România între martiraj si teroarea ideologica de Mihai Valică publicat la 18.08.2013
România între martiraj si teroarea ideologica
     1. Introducere
     A scrie despre martiri şi teroare în România este un mare curaj, întrucât nu cred ca cineva se pricepe cu adevarat la martiri, iar daca nu ai trait nici vremurile de martiraj şi teroare, atunci poţi fi atins, cu siguranţa, de o umbra de impostura. Personal doresc sa cunosc adevarul istoric recent al României, care a dat „nor de marturii” ale credinţei creştine si ale demnitatii umane.
Ştiu ca acest nor de martiri poate aduce ploaia Duhului Sfânt peste noi şiţara noastra, ca sa nu ne uscam în deţertul uitarii, al minciunii şi al nesimţirii actuale, în special al nesimţirii intransigente a unor cenzori ideologici, care ne interzic astazi, sa vorbim de propriii martiri, în România martirizata tocmai de stapânii lor, care rasplatesc cu pensii mari pe tortionari si sfideaza pe cei tortionati...!

     Sa fie oare perioada postdecembrista nu doar o epoca a devalizarii economiei si a tranzitiei naucitoare, care a transformat România într-o rezervatie naturala a saraciei în aer liber, fara economie si fara viitor, sau este si o continuare subtila a comunismului reşapat si integrat global în himera mondializarii, Conspiratia tacerii, amnistia de iure a tortionarilor, protejarea si rasplatirea lor generoasa, jefuirea tarii si umilirea ei etc. fac oare parte componenta din deontologia noii democratii mondiale? Sa fie oare România tara tortionarilor fericiti, care îsi consuma, fara pic de jena, pensia uriasa, patata cu sânge si moarte? Iata doar cîteva dileme, pe care ar trebui sa le dezbatem civic si eclesial.
     Chiar daca adevarul este crud şi barbar, am credinţa ca el ne poate ajuta la purificare şi mântuire. Ştim ca „cel mai mare pacat al oamenilor e frica, spaima de-a privi în fata si a recunoaste adevarul. El e crud, acest adevar, dar numai el foloseste”, cum spune Eminescu, şi doar el „te face liber”. Iar „acolo unde lipseste curajul, nici o alta virtute nu poate supravietui”, spune un apologet creştin.
Doresc doar sa cunosc Istoria naţionala sau „naţionalitatea în marginile adevarului” pentru a putea trai în viitor cu demintate naţionala şi sa am raspunsul gata pregatit când voi merge la judecata Domnului „cu slava neamului meu”.
Despre „Noul Ierusalim”, cetatea cereasca a fiilor lui Dumnezeu de dupa învierea si judecata obsteasca, sta scris: „Neamurile vor umbla-n lumina ei, si-mparatii pamântului într-însa îsi vor aduce slava”; şi „cine nu se va teme de Tine, Doamne, si nu va slavi numele Tau? Ca Tu esti Sfânt, si toate neamurile vor veni si se vor închina înaintea Ta, pentru ca judecatile Tale au fost aratate”.

     Deci scriu despre martiraj şi teroare ideologica din România recenta, din perspectiva eschatologica, ca teolog şi preot, şi nicidecum din postura de martir sau erou, şi nici ca judecator moralist al istoriei.
Cu toate ca în mizeria ideologica a epocii în care traim „s-a ajuns ca, pentru a vorbi de martiri, sa fie nevoie de curaj [...], iar când e vorba de martirii români care au murit în închisorile comuniste nu-ti trebuie doar curaj, ci de-a dreptul un dram de sminteala”, personal îmi asum acest risc de a fi considerat orice, doar de dragul adevarului şi de dragul înveşnicirii neamului meu.
