Hobbit - Partea I de J.R.R. Tolkien publicat la 19.07.2013
Hobbit - Partea I
     MUSAFIRI NEPOFTITI
A FOST ODATA un hobbit care locuia intr-o gaura in pamint. Nu era o vizuina din acelea antipatice, murdare sau umede, pline de capete sau cozi de viermi si cu miros de mil; nu era nici nisipoasa sau lipsita de apa, sau o vizuinain care sa n-ai pe ce sa te asezi sau pe ce sa maninci; era o vizuina de hobbit, si astainseamna confort.

     Avea o usa rotunda ca un hublou, vopsitain verde, si dreptin mijlocul ei era o clanta ca un buton de alama, galbena si lucioasa. Usa dadea pe un culoarin forma de tub, ca un tunel; dar un tunel cit se poate de confortabil, fara fum, cu peretii captusiti cu lemn, cu dale pe jos si cu covor, cu scaune lustruite si multe, multe cuiere pentru haine si palarii – pentru ca hobbitul eraintotdeauna bucuros de oaspeti.
Tunelul serpuia si tot serpuia, patrunzind pe ocolite pinain inima Dealului – “Dealul”, asaii spunea toata lumea, cale de mai multi kilometriin jur. Tunelul avea multe usi mici si rotunde,intii pe o parte, apoi pe cealalta. Etaj nu exista. Asa e la hobbiti. Dormitoarele, baile, beciurile, camarile (multe camari!), dulapurile (aveaincaperiintregi pentru haine!), bucatariile, sufrageriile, toate erau la acelasi nivel si dadeau pe acelasi culoar.
Cele mai buneincaperi erau cele de pe partea stinga (îndata dupa intrare); erau singurele care aveau ferestre, ferestre rotunde,ingropate adincin Perete; dadeauin gradina lui siin pajistile care seintindeau dincolo de gradina, coborind pina la riu.
     Hobbitul de care va vorbesc era un hobbit cu stare si numele lui era Baggins. Familia Baggins traia pe linga Deal de cind lumea si toti o considerau foarte respectabila, nu numai pentru ca cei mai multi dintre membrii ei erau buni gospodari, dar si pentru ca nu facusera niciodata nimic neasteptat; stiai perfect ce va spune un Baggins despre o problema sau alta, fara sa-ti mai bati capul sa-lintrebi.
     Povestea de fata este despre un membru al familiei Baggins care s-a trezit antrenatintr-o aventura, facind si spunind lucruri cu totul neasteptate, cu care ocazie si-a pierdut respectul vecinilor si,in schimb, a cistigat... ei, o sa vedeti daca, pina la urma a cistigat ceva.
Mama acestui hobbit al nostru... Dar, de fapt, ce este un hobbit, maintrebati? Eu cred ca astazi hobbitii au nevoie de o descriere pentru ca ei s-auinstrainat si au devenit cam scumpi la vedere cu Oamenii Mari, cum ne spun ei noua. Ei sunt (sau au fost) mici de stat, cam jumatate cit noi si mai mici decit Piticii barbosi.
Hobbitii nu au barba. Fac vraji putine sau chiar deloc,in afara de cele obisnuite, de fiecare zi – careii ajuta sa dispara repede si pe nesimtite cind oamenii voluminosi si neghiobi ca noi apar poticnindu-se si fac zgomot ca de elefant, care se aude la un kilometru.
Sunt cam burtosi, seimbracain culori stridente (mai ales verde si galben); nu poarta pantofi pentru ca le cresc talpi naturale si o blana de par des, calduros si negru pe picioare, ca parul de pe cap (care e buclat); au degete lungi, negre siindeminatice, o fata binevoitoare si un ris gros si galagios (mai ales dupa masa de seara pe care o iau de doua ori pe zi, atunci cind reusesc s-o obtina). Acum stiti destul ca sa aveti o baza de pornire.

     Deci, dupa cum spuneam, mama hobbitului nostru, adica a lui Bilbo Baggins, a fost celebra Belladonna Took, una dintre cele trei fiice remarcabile ale Batrinului Took, capetenia hobbitilor, care locuia pe cealalta parte a Apei – riuletul care curge la picioarele Dealului.
Se spunea adesea (în alte familii) ca odata, de mult, unul dintre stramosii Took si-ar fi luat drept nevasta o zina. Aceasta era, fireste, absurd, dar era clar ca, fata de trasaturile hobbitilor, clanul Took avea ceva neobisnuit si, din cindin cind, cite unul dintre ei traia o aventura extraordinara. Disparea discret si familia tinea totulin secret; dar era foarte clar ca familia Took nu era chiar atit de respectabila ca familia Baggins, cu toate ca era, fara doar si poate, maiinstarita.
Nu cumva sa credeti ca Belladonna Took a trait vreo aventura neobisnuita dupa ce a devenit doamna Bungo Baggins. Bungo – adica tatal lui Bilbo – i-a construit (în parte cu banii ei) cea mai luxoasa vizuina de hobbit din cite au existat vreodata, atit sub Deal, cit si deasupra sau pe celalalt mal al Apei. Si acolo au ramas toata viata.
Totusi, e probabil ca Bilbo, singurul ei fiu, cu toate ca arata si se purta de parca ar fi fost o copie a tatalui sau, solid si demn deincredere, avea un “ce” ciudat, care-i venea de la familia Took si care abia astepta sa iasa la iveala.
Ocazia nu s-a ivitinsa decit dupa ce a crescut mare, pe la cincizeci de ani, cind locuiain frumoasa vizuina construita de tatal lui, pe care v-am descris-o mai devreme, si dupa ce s-a stabilit acolo, dupa cite se parea, pentru totdeauna.

     Printr-ointimplare ciudata,intr-o dimineata de demult,in linistea lumii, pe vremea cind zgomotul era mai mic si verdeata mai abundenta, iar numarul hobbitilor si prosperitatea lor erauinca destul de mari,in timp ce Bilbo Baggins stateain usa casei lui, dupa ceaiul de dimineata, tragind dintr-o pipa uriasa de lemn careii ajungea pina aproape de degetele de la picioare, acoperite cu par (frumos periat), trecu pe acolo Gandalf.
Gandalf! Daca ati fi auzit doar un sfert din ce am auzit eu despre el, iar eu am auzit doar o parte foarte mica din tot ce s-ar putea auzi, ati fi fost pregatiti sa ascultati povestile cele mai fantastice.
Pe oriunde trecea, rasareauin mod neasteptat fel de fel de istorii si de aventuri. Nu mai trecuse de ani de zile pe aici, pe la umbra Dealului – de fapt, de cind murise prietenul lui, Batrinul Took – asa ca hobbitii aproape ca-i uitasera înfatisarea.
Fusese plecat dincolo de Deal, dincolo de Apa, cu treburi de-ale lui,inca de pe vremea cind erau cu totii copii, hobbitei si hobbitele.

     Singurul lucru pe care l-a vazutin dimineata aceeaincrezatorul Bilbo a fost un batrin cu baston. Avea o palarie albastra,inalta si ascutita, o pelerina lunga, cenusie, o esarfa de matase, peste care atirna barba lui alba si lunga pina dincolo de briu, si niste cizme negre, uriase.
– Buna dimineata! spuse Bilbo. “Si chiar ca e buna”, se gindi el. Soarele stralucea si iarba era foarte verde.
Dar Gandalf se uita la el pe sub sprincenele lungi si stufoase care-i ieseau de sub borul palariei umbroase.
