Hobbit - Partea II de J.R.R. Tolkien publicat la 22.07.2013
Hobbit - Partea II
     BERBEC FRIPT
BILBO sari in picioare si, punându-si halatul, intra in sufragerie. Acolo nu era nimeni; in schimb, gasi urmele unei mese copioase, dar luate in graba, in camera era o dezordine ingrozitoare, iar in bucatarie vrafuri de vase nespalate. Absolut toate oalele si tigaile lui pareau sa fi fost folosite. Vasele astea, care trebuiau spalate, erau o cruda realitate, care il facu sa-si dea seama ca petrecerea din ajun nu fusese un vis urit, asa cum sperase. Dar, oricum, se simti usurat la gindul ca plecasera toti fara el si fara sa-si mai bata capul sa-l trezeasca. (“Dar si fara sa spuna macar o data multumesc”, se gindi el.)
Totusi, intr-un fel, fara voia lui, se simtea putin deceptionat. Si asta il uimi. “Nu fi prost, Bilbo Baggins! isi spuse; auzi, la virsta ta sa te gindesti la dragoni si la fel de fel de povesti fantastice de pe alte meleaguri!”
Isi puse deci un sortulet dinainte, aprinse focurile, puse apa la fiert si spala totul.

     Apoi isi pregati o masa buna, in bucatarie, inainte de a face curatenie in sufragerie.
Intre timp, Soarele incepuse sa straluceasca; iar usa de la intrare era deschisa, poftind parca in casa adierea calda a primaverii.
Bilbo incepu sa fluiere de zor, uitind de seara din ajun. Dar, tocmai cind sa se aseze in sufragerie, linga fereastra deschisa, sa ia un al doilea rind de cafea cu lapte si cu tot tacimul, cine credeti ca apare? Gandalf!
– Dragul meu, spuse el, cind ai de gind sa vii? Cum ramine cu “sculatul in zori”? Stai linistit si-ti iei micul dejun, sau cum vrei dumneata sa-i spui, la ora zece si jumatate! Ti-au lasat biletul fiindca nu te-au mai putut astepta.
– Care bilet? spuse bietul domn Baggins, tulburat la culme.
– Sfintii-mei-elefanti, spuse Gandalf, nu stiu ce ai azi, n-ai sters de praf polita caminului?
– Ce legatura are una cu alta? Am avut si asa destula treaba, sa curat dupa paisprezece insi!
– Daca ai fi sters praful de pe polita caminului, ai fi gasit asta chiar sub ceas, spuse Gandalf, intinzindu-i o nota (scrisa, fireste, chiar pe hirtia lui). Si iata ce scria: “Thorin si Compania il saluta pe Spargatorul Bilbo. Cele mai sincere multumiri pentru gazduire; cit priveste oferta dumisale de ajutor profesional, acceptam plini de recunostinta. Conditiile: bani pesin la livrare, pina la si fara sa depaseasca a paisprezecea parte din profiturile totale (daca exista); toate cheltuielile de transport garantate in orice situatie; cheltuielile de inmormintare acoperite de noi sau reprezentantii nostri, daca e cazul si lucrurile nu se pot aranja altfel. Considerind ca nu e necesar sa-ti tulburam odihna binemeritata, am procedat dinainte la o serie de pregatiri indispensabile si vom astepta, stimabile domn, la Hanul Dragonului Verde, la Bywater, fix la 11 dimineata. Fiind convinsi ca veti fi punctual, avem onoarea sa raminem ai dumneavoastra cu cele mai adinci sentimente, Thorin si compania.”
– Asta inseamna ca mai ai zece minute. Va trebui sa alergi, il instiinta Gandalf.
– Bine, dar... protesta Bilbo.
– Nu mai ai timp, spuse vrajitorul.
– Dar... facu Bilbo din nou.
– Nici pentru asta! Hai, pleaca!

     Bilbo n-a reusit niciodata sa-si aminteasca cum de s-a trezit afara, fara palarie, baston, bani sau alte lucruri pe care le lua de obicei cind pleca de acasa; lasindu-si a doua cafea cu lapte nebauta, conplet nespalat, viri cheile in mina lui Gandalf si incepu sa alerge cit de repede il duceau picioarele acoperite cu blana, coborind aleea, trecind de Moara cea mare, peste apa, si continuindu-si apoi drumul doi kilometri sau chiar mai mult. Cind ajunse la Bywater, aproape de ora 11, gifiia cumplit si pe deasupra, descoperise si ca venise fara batista asortata la cravata.
