Ungaria Mare nu a existat! de Ion Coja publicat la 28.10.2013
Ungaria Mare nu a existat!
     Ungaria Mare nu a existat!
Din punct de vedere istoric asa este!
Ungaria asa-zis Mare a fost un artificiu administrativ, o gaselnita birocratica a unui functionar oarecare, numit Buest, o decizie luata în 1867, de azi pe mâine, în urma unor intrigi si aranjamente de culise.
Ungaria asa-zis Mare nu a fost o realitate istorica rezultata dintr-un eveniment de anvergura. Nici vorba sa se poata compara cu procesul prin care s-a ajuns la constituirea României Mari, proces care are la temelia sa jertfa a zeci, a sute de mii de români!
Pentru ca prin jertfa se consolideaza tot ce este trainic în istorie. Unde este jertfa ungureasca la 1867?
Atunci, dupa un veac si jumatate de ocupatie turceasca totala, Budapesta a fost eliberata de catre armatele imperiale austriece.
Unde a fost jertfa ungureasca?

     Sa le aducem aminte celor care calomniaza România cu atâta pasiune, faptul rusinos, penibil, jenant, un fapt de care ne-am ferit sa facem caz, anume caîn armata care i-a alungat pe otomani din Budapesta si din Ungaria, nu a existat nici un combatant ungur!
Repetam, pentru a nu lasa nici o neclaritate: Atunci când turcii, care transformasera Ungaria în pasalâc, au fost alungati de catre armatele unei puteri europene, crestine, în acea armata nu a existat niciun ungur care sa fi ridicat sabia pentru gloria, liberatea sau demnitatea maghiara! Nici unul! La fel cum, în cele aproape doua secole de ocupatie turceasca, nu s-a înregistrat niciun moment de rezistenta, de opozitie ungureasca la ocupatia musulmana.
Nota bene: principatul medieval ungar, creatie a Bisericii Catolice, nu a avut o omogenitate etnica asa cum au avut principatele românesti, între care includ si Transilvania.
Nu întâmplator regii Ungariei de origine maghiara pot fi numarati pe degete, într-o jumatate de mileniu! Asta pâna la Mohaci, în 1527, când statul ungar dispare, pe teritoriul sau constituindu-se un pasalâc turcesc.
A disparut Ungaria, dar nu si Transilvania, care a continuat sa existe!
De ce nu a disparut si principatul Transilvania odata cu Ungaria, la 1527?
Simplu de ce: pentru toata lumea, pentru toate cancelariile din acea vreme, Ungaria si Transilvania erau lucruri diferite, entitati complet separate, care nu puteau fi gândite împreuna! Dimpotriva, în linii mari, Transilvania se afla în aceeasi situatie cu Moldova si Tara Românesca, fiind toate trei partase în mod firesc la aceeasi istorie, la acelasi model de organizare politica.
     Tinem sa punem o întrebare bravilor nostri detractori maghiari, mai activi ca de obicei în preajma zilei de 1 Decembrie:
1. Câti sunt românii care au facut istorie pentru Budapesta, si câti sunt maghiarii care au marcat istoria pentru români?
2. Câti sunt românii al caror nume a fost maghiarizat si se falesc azi cu ei toti maghiarii, si câti sunt maghiarii cu nume românizat?
Sa mi se ierte simplicitatea, aproape penibila, a demersului pe care îl propun! Dar nu avem încotro si trebuie sa ne coborâm la nivelul celor care ne agreseaza, agasanti si insistenti cu orice ocazie!
     Sa vorbim asadar pe întelesul mintii lor, împutinata de ura si naluciri desarte!
Avem nevoie, zic, de aceste doua liste, riguros alcatuite, ca sa le facem publice si sa transam o data si pentru totdeauna disputa artificiala, nefireasca, la care suntem obligati sa participam, oricât de neserioasa ni se pare noua, românilor.
Pentru cei ce vor face aceasta operatiune, de listare a românilor care împodobesc Pantheonul unguresc, le recomandam sa verifice situatia din satul Buia, unde s-au nascut cei doi mari matematicieni Farkas si Janos Bolyai.
Am prieten un istoric din Sibiu, care mi-a demonstrat ca tatal, Farkas din Buia, scris Bolyai, era român, ca tot satul Buia era românesc pe la 1800, iar numele de botez Farkas, adica Lupu, este un binecunoscut nume de botez tipic românesc, larg raspândit la românii din Ardeal, din Maramures!
Din pacate acel coleg se teme pentru persoana lui si pentru familie sa-si sustina ipoteza!
Sa-l ajutam noi, daca nu pe domnul istoric, atunci macar pe domnul Adevar sa iasa în lume teafar, întreg, nemasluit!

