CAROL I SI POLITICA EXTERNA A ROMANIEI de Sorin Liviu Damean publicat la 08.03.2014
CAROL I SI POLITICA EXTERNA A ROMÂNIEI
     Domeniul politicii externe este ilustrativ pentru implicarea directa a Domnitorului (Regelui Carol I) la nivel decizional, aceasta cu atât mai mult cu cât, inca de la inceputul domniei, se va prevala de prestigiul familiei din care provenea, Casa de Hohenzollern, si influenta pe care tara sa natala, Prusia, o putea exercita la nivelul Marilor Puteri europene.

     Putem distinge la nivelul intregii domnii a lui Carol I, trei etape distincte in ceea ce priveste politica externa:
- etapa tatonarilor Cabinetelor europene
- etapa care cuprinde "criza orientala" din 1875-1878 impreuna cu demersurile pentru recunoasterea internationala a independentei României si, in fine,
- etapa aliantei cu Puterile Centrale si relatiile cu acestea pâna la inceputul Primului Razboi Mondial.
     In prima etapa, pe linia eforturilor intreprinse anterior de Alexandru Ioan Cuza si colaboratorii sai, dupa 1866 sunt avansate numeroase initiative privind: recunoasterea dreptului de a bate moneda si de a conferi decoratii, abolirea jurisdictiei consulare, consacrarea titulaturii de România, dreptul de a avea reprezentanti diplomatici oficiali in capitalele europene, de a incheia conventii separate cu diferite state.
Fara a insista asupra acestor initiative, precizam ca, departe de a duce la rezultatele scontate, acestea au reprezentat, totusi, "pasi marunti" in directia largirii autonomiei, spre infaptuirea nazuintelor nationale.
Respectivele demersuri se impletesc si cu proiectul, in care Carol I a crezut la un moment dat, privind constituirea unei "Confederatii a statelor crestine de la Dunarea de Jos si Peninsula Balcanica".
Factorii de decizie de la Bucuresti s-au convins insa, destul de repede, ca o actiune comuna impotriva Imperiului otoman nu se putea concretiza atâta timp cât persistau serioase disensiuni, mai ales in privinta obiectivelor nationale, intre cercurile politice sârbe, bulgare si grecesti.
Tratatul dintre România si Serbia semnat in ianuarie 1868, precum si sprijinul acordat de Guvernul princiar miscarii bulgare au determinat manifestarea unor vii proteste la Paris si Viena.

     Cancelarul austro-ungar Ferdinand von Beust a cautat chiar sa convinga Turcia de necesitatea unei interventii militare.
Cel putin la fel de ingrijorata era insasi Puterea suzerana, diplomatia de la Constantinopol sugerând instituirea de urgenta a unei comisii europene de ancheta menita a constata "complicitatea" României la favorizarea trecerii "bandelor bulgare" dincolo de Dunare.
Prezenta colonelului prusian Krenski la Bucuresti si transportarea armelor – comandate de Carol I in Prusia – pe teritoriul rusesc au amplificat suspiciunea Austro-Ungariei, Frantei si Angliei, intarind convingerea acestora despre existenta unui plan privind proclamarea Independentei si a Regatului la 10 mai 1868.
Cu certitudine, ascensiunea conservatorismului pe plan european a impus multa circumspectie cercurilor conducatoare in privinta politicii externe românesti.
Carol I a incercat – in timpul calatoriei in Crimeea (august 1869) si in Occident (august-noiembrie) – sa sondeze atitudinea Cabinetelor europene fata de cerintele românilor, fara a fi prea entuziasmat de rezultatul demersurilor sale.
Situatia internationala nu era nici pe departe favorabila veleitatilor de independenta ale românilor si cu atât mai putin declansarii unei actiuni insurectionale in Balcani.
     Izbucnirea razboiului franco-prusian (iulie 1870), ipotetica generalizare a acestuia prin implicarea Rusiei si Austro-Ungariei avea sa determine o sensibilizare a cercurilor politice de la Bucuresti fata de perspectiva redeschiderii "problemei orientale".

     In acest sens, Domnitorul – instiintat de initiativa Angliei de a constitui o Liga a neutrilor – il insarcina pe Petre Mavrogheni cu misiunea de a obtine adeziunea Cabinetului de la St. James fata de necesitatea acordarii unui statut de neutralitate României, asemanator cu cel al Belgiei.
Din considerente care tineau de linia politica a Guvernului britanic – si care priveau mentinerea integritatii Imperiului otoman – lordul Granville va declina propunerea emisarului român.

     Alarmat in legatura cu soarta sudului Basarabiei – trupe rusesti fusesera concentrate in apropierea Prutului – Carol I ii preciza reprezentantului austro-ungar la Bucuresti ca cea mai nimerita alternativa in imprejurarile date nu putea fi alta decât transformarea României intr-un stat independent.
Baronul Pottenburg, constient de consecintele unui asemenea proiect, amintea despre imposibilitatea Guvernului de la Viena de a lua initiativa in aceasta directie.
Concomitent cu actiunea Rusiei de denuntare, in mod unilateral, a clauzei referitoare la neutralizarea Marii Negre – ce era considerata, pe buna dreptate, la Bucuresti ca o amenintare directa la adresa integritatii României – se declanseaza campania lui Vasile Boerescu din ziarul conservator "Pressa", in favoarea constituirii unui Regat independent sub garantia Puterilor europene.