– Bravo! spuse Balin, care statea in usa hanului si-l astepta.
Tocmai atunci aparura si ceilalti dintr-o cotitura pe care o facea drumul catre sat. Erau calare pe ponei, si pe fiecare ponei erau incarcate bagaje, pachete, pachetele si tot felul de boarfe. Mai era si un ponei foarte mic, destinat, dupa cite se parea, lui Bilbo.
– Sus, amindoi, si gata, plecam! spuse Thorin.
– Imi pare extrem de rau, spuse Bilbo, dar am venit fara palarie si mi-am lasat batista de la buzunarul hainei acasa, si n-am nici un ban. De fapt, ca sa fiu exact, n-am primit nota dumneavoastra decit dupa 10.45.
– Nu fi exact, spuse Dwalin, si nu te mai framinta. In expeditia asta va trebui sa te descurci fara batista si fara multe altele. Cit despre palarie, eu am in bagaje o manta si o gluga de rezerva.
     Si asa, intr-o dimineata senina, in pragul lunii mai, au parasit cu totii hanul, zdruncinindu-se pe calutii incarcati; Bilbo purta o gluga verde-inchis (putin decolorata de ploaie si de vint) si o manta verde-inchis, imprumutate de la Dwalin. Erau cam mari pentru el si il faceau sa para putin caraghios. Nici nu indraznesc sa ma gindesc ce-ar fi spus Bungo, tatal lui, daca l-ar fi vazut. Singura lui multumire era ca nu putea fi confundat cu un pitic, fiindca n-avea barba.
Calatoreau de putina vreme, cind aparu si Gandalf, maret pe calul lui alb. Adusese o gramada de batiste si pipa lui Bilbo, si tutun.
O pornira deci cu totii, foarte veseli, mai departe, spunind povesti sau cintind.
Mersera asa toata ziua, oprindu-se, fireste, doar la orele de masa. Mesele nu erau chiar atit de frecvente cit ar fi dorit Bilbo, dar incepu sa se simta totusi ca aventurile nu erau, la urma urmei, un lucru chiar atit de rau.

     La inceput calatorira pe paminturile hobbitilor, o regiune intinsa si respectabila, locuita de fiinte cumsecade, cu drumuri bune, un han-doua, si ici-colo cite un pitic sau un fermier care treceau pe linga ei agale, in drum spre treburile lor. Apoi dadura de regiuni unde oamenii vorbeau ciudat si cintau cintece pe care Bilbo nu le auzise niciodata.
Apoi patrunsera pe Meleagurile Singuratatii, unde nu mai erau nici oameni, nici hanuri si unde drumurile erau din ce in ce mai proaste.
In fata lor, nu prea departe, se inaltau din ce in ce mai sus niste dealuri mohorite, acoperite de copaci negri. Pe unele dintre ele erau castele vechi care pareau amenintatoare, de parca ar fi fost cladite de oameni rai.
Totul parea posomorit, mai ales ca in ziua aceea se cam stricase si vremea.
In general, vremea fusese cit se poate de buna in mai, mai buna chiar decit in povestile vesele, dar acum se facuse frig si umed de-a binelea.
Pe Meleagurile Singuratatii poposisera pe unde se nimerise, dar la inceput macar fusese uscat.
– Cind te gindesti ca in curind va fi iunie, mormai Bilbo, stropind in dreapta si in stinga pe cind inainta anevoios in spatele celorlalti, pe un drum desfundat si plin de noroi.
Trecuse de ora ceaiului; ploua cu galeata; plouase toata ziua; apa ii picura de pe gluga in ochi, mantaua era uda leoarca; calutul obosise si se tot impiedica de pietre; iar ceilalti, enervati la culme, nu mai scoteau nici o vorba. “Si sunt convins ca ploaia a patruns in hainele uscate si in sacii cu merinde, isi spuse Bilbo. Blestemate sa fie toate portile si broastele, si tot ce are de-a face cu ele! Tot ce-as vrea eu acum ar fi sa fiu acasa, in vizuina mea frumoasa, la gura sobei, cu ceainicul gata, gata sa fiarba!” Si nu era ultima data cind avea sa-si doreasca acest lucru.
     Dar piticii isi continuau inaintarea zdruncinata, fara sa se intoarca sau sa-l bage in seama pe Bilbo. Undeva, in spatele norilor cenusii apusese probabil Soarele, caci in timp ce coborau in valea im care curgea inca un riu, incepu sa se intunece. Se stirnise vintul si salciile de pe mal se plecau, oftind.
