O lacrima fierbinte - Partea I de Josifu Sterca Siulutiu publicat la 15.09.2013
O lacrima fierbinte - Partea I
     1847.
In anul acesta, dupa absolvirea drepturilor am mers la Pesta spre studierea tehnicii.
Ardeleni pe timpul acela era putini cari studia afara din tara, români nici unul.
In anul acesta s-a facut alegerea de deputati prea memorabila, unde curgea lupta pe viata si pe moarte intre conservativul Szentkiralyi, si pe atunci popularul Kosuth, cel din urma avea in programa desfiintarea iobagiei.
La banchetul cestui din urma am luat si eu parte, si ca nobil am si votat pentru dansul.
In 1848 am luat parte la miscarile petrecute in Budapesta, la elibererea lui Murgu, Tancsics, cari erau arestati politici.
Eram patruns de tot de cuvintele “libertate, egalitate, fratietate”, cu deosebire cuvintele pronuntate de presidentele republicii franceze Lamartine, “ca in oceanul slavismului românii si ungurii formeaza o insula verde”, au rasunat cu putere magica in urechile mele; epistolele mele scrise sub impresiunea numitelor cuvinte se citeau in Abrud inaintea apotecei [farmaciei] in piata, intre aplauze.
Eu eram de tot incantat; dar tatal meu era foarte ingrijorat de simtamintele mele; el din Transilvania privea cu alti ochi evenimentele, din care cauza imi scria tot a doua zi.
Citeam intre siruri temerile lui, caci de mai multe ori ma indruma la umbrele strabunilor mei, cari au fost totdeauna in cea mai buna armonie cu natiunile conlocuitoare, dar pentru aceasta au trait, au si murit ca români adevarati.
     Indata dupa adunarea din Blaj mi-a transmis juramantul depus de natiunea româna pe campul libertatii, si m-a provocat ca sa adun si pe alti tineri români transilvaneni, de vor fi in Pesta (afara de mine altii nu era), sa mergem in biserica greceasca si acolo inaintea altariului sa-l depunem.
Voia tatalui meu era mandat pentru mine. Afland eu ca juramantul fata cu tronul si cu natiunile conlocuitoare este leal, l-am depus, si prin aceea tatal meu s-a odihnit [linistit], desi auzise ca in Pesta nimeni nu avea asa pana lunga, rosie in palarie ca eu.
In adevar, eu eram foarte fericit; imi vedeam realizate visurile mele si aspiratiunile strabunilor mei, cari de dorul triumfului românismului s-au inmormantat intre lacrimi si dureri.
     In anul acesta am luat parte la un banchet in Viena, unde toate natiunile Europei era reprezentate prin tineri. Aici am auzit intaia data cantand imnul fiecarei natiuni. Mai intai a inceput unul francez:”Allons enfants de la patrie”, dupa aceea germanul:”Wo ist des Deutschen Vaterland?” apoi unul polonez: ”Zehntausend Mann bei Warschau auf die Knie schwuren”, apoi unul ungur:”Hazadnak renduletlenul legy hive a Magyar”, apoi unul italian si in urma slavii.
Presidentele adunarii a intrebat, nu mai este alta natiune aici reprezentata? Ba da, am raspuns eu, si am inceput:”Desteapta-te romane”.
S-a facut o tacere mormântala, apoi sopteau unii cu altii, cu deosebire un italian cu numele Angelo, jumatate sculat de pe scaun, cu gura cascata, parea ca a vrut sa inghita tot cuvantul pronuntat de mine; ochii lui cei ageri ca un vulture, infipti asupra mea imi atrasera atentiunea.
Cand am finit, a fugit la mine, m-a imbratisat cu foc intrbandu-ma: ”Cine esti tu? Cum chiama patria ta? Am inteles durerile natiunei tale”, zise el, apoi au strigat cu totii:”Sa traiasca natiunea româna”.
     In luna lui Aprilie s-a unit casina magnatilor, al carei presedinte era c. St. Szechenyi, cu casina democratilor, al carei membru eram si eu. Aici presedintele era Kosuth. Aici am avut ocasiune a cunoaste in persoana toate celebritatile maghiarilor.
Tot in luna aceasta a intors deputatiunea tinerimei din Viena vizita facuta cu scop de fraternizare. Vienezii au fost primiti si ospatati mai multe zile in Pesta cu o splendoare rara. Deputatiunea polonezilor si românilor din Romania tot in acel timp a fost in Pesta.
     In luna lui Mai deschizandu-se dieta Transilvaniei, am plecat acasa.
In Cluj m-am intalnit cu Vasvary, pe care-l cunosteam din Pesta, tanar talentat, orator foarte popular si placut, de care isi temea Kosuth popularitatea; damele din Pesta i-au prezentat de suvenir un inel de aur cu inscriptiunea “1848, 15 Martie”.
Vidacs, asemenea amic din Pesta cu Gajzago, care era la Szechenyi cancelist, si inca unul al carui nume l-am uitat, acestia erau trimisi sub pretextul fraternizarii, sa prelucreze tinerimea ardeleana pentru uniune.
In Cluj s-au primit cu mare pompa; in teatru era o loja decorata anume pentru ei, unde am fost si eu. In dieta era o banca tocmai langa episcopul Lemeny destinata pentru ei. Acolo am sezut noi 5 insi.
     Fraternizarea curgea gros.
Intr-o zi se raspandi stirea ca politia a prins in Cluj mai multi inteligenti romani, intre cari si pe Todor feciorul protopopului din Bistra, care mie mi-a fost conscolar in liceu. Indata m-am dus la politie, unde la inceput imi raspunsera scurt, dar vazand ca mie nu-mi prea pasa, nu-s omul care se intoarce dela jumatate calea, mi-a dat informatiune, ca l-au arestat la denuntarea lui I.L. din Campeni, care l-a descris [ca pe] un agitator (buitogatau) periculos.