Aceasta coincidenta nu a scapat vigilentei consulului francez, el considerând, cu indreptatire, ca Vasile Boerescu se inspira din ideile personale ale Principelui Carol.
Aceasta actiune era, intr-adevar, in strânsa conexiune cu scrisoarea Domnitorului catre suveranii Curtilor garante, din 25 noiembrie 1870, in care sugera o actiune comuna a acestora.
Respectivele Puteri – cu exceptia Frantei, care nu primise o scrisoare in acest sens – trebuiau sa cada de acord asupra mijloacelor considerate necesare pentru instituirea unei guvernari stabile si puternice "eliberata de obstacolele pe care le genereaza regimul actual, atât in interior, cât si in exterior (subl. ns.)".
De altfel, agentul diplomatic al Belgiei la Viena – la curent cu aceasta initiativa a lui Carol I – sesiza cu perspicacitate ca se urmareste, de fapt, "scoaterea Principatelor de sub suzeranitatea mai mult nominala decât reala a Portii".
In paralel cu demersul de mai sus, Domnitorul dorea sa inainteze acelorasi suverani, la sfârsitul anului 1870, un Memoriu amplu si extrem de detaliat, in care se sublinia ca mentinerea starii dependenta fata de Poarta prezenta pentru ambele parti mai multe inconveniente decât avantaje.
Cea mai buna solutie – in optica lui Carol I – era considerata capitalizarea tributului si neutralitatea României, sub egida comuna a Puterilor europene.
     O noua etapa in politica externa a României incepe sa se contureze cu o mai mare claritate pe masura apropierii intre cele trei monarhii conservatoare: Germania, Austro-Ungaria si Rusia. Astfel, la inceputul anului 1873, incurajat de situarea pe o platforma comuna a celor trei "Curti nordice" si mizând pe un eventual sprijin diplomatic din partea acestora, Carol I a avansat din nou proiectul dobândirii independentei, insa unii ministri conservatori socoteau momentul ca fiind inoportun.
O insemnatate politica deosebita a avut-o calatoria Domnitorului la Viena si Ems (iunie-iulie 1873). Profitând de ocazie, Carol I va expune succint lui Andrássy greutatile intâmpinate in relatiile cu Poarta si intentia de a proclama Independenta.
Oarecum surprins de aceasta destainuire fatisa, cancelarul austro-ungar reliefa eventualitatea ca România independenta sa ramâna "in aer" ; cu alte cuvinte, fara garantia colectiva acordata prin Tratatul de la Paris.

     Domnitorul tinea in mod deosebit sa aduca in discutie un subiect delicat pentru monarhia dualista, anume situatia românilor transilvaneni, solicitând drepturi egale cu cele ale croatilor.
Totodata, propunea incheierea unui tratat comercial cu Austro-Ungaria, un pas important in accentuarea independentei tarii.

     In timp ce contele Andrássy oferea asigurari ca monarhia dualista "nu ar vrea sa anexeze România", Imparatul Franz-Iosif ii recomanda lui Carol I "sa lucreze in toate chestiunile cum a facut pâna acum, cu bagare de seama si prudenta".
Sondând, in egala masura, pozitia Germaniei si Rusiei, Carol I s-a convins, dincolo de amabilitatile de circumstanta, de atitudinea echivoca a celor trei "Curti nordice” fata de planurile de independenta.
De remarcat ca demersurile lui Carol I coincid cu o noua campanie declansata in cotidianul "Pressa", ce era apreciat de girantul Consulatului francez la Bucuresti ca "organ oficios al Cabinetului si al Curtii".
Opozitia constanta a Imperiului otoman in privinta recunoasterii dreptului României de a incheia conventii comerciale cu Puterile straine, a stârnit reactia vehementa a Domnitorului si Guvernului sau.
Abia numit reprezentant diplomatic al Angliei la Bucuresti, Vivian a abordat, in cursul unei audiente la palat, si problema independentei României.
Iritat de obtuzitatea diplomatiei britanice si atitudinea de superioritate a consulului, Carol I avea sa declare, pe un ton ferm, ca el "conspira si va conspira impotriva turcilor atâta timp cât acestia pretind a-l considera ca un guvernator turc, iar România ca o provincie otomana".
Un asemenea limbaj a fost de natura sa-l surprinda si pe reprezentantul francez la Bucuresti, adevar probat de rapoartele sale. Majoritatea acestora evidentiau ca Principele Carol nu ezita "sa-si arate cu fiecare ocazie intentia de a dobândi independenta".
Calatoria lui Carol I in Germania si Anglia (iulie-septembrie 1874) a avut drept scop obtinerea unui sprijin diplomatic in favoarea cerintelor românesti.
In timp ce Imparatul Wilhelm I a evitat cu delicatete discutiile politice, la Londra Domnitorul constata ca: "România e terra incognita si simpatia pentru Turcia e asa de mare incât o incercare de a dezradacina e fara folos".
In pofida atitudinii dezinteresate a cercurilor politice londoneze, Carol I s-a intretinut cu o serie de personalitati influente.
