Dinastiile Rominesti - Partea V de Lelia Mihail publicat la 11.11.2013
Dinastia Basarab in Tara Româneasca
     1431 - dec. 1436
     Alexandru I (Aldea) - Fiul lui Mircea cel Batrân
0in numarul si continutul scrisorilor trimise brasovenilor. Ajutorul a venit, atât din partea brasovenilor, cât si din partea ocrotitorului sau domnul moldovean, insa târziu si insuficient. Probabil nu s-au dat lupte, sigur este ca a incheiat un armistitiu. Chiar din spusele domnului reiese ca s-a dus de s-a inchinat la poarta, reluând plata haraciului, dând 20 de fii de boieri zalog, in schimb, salvând 3000 de robi.
Aceasta politica va atrage neincrederea regalitatii maghiare insa, probabil datorita sprijinului acordat de Alexandru cel Bun, nu a intervenit pentru inlaturarea domnului. Totusi ca sa faca presiune chiar in acelasi an Sigismund de Luxemburg l-a chemat la Nürnberg pe Vlad Dracul, pregatindu-l pentru preluarea domniei.
Alexandru cel Bun moare, lasând mai multi fii dornici de domnie iar Moldova prada razboaielor fraticide. Alexandru I Aldea participa si el la conflict dând sprijin militar lui Stefan al II-lea.
Dupa aceste evenimente se pare ca s-a instalat o perioada de acalmie in tara. La fel ca si fratele sau Radu al II-lea Prasnaglava nu a batut moneda, sau nu sunt cunoscute emisiuni monetare din timpul domniei lor. Sfârsitul domniei este legat probabil de expeditia lui Vlad Dracul din 5 septembrie 1436. Ajutat de o armata maghiara si având partizani printre boieri, acesta trece muntii si se ciocneste cu Aldea si cu turcii. Nu stim care a fost rezultatul luptei; un document contemporan, din 17 noiembrie, vorbeste de „multimea nenumarata” de robi pe care au luat-o turcii. La inceputul anului 1437, domn in Tara Româneasca era Vlad Dracul; la 20 ianuarie el confirma, din Târgoviste, niste mosii, iar la 24 ianuarie intareste brasovenilor vechiul lor privilegiu de comert. Exista versiunea ca tentativa din toamna lui 1437 a esuat si ca Alevandru voievod ar fi murit de boala la sfârsitul anului, pâna in sarbatori. Nu poate fi precizat daca domnitorul Alexandru I, a participat la acele lupte, sau daca mai traia in acel moment, cunoscut fiind faptul ca au existat doua zvonuri cu privire la boala si la moartea lui, unul din noiembrie - decembrie 1431 altul din iulie 1435. In ambele ocazii Vlad Dracul era gata sa intre intara si numai faptul ca au fost zvonuri false l-au inpiedicat sa ia tronul. Sigur este faptul ca Alexandru (Aldea) din acel moment nu mai apare ca fiind in viata in nici un alt document ulterior.
     dec. 1436 - 1442 si 1443 - 1447
     Vlad al II-lea Dracul - Fiul lui Mircea cel Batrân Domnul Tarii Românesti era in mod oficial vasal al regelui Ungariei. Era si comandant de frontiera cu responsabilitatea de a proteja comertul si drumurile comerciale intre Tara Româneasca si Transilvania pentru Biserica Romano-Catolica. Desi Vlad II era in favoarea Bisericii Catolice, se stie ca a ucis membri ai liniei rivale a Basarabilor, familia Danestilor.
Intre 1431-1435 Vlad Dracul s-a stabilit la Sighisoara beneficiind pe deplin de puteri din partea lui Sigismund I de Luxemburg, regele Ungariei. In numele acestuia, Vlad Dracul pedepseste unele cetati rasculate impotriva autoritatii regale, printre ele fiind Rupea. Intr-o scrisoare adresata brasovenilor, explicând ca fusese insarcinat de rege sa pazeasca granita de est, ii cearta ca au jefuit pe unii oameni protejati de el. Scrisoarea, scrisa in limba slavona spune: "Io, Vlad, voievod si domn. Scrie domnia mea, multa sanatate pârgarilor din Brasov. Stiti bine si voi ca domnul chezarul m-a insarcinat pe mine sa pazesc aceasta margine...Deci sa nu va para rau daca domnia mea nu voi lasa slugile mele in paguba si daca pentru una, voi lua indoit si intreit de la voi."