– Cum adica? spuse,imi urezi o dimineata buna, sau vrei sa spui ca dimineata e buna, fie ca vreau eu sau nu; sau vrei sa spui ca te simti bine azi, de dimineata; sau ca e o dimineata care te face sa vrei sa fii bun.
– Toate laolalta, spuse Bilbo. Si mai e si o dimineata foarte buna ca sa fumezi o pipain aer liber. Daca aveti o pipa la dumneavoastra, va rog sa luati loc si sa va serviti din tutunul meu. Nu va grabiti, caci avem toata ziuain fata noastra. Dupa care Bilbo se asezaintr-un fotoliu linga usa,incrucisa picioarele si sufla un inel de fum, frumos si cenusiu, care urca, zburind, fara sa se destrame si se departa, plutind, peste Deal.
– Foarte frumos, spuse Gandalf. Dar eu, azi, n-am timp sa fac rotocoale de fum. Caut pe cineva cu care sa pornescintr-o expeditie pe care o pregatesc, dar e foarte greu de gasit un amator.
– Cred si eu. Prin partile astea! Noi suntem cuminti si linistiti si nu ne plac aventurile. Nuuuuu! Sunt nesuferite, incomode,iti strica linistea si te fac saintirzii la masa. Nu stiu ce-or fi gasind unii la ele, spuse hobbitul nostru, domnul Bilbo Baggins, si, virindu-si degetele mari pe dupa bretele, scoase un rotocol de fum si mai grozav ca primul.
Îsi lua apoi corespondenta de dimineata siincepu sa citeasca prefacindu-se ca nu-l mai bagain seama pe batrin. Hotarise ca nu era de soiul lui si ar fi dorit sa-l vada plecind. Batrinulinsa nici vorba sa se miste. Statea sprijinitin baston, fixindu-l pe Bilbo, fara sa scoata o vorba, pina cind hobbitulincepu sa se simta stinjenit, ba chiar se si supara putin.
– Ziua buna, spuse hobbitul,in cele din urma. Noi nu vrem nici un fel de aventuri pe aici, multumesc,incercati-va noroculin cealalta parte a Dealului sau dincolo de Apa. Astainsemna, de fapt, ca discutia luase sfirsit.
– La dumneata “Ziua buna” are mai multeintelesuri, spuse Gandalf. Si de data astainseamna ca vrei sa scapi de mine si ca ziua n-o sa fie buna decit daca plec!
– Nici pomeneala, domnul meu, nici pomeneala!... dar stati putin, mi se pare ca va cunosc numele!
– Ba da, dragul meu domn, ba da. Si sa stii ca si euil cunosc pe al dumitale: domnul Bilbo Baggins. Îmi stii numele, cu toate ca nu-ti amintesti ca e vorba despre mine. Eu sunt Uandail, si “Gandalf” e totuna cu subsemnatul. Cind te gindesti ca am trait sa-l vad pe fiul Belladonnei Took ca ma ia cu “Ziua buna”, de parca as fi venit la usa lui sa vind nasturi!
– Gandalf! Gandalf! Doamne, Dumnezeule! Nu cumva e vorba de vrajitorul calator care i-a dat Batrinului Took o pereche de butoni cu diamant fermecati, care se prindeau si nu se mai desprindeau decit la porunca? Nu cumva sunteti cel care spunea la petreceri povesti minunate cu balauri si spiridusi, si uriasi, si printese salvate, si norocul neasteptat al unor fii de vaduva? Sau cel care facea focuri de artificii deosebit de frumoase? Mi-aduc si acum aminte de ele! Le aprindea bunicul Tookin ajunul solstitiului de vara. Erau grozave! Se ridicau ca niste lalele mari de foc sau flori de gura-leului sau de salcim galben si pluteau peste intuneric toata seara.
(Cred ca v-ati dat seama ca domnul Baggins nu era chiar atit de prozaic cit ii placea lui sa-si inchipuie si ca,in plus,ii mai placeau si florile.)
Doamne, Dumnezeule, continua el. Nu cumva sunteti acela care a impins atitia baieti si fete cuminti sa plece in lumea larga, sa se vire in aventuri nesabuite? Sa se catere in pomi, sa se duca in vizita la elfi sau sa navigheze pe vapoare, spre tarmuri indepartate?
Doamne, ce viata intere... adica, vreau sa spun ca pe vremuri ati camincurcat lucrurile pe aici. Chiar destul de rau, as zice. Va rog sa ma iertati, dar credeam ca v-ati retras din afaceri.
– Si cu ce sa ma ocup? spuse vrajitorul. Ei, dar, oricum, ma bucur caiti mai amintesti de mine. Si ca macar de focurile mele de artificiiiti amintesti cu simpatie. Astaimi da oarecare sperante. De aceea, de dragul bunicului tau, Batrinul Took, si al bietei Belladonna, o sa-ti dau ceea ce ai cerut.
– Ce vreti sa spuneti? Eu n-am cerut nimic!
– Ba da. Ba da. Siinca de doua ori. Te rog sa ma ierti. Dar am sa ma achit. De fapt, am sa merg pinaintr-acoloincit sa te fac sa participi la aventura de care-ti spuneam, foarte nostima pentru mine, foarte buna pentru tine – si, daca reusesti s-o duci pina la capat, probabil si foarte folositoare.
– Regret, dar nu vreau aventuri de nici un fel, multumesc. Nu azi! La revedere! Dar va rog sa veniti la ceai, oricind doriti. Uite, de exemplu, miine! La revedere!
Si cu asta, domnul Baggins s-aintors si a intrat grabit pe usa lui rotunda si verde, închizind-o cit aindraznit el de iute, ca sa nu para nepoliticos. Caci, la urma urmei, vrajitorii ramin tot vrajitori si nu e bine sa te pui cu ei.
“Ce mi-o fi venit sa-l invit la ceai?”isi spuse Bilboindreptindu-se catre camara. Abiaisi luase masa de dimineata, dar se gindea ca o prajiturica-doua si ceva de baut l-ar mai linisti dupa spaima pe care o trasese.

     Între timp, Gandalf continua sa steain fata portii, rizindindelung, dar fara zgomot.
Dupa un timpinsa se apropie si zgirie cu cuiul bastonului un semn ciudat pe usa frumoasa si verde a hobbitului.
Apoi pleca, pe cind Bilboisi termina a doua prajitura si se gindea ca reusise foarte bine sa scape de aventuri.
     A doua zi uitase aproape cu totul de Gandalf. Nu prea avea tinere de minte. Daca nuinsemna lucrurilein agenda, le uita. Ar fi trebuit sa scrie asa: “Gandalf, ceai, miercuri”. Darin ajun fusese prea nervos ca sa mai noteze ceva.
Tocmai cind sa se faca ora ceaiului, auzi pe cineva sunind insistent la usa de la intrare – si atunciisi aminti totul!
Alerga sa puna ceainicul pe foc, sa asezeinca o ceasca si o lingurita pe masa, sa mai scoata o prajiturica-doua, apoi se repezi la usa.
Tocmai era sa spuna: “Imi pare foarte rau ca v-am facut sa asteptati” cind vazu ca nu era citusi de putin vorba de Gandalf.
La usa se afla un pitic cu o barba albastra,indesataintr-un briu auriu, si cu ochii extrem de stralucitori sub o scufie verde-închis.
Deindata ce se deschise usa, piticul intrain casa de parca ar fi fostintr-adevar invitat.
Isi atirna pelerina si scufia pe primul cuiier si spuse,inchinindu-se: – Sluga dumitale, Dwalin.