Ambasadorul britanic la Constantinopol, fiind convins ca obiectivul Principelui României era independenta, relata, cu o nota de resemnare, lordului Derby de necesitatea de a tine cont de aceasta nazuinta; cu atât mai mult cu cât intre Poarta si "statul vasal" se ridicau serioase probleme.
Desi nemultumite de noua lege vamala româna, cu caracter protectionist, din 1874, "Curtile nordice" – prin note identice transmise Portii la 20 octombrie acelasi an – isi rezervau dreptul de a incheia direct cu statul român conventii comerciale.
De notat ca propunerea Guvernului otoman de a solutiona problema prin convocarea unei conferinte europene fusese respinsa categoric de "Alianta celor trei Imparati". Fara a insista asupra detaliilor, tinem sa subliniem ca semnarea conventiei comerciale cu Austro-Ungaria (iunie 1875) – in pofida unor clauze economice dezavantajoase pentru partea româna – a fost considerata de Carol I drept un succes al diplomatiei noastre, chiar "germenele independentei României". Izbucnirea „crizei orientale”, in vara anului 1875, prin rascoalele din Hertegovina si Bosnia , avea sa impuna multa circumspectie si discernamânt din partea lui Carol I si a cercurilor politice de la Bucuresti. Dincolo de sentimente, prudenta si tactul trebuiau sa caracterizeze orice declaratie oficiala. Din ratiuni ce tineau mai curând de pozitia strategica si experienta anterioara decât de linia politica moderata a conservatorilor, Guvernul de la Bucuresti a adoptat o atitudine de expectativa. Ruperea legaturilor cu Poarta si renuntarea la garantia colectiva instituita in 1856, impuneau obtinerea unor asigurari corespunzatoare din partea Cabinetelor europene privind recunoasterea neutralitatii României si respectarea drepturilor sale.
Urmarind cu atentie pozitia si tendintele Guvernului român, girantul Consulatului francez de la Bucuresti constata o prudenta rezerva din partea cercurilor conducatoare si dorinta de a nu se angaja prematur in conflict .
Atitudinea rezervata a Guvernului de la Bucuresti fata de evenimentele din Balcani intrunea acordul Puterilor garante, diplomatia de la Roma, de pilda, apreciind ca orice implicare a statului român ar compromite grav neutralitatea teritoriului sau.
O astfel de atitudine nu servea cu nimic interesele românesti, atâta timp cât declaratiile nu erau insotite si de garantii reale privind respectarea neutralitatii României.
Si aceasta in conditiile in care consulul rus la Bucuresti, Zinoviev, confirma posibilitatea agravarii situatiei in Orient. Pe de alta parte, agentul diplomatic român la Petersburg, Filipescu, dezvaluia Domnitorului – in urma convorbirilor purtate in decembrie 1875 cu diferite personalitati politice – intentia Guvernului tarist de a reanexa cele trei judete din sudul Basarabiei.
Alarmat de aceste informatii, Domnitorul considera necesar a sonda pozitia Austro-Ungariei, statul cel mai interesat in a stopa tendintele expansioniste rusesti in Peninsula Balcanica.
Intr-o convorbire cu reprezentantul austro-ungar la Bucuresti, Carol I evidentia dificultatile intâmpinate in relatiile cu Poarta si necesitatea asigurarii unei situatii "conforma cu interesele si cu demnitatea tarii".
Interlocutorul sau, dând de inteles ca aprecia justetea unor astfel de nazuinte, socotea pripit orice demers in aceasta directie, intrucât "ar putea sa compromita excelenta situatiune pe care România o ocupa astazi".
     Inca de la inceputul anului 1876, Carol I tinuse sa-i precizeze consulului rus, Zinoviev, ca suzeranitatea otomana era intolerabila, jignitoare si incompatibila "cu angajementele morale pe care, in calitatea sa de Print de Hohenzollern, si le-a luat fata de tara care i-a incredintat destinele sale".
La acea data insa, interesul Rusiei era acela de a consilia România in directia unei atitudini "de abtinere", totul rezumându-se la acordarea de sprijin moral crestinilor rasculati din Balcani si, eventual, procurarea de arme pentru insurgenti .
Pe masura ce Imperiul Otoman era tot mai intransigent in raporturile cu insurgentii si chiar cu Puterile europene, se contura cu o mai mare claritate perspectiva implicarii Rusiei in conflict. O asemenea actiune ar fi avut consecinte incalculabile: traversarea de catre trupele rusesti a teritoriului românesc sau transformarea acestuia in teatru de operatiuni militare, precum si utilizarea prilejului oferit pentru reanexarea de catre Rusia a celor trei districte basarabene. Cum era si firesc, Domnitorul Carol dorea sa afle atitudinea Germaniei fata de evolutia conflictului oriental. Bismarck fusese instiintat, in mod strict confidential, de propunerea Rusiei de a incheia o conventie cu România pentru reglementarea trecerii trupelor sale. Solicitând opinia cancelarului german in aceasta privinta, Carol I marturisea ca el insusi inclina spre un astfel de aranjament, care "garanteaza demnitatea Principelui si integritatea teritoriala". Atât Bismarck, cât si Printul Carol Anton, ii sugerau Domnitorului României sa incheie un tratat cu Rusia, alternativa preferabila unei treceri a trupelor tariste fara existenta unui acord .