La Sighisoara infiinteaza o "hereghie de bani" (monetarie) unde bate ducati noi (moneda munteana), ce au circulat intâi in Translivania, iar apoi si in Tara Româneasca. Monedele aveau pe o parte un vultur cu aripile intinse, cu capul intors spre dreapta, iar pe alta parte un dragon inaripat cu coada de sarpe, cu aripile si laba dreapta ridicate, si laba stânga terminata in patru gheare.
Vlad II si-a primit titlul de "Dracul" dupa ce a fost primit pe 13 decembrie 1431 in Ordinul Dragonului fondat in 1408 de Sigismund, Imparat al Sfântului Imperiu Roman. Ordinul, creat de Sigismund, dorea sa creasca puterea politica a bisericii si sa protejeze familii nobiliare maghiare si românesti de Imperiul Otoman.
In 1444, regele Ungariei, Vladislav I al Ungariei a declarat razboi Imperiului Otoman si a lansat Batalia de la Varna sub conducerea lui Iancu de Hunedoara. Iancu i-a cerut lui Vlad sa-si indeplineasca juramântul ca membru al Ordinului Dragonului si ca vasal al Ungariei, dar a fost refuzat. Papa l-a absolvit de juramânt, dar a cerut ca fiul sau Mircea sa mearga in loc.
Rezultatul cruciadei de la Varna a fost dezastruos pentru armata crestina, Iancu de Hunedoara abia scapând. Multi, inclusiv Mircea si Vlad Dracul au dat vina pe Iancu pentru dezastru. Din acel moment, Iancu de Hunedoara a avut o atitudine ostila fata de Vlad Dracul si fiul sau cel mare.
In 1447, Vlad Dracul a fost asasinat impreuna cu fiul sau Mircea, care se pare ca a fost ingropat de viu de catre boierii si negustorii din Târgoviste. Iancu a ales propriul sau candidat pentru tronul Tarii Românesti, un membru al clanului Danestilor, dar acesta va fi asasinat.
Vlad Dracul mai avea cel putin alti doi fii, Mircea, fratele mai mare al lui Vlad Tepes si Radu cel Frumos, fratele mai mic.
     1442 Mircea al II-lea - Fiul lui Vlad al II-lea Dracul
     august 1442 - 1443
Basarab al II-lea - Fiul lui Dan al II-lea
     1447 - 1448
     Vladislav al II-lea - Fiul lui Dan al II-lea Suirea sa pe tron, in conditiile tragice ale sfârsitului de an 1447, apare ca o necesitate pentru coalitia antiotomana condusa de Iancu de Hunedoara, voievodul Transilvaniei.
Cunoscut fiind faptul ca relatiile intre Cavalerul Alb si Vlad Dracul, voievodul Tarii Românesti, erau explozive si mai ales ca gurile rele spuneau ca lui Iancu Corvin ii cam umbla gândul la tronul Basarabilor (dupa spusele cronicarului polon Ian Dlugosz) o excaladare a conflictului parea inevitabila.
In vara lui 1437, la curtea marelui voievod Iancu de Hunedoara, poposeste „ruda sa apropiata“ „Ladislau Walachus“ (Ladislau este echivalentul lui Vladislav) impreuna cu suita sa, fiu de domn si pretendent la tronul parintilor sai.
Iancu il tine pe lânga el caci planurile lui ambitioase necesitau si contributia fara rezerve a celorlalte doua tari române, iar in luptele pentru tron din acel an il recomanda cu caldura brasovenilor. De altfel politica sa de amestec brutal in afacerile dinastice ale Tarii Românesti si Moldovei, mai târziu, ii vor atrage reprosurile regelui maghiar Ladislau Postumul afirmând intr-un act din 21 martie 1457 ca „a suprimat voievozi ai Tarii Românesti si Moldovei, fideli regatului, punând in locul acestora oameni devotati lui“.
Poate ca acest repros se referea si la asasinarea lui Vlad Dracul, din noiembrie sau decembrie 1447, când „l-a ajuns moartea in satul Balteni“ (DRH, B, vol.III, p.289).
In general se admite teoria ca domnul muntean ar fi fost ucis la ordinul lui Iancu de Hunedoara, insa sunt câtiva istorici (vezi Nicolae Iorga „Istoria românilor“, vol. IV, p.90-91) care pun in spatele afacerii pe Dan, fratele lui Vladislav.