     – Si eu a dumitale, Bilbo Baggins, raspunse hobbitul, prea uimit ca sa puna, deocamdata, vreointrebare.
Dar, cind tacerea care urma deveni stinjenitoare, adauga: Tocmai voiam sa iau ceaiul; va rog sa-mi faceti onoarea sa beti si dumneavoastra o ceasca de ceai cu mine. Poate fusese cam teapan, dar intentiile lui erau bune.
De fapt, dumneavoastra ce ati face daca un pitic nepoftit ar veni sa-si atirne lucrurilein vestibulul dumneavoastra, fara sa va dea nici o explicatie?
N-apucara bine sa se aseze la masa, de fapt ajunsesera abia la a treia prajitura, cind se auzi din nou soneria, de asta data si mai puternic.
– Va rog sa ma iertati o clipa, spuse hobbitul si seindrepta catre usa.
“Pina la urma tot ati venit”, asta voia el sa-i spuna lui Gandalf. Dar nu era Gandalf. În locul lui, pe trepte, se afla un pitic cu barba alba si scufie stacojie, care parea foarte batrin.
Intra si el, topaindintr-un picior de cum se deschise usa, cu aerul omului care a fost poftit.
– Vad ca au siinceput sa soseasca, spuse el, zarind scufia verde a lui Dwalin, atirnatain cui. Si o atirna pe a lui, cea stacojie, linga ea. Sluga dumitale, Balin! spuse, cu mina pe inima.
– Multumesc, raspunse Bilbo, suspinind.
Nu era exact ce trebuia sa spuna, dar acest “Auinceput sa soseasca” îl nelinistiseingrozitor. Îi placeau musafirii, dar prefera sa-i cunoascainainte sa-i vinain casa. Si eventual, sa fie poftiti de el.
Îi trecu prin minte gindulinfiorator ca s-ar putea sa nu ajunga prajiturelele si atunci el, ca gazda (îsi cunostea datoria si o respecta oricit i-ar fi venit de greu), ar fi trebuit sa renunte sa mai manince.
– Veniti, intrati sa beti o ceasca de ceai, reusi el sa spuna dupa ce trase adinc aerin piept.
– Daca nu va e cu suparare, eu as prefera putina bere, domnul meu, spuse Balin, cel cu barba alba. Dar n-am nimicimpotriva sa maninc prajituri, prajituri cu graunte, daca aveti.
– Am berechet! se trezi Bilbo spunind, spre propria lui mirare.
Si se trezi si alergind la beci sa umple o halba de jumatate de litru, apoi la camara sa ia doua turte frumoase de graunte, pe care le copsese chiarin dupa-amiaza aceea, sa aiba ce lua ca gustareintre mese.

     Laintoarcereii gasi pe Balin si pe Dwalin stind de vorba la masa ca niste vechi prieteni. (De fapt, erau frati.) Bilbo trinti halba si prajiturain fata lor, apoi se auzi din nou soneria, puternic, si apoiinca o data.
“De data asta e sigur Gandalf!”isi spusein timp ce alerga gifiind de-a lungul coridorului. Dar nici vorba! Erau alti doi pitici, amindoi cu scufii albastre, cordoane argintii si barbi galbene; si fiecare dintre ei avea cite un sac cu unelte si o lopata. Si iarasi, nici n-apuca sa se deschida bine usa ca si intrara, topaind.
Bilbo nici nu se mai mira:
– Cu ce va pot fi de folos, piticii mei? spuse.
– Sluga dumneavoastra, Kili, spuse unul.
– Si Fili, adauga celalalt.
Si amindoiisi scoasera scufiile albastre, facind cite o plecaciune.
– Sluga dumneavoastra, raspunse Bilbo, amintindu-si la timp de bunele maniere.
– A, vad ca Dwalin si Balin au si venit, spuse Kili. Sa ne alaturam multimii!
“Multime, gindi domnul Baggins. Nu-mi prea place cum suna asta. Ar trebui sa ma asez o clipa, sa-mi vinin fire si sa beau ceva.”
Dar n-apuca decit sa ia oinghititura,intr-un colt,in timp ce toti cei patru pitici stateauin jurul mesei si vorbeau despre mine, si aur, si despre probleme pe care le aveau cu gnomii, si despre jafurile pe care le comiteau balaurii, si despre multe alte lucruri pe care nu leintelegea si nici nu voia sa leinteleaga, caci pareau mult prea aventuroase, cind, deodata, ding-dong ling-dang, se auzi iar soneria de la usa, de parca s-ar fi straduit un hobbitel obraznic s-o strice.
E cineva la usa, spuse, clipind
– Dupa sunet, par sa fie vreo patru, spuse Fili. De altfel, i-am vazut venind la oarecare distantain urma noastra.
     Bietul nostru hobbit se asezain hol, sprijinindu-si capul in palme, si seintreba ce seintimplase si ce se vaintimpla, si daca vor ramine cu totii la cina. Apoi se auzi din nou soneria, mai tare ca oricind, si fu nevoit sa alerge sa deschida.
De fapt, nu erau patru, ci vreo cinci. Mai veniseinca un piticin timp ce Bilbo se tot framinta singur la intrare.
Nici n-apuca saintoarca bine clanta ca se si trezira cu totiiinauntru, plecindu-se si spunind “sluga dumitale” unul dupa altul,ii chema Dori, Nori, Ori, Oin si Gloin.
Si,intr-o clipa, aparurain cuier doua scufii rosii, una cenusie, una cafenie si una alba, iar ei o pornira, cu miinile lor mari viritein briiele de aur sau de argint, sa se alature celorlalti.
Aproape ca se putea spune ca “multimea” era formata.
Unii cerura bere blonda, altii bere bruna, unul ceru chiar cafea,in schimb toti cerura prajiturele; asa ca un timp hobbitul a fost foarte ocupat.
Tocmai asezase pe plita o cana mare cu cafea – se terminasera turtele de graunte si piticii se pornira sa manince biscuiti cu unt – cind se auzi o bataie puternicain usa.
Nu soneria, ci poc-poc puternicin usa cea verde si frumoasa a lui Bilbo. Cineva batea cu bastonul.
Bilbo alerga de-a lungul coridorului, foarte suparat si complet zapacit – era cea mai penibila miercuri din cite-si amintea sa fi trait vreodata. Deschise usa cu o smucitura si cazura cu totiiinauntru, unul peste altul! Alti pitici! Alti patru! Si,in urma lor, Gandalf care statea sprijinitin baston si ridea.
Lasase o gramada urme pe usa cea frumoasa; de altfel, fiindca tot veni vorba, loviturile stersesera si semnul tainic pe care-l facuse pe usain dimineata din ajun.
– Usurel, usurel, draga Bilbo, spuse. Nu-ti prea seamana sa-ti lasi prieteniiin prag si apoi sa deschizi usa cu un pocnet de pusca cu aer comprimat. Da-mi voie sa ti-i prezint pe Bifur, Bofur si Bombur, si mai ales pe Thorin!
– Sluga! spusera Bifur, Bofur si Bombur pe rind, stindin sir.
Apoi atirnarain cuier doua scufii galbene si una verde si pe urma si una azurie, cu un ciucure lung. de argint.
Aceasta din urma fiind a lui Thorin, un pitic nemaipomenit deinsemnat, de faptinsusi marele Thorin Scut-de-Stejar, care nu fusese citusi de putin încintat sa picein nas pe presul lui Bilbo si sa-i vada pe Bifur, Bofur si Bombur cazind peste el. Mai ales ca Bombur era foarte gras si greu.