Doresc sa arat apoi ca martirajul este un act de credinţa creţtina profunda şi o şansa enorma spre mântuire, în ciuda faptului ca unii laici democraţi nu au întelegere pentru martiraj, în conceptia lor „martirul fiind o victima idioata, care se chinuie degeaba, cu ochii atintiti la o himera [...], iar opinia curenta este ca martirii au fost niste bieti nenorociti care au crapat fara nici un rost si de aceea îi putem lesne da uitarii. Cu alte cuvinte, nu pierdem nimic daca tacem în privinta martirilor. În realitate, daca îi uitam pe ei, ne uitam fundamentul pe care stam, ne uitam radacinile” şi nu mergem la judecata lui Dumnezeu decât cu ruşinea neamului dat uitarii şi nicidecum cu slava lui...!
Cu toate ca nu exista martiri universali, însa respectând martirii fiecarui neam, respectam pe sfintii universali ai lui Dumnezeu, care devin „împreuna cetateni cu sfintii si casnici ai lui Dumnezeu”, doar daca au facut actul martiric în numele si de dragul lui Dumnezeu, în Vechiul Testament, si al lui Hristos si al credintei crestine, în Legea Harului. Altfel sunt ori victime, ori agresori, ori tortionari, ori eroi ai neamului sau viteji ai popoarelor, daca „ce-i martiric pentru mine devine dusman postum pentru altul”, precizeaza Sorin Lavric.
     2. Ce este un martir dupa învaţatura ortodoxa?
     Martirul reprezinta o sinteza a smereniei si a jertfei personale cu lucrarea harica a lui Dumnezeu în el, în lupta împotriva raului de orice fel, rabdând chinul, nedreptaţile sau dându-şi viaţa de dragul lui Hristos, al adevarului şi al credinţei creştine, dobândind astfel harisma iubirii, care lucreaza în cele patru virtuti: „luarea aminte [adica era atent la toate evenimentele vietii cotidiene], barbatia, înfrânarea si dreptatea”, scrie Sfântul Evagrie Ponticul.
De aceea, unii filosofi, sociologi si critici ai crestinismului au indentificat religia crestina, cu suferinta, ba chiar cu masochismul, ceea ce este total fals, întrucât „suferintele crestinilor nu sunt creatii proprii, ci sunt opera prigonitorilor, iar crestinii le-au acceptat nu ca sa se autoflageleze, ci pentru a-si pastra credinta chiar si cu pretul vietii”.
     Când cineva eclipseaza sau îsi asuma de unul singur suferinta multora, doar ca a supravietuit terorii si temnitelor comuniste, sau când deturneaza suferinta altora în favoarea unei confesiuni , a unei tagme, a unei etnii, sau a unei miscari politice, cu scopul de a-si etala meritele sau curajul, sau, si mai rau, cu scopul de a falsifica si musamaliza istoria, atunci asistam la o competitie martirica ridicola si frivola, ducând în desuetudine notiunea de martiraj, pe care o poate transforma, facând-o fara valoare hristica.
Aceştia nu sunt martiri creştini, ci victime a unui sistem sau erori umane. Falsul martir se trâmbiţeaza pe sine, aduce marturie lipsita de adevar sau amestecata cu minciuni şi omisiuni.
Mucenicul creştin, luptând pentru adevar, lupta implicit împotriva raului, adica împotriva minciunii şi a nedreptaţii de orice fel. „Mucenicii au fost omorîti si prigoniti de comunisti nu pentru ca erau anticomunisti, ci pentru ca dovedeau comunismul ca pe o forma luata de rau în vremurile si locurile respective”.
Cei omorâţi sau închişi de comunişti sunt martiri creştini pentru ca au luptat împotriva raului, întruchipat la acea data de comunişti. Cei careştiu sau au „ştiut ca sunt din Dumnezeu” au luptat sa iasa de sub lumea, care zacea „sub puterea celui rau” şi sa urmeze îndemnului Sfântului Apostol Pavel, care zice: „Urâti raul, alipiti-va de bine!”; „Fii treaz în toate, sufera raul, fa lucru de evanghelist, slujba ta fa-o deplin!”. Aceştia au devenit martiri creştini, chiar daca crezul lor creştin a interferat uneori cu orientarea, simpatia sau convingerile politice ale vremii, şi nu pot fi catalogaţi pentru aceasta nici ca revoluţionari sau razvratiţi şi nici ca duşmani ai poporului, cum îi defineau cenzorii ideologici odinioara, iar mai recent îi repudiaza pe motiv ca au fost fascisti, legionari, reacţionari si nedemocrati.