Perioada este absolut neclara in toate cronicile. Singurele lucruri sigure sunt ca voievodul transilvan a intreprins o expeditie militara impotriva lui Vlad Dracul inceputa in noiembrie, iar pe 4 decembrie 1447 emitea un document la Târgoviste in care se intitula „parcium Transalpinarum waywodam“ (voievod al partilor transalpine). Titulatura este putin neverosimila mai ales ca la intoarcerea in Brasov, pe 16 decembrie, nu mai purta titlul. Acest lucru a facut ca actul sa fie considerat drept fals. Lucrul important este ca la acea data Vlad Dracul nu mai traia iar Tara Româneasca avea un nou domnitor. Problema acum apare caci cronicile sunt impartite când este vorba de numele acestuia, la fel ca si parerile istoricilor.
Increderea aratata de voievodul Transilvaniei nu a fost tradata de Vladislav, caci in marea ofensiva din toamna acelui an i-a fost alaturi, iar in sângeroasa batalie de la Kosovo din 18-19 octombrie probabil a comandat personal (dupa o versiune comandatul ar fi fost fratele sau Dan) detasamentul de 6.000 de calareti valahi (10.000 dupa alte versiuni, ceea ce insemna mai mult de 13 din armata crestina) care, dupa cronicile maghiare au murit eroic pe câmpul de lupta, iar dupa cele turcesti, incercuiti intre trupele pasei de Anatolia si cele ale beylerbey-ului de Rumelia, Turakhan-Bey, s-au predat in momentul in care lupta era pierduta.
In acest timp, in tara, sprijinit de o armata de 30.000 de turci vine Vlad, fiul lui Vlad Dracul, ridicarea pe tron fiind atestata de mai multe izvoare turcesti.
Aceasta domnie este scurta, conditiile in care a fost intrerupta o luna mai târziu ramân neclare fiind greu de crezut o informatie apuseana in care se afirma ca Iancu de Hunedoara ar fi initiat o campanie impotriva acelui domn dând o mare batalie in urma careia a ucis 20.000 de turci si, prinzând pe domnul instalat de turci i-ar fi scos ochii apoi i-a taiat capul. Motivatiile respingerii unei asemenea stiri sunt simple: la acea data voievodul transilvan era prizonierul despotului sârb Gheoghe Brankovic, cât despre moartea lui Vlad Tepes in acel an nu poate intra in discutie ca ipoteza.
Tratativele ce au urmat au adus in prim plan un illustris Radozla Waywoda Transalpinus, identificat cu Vladislav. Astfel acesta a reusit, prin Tratatul de pace semnat la Adrianopol in 1451 sa diminueze consecintele gravei infrângeri, prin oprirea expansiunii otomane in Tara Româneasca, Transilvania, Ungaria, Serbia cu interdictia de a ridica noi fortificatii de–a lungul Dunarii, iar pentru Tara Româneasca a obtinut autonomia, cu obligatia ca domnul Vladislav al II–lea sa plateasca regulat haraciul catre Poarta si sa–si indeplineasca, in acelasi timp, si obligatiile de vasalitate fata de coroana Ungariei. Astfel dintr-o infrângere care putea aduce anihilarea Regatului Maghiar se obtine o neutralitate, creându-se un tatus-quo intre cele doua puteri, necesar lui Iancu de Hunedoara mai ales ca presiunile interne devenisera cel putin la fel de periculoase ca cele externe.
Vladislav al II-lea respecta angajamentele fata de Regatul maghiar ajutându-l in continuare pe Iancu de Hunedoara.
Situatia se schimba radical dupa 29 mai 1453 când luarea Constantinopolului impunând noi conditii in relatiile cu Tara Româneasca si Moldova. Aceste presiuni foarte mari sunt reflectate de de nuntiul papal Enea Silvio Piccolomini (viitorul papa Pius al II-lea sa afirme ca „valahii au trebuit sa se supuna turcului“).
Acesta schimbare de atitudine a domnului valah, a condus la o incercare de a-l inlocui din partea lui Iancu de Hunedoara in august, insa armata sa a fost infrânta si ca represalii Vladislav al II-lea asediaza si jefuieste Sibiul.
Necesitatea de a avea liniste din partea Tarii Românesti il face insa sa accepte o pace si reluarea bunelor relatii cu Vladislav cu conditia ca acesta sa plateasca daunele facute Sibiului.
Anul 1455 aduce noi presiuni din partea Imperiului Otoman asupra Tarii Românesti si Moldovei, odata prin masarea unei puternice flote pe Dunare apoi prin jefuirea crâncena a Moldovei.
