilor Centrale fata de România nu era de data recenta.
Iar în preajma anului 1907, el se intensificase brusc.
Istoricul Karl Scheerer a observat, la rândul sau, noul tip de atentie acordat României în acest interval cronologic.
O rascoala care ar fi pus puterea de la Bucuresti în imposibilitatea de a mai guverna, urmata de interventia, solicitata sau impusa de la Viena, a trupelor austro-ungare pentru ocuparea si “salvarea” situatiei în zona. Si astfel se distrugea orice posibilitate a României de a actiona pentru eliberarea românilor transilvaneni.

     Centrul de unde se pregatea lovitura era orasul Cernauti. Aici, generalul Fischer, seful jandarmeriei austriece, înfiintase un birou de plasare de forta de munca si bani (bineînteles si spioni!) în România, birou condus de un anume N. Eidinger. Acesta avea o sumara pregatire militara, iar tactica sa de infiltrare a spionilor în tara vecina se folosea de marile linii de cale ferata si de sosele.
În anul 1905, el a deschis un birou comercial în sediul hotelului Athénée Palace din Bucuresti si a început plasarea de muncitori agricoli pe tot teritoriul României. în plus, oferea importante câstiguri arendasilor, preluându-le produsele agricole si livrându-le apoi armatei austro-ungare. Unele dintre cele mai profitabile relatii de amicitie, dar si comerciale le-a avut cu de-acum cunoscuta familie Fischer, marii arendasi din regiunea Moldovei.
Alte tinte ale spionajului austro-ungar si care vor juca un rol important în evenimentele anului 1907 sunt reprezentate de tagma ziaristilor, în special de Constantin Mille si ziarul evreesc Adevarul.
Spionul imperial Günther raporta în acest sens la Viena: “Afacerea ziarului Adevarul merge pe drumul cel bun, s-a operat asupra lui Mille cu mari sume”. în aceeasi maniera se va “lucra” si cu alte gazete, precum Universul, Epoca, ale caror “articole erau scrise” – marturisea acelasi Günther – “pe biroul meu”.
Nu întâmplator, ele vor fi si cele care vor lansa cifrele de 10-11.000 de morti în tragicele evenimente. Cu alte cuvinte, pâna în 1907, Austro-Ungaria îsivcrease o vasta retea de spionaj si influenta, mergând de la periferie si pâna în centru, implicând oameni politici, arendasi, chiar si mii de simpli lucratori, plasati de Eidinger în puncte considerate strategice.
Reteaua parea bine pusa la punct si gata de actiune.

     Daca foametea ar fi condus la rascoala, anul 1904 ar fi fost momentul cel mai propice în acest sens. în schimb, în 1907 se anuntau chiar recolte bune si anul venea, lucru extrem de important, dupa alti doi cu rezultate frumoase.
Cum de a izbucnit totusi revolta?
     Un mare arendas, Mochi Fischer, prieten cu Eidinger, a refuzat sa semneze învoielile agricole cu taranii sai pentru anul 1907.
A amânat si refuzat orice oferta, pâna când, la începutul lunii martie, taranii dintr-un sat cu nume parca predestinat, Flamânzi, temându-se ca vor ramâne fara lucru si hrana, au cerut cu violenta semnarea contractelor.
Speriat, Mochi s-a refugiat la Cernauti, la prietenul sau, fara însa sa semneze nimic si lasându-i pe oameni de-a dreptul disperati.
Pericolul lipsei de pamânt, deci de munca, era din ce în ce mai puternic. Imediat, pe miile de (200.000 ha.), hectare arendate de Fischer, apar personaje ciudate, care dau de baut la toata lumea si îndeamna la violenta.
Ataca primariile, posturile de jandarmi; sunt înarmati si au o evidenta pregatire militara.
Toate rapoartele de la Botosani, din judetul Neamt, arata acelasi lucru: indivizi din afara satelor, cu uniforme ciudate si rute de deplasare pe linia Botosani-Cernauti sunt la radacina tuturor atacurilor.

     Carol I a înteles rapid ce se întâmpla si, pe data de 7 martie 1907, a ordonat ca frontiera de la Suceava la Mihaileni sa fie ocupata militar, pentru a împiedica infiltrarile agentilor austro-ungari.
Dar era destul de târziu.
     La începutul lunii martie, razvratirile din nordul Moldovei erau tinute sub control si linistea începea sa revina, când ziarul Adevarul a început o ampla campanie împotriva a ceea ce ziaristii de aici numeau “marile masacre”.
Titlurile vuiau: “Refuz de a iesi la munca câmpului”, “Ridicarea recoltelor cu forta”, “Se trage în tarani“.