Noua Constitutie otomana (11/23 decembrie 1876), care considera statul român ca o simpla "provincie privilegiata" a Imperiului, a stârnit iritarea cercurilor politice de la Bucuresti si reactia Domnitorului.
Acesta din urma recomanda Guvernului adresarea unui protest energic diplomatiei otomane, care, prin noul act constitutional, incalcase drepturile recunoscute ale natiunii române si consacrate pe plan international.
In atare imprejurari, consulul francez la Bucuresti, Frédéric Debains, isi exprima ingrijorarea fata de atitudinea putin controlata a Domnitorului in problema independentei, notând ca "limbajul sau impotriva Turciei este tot atât de violent ca acela al unui revolutionar. Mirajele Coroanei României – opina in continuare diplomatul francez – ii intuneca judecata" .

     Pozitia intransigenta a Sultanului Abdul Hamid al II-lea si esecul Conferintei de la Constantinopol, la care se adauga dezinteresul Cabinetelor europene fata de solutionarea revendicarilor românesti, l-au determinat pe Carol I sa ia in consideratie necesitatea incheierii cât mai grabnice a unei conventii militare cu Rusia.
In ceea ce priveste evolutia situatiei internationale, la 3/15 ianuarie 1877 se incheiase Tratatul de la Budapesta intre Rusia si Austro-Ungaria, care confirma prevederile acordului de la Reichstadt, urmat in martie acelasi an de o conventie, ce pecetluia definitiv soarta sudului Basarabiei .
Cabinetul de la Petersburg, in noile circumstante, devenea tot mai interesat in accelerarea negocierilor privind incheierea conventiei militare cu România, propunerea fiind sustinuta si de Marele Duce Nicolae.
Raspunzând acestui demers, Carol I sublinia ca o asemenea intelegere nu poate fi considerata decât ca un act politic . De altfel, in ianuarie 1877, Domnitorul ii dezvaluia tatalui sau linia de conduita pe care o va urma: "a incheia o conventiune militara cu Rusia si daca e nevoie, a ne bate impreuna cu rusii contra turcilor".

     Marele Duce Nicolae ii scrisese lui Carol I in ianuarie 1877 ca a preluat comanda trupelor rusesti, scopul Rusiei fiind acela de a-i apara pe crestinii oprimati de otomani, fara nici o intentie de invadare, de cucerire sau de ambitii razboinice.
Pentru a putea sa-i sprijine pe crestini, Rusia avea nevoie de a ajunge la o intelegere practica cu Guvernul princiar, o intelegere pur militara, fara caracter politic, pentru a reglementa trecerea trupelor rusesti pe teritoriul românesc .
     Respingerea de catre Poarta a Protocolului de la Londra (31 martie 1877), prin care Puterile europene ii solicitau aplicarea reformelor in favoarea supusilor crestini, a asigurat Rusiei pretextul de a interveni in conflictul oriental ca "mandatara a Europei".
Intuind cursul evenimentelor, Domnitorul ii exprima tatalui sau opinia potrivit careia "situatia politica a României cere ca noi sa mergem cu cel mai tare" .
In cadrul Consiliului de Coroana de la 2/14 aprilie 1877 – convocat concomitent cu decretarea mobilizarii generale a armatei rusesti – Carol I avea sa se pronunte in favoarea intrarii in actiune a armatei române alaturi de cea tarista, insa o mare parte din cei prezenti socotea neutralitatea drept cea mai buna alternativa .
Adept al neutralitatii pâna la capat, Nicolae Ionescu, ministrul de Externe, isi inainteaza demisia, noul titular al respectivului departament fiind numit Mihail Kogalniceanu, decis a abandona "frumoasa floare fara coloare si miros a neutralitatii".
Acesta primea, de altfel, imediat depline imputerniciri pentru semnarea conventiei cu Rusia, la 4/16 aprilie 1877.
Prin acest act, la art. 2, partea româna garanta libera trecere a trupelor ruse pe teritoriul românesc, cealalta parte contractanta, cea rusa, angajându-se sa respecte institutiile, precum si "a mentine si a apara integritatea actuala a României".
Un indiciu al modului in care Rusia intelegea sa-si respecte angajamentele abia asumate l-a constituit trecerea trupelor sale peste Prut, la 11/23 aprilie 1877, fara a notifica acest lucru Guvernului de la Bucuresti si inaintea ratificarii conventiei de catre Parlamentul român. Prin urmare, Consiliul de Ministri – intrunit de urgenta – decide sa aduca la cunostinta Puterilor garante situatia creata, concomitent cu retragerea trupelor române de la Dunare.
Domnitorul – surprins neplacut de "intrarea precipitata" a armatei ruse – considera proclamatia Marelui Duce Nicolae catre locuitorii României drept o ofensa.
Este si motivul pentru care Principele solicita explicatii consulului rus la Bucuresti, exprimându-si speranta unor garantii "in scris" din partea Imparatului ca Rusia va respecta toate punctele din conventia cu România .
Marele Duce Nicolae avea sa-i explice Domnitorului României ca intrarea precipitata a trupelor rusesti a avut loc din considerente strategice, fiind necesara o actiune simultana cu cea a trupelor din Caucaz.