Probabil acest lucru l-a determinat pe Iancu de Hunedoara sa incerce inlocuirea ambilor domnitori insa relatiile se normalizeaza iarasi in toamna anului, pentru ca in iarna sa se deterioreze grav caci Vladislav trimite un corp expeditionar care asediaza si cucereste o fortareata a regatului maghiar (probabil Bran sau Ada Kaleh).
In primavara anului urmator Vladislav patrunde in Transilvania pe fondul unor rascoale a populatiei ortodoxe impotriva incercarilor de catolicizare cu forta initiate de regatul maghiar in zona, asediind Fagarasul si devastând toate satele sasesti din sudul acesteia, fapt care l-a determinat pe Ladislau Postumul, regele maghiar, sa ceara insistent sa inceteze aceste actiuni militare lansate impotriva „posesiunilor comitelui Ioan“ (Iancu de Hunedoara).
In aceste conditii politica externa dusa de Vladislav al II-lea tinde a mentine echilibrul, garantiile ca nu va putea fi schimbat de pe tron pâna la expirarea status-quo-ului de trei ani prevazut in tratat nu ii puteau oferi o asigurare ferma. Clauza prin care, la moartea acestuia intre timp, nu se putea pune alt domn afara de cel voit de adunarea nobililor era poate cel mai important punct obtinut de voievod.
Angajamente din partea celor doua puteri ii confera posibilitatea de a consolida economia interna si a o adapta la noile conditii impuse de puterea ce ameninta sa inghita Europa.
Pe fondul unui declin economic profund al statelor crestine care puteau contrabalansa dezvotarea otomana in zona, probabil in toamna lui 1452, initiaza o reforma fiscala de anvergura inlocuind sistemul ponderal de inspiratie apuseana, adaptându-l dupa cel al asprilor turcesti (1,21 grame) din vremea lui Murad al II-lea si emite ducati din argint de 800 ‰ cu greutatea de 0,6 si bani cu greutatea de 0,3 grame. Aceasta reforma a asigurat, in perspectiva, o oarecare stabilitate si dezvoltare dar mai ales autonomia economica a tarii prin adaptare, model ce va fi adoptat si in plan politic, evitând astfel anexarea reala. In vara aceluiasi an, Iancu de Hunedoara se decide sa-l sprijine pe pretendentul Vlad, fiul lui Vlad Dracul, pentru ocuparea tronului in Muntenia, insa puternica ofensiva otomana din vara anului care ameninta Belgradul, l-a determinat sa-ti amâne planurile, dându-i acestuia comanda defensivei in Transilvania, având sub arme steagurile românilor localnici precum si o seama de boieri valahi pribegi si in august initiaza o campanie in tara Româneasca care ii aduce tronul.
Vladislav al II-lea „au pierit de sabie“ fiind inmormântat la Manastirea Dealu, piatra sa tombala, pusa de Craiovesti la inceputul secolului urmator da drept data a mortii 20 august. 1456 - nov. 1462

     Vlad al III-lea Tepes - Fiul lui Vlad al II-lea Dracul In iarna anului 1436, Vlad Dracul a devenit domn al tarii Românesti si s-a stabilit la Curtea domneasca din Târgoviste. Vlad Draculea si-a urmat tatal si a trait acolo sase ani. In 1442, din motive politice, el si fratele sau mai tânar, Radu cel Frumos, au fost ceruti ca ostatici de catre sultanul Murad al II-lea; Vlad al III-lea a fost ostatic pâna in 1448, iar fratele sau pâna in 1462. Aceasta perioada de captivitate a jucat un rol important in formarea si ascensiunea la putere a lui Vlad. Turcii l-au eliberat, in 1447, dupa moartea tatalui sau - asasinat la comanda lui Vladislav al II-lea, rival la tronul tarii Românesti. Tot atunci, Vlad a aflat si de moartea fratelui sau mai mare, Mircea, torturat si ingropat de viu de boierii din Târgoviste.
La vârsta de 17 ani, sustinut de un corp de cavalerie turceasca si de un contingent de trupe imprumutate lui de pasa Mustafa Hassan, Vlad Draculea a luat pentru prima data domnia Valahiei.
Dar, doua luni mai târziu, a fost infrânt de Vladislav al II-lea, care ti-a recapatat tronul.
Pentru a-si asigura a doua si cea mai lunga domnie, Vlad al III-lea a trebuit sa astepte pâna in 20 august 1456, când a reusit sa-si ucida dusmanul de moarte.