Reinfectat intorcandu-ma, am mers la Vasvary, si i-am zis lui: Frate daca sunt drepte acelea ce am auzit eu in Pesta de un jumatate de an necontenit din gura voastra, mergi si-l scapa. Eu i-am narat lucrul cu Todoru; s-a indignat si luand palaria s-a dus. Peste 2 ore s-a intors si mi-a spus ca Todor va fi liber, dar ca lucrul nu e gluma. Se zice ca romanii in tara intreaga [se] agita pe fata in contra uniunei, mai ales Muntii Apuseni in frunte cu advocatul Iancu insufla grija si temere.
Peste cateva zile eu m-am dus acasa; la despartire, am invitat deputatiunea intreaga sa ma cerceteze [viziteze] la casa parintilor mei in Abrud, ceea ce ei promitandu-mi au si facut.

     Inainte de a se intoarce din Ardeal au venit la Abrud, unde au petrecut 8 zile. In Abrud au fost primiti abrudeneste; ti se parea ca in munti si in vai e nunta.
     Ceilalti s-au intors in Ungaria acasa, iar Vasvary a ramas; m-a rugat sa-l conduc in muntii dela Vidra, ca ar voi sa vada Ghetarul, care sta din mai multe odai subterane, plafonul din granit, pare ca e lucrat de mana de om, era pavimentul de gheata groasa de cativa stanjeni.
In aceste odai se afla deosebite figuri si formatiuni din picaturi de apa inghetata; apoi locul de unde purcede Ariesul, unde toate cele se pietrifica, si unde este un munte de melci pietrificati s.a.

     I-am propus, l-am condus. Pe drum mi-a descoperit ca scopul lui e sa cunoasca pe Iancu
. In alta ziua la amiaz am sosit la Iancu, unde l-au primit pe Vasvary foarte bine.
Tatal Iancului era jude comunal, iobag, insa om bogat, voinic, imbracat bine; la casa lui aflai totdeauna cafea, rosol, vin bun, apa de Borsec, pastravi si vanat.
Abia am sosit in casa si abia au facut amandoi cunostinta, in 5 minute s-a incins o disputa foarte infocata intre ei; credeai ca nu acuma s-au vazut intaia data, ci ca sunt doi antagonisti, cari de mult asteapta unul dupa altul sa-si continue o disputa nedefinita.
Dupa pranz ne adusera caii sa plecam la munte. Ne-am luat ziua buna de la cei ai casei; Iancu si Vasvary au iesit pana in curte disputand.
Cand era sa se Vasvary pe cal, ii zice Iancu: Stii ce domnule, daca m-ai onorat cu vizita, apoi nu ma multumesc cu o jumatate de zi, ramai pana maine, si daca nu vrei sa te mai intorci pe aici, apoi iti dau eu un conducator, care te va conduce peste munti pana la Fantanele.
Vasvary n-a asteptat sa i se zica a doua oara; ne-am intors in casa, unde s-au incercat amandoi sa se capaciteze. Eu i-am lasat in pace, ma delectam in ei, ambii inalti, voinici, blondini, infocati, exaltati, oratori buni, in etate de 24 ani, talentati, nu se puteau deloc capacita.
Pe urma a iesit Vasvary cu culoarea, si a zis: “Ce a gresit dieta din Cluj, va indrepta dieta din Pesta, dar uniunea se va face, de nu altminterea prin puterea armelor”.

     La auzul cuvintelor acestora a sarit Iancu de pe scaun drept in sus, ca si cand l-ar fi muscat un sarpe.
S-a facut palid ca moartea, si a racnit intr-un ton, de si eu m-am speriat de el. “Sa nu va impinga infernul la acest pas, caci atunci v-a cantat cocosul.
Sa stii ca eu sunt nepotul lui Horia, care a crescut in casa asta, unde ne aflam noi, si care a murit ca martir pe roata, si i s-a aruncat trupul in toate partile lumii; sunt gata a-i urma lui, dar uniunea n-o primesc”.
“Ei bine, ce vreti sa opuneti puterii maghiare, cu care sunt sunt insotiti toti românii, toti slovacii si germanii din Ungaria?” zise Vasvary.
“Bratele noastre”, zise Iancu, “coasele si fierul dela plug, si vai de aceia care ar incerca sa supuna acesti munti, acela va musca in iarba”.
Vazand eu ca de capacitare nu putea fi vorba, m-am interpus si am facut capat discutiei, promitand ambii, ca nu vor mai politisa.
     In ziua urmatoare Vasvary a plecat; la despartire a zis Vasvary: Sa ne revedem in dieta din Pesta ca deputati.
“Mai in graba ne vom intalni in lupta, decat acolo,” i-a raspuns Iancu.
“Atunci da,” l-a intrerupt Vasvary. Dandu-si mana s-au despartit.
Eu am insotit pe Vasvary pana a trecut muntii. In tot decursul calatoriei a tacut, era cufundat in cugete.
Daca l-am intrebat de cauza tacerii, mi-a raspuns, ca frumusetea acelor munti gigantici l-a fermecat; mie insa mi s-a parut ca alte cugete il neodihneau, caci odata a intrerupt tacerea cu cuvintele: ”Iancu acesta e un om extraordinar; e un om cu sange rece, talentat, dar cand vorbeste despre suferintele natiunii sale, e fanatic, ii scanteie ochii, si poti vedea intr-insii faclia revolutiunei aprinse.” Dupa aceea iar s-a scufundat in ganduri.
Cand am ajuns pe cararea aceea care conduce intr-o inaltime ametitoare asupra raului, i-am povestit ca poticnindu-se odata calul unui mot, incarcat cu ciubere, s-a dus de-a roata pana in rau, zdrobindu-se calul si ciuberele in sute de bucati; sotii lui l-au consolat pe bietul mot pentru paguba suferita, care ii era toata averea, la care motul a raspuns: “Paguba ca paguba, dar imi placu cum se duse.”
Vasvary scotandu-si notitele si-a insemnat acest lucru, apoi iar a tacut. Cand am ajuns la Fantanele a exclamat:”Doamne! ce loc incantator, daca as fi un lord bogat, as dispune prin testament sa ma inmormanteze aici, unde nu conturba nimic tacerea aceasta sarbatoreasca; aici pare ca esti mai aproape de Dumnezeu. Ce viziune!”