Scopul proclamatiei a fost acela de a avertiza populatia României ca armata rusa a intrat ca armata prietena, in virtutea unui acord incheiat intre cele doua guverne . Pe de alta parte, oferea asigurari ca România poate conta pe "sprijinul constant al Rusiei" .
     In Mesajul catre Corpurile legiuitoare, din 14/26 aprilie 1877, Carol I tinea sa aminteasca faptul ca România, in pofida atitudinii sale prudente si loiale, a fost parasita de Puterile garante, ceea ce a determinat Guvernul sa adopte masuri pentru evitarea transformarii teritoriului in teatru de operatiuni militare.
Pentru a inlatura orice urma de suspiciune in privinta comportamentului trupelor tariste, Domnitorul preciza ca acestea nu vor ocupa Capitala, semn de "recunoastere a individualitatii noastre politice si de asigurare a pacinicei functionari a institutiilor noastre".
Intr-o epistola adresata tatalui sau, Carol I ii marturisea, cu satisfactie, entuziasmul "absolut indescriptibil" cu care a fost primit discursul Tronului. "Românii – conchidea autorul scrisorii – trebuie sa fi simtind astazi ca le sunt absolut necesar".
De altfel, odata cu aprobarea conventiei româno-ruse de catre Parlament (16 si 17 aprilie 1877), Carol I prelua comanda suprema a armatei, principalul sau obiectiv devenind obtinerea unei cooperari militare cu trupele tariste.
Imediat, in acest scop, primul ministru I. C. Bratianu s-a intretinut cu Marele Duce Nicolae in vederea unei cooperari a armatei române cu cea rusa, pentru a impiedica orice tentativa a trupelor otomane de a invada România.
Comandantul armatei ruse il instiinta pe Carol I despre aceste convorbiri, sugerându-i sa-si concentreze armata in Oltenia s i sa apere malul stâng al Dunarii, protejând astfel flancul drept al armatei ruse .
Anumite cercuri diplomatice ruse regretau incheierea conventiei cu România, refuzând orice cooperare armata.
Aleksander Nelidov avea sa declare chiar ca, in eventualitatea in care Guvernul princiar insista asupra colaborarii militare, conventia era anulata .
     Asadar, temerile cercurilor conducatoare de la Bucuresti privind intentiile reale ale Rusiei pareau a fi confirmate de cursul evenimentelor.
La scurta vreme dupa ruperea relatiilor diplomatice cu Poarta si recunoasterea starii de razboi cu aceasta (29 aprilie), Camera a votat, in urma unei interpelari a lui Nicolae Fleva, independenta României la 9 mai 1877, fapt confirmat si de Senat in aceeasi zi .
In motiunea acestui din urma Corp legislativ, Guvernul era invitat 'a lucra ca independenta ei [României] sa fie recunoscuta si garantata de Marile Puteri europene, a caror dreptate si sprijin au contribuit in tot timpul la dezvoltarea României” .
Tot la 9 mai se adopta si proiectul de lege privind instituirea unei decoratii nationale, ordinul "Steaua României”, de fapt, asa cum sesiza si agentul consular american de la Bucuresti, "prima actiune suverana a României independente" .
A doua zi, 10 mai 1877, aniversarea a 11 ani de la sosirea lui Carol I in Capitala si depunerea juramântului in calitate de Domnitor al României, independenta capata consacrarea oficiala, membrii Guvernului si reprezentanti ai Parlamentului felicitându-l pe Suveran.
Astfel, data de 10 mai dobândea o dubla semnificatie: instituirea dinastiei straine, in persoana lui Carol I, si proclamarea independentei.
In fata Parlamentului, Suveranul declara, la 10 mai 1877, ca "România intra in veche sa independenta, ca natiune libera, ca stat de sine statator, ca membru util, pacificator si civilizator al marii familii a statelor europene".
     Puterile occidentale – preocupate de localizarea conflictului oriental si de asigurarea propriilor interese la reglementarea pacii –, isi manifestau temerea ca exemplul factorilor de raspundere de la Bucuresti ar putea fi urmat si pus in practica imediat de catre celelalte provincii aflate inca sub dominatie otomana .
Incercând sa-si explice pozitia putin favorabila a Cabinetelor europene, Carol I ii marturisea tatalui sau impresia ca "noi am luat chiar astazi ceea ce probabil ele isi propuneau sa ne dea mai târziu. Noi insa tocmai aceasta ne-am propus sa prevenim!".
Pe fondul atitudinii mai mult decât rezervate a Curtilor garante, atât fata de conventia româno-rusa, cât mai ales fata de declararea neatârnarii, Domnitorul se va pronunta in favoarea participarii armatei române dincolo de Dunare, chiar daca punctul sau de vedere nu fusese intru totul impartasit de ministrul de Externe .
In astfel de imprejurari, Carol I sustinea cu tarie – in convorbirile avute la Ploiesti cu Tarul Alexandru al II-lea, cancelarul Gorceakov si Marele Duce Nicolae – ideea cooperarii celor doua armate, cu un comandament separat. Nu numai atât, dar solicita chiar si o baza proprie de operatiuni dincolo de Dunare. Daca o asemenea alternativa era impartasita de Marele Duce Nicolae, ea avea sa fie refuzata in mod categoric si intr-o forma nu tocmai protocolara de octogenarul cancelar Gorceakov.