In contextul de mai sus, martirii adormiţi în Domnul sau în viaţa, din perioada prigoanei comuniste, sunt martiri creştini şi fericiţi în Domnul şi nu sunt doar nişte luptatori anticomunisti sau eroi ai neamului, deoarece şi-au dat viaţa sau şi-au pus-o în lupta împotriva celei mai odioase fiare apocaliptice a raului: comunismul.

     Pentru martirii în viaţa, aceştia pastreaza demnitatea de martir creştin doar daca au ramas constant pâna în prezent în lupta împotriva raului şi nu s-au lasat reeducaşi de Piteştiul modern al zilelor noastre, precum şi cei ce au fost torţionari şi s-au cait de faptele lor, se pot mântui. Insa cine se lasa modelat sau reeducat dupa duhul lumii acesteia nu mai poate fi numit martir, chiar daca a suferit în temniţele comuniste, întrucât „cine va rabda pâna la sfârşit, acela se va mântui”. Exista un interes faţiş pentru o astfel de transformare şi deturnare a starii de martir creştin în luptator moral pentru un bine nedefinit sau definit partinic, şi astfel martirul creştin devine, pe nesimţite, un deontolog al societaşii civile sau al responsabilitaşii civice si un specialist al suferintei lui de odinioara sau al suferintei altora...?!
Lupta împotriva raului pentru o mica sau lunga perioada din viaţa noastra nu ne îndreptaţeţte la demnitatea cereasca de martir, ci fermitatea, curajul, rabdarea în suferinţa şi atitudinea constanta de a lupta, cu timp ţi fara timp, „împotriva duhurilor rautaţii” pâna în clipa morţii, acestea ne dau cununa vieţii veşnice.
     3. Actualitatea martirajului
     Nu doar comunismul naşte martiri creştini, ci şi astazi şi pe viitor oricine lupta împotriva raului sau a nedreptaţii, prigonit fiind din „pricina numelui” lui Iisus Hristos, se poate numara, fara echivoc, printre martirii neamului nostru, cu valoare hristica mântuitoare.
Raportata la istorie şi lume, mucenicia creştina are un caracter temporal: atâta vreme cât raul coexista cu binele în aceasta lume. Raportata, deci, la persoana creştina, care nu se „lasa biruita de rau, ci biruieste raul cu binele”, mucenicia creştina, ca lupta, este limitata temporal: pâna la sfârşitul vieţii terestre a creştinului. Dupa primirea cununii cereşti, mucenicia are valoare veşnica, întrucât sufletele martirilor salaţluiesc sub jertfelnicul cel ceresc: „Si când a deschis pecetea a cincea, am vazut, sub jertfelnic, sufletele celor înjunghiati pentru cuvântul lui Dumnezeu si pentru marturia pe care au dat-o”. Deci vremea martirilor creභtini nu a încetat, ei nu sunt un episod încheiat al istoriei, ci martirajul este necesar mai ales în zilelele noastre, când traim în direct: epoca mondializarii, a masonizarii fara granite, a regionalizarii impuse, a sodomizarii afisate public si legiferate, a globalizarii fara de Hristos şi împotriva lui Hristos, a des-creştinarii lumii; toate acestea au generat deja o secularizare soft, ce va conduce spre un ateism militant si anticrestinism feroce.
Martirii creştini au lasat cu limba de moarte sa nu fie razbunaţi şi nu şi-au acuzat niciodata torţionarii de atrocitaţile lor. Aceştia reprezinta coloana vertebrala a neamului românesc creştin şi sunt o multumire adusa lui Dumnezeu, ca un prinos de recunostinta al întregii crestinatati. Ei sunt alesii credintei ţi ai neamului, lamuriti în focul chinurilor, precum aurul în topitoare.