     Aici ne luaram adio, promitandu-i ca in scurt timp o sa ma intorc spre continuarea studiilor la Pesta, unde ne vom vedea. Intorcandu-ma la Vidra, am mai petrecut cateva zile la Iancu cu vanatoarea, la ursi.
     In anul acesta au emigrat multi români din Romania, in Muntii Apuseni, la casa parintilor mei inca au fost mai multi insi timp mai indelungat, intre altii, Ionescu si Alesandru Golescu cel numit si Albul si Aime Martin, pentru blandul si dulcele sau caracter, frate al treilea dupa Nicolae si Stefan. Cesta din urma a ramas la noi in casa pana in toamna anului 1849. Parintii mei il iubeau ca pe fiul lor; el inca ii numea tata si mama. Daca Romania ii va ridica monument precum se aude, desigur se va eternize memoria unui spirit sublim.
     1849.
Mare nenorocire a ajuns Abrudul in acest an, multe familii oneste si fruntase, fara distingere de nationalitate, au ramas fara acoperis, vazandu-si cu ochii proprii, cum se rapeste si nimiceste fructul ostenelilor, si putine familii au ramas care sa nu-si deplanga pe unul sau mai multi membri ai familiei cazuti victima furiei poporului.
In adevar e lucru usor a aduce pasiunile poporului in esundare, dar e greu a le restrange in albie. Acela care e cauza, va avea greu a raspunde inaintea tronului lui Dumnezeu.
Cu ocaziunea cand dezarmasera romanii garda nationala in Abrud, nu li s-a intamplat ungurilor nici o insulta, afara de singurul caz, cand un caltunar ungur s-a jeluit ca un lancier roman i-a furat furculita, in pret de cativa cruceri, pentru care fapta Iancu l-a condamnat la moarte; si daca nu se intrepuneau toti ungurii pentru el, se si executa.
Intrand Hatvany la Abrud, sub durata armistitiului indata s-a inceput dezarmarea romanilor oraseni, cu care ocaziune multe insulte si jafuri au suferit romanii.
Vazand aceste magistratul si alti oameni de omenie dintre unguri, au trimis pe senatorul Geley, om foarte onest, cult, din o familie veche maghiara, la Hatvany, ca sa-i spuna ca românii din Abrud nu le-au facut nici un rau, din contra, le-au aparat averea si viata, si cum ca intre romanii de acolo sunt familii care ar astepta alta tratare.
La auzul acestor cuvinte i-a raspuns Hatvany catranit: “Pe intregul magistrat românesc il las sa-l spanzure, si pe dumneata te pun langa el,” si l-au scos din casa afara.
Intorcandu-se Geley de acolo, m-a intalnit in piata, unde mersesem doar voi vedea pe vreun ofiter care mi-a fost conscolar, ori cunoscut din Pesta, sa-l duc la noi acasa, pentru ca la noi au pus un despartamant de husari cu un strajamester [sergent], om rabiat si barbar. Daca le-am zis ca la noi e loc pentru un ofiter superior, mi-a raspuns, ca din cauza grajdurilor trebuie sa se puna mai multi husari la noi. Geley mi-a comunicat ce patise cu Hatvany; m-am intors catre casa ingrijorat, cand iaca intalnesc pe Topler conscolar de-al meu, astazi septemvir; l-am rugat sa vie la noi; el s-a scuzat, ca trebuie sa se intoarca in Ungaria; e trimis cu depese, precum s-a si intamplat.
     Mergand acasa am trecut inaintea unei companii de honvezi. Odata aud o puscatura trecandu-mi glontul fluerand pe la ureche. Am stat in loc si intreband, ofiterul mi-a raspuns ca e nebagare de seama. Tot in timpul acela iesind un roman beat din crasma, si vazand honvezii, cari in Abrud si jur pana aici erau necunoscuti, trecand inaintea lor a strigat: “Sa traiasca Imparatul! tot e al romanilor cat e pe pamant si sub pamant”. Ungurii s-au aruncat asupra lui si l-au taiat tot in bucati.
Din momentul acesta n-am mai iesit din casa afara; mama mea de spaima a cazut la pat; tatal meu era peste masura intristat.
Ungurii intr-aceea toata curtea, grajdurile si pivnitele le-au sapat, sub pretextul ca cauta dupa arme si munitie; intr-adevar cautau dupa aur si argint.
Intr-aceea românii cari s-au fost dus din lagar [tabara] acasa, iar s-au adunat, si lupta intre ei si unguri s-a inceput si curgea cu mare inversunare.
In 9 Mai s-au apropiat românii asa de tare de oras, incat nu mai puteam sta in odaile noastre cu ferestrele spre Rosia, pentru ca din cand in cand cadea cate un glont pe casa. In ziua aceea a venit strajamesterul dela husari acasa, cu mainile pline de sange; intrebandu-l ce s-a intamplat, ne-a raspuns: Uita-te acolo, aratand la plopii cei inalti din fundul gradinii noastre care se marginea cu ulita, am spanzurat pe un român, dar dintai i-am scos ochii; maine ii spanzuram pe toti fara deosebire, asa mi-a poruncit colonelul Hatvany.
Auzind noi acestea, ne-am consultat cu parintii si fratii mei, ce ar fi de facut. Parintii mei au declarat din capul locului, ca ei casa si averea lor nu o parasesc; apoi intample-se ce vrea Dumnezeu, mama mea nici ca ar fi fost in stare sa poata fugi.
Noi 3 frati, fara stirea parintilor, caci ei nu s-au invoit, am mers la Hatvany, i-am descoperit tot lucrul si l-am rugat, ca sa ne spanzure, sa ne inroleze, ori sa faca ce va vrea cu noi, dar sa dea pace parintilor nostri.
In urma provocandu-ma la cunostintele mele din Pesta, l-am amenintat ca ma voi adresa de-a dreptul la ministerul maghiar.
     Ne-am intors de la el fara a putea ispiti tendintele sale draconice. De catre seara a venit un ofiter la noi, demandand in numele comandantului, sa ne adunam in piata, ducand cu noi toata averea noastra ce o posedam in bani, aur, argint, pretioase etc.; caruia raspunzand noi categoric, ca asta nu o vom face, s-a intors.