Prefectul de Focsani, Aguletti, comunica lapidar capitalei: “Ziarele raspândesc enorm spiritul de rascoala, publicând stiri de zvon, fanteziste, exagerate. Bineînteles, în fruntea tuturor se aflau Adevarul si Universul. Din acest moment apare într-adevar si rascoala reala, caci ziarele relateaza – fals – stirea conform careia acolo unde oamenii au avut curajul de a se revolta, s-au si semnat contractele atât de dorite de tarani si comunitatea rurala. Si ce nu face omul pentru un ban în plus? Chiar si o… rascoala”.
     În luna martie, rascoala se extinde, pe acelasi tipar si cu ajutorul acelorasi agitatori. Sunt cuprinse judetele Iasi, Suceava, Vaslui, Falciu, Tecuci, Neamt, Bacau, Tutova, Putna etc.
Guvernul conservator se arata incapabil de a controla situatia. Primul ministru, “Nababul” Gheorghe Cantacuzino, a dat un ordin, cel putin ciudat, solicitând reprimarea rascoalei “cu cea mai mare fermitate si blândete”.
Alti fruntasi conservatori, precum Mihail Pherekyde, sunt de ani buni pe lista de plata a Austro-Ungariei si deci refuza sa ia vreo masura imediata.
     Doua personaje au realizat însa gravitatea situatiei: Take Ionescu si Carol I.
Primul, sesizând ciudatenia momentului în care marii proprietari nu îsi apara deloc pamânturile, fuge la rege, solicitându-i interventia imediata.
Astfel, cei doi au provocat retragerea conservatorilor de la putere si venirea liberalilor, sprijiniti de Take Ionescu, pentru a pune capat rascoalei (12 martie 1907).
Pasiunea pentru sosele a spionilor creati la scoala lui Eidinger a început de-acum sa dea roade.
Urmând liniile de cale ferata si soselele, rascoala s-a extins dupa 12 martie si în Muntenia.
Radu Rosetti îsi amintea: “oameni calari mergeau în capul bandelor, îndreptându-se spre Bucuresti, devastând, pradând, dând foc, omorând”. Interesant este ca în multe locuri, dupa cum arata rapoartele, “taranii s-au înarmat si au aparat satul de rasculati”.
Dar în alte zone, jaful si crima au întunecat judecata, taranii alaturându-se agentilor imperiali.
     De îndata ce în ziarele din România au aparut primele stiri, mult exagerate, despre rascoala, presa vieneza n-a gasit un alt subiect mai interesant de dezbatut decât evenimentele din tara noastra. Carol I se mira chiar într-o discutie avuta cu Alexandru Marghiloman de “depesile fabricate la Cernauti cu privire la masacrele antisemite, la prigonirile evreilor… mai cu seama Neue Freie Presse (din Viena) s-a distins prin raspândirea acestor depesi… acest ziar a publicat toate stirile posibile”.
     Imediat, presa internationala a începuta sa anunte iminenta prabusire a României.
Înca înaintea izbucnirii evenimentelor, la 1 martie 1907, Aerenthal stia ca va fi aici o rascoala si cerea Legatiei din Bucuresti o interventie dura. La 26 martie, dupa ce “intuitia” remarcabila a lui Aerenthal se împlinise, el anunta “ca nu poate privi cu indiferenta rascoalele care bântuie România [...] Trebuie sa ne ocupam de marile tulburari din tara dvs., întrucât avem o granita comuna foarte întinsa”.
Corpul 12 armata austriac de la Brasov a fost mobilizat, aceeasi situatie înregistrându-se si în cazul celui de la Cernauti, pentru o interventie dincolo de Carpati.
Se parea ca în aplauzele Europei îngrijorate de masacrele din România, Aerenthal putea ocupa tara.
     Deja planul austro-ungar devenise pentru multi vizibil.
Carol I i-a înlaturat pe conservatori de la putere si, un nucleu dur, în frunte cu I.I.C. Bratianu, ca ministru de Interne, si Alexandru Averescu, la Razboi, a primit de la suveran autorizatia de a pune ordine rapid în tara.
La 18 martie 1907 se declara starea de asediu pe întreg teritoriul României, urmând apoi mobilizarea generala, la care au raspuns peste 140.000 de oameni, pâna la data de 29 martie.
De data aceasta, curgea într-adevar sângele de care vorbeau ziarele: s-a tras cu tunul si s-au operat aproape 10.000 de arestari.
Curând, situatia a început sa se normalizeze si a aparut clar ca noul guvern poate tine în mâna situatia.
     Lovitura finala data planului lui Aerenthal a venit însa chiar de la Viena, din inima imperiului.

     Franz Joseph, împaratul Austro-Ungariei (1830-1916) nu cunostea uneltirile sfetnicului sau si în momentul în care a aflat ca se pregatea o interventie militara în România, a protestat vehement.