România sub teroarea roşie a holocaustului comunist a dat „nor de marturii” credinţei creştine.
Cred ca va sosi clipa când martirii creştini vor fi puşi în calendare şi în sinaxare şi nu uitaţi în sertarele indiferenţei. Sa nu uitam ca fundamentul Bisericii Ortodoxe este puterea de desavârşire şi îndumnezeire permanenta prin jertfa lui Hristos, care genereaza jertfa de zi cu zi a credincioşilor ei, şi apoi aceasta lucreaza dreapta cunoaştere şi dreapta traire a faptei celei bune în Duhul Sfânt.
     4. România moderna între prigoana ideologica şi asumarea istoriei
     Dupa vinovata amnezie care ne-a fost impusa si în care ne-am complacut, a sosit, cu ajutorul lui Dumnezeu, vremea mai buna a neuitarii.
Rândurile de faţa ne ajuta sa nu uitam relele facute de potrivnicii Bisericii şi ai Neamului, tocmai pentru a nu se mai repeta si în acelasi timp pentru a-i cinsti pe cei ce s-au jertfit si a ne ruga pentru cei ce s-au facut vinovati prin tacere, nelucrare, compromisuri, lasitati si chiar tradare.
Pe cei din urma nu-i judecam si nici nu-i condamnam, ci doar sa ne rugam pentru ei!
Trebuie retinut faptul ca în timpul unei dictaturi politice, de orice orientare ar fi aceasta, nici o institutie a unui stat nu-si poate desfasura activitatea liber, nici macar o institutie divino-umana cum este Biserica.
Este absurd sa i se pretinda Bisericii sa fi avut o alta soarta decât a celorlalte institutii ale Statului: Invatamântul, Justitia, Politia, Armata etc., mai ales ca Biserica era considerata dusmanul cel mai de temut si imprevizibil al statului comunist.
Iata de ce se cuvine ca societatea româneasca sa nu uite acest context si sa evalueze la justa valoare evenimentele petrecute, iar Sinodul Sfintei Bisericii Ortodoxe Române sa-i canonizeze, în sfârsit, pe toti cei care au suferit si au luptat pentru Biserica si neam în anii dictaturii comuniste. Cred ca aceasta este datoria morala a Sfântului Sinod.

     Astazi se duce o lupta subtila, la toate nivelurile societaşii civile, de a fi eliminaţi luptatorii jertfitori şi sinceri împotriva raului şi a neorânduielii întretinute de oculte, întrucât daca elimini luptatorii şi pe cei care gândesc altfel decât sistemul, atunci poti face ce doresti cu un neam, cu un stat, cu o biserica sau o societate.
Raul si pericolul cel mai de temut a fost si este lipsa credintei, a împotrivirii si a jertfei noastre pâna la sânge, pâna la martiraj. Lipsa fermitatii împotriva raului, atât a pastorilor, cât si a pastoritilor, „domesticirea” (îndulcirea, relativizarea) Evangheliei lui Hristos, precum si lipsa martirilor este vazuta de Origen ca lipsa a mijlocirii pentru iertarea pacatelor oamenilor: „Tare ma tem ca de când nu mai sunt martiri si s-au suprimat jertfele sfintilor, aduse ca victime pentru pacatele noastre, noi nu mai obtinem iertarea pacatelor noastre [...].
Nu mai suntem vrednici sa fim persecutati pentru Hristos, nici sa murim pentru numele Fiului lui Dumnezeu”.
Iata cel mai mare rau, care ne vizeaza pe toti si azi.