Peste cateva minute intra senatorul Geley in casa, si ne zice: “Nu cumva sa mergeti cu Hatvany, caci acela nu e om; daca veti iesi afara la hotar, va pusca pe toti si va rapeste averea. Si pentru ungurii din oras e o nenorocire. Ce se va intampla pentru Dumnezeu, daca ne vor iesi românii in cale, cu copii si femeile, e vai de noi.”
A iesit plangand din casa afara; parintii mei inca plangeau amar. Pana cand s-au petrecut aceste, lupta pe dealuri curgea neintrerupt, mai ales legionarii vienezi cu capul de mort pe palarie, se aparau rezoluti; românii mereu castigau teren.
     Intr-aceea a inserat. Ce sa facem, zise mama mea, doar nu o sa asteptam sa ne junghie aici in casa. Fugiti pentru Dumnezeu, ar fi un lucru grozav sa vad eu ca va omoara inaintea mea. Auziti ca vecinii inca au fugit in tabara româneasca. E intuneric complet; intrebuintati ocaziunea. “Mergem, a zis tata,” eu am privit adesea in batalii moartea drept in fata, dar sa astept sa ma omoare aici in casa asta, nu o voi face; pe tine muiere, te duc in brate.” Eu am iesit afara pe terasa, de unde adesea priveam la apusul si rasaritul soarelui, panorama minunata ce se infatisa cand soarele reflecta asupra stancii colosale Vulcanu, care era vis-à-vis de casa noastra; am stat intristat, fiindca imi vedeam ilusiunile mele prefacute in fum. M-am decis sa nu ma opun mai departe planului de a parasi casa, am incuiat cainii de vanatoare, cari alarmati de strigatele si puscaturile cele cumplite, fugeau in curte latrand, nu cumva venind dupa noi, sa ne tradeze chiar fidelitatea lor.
     Abia statorisem planul, cand usa se deschide cu vehementa, si ofiterul de mai nainte intra in casa cu 10 honvezi. In 5 minute sa fiti gata sa veniti cu noi. Ungurii se retrag la Ungaria, sa aduca ajutor nou, si duc cu sine pe toti locuitorii. Contrazicere nu sufar, s-a rastit la noi. Vazand ca nu ne miscam, a comandat sa se intrebuinteze forta, ne-au scos afara, pe mama mea jumatate moarta, am pus-o intr-o caleasca, unde am cunoscut pe doamna spanului camerariu r. Vida. Tatal meu calare, noi trei frati pe jos. Iesind din curte afara, vedeam pe dealuri scanteind si flacarand puscaturile; auzeam strigatele românilor, mai ales o parte din ei s-au apropiat pana in cimitirul românesc, care era peste ulita dela casa noastra 200 de pasi departare, am auzit nu strigand, dar urland un glas: “Inainte feciori, unul sa nu scape; moarte pentru moarte!”
     Am ajuns in piata tocma pe cand confusiunea intre unguri era la culme. Mai multe dame de ungur rugau pe Hatvany, ca daca n-ar fi el in stare sa-i apere, sa le dea pace la femei si copii, caci avand ei intre orasenii români o multime de prieteni si rudenii, ii vor apara acestia, pe cum i-au aparat si pana aici; dar Hatvany le-a raspuns cu trufie: “Pana vedeti sabia in mana mea, n’a aveti sa va temeti.”
     Intr-aceea se retrasera si legionarii nemti pana in oras; ungurii s-au pus in miscare luindu-ne in mijloc pe toti orasenii; dar abia am ajuns la podul de peste Cernita; partea cea mai mare a honvezilor si tunurile abia pornisera din piata; eu si fratii mei eram pe pod, parintii tocmai trecusera podul, inaintea lor era avangarda ungurilor; intuneric cumplit, ploua mereu, numai plansul celor din apropiere se auzea. In acele momente romanii se aruncara asupra ungurilor intre puscaturi si strigate teribile; soldatii unguri au inceput a striga: “Inainte cu tunurile si cu calaretii!” Acestia insa n-au putut trece podul, caci era plin de femei si copii. Atunci am auzit zicand pe Hatvany: “Cetatenii acuma sa se mantuiasca fiestecine cum va sti, eu nu va pot mantui.” A comandat sa dea inainte cu tunurile, si trupa intreaga sa-si sparga drum printre români.
     Tunurile au ajuns la pod, soldatii aruncau femeile si copiii in laturi, foarte multi au cazut sub pod; peste altii au trecut tunurile si caii. Scenele cele mai fioroase ni se prezentara. Vaiete infricosate, parea ca a sosit ziua cea de apoi, finitul lumei. Mamele strigau dupa copii, acestia dupa parinti; multe femei prinzandu-se cu mainile de tunuri, asa cugetau sa scape. Carul pe care era mama mea, l-au rasturnat honvezii de pe malul apei, ca sa poata trece ei pe drum. Tatal meu care era langa careta unde era mama mea, a patit-o asemenea; fiind insa apa mica, desi zdrobiti, dar au scapat. Pe celalalt tarm de catre oras, tatal meu a dus pe mama mea taraind-o acasa; eu m-am apucat cu amandoua mainile de un picior de pod pe din afara catre apa, si asa am ramas spanzurand in aer cam un patrar de ora, pana ce au trecut toti ungurii, sa nu ma zdrobeasca trecand pe langa mine caii si tunurile; dupa aceea m-am coborat pe pod in jos in capul podului, unde am stat fara sa stiu de parintii si fratii mei, pana s-a facut ziua.