Din fericire, drumul facea peste un pod vechi de piatra, caci riul, umflat de ploi, cobora frumos de pe dealurile si muntii de la miazanoapte. Cind au ajuns pe partea cealalta, era aproape noapte. Vintul atirnase norii cenusii si sus, printre zdrentele care pluteau deasupra dealurilor, aparu luna calatoare.
Se oprira cu totii si Thorin mormai ceva despre cina si spuse “unde-o sa gasim oare un petic uscat pe care sa dormim? “
     Abia atunci isi dadura seama ca Gandalf lipsea.
Pina atunci facuse drumul cu ei, fara sa le spuna insa daca participa la aventura sau le tine doar de urit, o bucata de vreme. Mincase cel mai mult, vorbise cel mai mult si se distrase cel mai bine. Dar acum disparuse cu totul.
– Tocmai cind ar fi foarte util sa avem un vrajitor, mormaira si Nori (care impartaseau punctul de vedere al hobbitului in legatura cu orele regulate de masa, cu frecventa si belsugul lor).
In cele din urma hotarira ca n-aveau ce sa faca, trebuiau sa poposeasca chiar acolo unde se gaseau! Se apropiara de un pilc de copaci, dar, cu toate ca era mai uscat acolo, vintul scutura frunzele de ploaie si pic-pic (lucru cit se poate de suparator).
Si pe urma, mai era ceva: parca intrase blestemul in foc. Piticii pot face foc aproape oriunde, cu aproape orice, fie ca e sau nu e vint; dar in seara aceea n-au fost in stare sa-l aprinda nici macar Oin si Gloin, care erau deosebit de priceputi la asa ceva. Apoi, unul dintre caluti se sperie din senin si o lua la goana. Ajunse la riu inainte sa poata fi prins; si pina reusira sa-l scoata din nou, Fili si Kili aproape ca s-au inecat, iar bagajul pe care-l ducea calutul in spate a fost luat de apa. Bagajul era, bineinteles, aproape tot numai mincare, ceea ce facu sa le ramina foarte putin pentru cina si inca si mai putin pentru micul dejun.
Si asa statura mohoriti si uzi, bodoganind, in timp ce Oin si Gloin continuau sa incerce sa aprinda focul si sa se certe intre ei din pricina asta.
Bilbo tocmai se gindea cu tristete ca aventura nu insemna numai plimbari calare sub Soarele de mai, cind Balin, care era cel ce statea intotdeauna la pinda, spuse: “Uite, acolo, o lumina!”
     La oarecare distanta se afla un deal acoperit cu arbori, care ici-colo formau cite un grup destul de compact. Iar in mijlocul desisului negru se vedea stralucind o lumina, o lumina rosiatica si linistitoare, care semana a foc sau a faclii care pilpiie. Dupa ce se uitara un timp la ea, incepura sa se certe.
Unii spuneau ca nu e foc, altii spuneau ca “da”. Unii spuneau ca n-au decit o cina saracacioasa, o masa de dimineata si mai saracacioasa si haine ude toata noaptea. Altii spusera: “Locurile astea sunt cam necunoscute si cam prea aproape de munti. Calatorii se abat rareori pe aici. Hartile vechi nu ne mai folosesc la nimic: lucrurile s-au inrautatit si nimeni nu mai pazeste drumul. Pe aici abia daca au auzit de rege si, pe masura ce inaintezi, cu cit esti mai putin curios, cu atit risti mai putin sa dai de bucluc”.
Unii spusesera, “la urma urmei, suntem paisprezece . Altii se mirara: “Dar unde o fi Gandalf?” Dupa care repetara cu totii intrebarea.
Apoi ploaia se porni si mai tare si Oin incepu sa se bata cu Gloin. Asta rezolva lucrurile. “La urma urmei avem un SPARGATOR cu noi”, spusera si astfel plecara, indreptindu-si calutii (cu toata grija cuvenita) in directia luminii.
     Ajunsera in dreptul dealului si, putin mai tirziu, in padure, incepura sa urce; dar nu se vedea nici o carare adevarata, din acelea care ar putea duce la o casa sau la o ferma; si facind si ei ce puteau, stirnira fosnet si trosnet, si scirtiit (tot mormaind si injurind), in timp ce inaintau printre copaci, in intunericul ca de catran.
Deodata, lumina rosie straluci puternic printre trunchiurile copacilor, la o distanta destul de mica. “Acum e rindul Spargatorului”, spusera, referindu-se la Bilbo.