Daca nu mai putem fi martiri, mai ales într-o era a globalizarii, când sunt tendinte sa se înlocuiasca ecumenicitatea Bisericii cu ecumenismul si mondialismul impersonal si himeric, când se încearca relativizarea revelatiei divine si înlocuirea ei cu un sincretism babilonic la scara planetara, când se „organizeaza” meticulos iluzia fericirii, aproape la toate nivelurile, pâna la hedonism, în locul jertfei personale si a mântuirii prin Hristos, este necesar macar sa urmam îndemnul Sfântului Apostol Pavel, care ne spune: „... ocarâti fiind, sa binecuvântam. Prigoniti fiind, sa rabdam. Huliti fiind, sa ne rugam.
Ajunsi ca gunoiul lumii, ca lepadatura tuturor”, sa ne smerim de dragul lui Dumnezeu si de dragul unitatii neamului si al adevarului Bisericii lui Hristos.
In acest context, cred ca nu prudenţa, nu compromisurile sau exclusiv tactul pastoral al unora au salvat Biserica în perioada comunista, ci Insuşi Iisus Hristos, ca Fiu a lui Dumnezeu şi ca veşnic jertfitor pe sfintele altare, a salvat Biserica pentru jertfele mucenicilor de-a lungul istoriei şi pentru sângele, prigoana şi jertfele martirilor ucişi în temniţele comuniste, precum şi pentru persecuţiile de tot felul, îndurate în rândul creştinilor şi al oamenilor verticali în faţa raului, în perioada Holocaustului roşu.
     5. Dileme şi întrebari actuale
     Cei conştienţi de rolul lor în istorie şi de responsabilitatea în cadrul comunitaţii eclesiale sau civice au reacţionat şi acţionat conform convingerilor lor profesionale, morale şi spirituale împotriva ideologiei comuniste atee, iar unii se opun vehement şi mondializarii oculte actuale. Mulţi au platit cu viaţa, alţii au suferit sau sufera pâna astazi. Nu demult puterea politica a simulat un gest, pe masura caracterului ei duplicitar şi nedeplin, condamnând formal comunismul.
Paradoxal este faptul ca, statul actual a „condamnat” în general crimele comunismului, dar nu şi ideologia care le-a facut posibile.
Având în vedere ca dupa unii „comunismul ramâne mai departe cel mai mare pericol”, ba chiar se considera, dupa peste 20 de ani de la caderea lui, „mai periculos decât fascismul” şi luând în considerare ca istoria ţine de conţinutul credinţei creştine, Biserica este datoare moral sa intervina şi sa-şi precizeze poziţia faţa de urmatoarele dileme etice şi constatari morale:
a) Cum e posibil sa se demaşte totalitarismul ateu şi sa se condamne crimele comunismului, fara sa se treaca la identificarea responsabilitaţilor şi culpabilitaţilor celor care le-au comis?
b) Nu este moral ca la finalul razboiului rece şi în perioada tranziţiei naucitoare bilanţul sa arate ca tot victimile sunt cele care au pierdut şi atunci, şi acum, iar torţionarii şi fiii acestora, precum şi politrucii jefuitori la toate nivelurile, sa câştige şi atunci, şi acum.
c) Nu este oare o ipocrizie fara margini sa condamni crimele comunismului (vezi raportul Tismaneanu) fara sa fie demascaţi adevaraţii calai?
d) De ce crimele şi ororile comunismului nu sunt considerate genocid sau holocaust şi condamnate ca atare, aşa cum au fost declarate cele ale nazismului?
e) De la ce numar de victime în sus este valabil un genocid sau un holocaust?

     Iata întrebari deloc retorice, care dau masura dilemei etice sau bioetice a prezentului.
Din pacate, atât politicienii din România şi cei din Uniunea Europeana, cât şi Biserica se complac duplicitar, de peste doua decenii, în aceasta incertitudine şi compromis, prin faptul ca nu condamna moral, cu toata fermitatea adevarului, comunismul ca ideologie care deformeaza, umileşte şi ucide pe om.
Fara reconsiderarea şi asumarea istoriei, pagina istoriei care urmeaza nu va fi mai buna decât cea anterioara, nici pentru Biserica, nici pentru societatea româneasca.