     Thorin, fiind foarteinfumurat, nici nu se gindi sa spuna “sluga”.
Dar bietul domn Baggins spuse de atitea ori ca-i pare rau,incit pina la urma mormai totusi: “Lasa, nu-i nimic!” si-si descreti fruntea.
– Acum suntem toti aici! spuse Gandalf, uitindu-se la sirul de treisprezece scufii – cele mai minunate scufii de sarbatoare – si la propria lui palarie, atirnate toatein cui.
O adunare foarte vesela! Sper ca a mai ramas ceva de mincare si de baut pentru ceiintirziati. Ce-i asta? Ceai! Nu, multumesc! Mie sa-mi dai putin vin rosu.
– Si mie la fel, spuse Thorin.
– Si marmelada de zmeura si tarta cu mere, spuse Bifur.
– Si pateuri cu carne si brinza, spuse Bofur.
– Si racituri de porc cu salata, spuse Bombur.
– Si mai multe prajituri, si bere, si cafea, daca nu te superi, strigara ceilalti pitici prin usa.
– Si fii baiat bun si mai pune si niste oua, striga Gandalf,in timp ce hobbitul pleca, sontic-sontic, spre camari. Siintre timp scoate friptura rece de pui si muraturile.
“S-ar zice ca stie tot atit de bine ca si mine ce provizii amin camara”, se gindi domnul Baggins, care era completinnebunit siincepuse sa seintrebe daca nu-i patrunsese o aventura, dintr-acelea fioroase, dreptin casa.
Cind ispravi de pus toate sticlele si farfuriile, si cutitele, si furculitele, si paharele, si mincarurile, si lingurile, si tot restul pe niste tavi mari, seincalzise de tot; îi ardeau obrajii si era foarte enervat.
– Blestemati pitici, duca-s-ar naibii! spuse el cu glas tare. Nici macar nu vin sa-mi dea o mina de ajutor!
Si ce sa vezi!in usa bucatariei stateau Balin si Dwalin, siin spatele lor Fili si Kili, si cit ai zice “peste”insfacara tavile si citeva masute si le duserain salon, unde asternura din nou masa.
Gandalf sedeain capul mesei, cu cei treisprezece pitici asezatiinjur; Bilbo sedea intr-un fotoliu, linga foc, rontaind un biscuit (îi trecuse toata pofta de mincare) siincercind sa dea impresia ca tot ce seintimpla era cit se poate de obisnuit si nicidecum o aventura.
Piticii au mincat si au tot mincat, si au vorbit si au tot vorbit, si uite asa a trecut timpul,in cele din urma s-au sculat de la masa si Bilbo a facut o miscare sa stringa paharele si farfuriile.
– Îmiinchipui ca ramineti cu totii la cina? spuse el cu tonul cel mai politicos si mai putin staruitor.
– Bineînteles, zise Thorin. Si dupa cina; ca n-o sa ispravim treaba decit tirziu si trebuieintii sa ascultam niste muzica. Dar maiintii stringeti masa.
La care cei doisprezece pitici – nu Thorin, ca el era prea important si ramasese sa stea de vorba cu Gandalf – sarirain picioare si asezara toate lucrurile în gramezi mari. Apoi iesira fara sa mai astepte tavile, leganindintr-o mina farfurii, fiecare dintre vrafuri cu o sticlain virf,in timp ce Bilbo alerga dupa ei, chitaind speriat: “Va rog sa aveti grija!” Si: “Va rog sa nu va deranjati, ca ma descurc eu!” dar piticii nici nu-l bagauin seama. In schimb, cintau:
Sa crapi farfurii, pahare sa ciobesti
Sa-ndoi furculite, cutite sa botesti
Pe Bilbo Baggins de vrei sa-nnebunesti.
Sa spargi sticle-n lume nu se face,
Nici pe podea sa arunci lapte,
Sa tai postavul, si alte fapte
Ca: grasime-ntinsa pe covor,
Vase aruncate-n dormitor,
Sa-mprosti cu vinin capul oricui,
Sa bati cu parul in castroane cite un cui,
Si, de-a ramas ceva intreg, sa-l dai de-a dura,
Sa urli sa se opreasca, si cit te tine gura.
Pe toate astea sa le-ndeplinesti
Pe Bilbo Baggins de vrei sa-nnebunesti.
     N-au facut, bineînteles, nici unul dintre ei aceste lucruriingrozitoare. Au curatat si au pus totul frumos la loc, cit ai clipi din ochi, în timp ce hobitul se totinvirteain mijlocul bucatariei,incercind sa vada ce fac.
Apoi s-auintors si l-au gasit pe Thorin cu picioarele pe grilajul din fata sobei, tragind din pipa. Scotea uriase rotocoale de fum, si, ori de cite ori le poruncea sa plece, plecau – urcau pe horn sau se duceauin dosul orologiului de pe polita caminului sau sub masa, sau de jurimprejurul tavanului; dar nu se miscau destul de iute ca sa scape de Gandalf!
Puf! Scotea cite un rotocol mai mic din pipa lui scurta de lut, si-l trimitea drept prin rotocoalele lui Thorin. Apoi, rotocolul lui Gandalf seinverzea si seintorcea sa pluteasca deasupra vrajitorului. Si se strinsesein jurul lui un norintreg de rotocoale, siin lumina slabaii dadeau un aer ciudat si magic.
Bilbo ramase nemiscat sa se uite –ii placeau rotocoalele de fum la nebunie – apoi rosi gindindu-se cit fusese de mindru,in ajun, de rotocoalele de fum pe care le trimisese cu vintul dincolo de Deal.
– Si acum, putina muzica, spuse Thorin. Scoateti instrumentele.
Kili si Fili alergara la sacii lor si seintoarsera cu niste viori mici; Dori, Nori si Ori scoasera flauturi de undeva, din buzunare. Bombur aduse o toba din hol; Bifur si Bofur iesira si ei si seintoarsera cu clarinetele pe care le lasasera printre bastoane. Dwalin si Balin spusera:
– Scuzati-ne, noi le-am lasat pe ale noastre pe balcon!
– Adu-o si pe a mea de afara, spuse Thorin.
Seintoarsera cu niste viole cit ei de mari si cu harfa lui Thorininfasurata intr-o pinza verde.
Era o harfa frumoasa, de aur, si cind o atinse Thorin muzica izbucni atit de brusc si de armonios,incit Bilbo uita de tot restul si se lasa dus spre locuri misterioase, sub stele ciudate, departe de Apa si foarte departe de vizuina lui de sub Deal.
Întunericul patrunseinincapere prin ferestruica ce dadeaintr-o parte a Dealului. Focul pilpiiain soba – era aprilie – iar ei continuara sa cinte,in timp ce umbra barbii lui Gandalf se agita pe perete.
Întunericul umpluse toata camera, focul se stinsese, umbrele se risipisera, si ei continuau sa cinte.
Si deodata,intii unul, apoi altul,incepura sa cinte si din gura, cintecul cu voce joasa al piticilor,in subteranele adinci ale vechilor lor locuinte; iata un fragment al cintecului – daca mai poate fi, cu adevarat, cintec fara muzica:
Departe, peste muntii fumurii,
Spre hrube vechi si ocne adincate,
In zori pleca-vom spre a scormoni
Comorile de aur fermecate.
Pe vremuri, vraji faceau piticii,
Cu dangat greu ciocanul lor cadea
Acolo unde dorm fapturile intunecimii,
In pesteri de sub dealurile de lut.