     Intr-aceea lupta curgea cu mare inversunare, dar nu tinu mult, caci ungurii fura batuti si nimiciti cu totul. Românii au intrat in oras; eu in urma lor am parcurs in 10 minute tot locul de batalie, cautand dupa parintii si fratii mei intre cei morti. N-am dat de ei; am alergat acasa. Intrand in curte am vazut pe Dragos care a incheiat in numele ministerului maghiar armistitiul cu romanii, si care umbla sa-si caute un loc de ascuns. Vazandu-ma, a venit spre mine si mi-a zis: “Am vrut sa intru la d-voastra in casa, sa-mi caut scaparea, dar acolo e plin de femei si copii unguri si nemti, n-am putut intra.” “Dar parintii si fratii mei? Toti sunt in casa?” L-am provocat sa iasa afara din curte, el mi-a zis: “Dar nu e loc in curtea d-voastra pentru un om nefericit?” “Ba da, casa si masa noastra a fost si va fi pururea deschisa pentru orice om de omenie, dar prezenta d-tale va periclita viata nefericitilor refugiati.” A vrut sa se bage in vadra, sa se sloboada in fantana, dar nu l-am lasat zicandu-i: “Du-te pentru D-zeu, sa nu te afle aici, caci pentru d-ta vor omori toate femeile si copiii cari si-au cautat la noi scutinta.” A iesit din curte afara si s-a dus. Eu am intrat in casa, unde ne-am bucurat de revedere, ca pe mine m-au socotit de mort; dar aspectul atator copii si femei nefericite, o parte mare care scapasera mai inainte din catastrofa dela Zlatna, care in genunchi se rugau de noi, sa-i mantuim de moartea sigura, blestemand pe Dragos, pe Hatvany si pe toti acei unguri, cari au adus nefericirea asupra lor.
     Era prea trist. Evenimentele se petreceau ca fulgerul. Peste putine minute au intrat vreo 100 de români la noi, cautand dupa Dragos, pe care-l vazusera intrand in curte. In van le-am spus ca a fost, dar a iesit afara, n-au crezut; au cautat in toate locurile. Pana s-au petrecut aceste, s-a umplut casa de lancieri. Parintii si fratii mei, impreuna cu mine nu razbiam sa aparam femeile si copii, pe care voiau lancierii sa-i omoare. Erau tot oameni necunoscuti, din sate indepartate, emigrati dinaintea ungurilor de pe campia din Zarand si din alte parti ale tarii. Nu ne credeau ca suntem români. “Ei, acum tot insul ar zice ca e român, ca sa scape, dar in zadar.” Abia am scapat.
Trecand Constandin din Campeni pe la fereastra si vazandu-ne in pericol, a intrat pe fereastra, si batandu-i cu sabia pe cap i-a scos afara si a mers sa spuie lui Iancu, sa ne trimita niste gardisti, sa ne apere casa.
Abia s-a departat, si lancierii iar au intrat in casa, si umblau ca cu tot pretul sa omoare femeile si pe copii. Eu am smucit un pistol din mana unui român, si am zis: “Cel ce indrazneste sa puna mana pe o femeie ori copil, indata ii sting viata. Nu vedeti ca acestia sunt nevinovati?” “Dar femeile si copiii nostri pe cari i-au ucis ungurii, n-au fost nevinovati?” se rastira mai multi deodata;”noi am jurat razbunare, si aceasta trebuie sa se intample”, racnira cu totii. Mama mea a impartit multi bani si argintaria intre ei, numai sa poata scapa viata acelor nefericiti.
In fine vazand ca nici decat nu ne va succede, i-am luat intre noi si intre cele mai mari incordari si pericole i-am dus in biserica româneasca, unde tatal meu a fost curator primar, i-am bagat pe toti acolo. In putine minute s-a umplut biserica si casa popii de femei si copii. Inca venise acolo; a dispus ca sa nu li se intample nimic. Deodata se lateste faima, care s-a dovedit mai tarziu neadevarata, ca ungurii fugiti intalnindu-se cu alti unguri cari le venia in ajutor, se apropie de oras
. Deloc am plecat pe drumul catre Campeni; destul ne-au zis acei nefericiti carora le-am mantuit viata, sa nu mergem nicaieri; dar noi n-am mai dat crezamant, si ne-am dus, fara sa mai fi putut merge acasa.
Iesind din oras afara, ne-am intors inca o data indarat. Orasul ardea in toate partile, se auzeau ici-colo puscaturi si strigari, era o scena infioratoare.
     Am parasit orasul acela, unde am petrecut anii tineretilor, de care ma legau multe suveniri dulci si placute, unde ne-au crescut parintii cu atita grija; am luat cum zice romanul, lumea in cap.
Acela care n-a trecut peste asemenea nenorocire, nu-si poate inchipui marimea nefericirii ce a suferit acest oras si toti locuitorii lui in aceste zile.
Dragos a fost ascuns la Simeon Sulutiu, cel mai mare proprietar in Abrud si tinut, om popular si altminterea puternic, care avea mai multi feciori mari si o multime de servitori, afara de acestia o 100 lucratorii la mine, si la mosie, ar fi fost in stare sa se apere in contra oricui mai mult timp.
Aici inca erau podurile si pivnitele pline de femei si copii refugiati; portile erau incuiate. Intelegand românii ca Dragos e acolo, au cerut intrare, care li s-a denegat. Sulutiu batranul, pe cum de comun se numea, le-a raspuns: Daca va veni Iancu sa-l predea lui, i-l va da, iar poporului infuriat nu-l va preda.
Lancierii inconjurand pe la vecini si prin fundul gradinii si spargand acoperisul casei pe dinapoi, au intrat de au umplut toata curtea; desfacand de dinlauntru poarta au navalit cu sutele asa, incat de rezistenta nu mai putea fi vorba. Afland pe Dragos, l-au scos in ulita, si in intelesul strict al cuvantului l-au taiat in o mie de bucati ca pe un sarpe; si se zice ca n-a fost nici un lancier care sa nu fi mers acolo si sa nu-si fi implantat lancea in carnea lui Dragos risipita, zicand: “Spurcatule!
Asa sa piara toti, care isi vand sangele lor.”
     Femeile si copiii de ungur toti au scapat, i-au dus in biserica, care era tocmai in vecini.
Cu invaziunea dintai a lui Hatvany au scapat mai multe sute de unguri prin ajutorul românilor oraseni, cu deosebire femei si copii; dar peste zece zile cu invaziunea a doua a lui Hatvany, au pierit mai toti.
     Intrand Hatvany in Abrud a doua oara, a fost incartiruit la preotul gr. cat. Amos Tobias, pentru ca numai la el si la preotul gr. cat. Absolon din Abrud-sat se putea afla cartir, mancare si bautura, fiindca toata cetatea era pradata.