     6. Eventuale critici în urma tacerii generale
     Este profund creştin sa nu ignori experienţele generaţiilor trecute, oricât de neplacute sau de stânjenitoare ar fi acestea, şi sa îndemni la pocainţa comunitara sau eclesiala, oferind, astfel, posteritaţii exemple de sancţiune şi de reparaţie morala.
Este inadmisibil ca din partea BOR nu s-a început procedura de canonizare a victimelor holocaustului roşu.
Sa nu uitam ca Imparaţia lui Dumnezeu este dreptate, bucurie şi pace în Duhul Sfânt (Romani 14, 17). Nu pot exista concret starile şi elementele esenţiale ale Imparaşiei lui Dumnezeu, enumerate mai sus, daca Biserica nu le promoveaza şi în mod practic, nu numai declarativ.
Soluţia ieşirii din aceasta situaţie jenanta şi condamnabila este folosirea unei masuri corecte de evaluare şi asumare a istoriei recente, având ca punct de pornire valoarea omului ca persoana şi chip al lui Dumnezeu, sau cel puţin sa se raporteze la valorile etice sau bioetice ale fiinţei umane. In cazul când Biserica îşi asuma istoria şi îşi îndeplineşte cu toata responsabilitatea funcţia ei liturgica, diaconal-filantropica, profetica şi jertfelnica a marturisirii lui Iisus Hristos şi a Imparaţiei Sale pe pamânt la toate nivelurile şi în toate împrejurarile, înseamna ca ea este lucratoare prin iubire şi marturisitoare în Duhul Adevarului.
In cazul când Biserica nu va condamna moral ororile unei dictaturi atee şi abuzive, înseamna ca ea devine colaboraţionista cu sistemul prin tacere, contribuind prin aceasta la muşamalizarea istoriei, la relativizarea ororilor unui sistem ateu, la secularizare, şi va fi perceputa de credincioşii ei ca împreuna-asupritoare şi nicidecum slujitoare.
Creştineşte, nimeni nu are voie sa condamne personal pe cei vinovaţi, ei sunt vrednici de iertare în numele lui Iisus Hristos, sau sa desparta cu forţa pe cei rai de cei buni, întrucât parabola evanghelica despre grâu si neghina ne arata ca numai Dumnezeu poate desparti pe supusii Imparatiei de supusii celui rau, la sfârsitul veacurilor. Sfântul Ioan Gura de Aur spune ca omul în viaţa nu este numai grâu, ci şi neghina. In clipa în care cineva vrea sa smulga neghina în locul lui Dumnezeu, atunci îi ia acelei persoaneţansa de a deveni grâu, iar cine pretinde sa faca separarea sau judecata de pe acum, se substituie lui Dumnezeu si se opune rabdarii Lui.
     7. Propuneri şi perspective
     Reconcilierea naţionala prin iertarea creştina este soluţia vindecarii României şi a ranilor sufleteşti din inimile foştilor deţinuţi politici sau deţinuţi pe motive de credinţa şi lupta împotriva raului. Trebuie sa avem mila si pentru cei ce au tortionat si sa-i constientizam de raul facut, macar în ultima clipa a vietii lor, sa-i îndemnam spre pocainta si îndreptare, precizându-le faptul ca sintagma folosita de ei - Mi-am facut doar datoria si am îndeplinit un ordin dat - nu reprezinta o scuza si nici o îndreptatire morala, ci starea jalnica în care au ajuns ei, la un moment dat în viata lor: aceea ca au fost folositi doar ca instrumente ale torturii si ale mortii.
Pocainta lor ar reprezenta, de fapt, dezicerea tocmai de acea perioada a caderii lor. Altfel, vor ramâne într-o permanenta stare de decadere morala în vesnicia pacatului.