Primul act important de razbunare a fost indreptat impotriva boierilor din Târgoviste, vinovati de moartea tatalui si a fratelui sau. In duminica de Pasti a anului 1459, el a arestat toate familiile de boieri care participasera la petrecerea princiara. Cei mai batrâni au fost trasi in teapa, iar ceilalti au fost fortati sa strabata pe jos drumul de o suta de kilometri din capitala pâna la Poenari, unde au fost pusi sa construiasca o fortareata pe ruinele unui avanpost vechi cu vedere la râul Arges.
Vlad Tepes a ajuns curând faimos din cauza metodelor sale brutale de pedepsire. Conform detractorilor sasi din Transilvania, el ordona deseori ca osânditii sa fie jupuiti de piele, fierti, decapitati, orbiti, strangulati, spânzurati, arsi, fripti, ciopârtiti, batuti in cuie, ingropati de vii etc. De asemenea, punea sa li se taie victimelor nasul, urechile, organele genitale si limba. Insa supliciul favorit era trasul in teapa. Aceasta forma de executie a folosit-o in anii 1457, 1459 si 1460 contra negustorilor transilvaneni care nu respectasera legile sale comerciale. Incursiunile pe care le facea impotriva satslor din Transilvania erau in acelati timp si acte de protectionism menite sa promoveze activitatile comerciale din tara Româneasca.
In 1459 Tepes refuza sa mai plateasca tribut turcilor (10.000 galbeni anual). Se pare ca aceasta razvratire s-a datorat existentei unui proiect de cruciada impotriva otomanilor, cruciada sustinuta de Papa si in care regele Ungariei, Matia Corvin, ar fi urmat sa joace rolul principal ( acesta chiar primeste de la Papa suma de 40.000 galbeni, suficienta pentru a echipa 12.000 de oameni si 10 nave de razboi).
In acest context politic, Vlad Tepet incheie o alianta cu Matei Corvin, probabil la inceputul lui 1460, pe care otomanii ar fi vrut sa o impiedice.
Mai mult, acestia vor incerca prin intermediul lui Hamza pasa, beiul de Nicopole, si al diacului sultanului, Catavolinos, sa-l prinda pe Vlad prin viclesug, fara succes insa. Odata dejucate planurile otomanilor si pedepsiti cei doi (au fost trasi in teapa impreuna cu toti soldatii turci care-i insoteau), Vlad Tepes organizeaza o campanie surpriza la sud de Dunare in iarna 1461-1462.
O intinsa regiune, de la Oblucita la Novoe Selo si de la varsarea Dunarii in Marea Neagra pâna la Rahova, a fost devastata. Mai mult, cetatea Nicopole fiind ocupata prin viclesug, peste 20.000 de turci au pierit sub armele valahilor, numarul celor ucisi fiind indicat de insusi Vlad Tepes intr-o scrisoare adresata lui Matei Corvin. Tot in aceasta scrisoare, expediata din Giurgiu la 11 februarie 1462, Vlad ii solicita in mod insistent sprijin regelui ungar. Desi l-a asigurat la 4 martie 1462 ca ii va veni in ajutor, Matei Corvin a parasit Buda abia la sfârtitul lui august, când campania otomana era deja incheiata.
In ceea ce-l priveste pe Mahomed al II-lea, acesta, surprins de sfidarea lui Tepes, ii va pregati un raspuns pe masura.
In primavara lui 1462, sultanul, in fruntea unei armate uriase, cca 100-120.000 de oameni (a doua ca marime dupa aceea care cucerise Constantinopolul) plus 175 de nave de razboi al caror scop era acela de a cuceri Chilia, se va indrepta spre Dunare. Efectivele domnului valah nu depaseau, dupa estimarile cele mai generoase, 30.000 de osteni. Desi Vlad incearca sa-i opreasca pe turci la Dunare, in dreptul cetatii Turnu, acestia, la adapostul noptii, reutesc sa treaca fluviul indreptându-se direct spre Târgovitte (4 iunie 1462).
In aceste conditii Tepes va aplica tactica hartuirii: pustiirea pamântului - mai ales drumul spre Târgovitte -, otravirea fântânilor, atacarea detasamentelor turcesti plecate dupa hrana.
In aceasta atmosfera apasatoare in care ostile turcesti, flamânde si infricotate, inaintau prin tara pustiita, a avut loc marea lovitura a lui Vlad Tepes, atacul de noapte din 16-17 iunie 1462, menit sa demoralizeze si mai mult oastea otomana, atac despre care pomenesc toate izvoarele relative la campania din 1462.