Pentru-mparati si regi de elfi
Au strins acolo frumuseti gramada,
Au faurit, au mesterit si, pin-la urma,
Au prins lumina-n piatra de pe spada.
Pe salba de argint au insirat
Stelute mii, au impletit cununa
Din flacari de balaur si-au tesut
Navod din fir de Soare si de Luna.
Departe, peste muntii fumurii,
Spre hrube vechi si ocne adincate,
Vom merge-n zori si ne vom lua-ndarat
Comorile de-atit amar de vremi uitate.
Aici, au modelat ei cupe aurii
Si harfe; acolo unde nu se-avinta om
Au poposit – si au cintat cintari
Ce nu le-aude muritor sau gnom.
Se incovoiau pe munte brazii,
In noapte gemea vintul prin pustii,
Se-mprastiau vapai si flacari, iara pomii
Ardeau precum nepamintesti faclii.
In vale clopotul batea si toti
Priveau spre cer cu chipurile trase;
Ca focul mai cumplita, ura balei
Ardea clopotnitele zvelte, ardea case.
Sub luna alba, muntii fumegau;
Vazind piticii ca nu e a buna,
Din hrube au plecat spre zmeul rau.
Si-au fost striviti sub talpa lui, sub luna.
Departe, peste muntii fumurii,
Spre scorburi stapinite de balaur,
In zori noi vom porni spre a-i smulge
Potirele si harfele de aur!
     In timp ce cintau, hobbitul se simti patruns de dragoste pentru fel de fel de lucruri frumoase facute de mina, cu pricepere si farmec, o dragoste apriga si geloasa, care existain orice inima de pitic.
Apoi se trezira in el instinctele neamului Took si se simti atras de muntii cei inalti si de murmurul pinilor si ai cascadelor; simti nevoia sa exploreze pesterile si sa poarte sabiein loc de baston.
Se uita pe fereastra: stelele aparusera pe cerul negru, deasupra copacilor. Se gindi la giuvaierele piticilor, stralucind in pesteri intunecoase.
Deodata,in padurea din spatele Apei, se ridica o flacara – probabil ca era cineva care incerca sa aprinda un foc de tabara – si se gindi la dragonii pusi pe jaf care s-ar putea stabili pe Dealul lui linistit si i-ar putea da foc, si se cutremura; apoi, dupa o clipa, deveni din nou domnul Baggins – doar atit – din Bag-End, de sub Deal.
     Se ridica tremurind. Pe de o parte, se gindea sa se duca sa ia lampa, dar nu-i prea venea, si, pe de alta parte, sa se faca doar ca o ia si sa se duca sa se ascundain spatele butoaielor cu bere din beci, si sa nu mai iasa decit dupa ce vor fi plecat toti piticii.
Deodataisi dadu seama ca muzica si cintecele se oprisera si ca se uitau toti la el, cu ochii stralucind in intuneric.
– Incotro? spuse Thorin, pe un ton care voia parca sa-i arate hobbitului ca-i ghicise gindurile.
– Ce-ar fi sa fac putina lumina? spuse Bilbo, vrind parca sa se scuze.
– Ne place intunericul, spusera toti piticii,intuneric pentru treburi intunecate. Mai suntinca multe ceasuri pinain zori.
– Da, e adevarat, spuse Bilbo, asezindu-sein graba. Nimeri insa pe linga scaun,in grilajul din fata sobei. Rasturna cu zgomot lopatica si vatraiul.
– Ssst! Spuse Gandalf. Sa-l lasam pe Thorin sa vorbeasca.
Si Thorin incepu astfel:
– Gandalf, pitici, domnule Baggins! Ne-amintilnit cu totii in casa prietenului si tovarasului nostru intru conspiratie, acest hobbit minunat si cutezator – fie ca parul de pe degetele lui de la picioare sa nu-i cada niciodata si toate laudele pentru vinul si berea lui!
Se opri sa-si traga sufletul si sa auda o remarca politicoasa din partea hobbitului, dar complimentele facute bietului Bilbo Baggins erau orz stricat pe giste; si in semn de protest pentru ca fusese numit “cutezator” si, ce e inca si mai rau, “tovaras intru conspiratie”,isi tot misca buzele, dar, de uluit ce era, nu-i iesea nici un sunet din gitlej. Asa ca Thorin continua:
– Ne-amintilnit aici ca sa ne discutam planurile, metodele, mijloacele, tacticile si schemele. Curind, inainte de ivirea zorilor, vom porni in lunga noastra calatorie, o calatorie din care unii dintre noi, sau poate ca toti (cu exceptia prietenului si sfatuitorului nostru, iscusitul vrajitor Gandalf) s-ar putea sa nu ne mai intoarcem. Ne aflam intr-o clipa solemna.
Dupa cite stiu, ne cunoastem bine scopul, cu totii. Doar Baggins si unul sau doi dintre piticii mai tineri (cred ca nu ma insel daca ma refer, de exemplu, la Kili si la Fili) au, poate, nevoie de oarecare mici precizari in legatura cu situatia exacta din clipa de fata.
Asta era stilul lui Thorin. Era un pitic de vaza. Daca ar fi fost lasat, ar fi continuat, probabil, tot asa, pina si-ar fi pierdut suflul, dar sa spuna celor de fata vreun lucru pe care nu-l stiau deja
. Dar a fost intrerupt cu brutalitate. Bietul Bilbo nu mai putea suporta. La vorbele “s-ar putea sa nu ne mai intoarcem”,incepuse sa simta ca i se urca un tipat din piept si,in clipa urmatoare, izbucni ca suierul unei locomotive care iese dintr-un tunel.
Toti piticii sarira in picioare, rasturnind masa
Gandalf facu sa scapere o lumina albastra la capatul nuielei sale fermecate si, în lumina aceea de foc de artificii, bietul hobbit, mititel cum era, aparu in genunchind pe covorul din fata caminului, tremurind ca un jeleu care se topeste.
Apoi cazu intins pe podea, strigind fara incetare: “Lovit de trasnet lovit de trasnet!”
Multa vreme nu reusisera sa scoata nimic altceva de la el. L-au luat, l-au dus in salon si l-au intins, pe canapea cu un pahar la indemina, dupa care s-au intors la treburile lor tainice.
– Emotiv, baiatu'! spuse Gandalf, pe cind isi reluau locurile. Are citeodata niste crize cam ciudate, cam neobisnuite, dar e unul dintre cei mai buni, dintre cei mai buni – naprasnic ca un dragon aflat la ananghie.
     Daca ati vazut vreodata un dragon aflat la ananghie, va puteti da seama ca aceasta comparatie, aplicata unui hobbit, era doar o figura de stil, chiar daca ar fi fost vorba de insusi ras-ras-unchiul Batrinului Took, Bandobras-Raget-de-Taur, care era asa un urias (pentru un hobbit), incit putea chiar sa si calareasca un cal.
Acesta a atacat rindurile gnomilor muntelui Gram,in batalia de la Cimpiile Verzi, si a retezat capul regelui lor, Golfimbul, dintr-o lovitura, cu un bat de lemn. Capul a zburat o suta de metri prin aer si a cazut intr-o vizuina de iepure; asa a fost cistigata batalia, si,in aceeasi clipa, a fost inventat si jocul numit Golf.
     Intre timp insa urmasul mai pasnic al lui Bandobrasisi reveneain salon. Dupa un timp si dupa un pahar de alcool, se tirî enervat pina la usa.