Scopul era mai mult decât evident si avea sa fie sesizat si de reprezentantul Italiei la Bucuresti, Saverio Fava, care considera ca Rusia nu era interesata de o participare armata româna la operatiunile din Balcani, tocmai pentru a inlatura orice pretext de a cere, la sfârsitul razboiului, "o eventuala marire teritoriala, sau cel putin pentru a o face sa nu obtina vreun drept la pastrarea Basarabiei".
De altfel, cancelarul rus nu va ezita de a notifica, in scris, Guvernului român ca "Rusia n-are trebuinta de ajutorul armatei române”, fortele imperiale fiind "mai mult decât indestulatoare" pentru infrângerea Turciei .
Pe de alta parte, Gorceakov exprima cu claritate dorinta Guvernului tarist de a obtine bratul Chilia, ceea ce insemna, de fapt, sudul Basarabiei.
La o asemenea declaratie fatisa, Domnitorul ii replica lui Gorceakov ca numai areopagul european era indrituit sa decida in aceasta privinta, sarcina sa de capetenie fiind aceea de a mentine integritatea tarii .
Carol I a luat masuri de aparare a teritoriului impotriva actiunilor trupelor otomane, care declansasera operatiuni de bombardare a localitatilor de pe malul Dunarii, mai ales a Islazului si Bechetului.
Concomitent, armata româna acoperea si inlesnea operatiunile de traversare a Dunarii de catre trupele ruse, incepând sa bombardeze Vidinul, sub directa supraveghere si indrumare a comandantului suprem al armatei, care-si stabilise cartierul general la Poiana.
Nu de putine ori, Suveranul s-a aflat in mijlocul trupelor sale, asa cum se intâmplase la Calafat, unde câteva obuze au explodat in imediata sa apropiere .
     Insuccesele armatei ruse in fata Plevnei au determinat Marele Cartier General Imperial sa solicite concursul trupelor române, pentru a prelua prizonierii turci de la Nicopole si a ocupa respectiva fortareata.
Comandantul Diviziei a IV-a, generalul de brigada George Manu primise instructiuni ca orice sprijin acordat trupelor ruse dincolo de Dunare sa nu aiba loc decât cu autorizarea prealabila a Domnitorului României .
Carol I nu s-a grabit sa dea curs cerintei rusilor, sustinând necesitatea incheierii unei conventii speciale cuprinzând detaliile cooperarii celor doua armate.
Se pare ca primul ministru a recurs la diferite mijloace, chiar si la amenintari cu o revolta a armatei, pentru a-l determina pe Carol I sa ia in considerare o actiune a trupelor române la sud de Dunare .
Domnitorul isi exprimase temerea ca nu va putea avea mâna libera de actiune in ceea ce priveste armata sa si ca va trebui sa se subordoneze comandamentului rusesc . Totusi, la insistentele Tarului Alexandru al II-lea, Domnitorul României consimte la trecerea peste Dunare a Diviziei a IV-a, cu scopul de a ocupa cetatea Nicopolelui.
     In timpul unei intrevederi cu reprezentantul francez la Bucuresti, Carol I reliefa ca interesul nostru si al Europei era de a se asigura deplina libertate de navigatie pe Dunare. Situatia impunea ca fortaretele turcesti de pe malul fluviului sa fie darâmate, Principele fiind decis a contribui in acest sens printr-o actiune ofensiva a trupelor sale.
"Noi vrem – sublinia Domnitorul – sa ne cream drepturi pentru a obtine, la incheierea pacii, concesiile pe care demnitatea noastra le cere" .
Lucrurile iau o intorsatura grava atunci când trupele ruse sunt din nou respinse din fata Plevnei, fortareata a carei importanta strategica fusese remarcata de Carol I.
Este momentul in care Marele Duce Nicolae, in cunoscuta telegrama din 19 iulie 1877, adresa Principelui României rugamintea de a trece cât mai grabnic Dunarea impreuna cu armata sa .
In fata acestei cerinte imperioase, Suveranul inca ezita , nedorind sa intre in actiune fara a obtine eventuale garantii in privinta recunoasterii statului de cobeligerant.
Pe de alta parte, ministrul de Externe austro-ungar, ce se erijase in consilierul cercurilor conducatoare de la Bucuresti, ii lasa de inteles agentului nostru diplomatic de la Viena ca monarhia dualista nu ar putea impiedica pe români sa acorde ajutor rusilor, insa avertiza, totodata, ca "in ziua când ati vrea sa luati o palma de loc pe malul drept al Dunarii, va vom scoate de acolo".
In schimbul garantiei ca românii nu vor cuceri nici cea mai mica portiune de teritoriu in Bulgaria, diplomatia vieneza era dispusa a convinge Puterile europene pentru a ceda – prin viitorul tratat de pace – o oaresicare parte din Dobrogea" .
Pericolul respingerii trupelor tariste dincolo de Dunare, pe teritoriul românesc, si deci transformarea acestuia in teatru de razboi, avea sa constituie principalul argument pentru participarea la operatiunile militare din Balcani. Ca atare, Marele Duce Nicolae era instiintat de Carol I ca a decis sa treaca Dunarea in fruntea a 30.000 de oameni, cu obiectivul de a cuceri impreuna cu armata imperiala "pozitiunea de la Plevna" .