Toti românii pe cati ii puteau prinde ungurii, chiar si pe cersetori, orbi, schilavi, ii ducea la Hatvany, unde ii pusca pe toti inaintea ferestrei intre biserica si casa preotului, care loc fiind mai ridicat, curgea sangele ca raul din curte in ulita. Preoteasa imbolnavindu-se de aspectul acesta si nefiind nimenea cine sa gateasca bucatele, s-a rugat de Hatvany, sa nu se mai ucida oamenii in locul acela. Urmarea a fost, ca dupa aceea se puscau oamenii vreo cativa pasi mai incolo, intre biserica si scoala.
     Asezandu-se Hatvany cu ofiterii lui la preotul Amos Tobias, indata au trimis more consveto dupa tigani (lautari), pe cari scotandu-i din hornuri si camine, unde erau ascunsi, si aducandu-i inainte, le demandara sa cante una. Tiganii vazand ca nu-i omora, au capatat curaj, si au inceput a trage cu insufletire “Gott erhalte”. “Afara cu tine hoheriule,” se rastira ungurii, “indata lasam sa va spanzure. Ce fel de muzica e asta?” “D-apoi mariile si sfintiile voastre, noi lucru mai fain nu cunoastem, la toate paradele mari aceasta zicala o tragem.” “Hoheriule, trage marsul lui Klapka.” “N-am auzit de el,” rapsunsera tiganii. “Trage adio lui Kmetti.” “Nu stim.” “Da ce stiti?” zbierara asupra tiganilor speriati. Da stim sa iertati, lucruri minunate, “Sub o culme de cetate”, “a Iancului” si alte asemenea. “No trage ce dracu vei trage odata”. S-au apucat tiganii mei, au cantat a Iancului. “Hm, trasneasca-l D-zeu valah, ce zicala frumoasa are,” zisera ungurii. “Mai tigane, mai stii de aceste?” “O suta si o mie” a fost raspunsul. “Apoi ai dracului sa fiti; canta dara de aceste.”
Si asa si-au petrecut ungurii pina in zori de ziua pe langa zicale romanesti. Merita si aceea insemnare, ca honvezii nu cunosteau aurul. Un honved a furat de undeva o sticla cu praf de aur curat cam 2 funti, a mers cu el la preotul Amos. “Parinte, da-mi si mie un cop de vin, dar eu n-am bani sa-ti dau, dar iti dau sticla aceasta cu praf cu tot. – nisip frumos (Streusand).”
     In 5 Iulie 1849 eram in Campeni impreuna cu parintii si cu fratii mei, din cauza ca in Abrud toata averea parintilor mei se rapise cu ocaziunea invaziunei lui Hatvany.
Odata vine Iancu la noi si ne face cunsocut, ca ziua de maine are sa decida asupra sortii muntilor, deoarece ungurii au inaintat din toate partile in numar foarte mare, asa incat numarul ostasilor lor intrece numarul locuitorilor români. A rugat pe parintii mei, sa se duca din Campeni, pentru ca daca norocul n-ar suride de asta data bratelor române, furia maghiarilor s-ar revarsa asupra Campenilor.
Parintii mei bolnavi precum au fost, s-au ridicat din pat si Iancu i-a trimis intr-un munte adanc la Bistra, acolo unde a depus el acei 100 funti de aur (centenariu), care ii scapase cu venirea lui Hatvany la Abrud, dela oficiul cameral reg., si pe care dupa revolutiune a predat-o in Alba Iulia.
Nimeni nu stia de acel loc, care era pazit de vreo 20 de vanatori români. Dupa ce ne-am despartit de parinti cu inima sangerata, vazand ca acei oameni cari in toata viata lor numai bine au facut, acum la batranete lipsiti si de cele mai trebuincioase, au sa rataceasca ca fiarele salbatice prin munti, am iesit cu Iancu in piata unde erau adunati 80 de gardisti ai Iancului, care erau inarmati cu pusti ostasesti cu baionete; afara de acestia numai o parte a taberei românesti avea arme de vanatoare, toti ceilalti aveau lanci, ba unii nici lanci nu aveau.
Aici era si preotul Begnescu, unde Iancu ne-a descoperit ca e foarte critica pozitiunea. “Se poate prea lesne intampla ca maine sa falfaie in Campeni steaguri maghiare, in loc de cele imparatesti. Daca voi cadea in lupta, a zis el, vor cadea si muntii in mana maghiarilor; daca nu voi cadea si ma vor invinge, eu voi incerca sa strabat prin munti pana in România; dar viu nu ma predau. Cel ce va incerca asemenea, scump o s-o plateasca.” Cu aceste cuvinte a incalecat si a pornit cu gardistii lui, cari toti erau cu cetina de bradu la palarie; tobosarul (tamburul) lor era feciorul caltunarului Petru din Campeni, un baiat frumos, istet, numai de 12 ani. Despre acest baiat care a luat parte in toate bataliile din Muntii Apuseni, se zice ca toate bataliile le-a decis el, pentru ca cu o insufletire extraordinara indemna pe luptatori.
Si daca vedea ca lupta tine lung si nu se decide, fara sa fi asteptat comanda mai-marilor, batea toba de asalt (Sturm), care latindu-se peste tot lagarul, prin aceasta s-a decis de comun lupta in favoarea lor.
Intre acesti gardisti erau si vreo doi studenti si cantau cu insufletire
“ca mie nu-mi pasa nici de turc, nici tatar,
nici de ungur, nici de dracu,
Nici de tata lui cel mare,
Dati voinici mai tare.
Toata lumea sa se mire
Si Dumnezeu sfantul.”
     Begnescu uitandu-se lung dupa ei a zis: “Saraci feciori voinic, cum va va taia maine pe toti in bucati inamicul.” Si dupa cuvintele acestea s-a departat.
Am ramas eu singur in piata; mai toti locuitorii au disparut cu 2 zile mai inainte.