Si iata ce-l auzi spunind pe Gloin:
– Hm! facu el (într-un fel care aducea, mai mult sau mai putin, a sforait). Credeti ca e bun? E minunat ca Gandalf ne tot spune cit de fioros e acest hobbitel, darinca un tipat ca cel de adineauri,intr-o clipa de emotie, si-l va trezi pe dragon, împreuna cu toate neamurile lui, si ne vor ucide pe toti.
Mie mi s-a parut ca a sunat mai mult a strigat de spaima decit de emotie! De fapt, daca n-ar fi fost semnul de pe usa, as fi fost convins ca am gresit casa!
Cind am dat cu ochii de mititelul asta care se legana si pufaiain prag, aminceput sa amindoieli. Arata mai degraba a bacan decit a spargator de meserie.
     In clipa aceea domnul Baggins apasa pe clanta si intrain camera. Singele Took fusese mai puternic. Simtise brusc ca s-ar fi lipsit de pat si chiar si de micul dejun, numai sa fie socotit fioros.
Cit despre “mititelul care se leganain prag”, pai asta mai-mai ca l-a facut intr-adevar fioros”.
Ulterior i s-aintimplat de multe ori ca “partea Baggins” a fiintei lui sa regrete ceea cea facut si sa-si spuna: “Bilbo, ai fost un prost, ai calcatin strachini”.
– Iertati-ma, spuse, daca din greseala am auzit niste cuvinte pe care le-ati rostit. Nu pretind sa vainteleg spusele sau referirile la spargatori, dar cred ca nu gresesc (asta era ceea ce numea el a fi “demn”) cindimiinchipui ca socotiti ca nu-s bun la nimic. Las' ca v-arat eu! N-am nici un semn pe usa – a fost vopsita acum o saptamina – si sunt convins ca ati gresit casa. Deindata ce v-am vazut fetele caraghioasein prag, am inceput sa amindoieli. Dar hai sa zicem ca asta e casa pe care o cautati. Spuneti-mi ce vreti sa fac si am saincerc sa va multumesc, chiar de-o fi sa merg de aici pina la rasaritul-rasaritului si sa ma lupt cu dragonii-vampiri care locuiesc în Pustiul cel din urma. Am avut cindva un stra-stra-stra-stra-unchi pe care-l chema Bandobras-Raget -de-Taur Took si...
– Da, da, dar el a trait de mult, spuse Gloin. Eu vorbeam de DUMNEATA. Si te asigur ca pe usa dumitale e un semn – semnul obisnuitin meserie – si nu cred ca s-a schimbat. “Spargator cauta slujba buna, emotii tari, remuneratie rezonabila.” Asa se citeste, de obicei, semnul. Daca vrei, poti spune si “Expertin descoperirea comorilor”. Unii zic si asa. Noua ne e totuna. Gandalf ne-a spus ca exista pe aici o asemenea persoana, care cauta urgent de lucru si ca a aranjat sa neintilnim aici, miercurea asta la ora ceaiului.
– Sigur ca exista un semn, spuse Gandalf. Doar l-am facut eu. Si motive foarte serioase. Mi-ati cerut sa gasesc pe cel care va fi al Paisprezecelea membru al expeditiei voastre si eu l-am ales pe dom-Baggins. Si sa nu indrazneasca cineva sa afirme ca n-am ales omul potrivit sau casa potrivita, ca va las sa ramineti treisprezece, cu toate consecintele, sau sa va intoarceti sa scoateti carbuni din mina.
Se rastise atit de furios la Gloin, incit piticul se ghemuise iar pe scaun, si, cind Bilbo incerca sa deschida gura ca sa puna si el o intrebare, se intoarse si se incrunta la el, zburlindu-si sprincenele stufoase si facindu-l pe Bilbo sa-siinchida gura cu un clampanit.
– Asa, vezi! spuse Gandalf. Hai sa nu mai discutam. Eu l-am ales pe domnul Baggin – si deci n-ar trebui sa mai discutati. Daca spun eu ca e bun, e bun, sau va fi, cind va veni vremea. Sa stiti ca are inclinati infinit mai mari decit vainchipuiti voi si chiar mai mari decit isi inchipuie el. S-ar putea, nu e exclus, sa-mi multumiti cu totii intr-o zi...
Si acum, Bilbo, fiule, adu lampa sa luminam putin lucrurile.
     Intinse pe masa, la lumina unei lampi mari cu abajur rosu, o bucata de pergament care semana cu o harta.
– Asta a facut-o Thror, bunicul lui Thorin, spuse el drept raspuns laintrebarile curioase ale piticilor. E un plan al Muntelui.
– Nu prea cred ca o sa ne foloseasca, spuse Thorin, deceptionat, dupa ce-i arunca o privire. Imi amintesc destul de bine de Munte si de locurile de prin jur. Si stiu unde e Codrul Întunecat si Landa Vestejita, unde traiesc dragonii cei mari.
– Pe munte, e un dragon desenat cu rosu, spuse Balin, dar, daca ajungem vreodata acolo,il gasim noi si fara asta.
– Exista un lucru pe care nu l-ati observat, spuse vrajitorul, si anume, intrarea secreta. Vedeti runa aceea in partea dinspre apus si mina care arata spre ea, dinspre celelalte rune? Asta inseamna ca e vorba de o trecere tainica spre Salile de Jos.
– Poate ca a fost odata tainica, spuse Thorin, dar de unde stim ca mai e si acum? Batrinul Smaug traieste de mult acolo si a avut destul timp ca sa descopere tot ce se putea descoperiin legatura cu Pesterile de Jos.
– Asa o fi, dar cred ca n-a mai folosit-o de ani de zile.
– De ce?
– Fiindca e prea mica. Usa e inalta de cinci picioare si pot intra cite trei in flanc, asa cum spun runele, dar Smaug n-ar fi putut sa se strecoare printr-o gaura ca asta, nici macar cind era un dragon tinar, cu atit mai putin dupa ce a infulecat atitia pitici si oameni din Dale.
– Mie mi se pare o gaura foarte mare, chitai Bilbo (care nu avea nici o experienta în materie de dragoni, ci doar in materie de vizuini de hobbit). I se trezise din nou interesul si curiozitatea, si de aceea uita sa-si tina gura. Ii placeau hartile la nebunie si in holul lui era atirnata o harta mare a imprejurimilor, pe care isi insemnase plimbarile favorite, cu cerneala rosie. Cum de s-a putut pastra taina unei usi atit de mari fata de toata lumea, ca sa nu mai vorbim de dragon? adauga el. Dar nu uitati ca era doar un hobbit mic, mititel.
– In multe feluri, spuse Gandalf. Dar cum s-a pastrat secretul acestei usi anume n-o sa stim decit daca ne ducem sa vedem. Dupa cite arata harta, as crede ca e vorba de o usa inchisa, facuta sa arate intocmai ca stinca muntelui. Asta-i metoda obisnuita a piticilor. Nu ma insel, nu-i asa?
– Nu, raspunse Thorin.
– Si, continua Gandalf, am uitat sa va spun ca,in afara de harta, mai exista si o cheie, mica si ciudata. Uitati, asta e! si ii intinse lui Thorin o cheie lunga, cu crestaturi complicate de argint. Tine-o bine!
– Nici o grija,il linisti Thorin, prinzind-o de un lant subtire pe care-l purta la git, sub jacheta. Lucrurile incep sa para mai promitatoare. Aceasta stire le schimba mult in bine. Pina acum nu prea stiam exact ce sa facem. Ne-am gindit s-o luam spre Rasarit, in liniste si cu grija, pina ajungem la Lacul cel Lung. Dupa asta vor incepe necazurile...