– Trebuie sa mergi mai departe, sa descoperi ce e cu lumina si de ce au aprins-o, daca e vreo primejdie sau totul e in regula, ii spuse Thorin hobbitului. Hai, du-te fuga si, daca totul e in ordine, intoarce-te indata. Daca nu, intoarce-te cum poti. Si daca nu poti, tipa de doua ori ca o bufnita si o data ca o striga, si o sa facem noi ce putem.
A fost deci silit s-o porneasca, fara sa apuce sa le explice ca nu se pricepea sa tipe nici macar o data ca bufnita si nici sa sara ca liliecii.
Dar, in orice caz, hobbitii stiu sa se miste fara zgomot prin padure, absolut fara nici un zgomot. De altfel, facuse asta si de-a lungul calatoriei.
Bilbo strimbase de multe ori din nas fata de ceea ce numea el “larma piticeasca”, – desi nu cred ca dumneavoastra sau eu am fi auzit ceva pe o noapte cu vint, nici daca toata cavalcada ar fi trecut la doi metri de noi.
Cit despre Bilbo, strimbind din nas, inainta spre lumina rosie, si nu cred sa fi facut nici macar o nevastuica sa-si miste vreun fir de mustata la trecerea lui. Asa ca a ajuns, fireste, chiar linga foc – caci despre foc era vorba – fara sa atraga atentia nimanui. Si iata ce a vazut.

     Trei fapturi foarte mari si grase stateau in jurul unui rug urias, din busteni de fag. Frigeau carne de berbec pe frigari lungi din lemn si isi lingeau sosul de pe degete. Mirosul era imbietor. Mai aveau linga ei si un butoias cu bautura buna, pe care o beau din ulcioare.
Dar erau troli. Se vedeau cit de colo ca asta erau. Pina si Bilbo, care avusese o viata ferita de rele, isi dadu seama de asta: dupa fetele lor mari si greoaie, dupa volumul lor si dupa forma picioarelor, ca sa nu mai vorbim de felul in care se exprimau, care nu era deloc civilizat, nu, absolut deloc!
– Berbec ieri, berbec azi si sa fiu al naibii daca nu s-arata ca tot berbec mincam si miine, spuse unul dintre troli.
– Nici nu mai stiu de cind nu am mai avut parte de o farimita lucioasa de carne de om, spuse al doilea. Mai, William, sa fiu al naibii daca inteleg ce te-o fi apucat sa ne aduci aici! Si se mai duce si pileala, spuse, dindu-i una peste cot lui William, care tocmai bea din ulcior.
William se ineca.
– Taci naibii din gura! spuse dupa ce-si recapata suflul. Doar nu crezi c-o sa se opreasca oamenii aici, numai ca sa-i maninci tu sau Bert. De cind am coborit din munti, ati halit un sat si jumatate. Ce va mai trebuie? Au fost zile cind ati fi spus “Saru'mina, Bill” pentru o ciozvirta buna de berbec gras din vale... Uite, ca asta, zise si musca dintr-un picior de oaie care se frigea la foc, si-si sterse gura cu mineca.
Da. Ma tem ca asa se poarta trolii, chiar si cei care n-au decit un singur cap.
     Auzind toate astea, Bilbo simti ca ar fi trebuit sa intreprinda ceva cit mai repede. Fie sa se intoarca, fara zgomot, si sa-si previna prietenii ca daduse peste trei troli maricei si foarte prost dispusi care, ca sa-si varieze mincarea, nu s-ar fi dat in laturi sa guste si pitici sau chiar ponei la frigare; fie sa le arate uriasilor de ce e in stare.
Un aventurier legendar, de mare clasa, ar fi trebuit sa le goleasca uriasilor buzunarele – lucru pe care merita aproape intotdeauna sa-l faci, daca reusesti – apoi sa fure carnea de berbec, cu frigare cu tot, si berea si s-o stearga fara ca trolii sa observe nimic. Altii, mai practici, dar cu mai putin orgoliu profesional, ar fi infipt poate cite un pumnal in fiecare trol, inainte ca acestia sa-si fi dat seama ce se petrece. Dupa care ar fi benchetuit cu lojii, luata noaptea.
Bilbo stia toate astea. Erau multe lucruri pe care nu le vazuse sau le facuse vreodata, dar despre care citise! Era foarte ingrijorat si, in acelasi timp, dezgustat; ar fi dorit sa se afle la o suta de kilometri distanta si totusi... totusi nu se putea hotari sa se intoarca alergind la Thorin si Compania cu miinile goale.