     Acelasi exercitiu nu ar strica sa-l facem si cu ceilalti vecini, întrebându-ne câti ucraineni, rusi, bulgari, sârbi sau greci au scris pagini de istorie româneasca, câti români i-au fericit pe vecinii nostri si ar binemerita un cuvânt de recunostinta din partea acestora!
În toate aceste tari, în Grecia, în Bulgaria, în Serbia, în Ucraina, în Ungaria, sa înceteze prigoana împotriva celor ce simt româneste si se considera români!
     Oare cât vom mai tolera persecutarea si marginalizarea românilor fara a face auzit macar protestul nostru, al românilor din România, care nu riscam nimic demascând nerusinarea guvernantilor vecini, complet surzi la suferinta românilor din tarile vecine?
     Pentru acei unguri care nu mai ostenesc blamându-i pe români în toate felurile, sa le reamintim: crearea statului Ungaria s-a decis la Trianon, în 1920! Budapesta nu mai fusese capitala unui stat adevarat, suveran, înca de la 1527, dupa dezastrul de la Mohaci.
Abia 400 de ani mai târziu, la Trianon, a aparut din nou un stat ungar.
De data asta, pentru prima oara în istoria lor,ungurii erau majoritari în propria tara.
Iar statul ungar era, pentru prima oara, un stat national!
Comunitatea internationala le-a facut ungurilor acest cadou, iar ei, maghiarii, considera ca atunci, la Trianon, s-a produs cel mai mare dezastru din istoria lor!
Care e logica acestor resentimente?
Cum este posibil sa deplângi la nesfârsit disparitia unor granite care de fapt apartineau altora, adica habsburgilor? Si nicidecum maghiarimii?
Nu este o situatie ridicola?
Pâna la Trianon, vreme de 400 de ani, ungurii au trait sub guvernarea si administrarea altora, ba a turcilor, ba a austriecilor.
Abia dupa Trianon, s-au trezit ungurii fara stapân, liberi sa se guverneze cum vor!
Si stiti care a fost prima initiativa a politicienilor maghiari de atunci, a liderilor de la Budapesta?
Care a fost primul lor gând atunci când, pentru prima oara dupa 400 de ani, au dispus de o auto-guvernare maghiara, suverana si independenta?
Este jenant ce au decis, de capul lor, politicienii din Ungaria!
Au decis sa trimita, si chiar au si trimis la Bucuresti o delegatie, de trei conti maghiari care i-au propus regelui Ferdinand si lui Ionel Bratianu ca Ungaria sa se alipeasca la România, într-un stat dualist, dupa modelul dualismului austro-ungar instituit in 1867! Nici mai mult, nici mai putin!
Asadar instituirea unui dualism româno-ungar a fost proiectul politic cel mai dorit, speranta cea mare a politicienilor maghiari!
Lipsiti de exercitiul guvernarii, al libertatii, fruntasilor unguri le-a fost teama de riscurile si provocarile la care te supune suveranitatea.
S-au simtit singuri si neajutorati, neasistati!
Nu stiau încotro s-o apuce!
Cam la fel cum au reactionat tiganii nostri când au fost eliberati din asa-zisa robie: s-au trezit si ei dintr-o data neasistati si s-au întors pe capul boierului român sa afle cu ce l-au suparat si sa ceara sa ramâna mai departe sub pulpana sa!

     Unde era dispretul politicienilor maghiari fata de tot ce este românesc atunci când au venit la Bucuresti cu caciula în mâna cersindu-ne întovarasirea?
Unde era dorul de libertate si neatârnare care anima, se zice, întreaga istorie a cavalerilor maghiari?
     Prin ce impuneau românii în fata vecinilor maghiari?
Prin faptul evident ca, în aceasta parte a Europei, statul cel mai vechi si mai stabil, cu o continuitate neîntrerupta de peste 600 de ani, era statul român.
Nici în toata Europa nu gasesti multe popoare care s-au învrednicit de o asemenea performanta politica!
Semn de cumintenie si de întelepciune atât la nivelul domnilor, cât si la nivelul omului de rând de la talpa Tarii!…

     Nu întâmplator românii se numara si printre cele numai câteva popoare din Europa care au fost în stare sa elaboreze un cod juridic propriu, vestitul jus valachicum.
Da, asa s-au petrecut lucrurile dupa Trianon!
A fost un moment jenant pentru bietii unguri, iar guvernantii si mai apoi istoricii români, ca niste veritabili domni, ca niste buni vecini, ca niste oameni adevarati, s-au abtinut sa-l popularizeze, sa-l mediatizeze si sa-l comenteze!
Caci comentariul, oricare ar fi fost, nu putea fi decât unul complet defavorabil ne-prietenilor nostri!
Si poate ca asa ar trebui sa procedam si în continuare! Sa facem uitate asemenea momente de slabiciune ale celuilalt!
Din pacate, abnegatia ungureasca sistematica, institutionalizata, de a lovi si calomnia tot ce este românesc, ne obliga sa parasim îndatinata noastra atitudine de a-i lasa pe neprieteni în plata Domnului.
Bunatatea noastra si bunul nostru simt sunt considerate slabiciune, prostie chiar!

     E timpul ca aceasta impertinenta sa capete raspunsul cuvenit, iar cei fara rusine sa fie obrazniciti si pusi cu nasul la perete, sa nu si-l mai ridice asa de sus fara nici un temei!
Daca nu se gasesc maghiarii de bun simt care sa-i traga de mâneca pe conationalii lor mai zanateci – sau nu îndraznesc! – sa ne ocupam noi, românii, de aceasta trebusoara!
Si s-o facem de data asta temeinic, cu sistema!
Avem nevoie, asadar, de o strategie bine pusa la punct prin care sa contracaram eforturile sistematice ale celor care, cu fel si fel de minciuni, ne calomniaza si ne saboteaza cu orice ocazie!
Noi nu avem nevoie de minciuni, de alte calomnii ca sa le raspundem, ci avem de partea noastra adevarul si nu mai putem întârzia cu punerea în functiune a acestei arme teribile: ADEVARUL!
Si adevarul este de partea noastra!
Numai detractorii nostri au motive sa se teama de adevar!
Prof. univ. dr. ION COJA http://www.acmrr-sri.ro/upload/vitraliio14.pdf