Peste vreo cateva minute se reintoarce Iancu in fruntea calului si venind spre mine, mi-a zis: Frate Sulutiu! N-am odihna pana nu vad pe parintii tai in securitate; eu totdeauna am cinstit familia voastra; dar cu deosebire tatal tau imi zace la inima; caci daca nu era el, eu si multi altii am fi ramas iobagi prosti; el a indemnat si silit pe tatal meu ca sa ma dea la scoala, si ca la student inca multe sfaturi bune mi-a dat. Este aici un oberleutnant ungur dela artilerie, la care i-am scapat eu viata in bataia dela Abrud, si de atunci pe toata ziua i-am dat cinci florini din punga mea; acestuia voi incredinta pe parintii tai, fiindca el mi-a declarat, ca nu as putea pretinde nimic dela el ce nu mi-ar putea indeplini.
L-a chemat inainte, i-a descoperit tot lucrul, si l-a provocat sa se exprime, daca este el in stare sa mantuiasca pe parintii mei de furia maghiarilor in caz cand aceia ar intra in Campeni.
La auzul acestor cuvinte, ofiterul ungur, care nici idee n-avea despre apropierea trupelor maghiare, i-a sarit sangele in cap, parca ar fi galvanizat, reculegandu-se insa a raspuns Iancului cu toata seriozitatea: “Domnule, iti jur pe tot ce am eu sfant inaintea mea, jur pe mormantul parintilor mei, ca nu li se va face nimic, pentru ca nici nu e cazul.
Daca s-ar intampla sa soseasca ungurii aici, atunci sa ma conduca cineva la locul unde se afla acea familie, si eu garantez cu viata mea, ca nici o insulta nu li se va face.”
Iancu uitandu-se zambind, cand la mine, cand la el, paru ca ma intreaba: afli garantia in vorbele lui? Si parca ii zicea ofiterului: oare este acest juramant serios?
Ofiterul observand, i-a rapsuns cu solemnitate rara: “Domnule! Cugeti d-ta ca eu, caruia ai redat viata si cui am eu a multumi ca mai sunt pe lume, si pe care d-ta l-ai tratat ca pre un prieten, ti-as putea refuza cererea, sa fie cat de grava, iar nu un lucru asa bagatel; dar eu ma tem de alta. Daca vor invinge ungurii, mai inainte vor trece românii retirand prin Campeni si atuncia e vai de viata mea; atunci mai bine as fi cazut si eu la Abrud impreuna cu ceilalti; acuma nu m-ar astepta D-zeu stie ce torturi; nu am nici macar un pistol cu care sa imi iau viata, sa ma scap de chinuri.”
“Fii odihnit din partea românilor; fratele Sulutiu in interesul parintilor lui ramine aici; de români te va apara el, apara-i d-ta de unguri.”
Atunci dand mana ofiterului, a strans calul in pinteni si s-a dus ca fulgerul. Neavand ofiterul timp sa-si innoiasca juramantul, ne-am uitat ambii dupa Iancu, pana am vazut ca a ajuns pe gardisti. Atunci ne-am intors din piata fara un cuvant.
Ofiterul s-a cufundat in cugetari despre viitor, despre momentul eliberarii, iar eu eram ingrijat peste masura pentru parintii mei; vedeam toate in culori negre.
Din melancholia noastra ne-a desteptat o larma ciudata, ne-am uitat intr-acolo, adica peste poduri, o padure romantica de brazi asupra Ariesului, care curge pe langa sat, vedem vreo 100 femei, mare parte calare, tinandu-si in brate copiii mici, cu desagii pe cai; din desagi vedeai capete de copii, de miei, capre si alte animale de casa. Plansete si zbierete cumplite iti strabateau pana al maduva.
Ne-am repezit intr-acolo si am intrebat ca ce este? Ce sa fie domnule, au venit ungurii peste noi ca lacustele; barbatii si femeile mai tinere au mers la lupta, iar noi batranele neputincioase fugim cu copilasii cei micuti ca fiarele salbatice prin codri, unde? incotro? nu stim nici noi; suntem rupti de foame, mai ales copii cei mici; mamele lor sunt in bataie, pazesc stramtorile muntilor pe la “Fantanele”; nu avem ce le da de mancare. Vai de noi, de ieri dimineata se aud tunurile ungurilor si puscaturile; acuma se apropie funia de pociumb (un proverb popular, cand lega vitelul de pociumb, pana mulge vaca, vitelul fuge imprejur pana ajunge cu grumazii la pociumb).
Rele zile am ajuns; muntii nostri cei linistiti, unde numai fluierul si tulnicul pastorilor se auzea, acuma parca se apropie sfarsitul lumii, asa lucru grozav e; de strigari, puscaturi si bubuitul tunurilor rasuna vaile si stancile, colcaie si sforaie un muget infricosat; fiarele salbatice speriate din culcus fug prin codri; multime de vulturi in cercuri mari zboara in aer, de buna seama simtesc mortaciune; azi maine se va hotara soarta; va fi multa moarte de om, ca ungurii si-au pus in cap sa cuprinda muntii, iar ai nostri odata cu capul nu vor lasa asta.
“Dara ce socotiti d-voastra putea-vor românii impiedica sa nu razbeasca ungurii?” am intrebat eu.
Da ce gandesti domnule, mi-a raspuns o baba batrana, barbatii si feciorii nostri sunt oameni, nu tufe. “Ei, ie,” a reflectat alta, “dar in sfarsit omul e om, si nu zmeu; barbatii nostri n-au arme; au ungurii arme.”
Isi vor castiga ai nostri si arme. Dar n-avem ce manca, a racnit cealalta; de mai multe zile mancam scoarta de lemn; mai bine era daca ramaneam in sat si ne omora ungurii pe toti, am fi scapat de tot necazul, si n-am rataci ca lupii prin munti, si in sfarsit tot se poate sa ne invinga ungurii.
“Bate-ti gura femeie slaba,” i-a zis o muiere garbovita de batranete, “nu te teme. N-ai auzit preotul ce a zis catre barbatii nostri ieri cand au pornit la bataie si i-a binecuvantat?
“Oameni buni; sa nu va uitati ca ungurii sunt mai multi, mai bine imbracati, armati si hraniti, ca noi ne batem pentru casa si brazda noastra, pentru acele locuri sfinte, unde sunt inmormantati parintii nostri, ca D-zeu e cu noi, si daca n-au putut strabate in acesti munti turcii si tatarii, cum vor putea ungurii?”