Asa ca ramase pe loc, sovaind in intuneric.
     Dintre diferitele indeletniciri spargatoricesti de care auzise, cea mai usoara i se paru totusi sa le sterpeleasca uriasilor lucrurile din buzunare.
Asa ca, in cele din urma, se strecura dupa un copac, chiar in spatele lui William. Bert si Tom se dusera la butoi. William bau o noua cana. Atunci Bilbo isi tacu curaj si viri minuta in buzunarul urias al lui William.
In buzunar se afla o punga cu bani, care, pentru Bilbo, era cit un geamantan. “Aha, se gindi el, animindu-se la ideea actiunii pe care avea s-o intreprinda, in timp ce ridica punga cu grija s-o scoata din buzunar, oricum e un inceput!”
Si chiar a si fost! Pungile trolilor sunt date naibii, si asta nu era o exceptie. “Hei, cine esti?” scinci ea, parasind buzunarul.
William se intoarse intr-o clipa si-l apuca pe Bilbo de ceafa, inainte ca acesta sa se poata ascunde dupa copac.
– Hei dracie, Bert, ia vino-ncoa', sa vezi ce-am prins!
– Ce? intrebara ceilalti, apropiindu-se.
– Sa mor daca stiu! Ce esti, ba?
– Bilbo Baggins, un aventurhobbit, spuse bietul Bilbo, tremurind din cap pina-n picioare si gindindu-se cum sa scoata tipetele acelea de bufnita inainte sa-l stringa trolii de git.
– Un aventurhobbit? spusera ei, putin uluiti. Trolii sunt inceti la minte si tare banuitori cind vad un lucru nou.
– Si, ma rog, ce cauta un aventurhobbit in buzunarul meu? spuse William.
– Se poate gati? intreba Tom.
– Se poate incerca, spuse Bert, luind o frigaruie de pe jos.
– Da' nu e mai mult de o inghititura, spuse William, care mincase foarte bine si era satul. Dupa ce-l jupoi si scoti oasele, nu-ti mai ramine nimic.
– Poate ca gasim mai multi pe aici prin imprejurimi si facem o placinta, spuse Bert. Hei, uritule, mai sunt d-astia ca tine ascunsi pe-aici, prin padure, iepure prapadit si nemernic, spuse uitindu-se la blana de pe picioarele hobbitului; apoi il ridica de degetele de la picioare si-l scutura.
– Da, multi, spuse Bilbo, inainte de a-si aminti ca nu trebuie sa-si tradeze prietenii. Nu, nici unul, nici macar unul! se grabi el sa adauge.
– Cum vine asta? spuse Bert, tinindu-l foarte sus, dar de asta data de par.
– Cum spuneam, facu Bilbo, pierzindu-si suflul, si va rog sa nu ma gatiti, domnii mei milostivi! Sunt si eu bucatar, si inca bun. E mai bine sa va gatesc eu cite ceva decit sa ma gatiti dumneavoastra pe mine. Zau! Am sa va fac mincaruri minunate, un mic dejun cu totul si cu totul minunat, daca nu ma mincati la cina!
– Biata stirpitura! spuse William. Mincase pina se saturase si mai bause si o gramada de bere. Biata stirpitura! Dati-i drumul!
– Nu-i dau pina nu ne spune ce inseamna “multi si nici unul”, facu Bert. Nu vreau sa ma injunghie nimeni in somn. Baga-i labele in foc pina vorbeste.
– Nu va dau voie, spuse William. Oricum, e al meu, eu l-am prins.
– Esti un prost mare si gras, William, facu Bert. Dupa cum ti-am mai spus o data, asta-seara.
– Si tu esti un mitocan.
– Mitocan, ai? Unde te trezesti, Bill Huhhins, spuse Bert, arzindu-i lui William un pumn in ochi.
     Urma o incaierare de toata frumusetea.
Lui Bilbo, cind il scapa Bert pe jos, ii mai ramasese exact atita minte cit s-o stearga dintre picioarele lor inainte sa se incaiere ca niste ciini si sa-si adreseze urlind fel de fel de insulte, cit se poate de adevarate si potrivite.
Nu trecu mult si se trezira inclestati unul in bratele celuilalt, rostogolindu-se pina aproape de foc, lovindu-se cu picioarele si inghiontindu-se, in timp ce Tom ii plesnea pe amindoi cu o creanga sa-i potoleasca, ceea ce bineinteles ca ii infuria si mai tare.