– Mult inainte, dupa cite stiu eu despre drumurile de Rasarit, il intrerupse Gandalf.
– De acolo am putea sa urcam de-a lungul Riului Curgator, continua Thorin, fara sa-l ia in seama, si tot asa pina la ruinele Orasului Dale – vechi oras din valea aceea, de la umbra Muntelui. Dar nu ne place nici unuia dintre noi ideea cu Poarta Principala. Pe acolo iese riul, prin stinca aceea mare, din partea de sud a Muntelui, si tot pe acolo iese si dragonul – mult prea des, daca nu s-au schimbat obiceiurile.
– Asadar, pe acolo nu e bine, spuse vrajitorul, daca n-avem un Razboinic viteaz sau chiar un Erou. Eu am incercat sa gasesc unul; dar razboinicii sunt ocupati sa se lupte intre ei, pe meleaguri departate, iar eroii sunt rari prin locurile astea, sau pur si simplu nu pot fi gasiti. Pe aici, sabiile sunt aproape toate tocite, topoarele se folosesc la doboritul copacilor; scuturile au fost transformate in leagane pentru copii sau in capace de cratita; iar dragonii se afla la o distanta confortabila (si de aceea legendara. Iata de ce, pina la urma, m-am gindit la o spargere – mai ales dupa ce mi-am adus aminte de existenta unei usi laterale, si deci, iata-l pe micul nostru Bilbo Baggins, spargatorul, cel asupra caruia ne-am oprit; si acum, hai sa facem citeva planuri.
– Foarte bine, spuse Thorin. Ce-ar fi daca expertul-spargator ne-ar da citeva idei sau sugestii. Si se intoarse cu o politete batjocoritoare catre Bilbo.
– In primul rind, as dori sa stiu mai multe despre toate acestea, spuse Bilbo, cam uluit si tremurind in sinea lui, dar hotarit deocamdata sa mearga inainte, ca un adevarat Took ce se afla.
Vreau sa zic,in legatura cu dragonul si aurul, si tot restul, si cum a ajuns acolo, si cui ii apartine, si asa mai departe, si mai departe.
– Ce Dumnezeu! se mira Thorin. N-ai o harta? Si nu ne-ai auzit cintecul? Si n-am vorbit despre asta ore intregi?
– Ba da, dar as vrea totusi sa mi se explice totul clar si precis, spuse Bilbo cu incapatinare, luind aerul omului care trateaza o afacere (aerul pe care-l adopta de obicei cind incerca cineva sa-i ceara bani cu imprumut) si straduindu-se sa para intelept, chibzuit si priceput si sa corespunda recomandarilor lui Gandalf.
Vreau sa stiu si care sunt riscurile, cit va trebui sa cheltuiesc din buzunar, cit timp dureaza, care e remuneratia si asa mai departe – ceea ce inseamna, de fapt: “Cu ce ma aleg eu din toate astea? Si am sa ma intorc oare viu acasa?”
– Bine, bine, spuse Thorin. Pe vremuri, cind traia bunicul Thror, neamul nostru a fost izgonit de acolo, din Nordul Indepartat, si s-a intors cu toate avutiile si toate uneltele la acest Munte de pe harta.
Muntele fusese descoperit de un strabun indepartat, Thrain Batrinul, dar, dupa ce s-au intors ai mei, au inceput sa sape, sa faca tuneluri si sali mai vaste si ateliere mai mari –in plus, mi se pare ca au mai gasit si o gramada de aur si giuvaiere. In orice caz, au devenit nemaipomenit de bogati si de renumiti, si bunicul meu a fost din nou facut Regele Tarimurilor de sub Munte, si oameni muritori, care traiau mai la miazazi si-si intindeau incet,incet, asezarile urcind spre izvorul Riului Curgator, al Celduinului, de-a lungul vaii de la umbra Muntelui,ii purtau mare respect,in zilele acelea cladisera ei si veselul oras Dale.
Regii obisnuiau sa trimita dupa fierarii nostri si ii rasplateau cit se poate de frumos, chiar si pe cei mai putin priceputi. Tatii ne rugau din suflet sa le luam fiii drept ucenici si ne plateau bine, mai ales cu de-ale gurii, pe care nu ne bateam niciodata capul sa le producem sau sa le gasim singuri.
In general, au fost zile bune pentru noi si chiar si cei mai sarmani aveau bani de cheltuiala si mai aveau si din ce sa dea cu imprumut, si timp sa faca lucruri frumoase pentru placerea sufletului lor, ca sa nu mai vorbim de jucariile minunate si fermecate, care nu-si mai gasesc astazi seaman pe lume.
Asa ca salile bunicului se umplusera incet,incet, cu armuri si giuvaiere, si sculpturi, si potire, iar piata de jucarii din Dale era mindria Nordului.
Fara indoiala ca asta e ceea ce a atras si dragonul. Dragonii fura, dupa cum stiti, aur si giuvaiere de la oameni si elfi, si pitici, de cite ori le gasesc, si-si pazesc bunurile jefuite cit traiesc (ceea ce inseamna aproape vesnic, daca nu sunt rapusi de careva), dar nu se bucura de nimic din ce fura. De fapt, nici nu prea stiu sa deosebeasca o treaba bine facuta de una prost facuta, cu toate ca, in mod obisnuit, cunosc foarte bine valorile curente ale pietei; si nu sunt in stare de nici o treaba gospodareasca, nici macar sa-si cirpeasca un solz desprins din armura.
Pe vremea aceea erau o gramada de dragoni in Nordul Indepartat, si aurul probabil ca incepuse sa se mai rareasca pe acolo, din pricina piticilor care fugeau spre munte sau erau ucisi; asa ca toate distrugerile si nenorocirile produse in general de dragoni deveneau din ce in ce mai cumplite.

     Exista o reptila deosebit de lacoma, de puternica si de rea, pe care o chema Smaug.
Intr-o zi s-a ridicatin aer si a zburat spre Munte. Primul lucru pe care l-am auzit a fost un zgomot ca de uragan venind dinspre miazanoapte,in timp ce pinii de pe Munte au inceput sa scirtiie si sa trosneasca in bataia vintului. Citiva pitici care erau, din intimplare, plecati – printre ei eram si eu, din fericire, pe vremea aceea tinar si cutezator, si vesnic pe drumuri, lucru care mi-a salvat, in ziua aceea, viata.
Am vazut, deci, pe dragon, de la o distanta buna, cum se instaleaza pe Muntele nostru intr-o izbucnire de flacari. Apoi a coborit povirnisurile si, cind a ajuns la padure copacii s-au prefacut toti in vilvataie.
     Intre timp, la Dale incepusera sa bata clopotele si razboinicii isi pregateau armele.
Piticii s-au repezit sa iasa pe Poarta Principala; dar dragonul era acolo, si-i astepta. Si n-a scapat nici unul dintre cei care au iesit pe acolo.
Apele riului s-au ridicat in aburi si un fel de ceata a cuprins tot orasul Dale.
Dragonul a inaintat, furisindu-se prin ceata. Si a nimicit aproape toti razboinicii – obisnuita poveste trista, care in zilele acelea se petrecea mult prea des.
Apoi s-a intors, s-a strecurat pe Poarta Principala si a scotocit toate salile, si trecerile, si tunelurile, culoarele, beciurile, locuintele si pasajele. Dupa asta n-a mai ramas acolo nici un pitic in viata si dragonul si-a insusit toate bunurile lor.