Dupa aceste putine cuvinte s-a pus caravana in miscare, iar noi ne-am intors indreptandu-mi ofiterul sute de intrebari, ce au zis femeile pe care el nu le intelegea.
     Ajungand in sat, ne-am dus la plebanul r. catolic Capotanu, armean de nastere. Acest suflet de om singur a ramas in sat la români. Era popular, de unguri ea ipso nu avea sa se teama. Am ramas noaptea la el.
In 6 Iulie dimineata dupa ce ne-am sculat, am iesit afara, n-am vazut fel de om, ne-am intors la preot indarat, unde am fost toata ziua.
In 7 Iulie inainte de amiaza auzim deodata pe dealuri puscaturi si strigari cumplite; racneau incat ti se parea ca infernul au deslegat toti dracii sai din lanturi.
Ce sa fie asta pentru D-zeu, zise prot’a, nu-i lucru bun. Se bat ungurii cu românii asupra satului.
Eu cu ofiterul am pornit sa mergem afara in sat. Iesind din casa popii, vad ca stau pe doi fragari mari ascunsi doi slovaci cu drotu ca doi corcodani, cu cartile de rugaciuni deschise. La aspectul acesta pe langa tot nacazul, am inceput a rade. Sarmanii, de frica n-au stiut a raspunde, ca de unde, cand si cum au venit acolo.
Iesind in sat am vazut, ca de pe dealuri se scobora o multime de oameni puscand si strigand mereu.
Acestia sunt unguri, am zis eu, caci romanii n-au soldati regulati si haine intunecate. Dar ce insemneaza puscaturile, pentru ca eu nu vad români cu care s-ar bate. “Dara da, mi-a raspuns ofiterul tragandu-ma dupa sine, vino inaintea lor; acestia sunt ungurii; pusca de desfranati, de bucuria triumfului. Sa nu spui ca esti român, pana nu vom da de comandantele trupei, nu cumva niste rabiati in prima furie sa te strapunga. Fii odihnit si pentru parintii d-tale; imi reiinoiesc juramntul, ca voi plini ceea ce am promis.”
Va puteti imagina, ce am simtit pe langa toate promisiunile lui, desi l-am cunoscut de altmintere de om de parola.
     Intr-aceste s-au apropiat, incat am vazut bine uniforma maghiara, si un tun unguresc cu 4 cai; ofiterul pe care il gonea simtamintele dinlauntru, a luat-o in pasi de fuga spre trupa lor; eu ca sa nu ramin singur, l-am urmat. Deodata am stat pe loc, si i-am zis ofiterului: “Domnule, mie mi se pare tot lucrul o enigma; ungurii trimfand vin in frunte, dupa ei vad o gramada de români, in urma vei vedea si o gramada de unguri, imi raspunse ofiterul; acei români sunt prizonieri; m-as fi mirat foarte mult, zise el, se poata românii rezista puterei maghiare fara arme, numai cu lancile.
“Stai in loc, domnule, vad eu bine ori ba, acela in fruntea ungurilor e Iancu. Te inseli, domnule; pe Iancu nu-l vei mai vedea in fruntea oastei, zise ofiterul. Cu acestea a ridicat ocheanul la ochi, s-a uitat lung, lung, l-a sters si iar s-a uitat. Nu-mi pot explica tot lucrul, zise si el; in adevar, in frunte e Iancu, ungurii dupa el, si intr-o departare de vreo o suta de pasi românii; se pare insa ca si aceia au arme. Intr-aceea trupa ajunse in ses, si nu i-am mai vazut pana ce au sosit in apropierea satului. Cand s-au ivit, am cunoscut pe Iancu, dar si el pe noi, si-a strans calul in pinteni si a venit la noi.
“Gluckauf!” (cu acest cuvant se saluta Abrudenii unii pe altii), ne-a strigat el. Noi am stat incremeniti; dupa aceea a continuat ungureste: “Fierbinte zi am avut ieri!” Intorcandu-se catre mine a continuat romaneste: frate Sulutiu, românul e dracu, nu-i om. Ieri am luptat unul contra zece.
Si tu deci esti acuma prizonier? l-am intrerupt eu. Ce vorbesti, am invins ca totdeauna, raspunse el; dar trupa aceea ungureasca ce insemneaza? il intrebai eu. Aceia sunt românii care s-au imbracat in vestmintele ungurilor cazuti. Numai acuma ne inteleseram unii pe altii.
Intr-aceea sosira cu totii intre strigate de vivat, sa traiasca Imparatul! Multi romani avea cate 2-3 pusti unguresti pe umar; ne-am intors catre sat, unde mi-a narat Iancu toata decurgerea; mi-a spus ca ungurii au avut un comandant foarte brav; cand au dat lancierii români navala s-a aparat ca un leu; in urma l-a taiat un lancier peste cap, precum spun lancierii, i-a despicat capul si a cazut mort. Lancierii indata s-au apucat si i-au ingropat pe toti.
La comandantele au aflat un inel, pe care e scris gravat: 15 Martie 1848, si l-au dat tribunului Corches.
Intalnindu-ma cu Corches, mi-a aratat inelul, care era al lui Vasvary, si asa dupa acel inel s-a descoperit prin mine, ca comandantele a fost acel Vasvary, care vizitase pe Iancu in 1848, caruia i s-a implinit viziunea, caci e ingropat la “Fantanele”.
     Pe acest Vasvary Pal il declara principele de Vindischgratz in proclamatiunea sa din 29 Dec. 1848 impreuna cu Kossuth s.a. de “vogelfrei” (proscris).
Intelegand Iancu de acesta s-a suparat si a zis: As fi dat 10 ani din viata mea, sa-l fi putut scapa viu; paguba e de el, ce om talentat a fost; apoi mie imi facea o bucurie nespusa sa-l fi vazut si sa-l conving, ca eu am avut drept cand i-am zis, ca românul nici mort nu primeste uniunea neconditionata, si cum ca acela care va incerca sa ma supuna pe mine, va musca in iarba.
http://www.taramotilor.ro/Olf1.html