Asta ar fi fost momentul in care Bilbo ar fi trebuit sa dispara. Dar bietele lui picioruse tremurau si nu mai avea nici aer in plamini, iar in jurul lui se-nvirtea totul; asa ca a ramas un timp culcat, gifiind, chiar linga cercul de lumina al focului.
Tocmai cind era bataia in toi, aparu si Balin.
Piticii auzisera zgomot de la distanta si, dupa ce-l asteptasera un timp pe Bilbo sa se intoarca sau sa tipe ca o bufnita, incepura, unul cite unul, sa se furiseze catre lumina, incercind sa faca cit mai putin zgomot.
Vazindu-l pe Balin, Tom scoase un urlet. Trolii urasc piticii (cind nu sunt fripti si fierti).
Bert si Bill se oprira indata din incaierare, spunind: “Un sac, Tom, repede!” Si inainte ca Balin sa-si dea seama de ce se intimpla, in timp ce se intreba unde o fi Bilbo in toata aceasta agitatie, se trezi cu un sac in cap si doborit la pamint.
– Trebuie sa mai vina si altii, zise Tom. Sa nu-mi spui mie pe nume daca n-o fi asa. “Multi si nici unul” asta e. Si nu aventurhobbiti, ci o gramada de pitici ca asta. Asa se arata!
– Eu zic ca ai dreptate, spuse Bert, dar sa ne dam deoparte din lumina.
Zis si facut. Se asezara la pinda in intuneric, tinind in mina sacii pe care ii foloseau de obicei sa care carnea de berbec sau alte prazi.
Pe masura ce aparea cite un pitic si se uita la foc, la ulcioarele rasturnate si la resturile de berbec, hop! se trezea din senin cu un sac infect si puturos in cap, si doborit la pamint.

     Curind Dwalin treacu linga Balin, si Fili si Kili, impreuna, si Dori, si Nori, si Ori, gramada, si Oin si Gloin, si Bifur si Bofur si Bombur, ingramaditi ca vai de ei, linga foc.
– Asta sa le fie invatatura de minte, spuse Tom.
Caci Bifur si Bombur le dadusera mare bataie de cap si se luptasera ca nebunii, asa cum fac piticii cind sunt strinsi cu usa.
Thorin a aparut ultimul – si pe el nu l-au putut lua prin surprindere.
A venit banuind ca o sa dea de necaz. Si n-a fost nevoie sa vada picioarele prietenilor lui iesind din saci, ca sa-si dea seama ca lucrurile stau cam rau.
Ramase la oarecare distanta in umbra si spuse:
– Ce s-a intimplat? Cine mi-a maltratat oamenii?
– Troliii, raspunde Bilbo din spatele unui copac.
Pe el il uitasera cu totul. Stau la pinda cu sacul in tufisuri.
– Zau' spuse Thorin.
Si sari catre foc, inainte ca uriasii sa se poata repezi asupra lui. Ridica o craca mare, aprinsa la un capat, si Bert se trezi cu capatul acela in ochi, inainte sa poata sa se dea la o parte. Asta il scoase pentru o vreme din lupta.
Bilbo incerca sa faca si el ce putea. L-a apucat pe Tom de picior – cum s-a priceput mai bine, ca era gros ca un trunchi de copac – dar a fost trimis invirtindu-se in virful unor tufisuri, in timp ce Tom arunca scintei in ochii lui Thorin. Drept raspuns, Tom se trezi cu craca proiectata in dinti si pierdu unul din fata. Asta, va rog sa ma credeti ca-l facu sa urle serios. Dar tocmai atunci veni si William pe la spate si-l acoperi brusc pe Thorin cu un sac, din cap pina-n picioare.
     Si asa se sfirsi batalia. Dadusera toti de mare necaz: erau legati frumos in saci, linga trei uriasi furiosi (doi cu arsuri si lovituri drept amintire), care discutau daca sa-i prajeasca la foc mic, sa-i taie feliute subtiri si sa-i fiarba, sau, pur si simplu, sa se aseze unul cite unul pe ei si sa-i striveasca pina-i fac marmelada; iar Bilbo statea sus, in tufis, cu hainele si pielea sfisiate, neindraznind sa se miste, de frica sa nu fie auzit.
Tocmai atunci s-a intors si Gandalf. Dar nu l-a vazut nimeni.
Uriasii tocmai hotarisera sa friga piticii imediat si sa-i manince mai tirziu – asta fusese, de fapt, ideea lui Bert, dar, dupa discutii lungi, cazusera cu totii de acord.