Probabil ca le-a adunat pe toate intr-o gramada mare, cit mai departe în inima Muntelui, si acum doarme pe ea, folosind-o drept saltea.
Asa sunt apucaturile dragonilor. Mai tirziu a inceput sa iasa noaptea, pe Poarta Principala, si sa vina furis pina la Dale sa rapeasca oameni, mai ales fecioare pe care apoi le minca; si asa a devastat tot orasul; oamenii au murit sau au plecat.
Nu mai stiu bine ce se petrece acum acolo, dar imi inchipui ca nimeni nu mai indrazneste sa se mai apropie de Munte, sa locuiasca mai aproape de malul cel mai departat al Lacului cel Lung.
Cei citiva dintre noi care fusesem plecati departe am stat si am plins in ascunzisurile noastre si l-am blestemat pe Smaug; acolo au aparut intr-o zi, pe neasteptate, si tata, si bunicul, cu barbile pirjolite. Aratau fioros si au vorbit foarte putin.
Cind i-am intrebat cum de reusisera sa scape, mi-au spus sa-mi tin gura si ca intr-o zi, cind va veni vremea, voi afla.
Dupa asta am plecat care incotro, sa ne cistigam piinea cum ne-am priceput, ici-colo, ajungind de multe ori sa facem treaba grea de potcovari sau sa sapam in minele de carbune.
N-am uitat insa niciodata de tezaurul pe care ni l-a furat dragonul. Si chiar si acum, cind recunosc ca mai avem si noi cite ceva pus deoparte si n-o ducem chiar atit de prost – si, spunind asta Thorin, isi mingiie lantul de aur din jurul gitului – tot vrem sa ne luam inapoi ce e al nostru si, daca putem, sa-l pedepsim pe Smaug.
M-am intrebat de multe ori cum scapasera tata si bunicul. Acum imi dau seama ca trebuie sa fi existat o usa laterala, secreta, de care nu stiau decit ei. Se pare insa ca au facut o harta si tare as dori sa stiu cum a pus Gandalf mina pe ea si cum de n-a ajuns la mine, care sunt mostenitorul ei legal.
– N-am “pus mina pe ea”. Mi-a fost data, spuse vrajitorul. Bunicul tau, Thror, a fost ucis, daca-ti amintesti, in minele de la Moira, de catre gnomul Azog.
– Da, blestemat sa-i fie numele, spuse Thorin.
– Iar Thrain, tatal tau, a plecat pe 21 aprilie, joia trecuta s-au implinit o suta de ani , si de atunci nu l-ai mai vazut niciodata...
– Asta asa e, spuse Thorin.
– Ei bine, tatal tau mi-a dat asta sa ti-o dau tie; si, daca am ales eu momentul si locul in care sa ti-o dau, nu cred ca trebuie sa te superi, daca te gindesti cit de greu mi-a fost sa te gasesc.
Cind mi-a dat hirtia asta, tatal tau nu-si mai amintea nici cum il cheama. Iar numele tau nu mi l-a spus niciodata. Asa ca, una peste alta, ar trebui sa-mi multumesti si sa ma proslavesti. Uite, asta e! spuse intinzindu-i harta lui Thorin.
– Nu inteleg, spuse Thorin, si Bilbo simti ca acelasi lucru ar fi vrut sa-l spuna si el. Lamurirea nu parea suficient de lamuritoare.
– Inainte sa plece la minele Moria, rosti vrajitorul incet si incruntat, bunicul tau i-a dat harta fiului sau, ca sa fie in siguranta. Dupa ce a fost ucis bunicul tau, tatal tau a plecat cu harta sa-si incerce norocul; si a avut o gramada de aventuri, una mai neplacuta decit alta, dar n-a ajuns nici macar in preajma Muntelui.
Eu l-am gasit prizonier in temnitele Necromantului, desi nu stiu cum a nimerit acolo.
– Dar dumneata ce cautai in temnite?intreba Thorin, cutremurindu-se, si toti piticii se infiorara.
– Lasa asta! Descopeream niste lucruri, ca de obicei; a fost, de altfel, o treaba foarte nesuferita si periculoasa. Pina si eu, Gandalf, abia am scapat. Am incercat sa-l salvez pe tatal tau, dar era prea tirziu. Isi pierduse mintile si spunea vrute si nevrute, si uitase aproape totul, în afara de harta si de cheie.
– Pe gnomii de la Moira i-am facut de mult sa plateasca, spuse Thorin, acu' trebuie sa ne gindim putin si la Necromant.
– Nu fi prost! E un dusman mult mai puternic decit toti piticii la un loc, daca ar putea fi iar adunati din cele patru colturi ale lumii. Singurul lucru pe care-l dorea tatal tau era ca fiul lui sa primeasca harta si sa foloseasca cheia. Si asa dragonul si Muntele sunt mai mult decit iti trebuie.
– I-auziti! spuse Bilbo si, din intimplare, o spuse cu voce tare.
– Ce sa auzim?intrebara toti,intorcindu-se brusc catre el, si Bilbo fu atit de tulburat incit raspunse: Ceea ce am eu de spus.
– Si ce ai de spus? intrebara.
– Eu cred ca ar trebui s-o luati spre Rasarit, sa vedeti cum stau lucrurile. La urma urmei, usa aceea laterala exista si pe urma probabil ca dragonii mai dorm si ei uneori. Daca va asezati in prag si stati mai multa vreme, nu se poate sa nu va vina o idee. Si acum, as indrazni sa spun ca am vorbit destul pentru o seara, nu-i asa? Ce-ati zice sa ne culcam, ca sa va treziti in zori? Eu am sa va pregatesc ceva bun, sa nu plecati cu stomacul gol.
– Vrei sa spui sa nu plecam, facu Thorin. Nu esti dumneata specialistul in spargeri? Nu e oare specialitatea dumitale sa te asezi in pragul usii, ca sa nu mai vorbim de patrunsul dincolo de usa?
Dar sunt de acord sa ne culcam si-mi place si ideea cu masa de dimineata. Mie,inainte de a porni la drum,imi place sa maninc sunca cu sase ochiuri: prajite, nu fierte. Si baga de seama sa nu le spargi.
     Dupa ce toti ceilalti comandara, la rindul lor, ce voiau sa manince, fara sa spuna macar “te rog” (ceea ceil supara foarte tare pe Bilbo), se ridicara. Hobbitul a trebuit sa gaseasca loc sa-i culce pe toti; a umplut toate camerele goale, a facut paturi pe scaune si divane, si,in cele din urma, a reusit sa-i cazeze, dupa care s-a bagat in patul lui mic, obosit la culme si nu cine stie ce fericit.
Hotarî totusi un lucru, si anume sa nu se chinuiasca sa se scoale prea devreme ca sa le pregateasca masa aceea nenorocita.
Apucaturile caracteristice familiei Took incepusera sa se mai estompeze si nu mai era chiar atit de sigur ca va pleca in calatorie a doua zi de dimineata.
Statea intinsin pat si-l auzea pe Thorin fredonind singur in dormitorul alaturat, cel mai bun dormitor din toata casa:
Departe, peste muntii fumurii
Sub hrube vechi si ocne adincate
In zori pleca-vom spre a scormoni
Comorile de aur fermecate.
     Bilbo adormi cu melodia in urechi, ceea ce-l facu sa viseze foarte urit. Cind se trezi, trecusera de mult zorile.

 
Home   |   Despre Noi   |   Contact