     La 16 august 1877, Domnitorul României sosea la Gorni-Studen, sediul Cartierului Imperial, unde fusese asteptat cu "nerabdare” de catre Tarul Alexandru al II -lea si Marele Duce Nicolae. Mai ales acesta din urma era interesat daca Principele avea intentia de a-si comanda in persoana trupele.
La raspunsul afirmativ al lui Carol I, fratele Tarului dezvaluia dificultatea ca Domnitorul sa se afle sub comanda unui general rus.
Un asemenea lucru – in optica Suveranului României – era un lucru inacceptabil si tocmai de aceea "zece generali rusi ar putea foarte lesne sa fie sub ordinele sale".
La putin timp dupa acest schimb de replici, Alexandru al II-lea, care asistase la discutie fara a face comentarii, il insarcineaza pe fratele sau a-i comunica Principelui rugamintea de a accepta comanda tuturor trupelor româno-ruse din fata Plevnei.
In aceasta privinta, Titu Maiorescu avea sa consemneze: "Mare onoare, si mai mare raspundere!" . Dupa un scurt moment de reflectie, Carol I "se decide a primi aceasta comanda plina de responsabilitate".
Asadar, unitatile româno-ruse din fata Plevnei, constituite in Armata de Vest, aveau sa actioneze potrivit ordinelor Domnitorului, el fiind secondat de generalul rus Zotov (schimbat, in septembrie 1877, cu Principele Imeritinski), in calitate de sef al Statului Major.
Stabilindu-si resedinta intr-o casuta modesta din Poradim, Carol I era perfect constient de dificultatea misiunii ce si-o asumase, cucerirea Plevnei reprezentând cheia succesului operatiunilor militare din Balcani.
Inca din faza initiala, Domnitorul constatase efectivul cu totul necorespunzator al trupelor, cu atât mai mult cu cât Plevna fusese formidabil intarita de Osman Pasa.

     In cadrul Consiliului de razboi desfasurat la Radenita (25 august 1877), la sediul Cartierului Marelui Duce Nicolae, apar primele divergente de pareri intre Carol I si ofiterii Statului Major rus.
Acestia din urma sustineau necesitatea declansarii imediate a unei viguroase actiuni ofensive, in timp ce comandantul Armatei de Vest, Domnitorul României, nu considera oportuna o asemenea operatiune, subliniind pozitia defensiva a fortificatiilor din jurul Plevnei. Prin urmare, i se parea mult mai nimerita asedierea acestei pozitii si sporirea efectivelor.
Opinia sa nu a intrunit insa adeziunea ofiterilor rusi, Carol I fiind nevoit, in aceste conditii, sa primeasca ideea asaltului imediat, sub rezerva ca nu garanteaza reusita .
Ulterior, din pacate dupa grele jertfe, insusi generalul Todleben, celebrul aparator al Sevastopol-ului in timpul razboiului Crimeii, avea sa confirme justetea planului Domnitorului României de impresurare a Plevnei.
     Nu este cazul de a insista aici asupra succeselor obtinute de armata româna la Grivita, Rahova, Opanez, Vidin, Belogradcic si asupra rolului sau decisiv in ceea ce priveste capitularea Plevnei la 10 decembrie 1877.
Toate acestea sunt binecunoscute si tratate pe larg in istoriografie . Dincolo de aprecierile de care s-au bucurat ostasii români din partea Tarului si a generalilor rusi, in egala masura a fost recunoscut si prestigiul celui care a comandat armatele din fata Plevnei.
Ca o dovada a acestui fapt, Carol I primise inalte distinctii militare.
Pe de alta parte, Suveranul si-a consolidat pozitia si in interiorul tarii, cu atât mai mult cu cât suportase cu stoicism, alaturi de trupele sale, conditiile aspre ale razboiului si obtinuse o stralucita victorie.
     O data cu izbânda campaniei de la sud de Dunare, vor urma indelungate si nesperat de dificile negocieri diplomatice pentru admiterea României la stabilirea conditiilor pacii si, apoi, pentru recunoasterea independentei.
Inca din 29 decembrie 1877 Domnitorul României, Carol I, preciza - intr-o scrisoare adresata Marelui Duce Nicolae - ca posibilitatea incheierii armistitiului si a preliminariilor pacii a produs o vie emotie in rândul opiniei publice din tara, România fiind indreptatita a participa la aceste negocieri in baza cooperarii dintre cele doua armate .
Privita din unghiul de vedere al diplomatiei tariste, participarea reprezentantului român la tratativele de pace nu era de dorit din motive lesne de sesizat.
De aceea, se recomanda Guvernului de la Bucuresti sa se adreseze direct cercurilor politice de la Petersburg, in acelasi sens pronuntându-se si Marele Duce Nicolae, care tinea sa afirme in plus ca "interesele românilor nu au fost uitate" .
La rândul sau, Alexandru al II-lea il insarcinase pe Ignatiev sa-i explice primului ministru român anumite chestiuni legate de negocierile de pace, oferind asigurari privind "interesul amical pe care-l poarta României".