– Nu, nu-i bine sa-i frigem acum, ca tine toata noaptea, spuse o voce care lui Bert i se paru a fi a lui William.
– Nu mai incepe iar discutia, Bill, spuse, ca atunci chiar ca tine toata noaptea.
– Cine di-discuta? spuse William, care avea impresia ca vorbise Bert.
– Tu, facu Bert.
– Esti un mincinos, spuse William, si astfel discutia porni iar de la inceput.
In cele din urma hotarira sa-i toace marunt si sa-i fiarba.
Luara deci o oala mare, neagra, si-si scoasera cutitele la iveala.
– Nu e bine sa-i fierbem. N-avem apa si pin'la fintina e departe, spuse o voce.
Bert si William isi inchipuira ca e Tom.
– Taci! spusera. Sau nu mai ispravim in vecii vecilor. Si daca mai spui ceva, te duci singur s-aduci apa.
– Ba tu sa taci! spuse Tom, caruia i se paruse ca e vocea lui William.
Cine discuta, ma rog? Cine in afara de tine?
– Esti un natarau! facu William.
– Cine spune ala e! zise Tom.
Si astfel discutia incepu din nou, toti infierbintindu-se mai tare ca niciodata, pina cind, in cele din urma, hotarira sa se aseze pe saci, cu rindul, sa-i striveasca si sa-i fiarba mai tirziu.
– Pe cine ne asezam intii? spuse vocea.
– Cel mai bine pe ultimul, spuse Bert, care avea ce avea cu Thorin fiindca-i nenorocise ochiul.
Avusese impresia ca auzise vocea lui Tom.
– Nu mai vorbi de unul singur, spuse Tom. Daca vrei sa te asezi pe ultimul, n-ai decit. Care e?
– Cel cu ciorapii galbeni, spuse Bert.
– Aiurea, cel cu ciorapii cenusii, spuse o voce care semana cu a lui William.
– Eu m-am uitat bine, sunt galbeni, spuse Bert.
– Da, galbeni, spuse William.
– Atunci de ce-ai spus ca sunt cenusii, facu Bert?
– Cu cine vo-vorbesti? intreba William.
– Gura! spusera Tom si Bert, in acelasi timp. Acusi trece noaptea; zorile s-arata devreme. Hai sa-i dam drumul!
– Sa va prinda pe toti zorile si sa va faca stane de piatra, spuse o voce care suna ca a lui William.
Dar nu era a lui. Caci chiar in clipa aceea aparu o geana de lumina de dupa deal si din ramuri se ridica un ciripit puternic.
William nu vorbise, caci fusese transformat in stana de piatra, asa cum se aplecase; iar Bert si Tom se transformasera in stinci, asa cum stateau si se uitau la el.
Si asa au ramas pina azi, singuri-singurei, doar cu cite o pasare care se asaza uneori pe capul sau pe umerii lor.
Caci trolii, dupa cum stiti probabil si dumneavoastra, trebuie sa se vire sub pamint pina sa-i afle zorile, ca de nu, se transforma iar in substanta muntelui din care au fost zamisliti si ramin nemiscati pe vecie. Asa s-a intimplat si cu Bert, si cu Tom, si cu William.

     – Minunat! spuse Gandalf, iesind de dupa un copac si ajutindu-l pe Bilbo: vocea care ii facuse pe uriasi sa se contrazica si sa se certe, pina cind venisera zorile si ii sfirsisera, fusese vocea vrajitorului.
Acum trebuiau sa dezlege sacii si sa-i elibereze pe pitici, care erau aproape asfixiati si foarte enervati: nu le placuse deloc sa-i auda pe uriasi cum faceau planuri sa-i friga, sa-i faca terci sau sa-i taie felii. Si nu se linistira decit dupa ce-l ascultara de doua ori pe Bilbo povestindu-le ce i se intimplase.
– Timpit moment ti-ai ales sa faci exercitii de ciupit prin buzunare, spuse Bombur, cind, de fapt, ceea ce voiam noi era foc si merinde!
– Si asta e ultimul lucru pe care l-ati fi obtinut de la ei; in orice caz, nu fara lupta, spuse Gandalf. Dar de ce va pierdeti timpul? Nu va dati seama ca trolii trebuie sa aiba o pestera sau o vagauna sapata pe undeva, pe-aproape, unde sa se ascunda de Soare? Trebuie sa aruncam si noi o privire pe acolo.
     Incepura sa caute in jur si curind descoperira urmele cizmelor de piatra ale uriasilor, pierzindu-se printre copaci.