     Recuperarea, asumarea si transfigurarea istoriei, si nu condamnarea tortionarilor ca persoane, se poate face la nivel eclesial, din punct de vedere al invataturii ortodoxe, daca martirii si eroii perioadei comuniste vor fi canonizaţi si trecuti în sinaxare si calendare.
Cred ca nu are nimeni interesul sa lase raul sa ramâna rau, satana sa nu primeasca nici o lectie, iar Biserica sa fie acuzata ca bate toba despre nimicuri cotidiene, iar despre lucruri importante, cum ar fi jertfa neomartirilor si pregatirea aperceptiva a credinciosilor pentru a deveni rezistenti la era globalizarii nimicului, nu vorbeste si nu face nimic...!
     Daca pe parcursul celor doua milenii de crestinism, potrivnicul a „perfectionat arta de a nu face martiri”, Biserica, dimpotriva, nu trebuie sa se lase prinsa în aceasta capcana vicleana, întrucât Biserica, spaşiu liturgic mântuitor, ca loc de întâlnire dintre memorie şi actualizare, dintre trecut şi prezent în perspectiva viitorului, ca loc al împacarii şi al iertarii, este chemata sa aminteasca omului şi generaţiilor întregi ca nu putem începe o noua pagina a istoriei fara marturisirea greşelilor şi pacatelor în mod personal, comunitar şi plenar.
Calendarele crestine sunt pline de mariri, dar si de unii dintre calaii si tortionarii lor, care s-au cait si convertit, transfigurând astfel fapta lor abominabila, prin pocainta sincera si harul Sfântului Duh, în sansa a îndreptarii si mântuirii lor.
In Ortodoxie nimic nu este irecuperabil.
Jertfa martirilor si convertirea tortionarilor reprezinta o lectie dura data de Dumnzeu, în istorie, satanei, care în epoca globalizarii saraciei si a neomeniei si-a schimbat tactica si nu mai lasa crestinului actual „dreptul martiriului public, pentru a nu se converti. El stie deja ca cei tari în credinta le înfrunta pe toate cu barbatie, ajutati de Dumnezeu”.
Biserica este obligata, prin vocaţia ei profetica, sa aminteasca fostelor slugi ale regimului totalitar comunist ca nu e moral sa stea fara penitenţa şi remuşcari la adapostul drepturilor omului, pe care tocmai ei, mai bine de o jumatate de secol, le-au contestat, şi ca nu e corect şi drept sa se bucure de o amnistie generala tacita, fara penitenţa morala, de conştiinţa macar, daca nu una de ispaşire spirituala eclesiala, urmare a unui canon dat de duhovnic.
Aceeasi atentionare hristica ar trebui sa o adreseze Biserica, preventiv si noilor artizani, diriguitori, ideologi si slugi ale mondializarii fara Dumnezeu si împotriva omului facut dupa chipul si asemanarea Lui.

     Concluzia generala a simpozionului internaţional de martirologie din 11-12 octombrie 2010 de la Bucureşti a fost aceea ca Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române „sa faca un prim pas prin recunoasterea bisericeasca oficiala a sacrificiului martirilor holocaustului românesc.
Având în vedere rolul matern al Ierarhiei bisericesti în vremuri critice, care pentru ocrotirea turmei evita miscarile riscante si grabite, atunci când ierarhia întârzie si evita sa ia hotarâri, se întâmpla doua lucruri: sau este vorba despre întelepciune sau despre tradare.
A doua varianta vreau întotdeauna sa o exclud dintr-o Ierarhie ortodoxa”, cum spunea parintele profesor Metallinos.
Sa ne rugam ca Biserica Ortodoxa Româna sa depaseasca aceste obstacole si sa recunoasca holocaustul românesc din veacul al XX-lea, hotarând dupa o amanunţita cercetare a adevaraţilor martiri creştini, o anumita zi de pomenire si de cinstire a martirilor frumos-biruitori sub regimul comunist ateu, ca marturisitori, jertfitori şi eroi ai credintei noastre ortodoxe.
razvan-codrescu.blogspot.ro