La 21 ianuarie/2 februarie 1878, Marele Duce Nicolae ii scria din nou Domnitorului, marturisindu-i ca a primit preliminariile pacii transmise de la St. Petersburg, unde interesele României au gasit o justa satisfactie prin recunoasterea independentei din partea Portii si printr-o despagubire teritoriala .
Un asemenea mod de a privi lucrurile l-a determinat pe Carol I sa sondeze din nou disponibilitatea Cabinetelor europene fata de recunoasterea independentei si neutralitatii României, inainte de semnarea pacii.
Domnitorul apeleaza in acest sens la serviciile lui Ion Ghica, ce se va deplasa la Londra, cu scopul de a câstiga simpatia si un eventual sprijin diplomatic din partea Guvernului britanic , el insusi interesat in impiedicarea oricarei tentative din partea rusilor de a ocupa Constantinopolul si Strâmtorile .
La curent cu initiativa Guvernului princiar, cancelarul Gorceakov tinea sa-i precizeze limpede generalului Iancu Ghica decizia Rusiei de a respinge cu fermitate orice fel de dezbateri, in cadrul viitorului congres european, privind neutralizarea României, o astfel de propunere fiind socotita "o ofensa directa la adresa ei" . Pe de alta parte, ministrul de Externe, Mihail Kogalniceanu, solicita agentului român de la Paris, Callimachi-Catargi, sa-l contacteze pe ambasadorul otoman din capitala Frantei, pentru a tatona terenul in vederea recunoasterii independentei de catre Poarta.
.
La rândul sau, Carol I ii destainuia consulului francez la Bucuresti temerea fata de tendinta Rusiei de a trata retrocedarea sudului Basarabiei direct cu Poarta, deci in afara preconizatului Congres european, si tocmai de aceea prefera sa obtina dinainte recunoasterea independentei.
Domnitorul nutrea speranta ca diplomatia franceza va interveni la Constantinopol in acest sens . Numai ca ministrul de Externe francez nu era deloc inclinat sa dea curs unei asemenea initiative, intrucât nu dorea sa indispuna diplomatia rusa.
La jumatatea lunii ianuarie 1878, Cabinetul de la Petersburg comunica formal intentia de a reocupa cele trei judete basarabene, care pentru Rusia reprezenta "o chestiune de onoare si de demnitate nationala", oferind României drept "compensatie" teritoriul dobrogean.
     Ingrijorat de materializarea unei asemenea intentii, Domnitorul adresa o noua scrisoare Tarului Alexandru al II-lea, marturisind enormele dificultati ce ar provoca in România orice rectificare de teritoriu. De altfel, in cursul intrevederii cu Ignatiev, Suveranul declarase pe un ton ferm ca "nu poate sa se invoiasca la cedarea Basarabiei (a sudului acesteia – n.n.)" .
Fata de amenintarile si ingratitudinea Rusiei, Camera Deputatilor si Senatul, dupa dezbateri aprinse, adoptau in unanimitate o motiune ce reliefa limpede hotarârea României de a mentine inviolabilitatea teritoriului, reprezentantii natiunii respingând orice tranzactie in privinta sudului Basarabiei, având in vedere urmatoarele motive: ca integritatea teritoriala era garantata de Puterile europene, garantie reinnoita de Rusia prin art. 2 din conventia de la 4/16 aprilie 1877, ca partea româna si-a respectat cu fidelitate obligatiile ce derivau din aceasta conventie, ca a participat, cu mari jertfe materiale si umane, la razboiul de la sud de Dunare si ca, in fine, o Românie independenta si omogena corespunde atât intereselor vecinilor, cât si Europei .
     Intr-un Memoriu inaintat Puterilor europene, diplomatia de la Bucuresti incerca sa demonstreze ca schimbul propus de Rusia era prejudiciabil intereselor românesti, prin rapirea sudului Basarabiei fiind dificil de a stabili comunicatii cu Dobrogea, provincie separata de restul României de catre fluviul Dunarea si mlastinile impracticabile situate in aval de Calarasi si pâna la Braila.
Prin urmare, in pofida tuturor consideratiilor istorice si politice, de drept, ca si a intereselor, materiale, economice si administrative, abandonarea sudului Basarabiei ar antrena dupa sine rezultate nefaste si ar determina reactia potrivnica a opiniei publice românesti.
In schimb, posesiunea asupra sudului Basarabiei si a Deltei Dunarii nu ar face altceva decât sa consolideze independenta României si ar incununa cu succes misiunea care i-a fost incredintata in 1856, aceea "de a supraveghea, cu energie si statornicie, libera navigatie pe Dunare" .
Demersurile in favoarea recunoasterii independentei inaintea incheierii tratatului de pace nu au dus la rezultatul scontat, atât Carol I, cât si premierul Ion C. Bratianu fiind convinsi ca "pentru a ajunge la un compromis cu Rusia, Anglia si Puterile adera la retrocedarea Basarabiei" .

     Sperantele Domnitorului in dobândirea unui suport diplomatic al patriei de origine, Germania, au fost practic spulberate de afirmatia categorica a lui Bismarck, potrivit careia: "Imperiul german nu va sacrifica amicitia sa cu Rusia" .
Se confirma, inca o data, faptul ca Puterile europene tineau prea mult la propriile interese pentru a mai face concesii unui stat mic, in curs de afirmare.