Se luara dupa urme, urcind dealul, pina cind, in cele din urma, descoperira o usa mare de piatra, ascunsa de tufisuri, care dadea intr-o pestera. Dar nu reusira s-o deschida, cu toate ca o impinsera cu totii, in timp ce Gandalf rostea diverse formule magice.
– Credeti ca asta va poate fi de folos? intreba Bilbo, cind incepusera sa oboseasca si sa se infurie de-a binelea. Am gasit-o, in locul unde s-au batut uriasii. Si le intinse o cheie marisoara, care lui William insa trebuie sa i se fi parut foarte mica si tainica. Ii cazuse probabil din buzunar, din fericire, inainte sa se faca stana de piatra.
– De ce Dumnezeu n-ai spus nimic pina acum? tipara toti.
Gandalf o apuca si o potrivi in broasca si, dupa o apasare mai puternica, usa de piatra se deschise si patrunsera cu totii inauntru.
Pe jos zaceau o gramada de alimente asezate de-a valma si fara grija pe jos, gramezi imprastiate de prazi de tot felul, de la nasturi de alama, pina la vase pline cu monede de aur, asezate intr-un colt.
Mai erau si o multime de haine agatate pe perete, prea mici pentru uriasi – ma tem ca apartinusera unor victime – printre ele, mai multe sabii de fabricatie, forme si marimi diferite.
Le atrasera atentia mai ales doua dintre ele, din pricina tecilor frumoase si a plaselelor acoperite cu giuvaiere.
Gandalf si Thorin luara fiecare cite una, iar Bilbo isi alese un cutit intr-o teaca de piele. Pentru troli ar fi fost cit un briceag, dar pentru un hobbit era ca o sabie mai scurta.
– Par sa fie lame bune, spuse vrajitorul, scotindu-le pe jumatate din teaca si privindu-le cu curiozitate. N-au fost facute de troli si nici de vreun fierar dintre cei care traiesc acum printre ei, dar vom afla mai multe cind vom putea citi runele de pe ele.
– Hai sa iesim din duhoarea asta ingrozitoare, spuse Fili.
     Asa ca iesira, luind cu ei vasele cu galbeni si acele alimente care nu fusesera alterate si pareau bune de mincat, si mai luara si un butoi cu bere, inca plin.
Cind terminara, simtira nevoia sa-si ia micul dejun si fiindu-le foarte foame, nu strimbara din nas in fata merindelor luate din camara uriasilor. Proviziile lor proprii incepusera sa se imputineze simtitor.
Acum aveau piine si brinza, si multa bere, si slanina pe care s-o prajeasca pe taciunii aprinsi.
Dupa asta se culcara, caci avusesera o noapte agitata; si dormira pina dupa-amiaza. Apoi adusera calutii sus si carara vasele cu galbeni, ingropindu-le in taina, linga poteca din apropierea riului, facind o gramada de semne deasupra lor, pentru cazul in care s-ar intoarce vreodata sa le ia. Apoi incalecara din nou si pornira incet, zdruncinati de cai, pe poteca, inspre rasarit.
– Unde fuserati, daca-mi dati voie sa-ntreb? il intreba Thorin pe Gandalf, pe cind inaintau calare. Si ce v-a adus inapoi tocmai la timp?
– O privire in urma, spuse.
– Exact, spuse Thorin, dar n-ati putea fi mai clar?
– M-am dus sa cercetez cu atentie drumul pe care-l avem de facut. In curind va deveni greu si periculos. Doream si sa refac micul nostru stoc de provizii. Dar n-am apucat sa ajung prea departe cind am intilnit doi prieteni de-ai mei de la Rivendell.

     – Asta unde mai e? intreba Bilbo.
– Nu ma intrerupe! spuse Gandalf. Daca avem noroc, in citeva zile ajungeti acolo si aflati tot ce doriti. Deci, dupa cum spuneam, m-am intilnit cu doi dintre oamenii lui Elrond. Fugeau de frica trolilor. Ei au fost aceia care mi-au spus ca trei dintre uriasi coborisera din munti si se stabilisera in padure, destul de aproape de drum si ii bagasera in sperieti pe toti cei de prin imprejurimi, care o luasera la sanatoasa, si acum ii atrageau in cursa pe straini.
Si atunci am simtit ca trebuie sa ma intorc. Uitindu-ma in urma mea, am vazut un foc in departare si m-am indreptat catre el. Restul il stiti. Pe viitor va rog sa fiti mai atenti, ca altfel nu mai ajungem nicaieri.
– Multumesc, spuse Thorin.