Caci Carol I era prietenul sau, faceau parte din aceeasi lume si erau de aceeasi vârsta. în plus, regina Elisabeta se întelesese foarte bine cu sotia împaratului, Elisabeta a Austriei.
Astfel ca Aerenthal nu numai ca nu a primit regeasca sustinere, ci Carol a fost cel caruia Franz Joseph i s-a adresat, într-o calda scrisoare, felicitându-l pentru reprimarea rascoalei.
Ziarele vieneze au înteles imediat ca suveranul se exprima în acest fel împotriva interventiei militare, parasindu-l total pe Aerenthal si sustinatorii acestuia.
     Carol I a înteles rapid cine a fost în spatele rascoalei si a si numit-o de câteva ori deschis: agentia din Cernauti.
Ca atare, pe când Bratianu si Averescu se foloseau de arme pentru a înabusi spiritul rascoalei, regele român s-a adresat celor care puteau actiona direct la sursa rautatilor: Franz Joseph si Wilhelm II. Împaratul austro-ungar si-a facut datoria. La fel si Germania lui Wilhelm, care a anuntat imediat ca nu considera necesara o interventie în România.
     Rascoala a luat sfârsit ca prin farmec, lasând în urma doar oameni nauciti de cele întâmplate.
O enigma a persistat însa: de ce Carol I a solicitat lui Bratianu ca toate actele rascoalei si ale represiunii sa nu ramâna în arhive?
Explicatia oficiala a fost ca regele nu dorea o judecare a fostilor ministri liberali, atunci când conservatorii vor reveni la putere.
Motivul nu sta însa în picioare, caci regele interzisese deja doua procese similare – al liderilor conservatori din 1871-1876 si cel al lui I.C. Bratianu în 1888, când Alexandru Candiano-Popescu îsi aminteste ca regele le-a declarat conservatorilor ca daca persista în intentia de a-l judeca pe Bratianu, el va merge zilnic cu trasura la închisoarea lui Bratianu si îi va încredinta guvernul, “amândoi conducând tara de la puscarie”.
Se stia clar ca regele nu va accepta niciodata ca un guvern al lui sa fie judecat si ca va alunga de la putere pe cei care îi vor solicita un asemenea lucru.
Însusi I.I.C. Bratianu, care avea tot interesul ca aceste documente sa fie ascunse, a protestat în fata regelui pentru preluarea lor.
Raspunsul adevarat trebuie cautat însa în originea evenimentelor.
Astfel, cunoscându-se ca perfida Austrie a fost în spatele rascoalei, ramânerea României în alianta cu ea sau alaturi de Puterile Centrale devenea de neconceput. Iar alianta cu acestea, respectiv cu Germania natala, reprezenta visul etern al lui Carol. Vis care îl va duce însa în mormânt, când se va prabusi în septembrie 1914, în momentul în care România a refuzat sa intre în razboi de partea Germaniei. Pentru a apara acest vis, a ascuns regele român celebrele dosare care aratau clar ca Austro-Ungaria – aliata noastra, dar si a Germaniei – încercase desfiintarea tarii. Iar Carol I n-a putut sa accepte prezentarea unui asemenea adevar.
www.Noi Dacii.ro
Comentariu
Regret ca trebuie sa mentionez ca regii Romaniei au fost mai "romini" contra vointei sau sentimentelor lor decit patrihotii interni, care, spre linistea noastra, nu erau nici ei români. Urmasii fanariotilor sau ai kazarilor.
Daca privim harta, observam cat de "gras" era buldogul de la portile Austriei. Scuze, dar asta era Ungaria mare!!!!
Regele era in serviciu, era o functie din care nu se iesea la pensie, nu se lua concediu si nici week-end.
Oare cit ar pretinde cineva astazi pentru o astfel de sarcina de servici? Stim sa ii criticam ca se inconjurau de lux. Dar gunoaiele de zi cu pitipoancele lor ce fac? Si nu au nici un fel de sarcina de servici; sunt capete plecate la toate slugile din Europa vestica. Nici macar nu-si cunosc stapinii.
Sa-l vedem pe acela care ar avea curajul sa-si infrunte unchiul, conducator al celui mai puternic stat la acea vreme, idol al nepotului devenit pe neasteptate român. Sa-si naruiasca visul vietii lui si al familiei lui pentru "neinsemnatul motiv" ca asa voia poporul.
Sa-l vedem sa ii sarutam urmele. Indiferent de motivul care il determina sa faca un asemenea gest.
Iar Franz Josef nu era un sclerozat sa nu stie ca se voia maretia Austriei, pe care el o reprezenta, o incarna chiar. Dar prietenia era mai sus decit interesele lumesti. De asta ce ziceti?