Tinta atacului a fost insuti sultanul, insa acesta a scapat, cortul sau fiind confundat cu al unui vizir. Totusi efectul psihologic al atacului a fost important. Multi turci au fost ucisi, iar sultanul, conform relatarilor, "a parasit in ascuns tabara in chip rusinos"; vazând "marea pierdere suferita de ai sai" a dat ordin de retragere. In apropierea Târgovistei il astepta un spectacol care a bagat groaza in ostile sale: o padure de tepi in care atârnau o multime de turci ucisi inainte sau in timpul bataliei; in fata acestei privelisti turcii "s-au inspaimântat foarte tare", iar sultanul a recunoscut ca "nu poate sa ia tara unui barbat care face lucruri asa de mari" si care "ar fi vrednic de mai mult".
Cu exceptia cronicilor turcesti, toate celelalte izvoare marturisesc infrângerea sultanului, care a fost silit "sa se intoarca in fuga spre Dunare cu mari pierderi printre ai sai si cu rusinea de a fi dat dosul". Oastea turca s-a indreptat spre Dunare, asa de repede incât la 11 iulie 1462 sultanul ajunsese la Adrianopol.
Conform cronicarului bizantin Chalcocondil, sultanul l-a lasat la plecare, la Târgovitte, ca domn pe fratele lui Tepet, Radu cel Frumos, in ideea ca acesta sa atraga de partea sa pe toti cei ce i se impotriveau lui Tepet. Pasa de Nicopole urma sa asigure sprijin armat lui Radu.
Perioada care a urmat a fost foarte tulbure pentru istoria Tarii Românesti, cei doi frati cautând fiecare sa-ti intareasca fortele pentru a-si elimina adversarul.
Spre deosebire de Vlad Tepes care dorea continuarea luptei antiotomane, Radu cel Frumos oferea boierilor pacea si prietenia cu sultanul. Acestia trec pâna la urma de partea lui.
In aceste conditii, parasit de cea mai mare parte a boierilor, dar având inca o oaste destul de numeroasa cu care se pare ca in jurul datei de 8 septembrie ar fi dobândit chiar o ultima victorie asupra adversarilor sai, in octombrie 1462 Tepet trece in Transilvania pentru a se intâlni cu aliatul sau Matei Corvin.
Cum acesta nu venise nici pregatit, nici prea hotarât de lupta, a decis destul de repede sa-ti schimbe planul initial, recunoscând situatia existenta in Tara Româneasca si renuntând sa-l sprijine pe Tepes.
Mai mult, la decizia regelui ar fi contribuit si o presupusa scrisoare a lui Vlad catre sultan in care domnul muntean ar fi cerut iertare si, mai mult decât atât, s-ar fi obligat sa-l ajute impotriva ostilor maghiare. Drept urmare, in noiembrie 1462 Vlad Tepet, in loc sa primeasca ajutorul aliatului sau, este arestat sub acuzatia de tradare si incarcerat la Vitegrad vreme de 12 ani. Dupa Vitegrad, e silit sa locuiasca aproape 2 ani la Buda, cu domiciliu fortat.
Va fi eliberat in 1475, la cererea lui Stefan cel Mare, domnul Moldovei, in contextul presiunilor turcesti tot mai mari asupra teritoriilor de la nord de Dunare.
Vlad a fost recunoscut ca print al Valahiei pentru a treia oara in 1475, insa s-a bucurat de o perioada foarte scurta de domnie. A fost asasinat la sfârsitul lunii decembrie 1476.
     nov. 1462 - nov. 1473; dec. 1473 - 1474; oct. 1474 - ian. 1475

     Radu al III-lea cel Frumos - Fiul lui Vlad al II-lea Dracul
     nov. 1473 - dec. 1473; 1474; ian. 1475 - nov. 1476; dec. 1476 - nov. 1477
     Basarab al III-lea cel Batrân (Laiota) - Fiul lui Dan al II-lea
Laiota apare pentru prima oara in preajma marelui voievod Stefan ca pretendent la tronul muntean in anul 1472 in pline pregatiri pentru ofensiva care avea sa-l alunge pe Radu cel Frumos in toamna anului urmator.
Campania militara incepe pe 8 noiembrie 1473 prin trecerea Milcovului de catre armatele unite ale lui Stefan cel Mare si corpurile de mercenari angajate de Laiota.
Radul cel Frumos iese in intâmpinarea armatei invadatoare probabil undeva pe lânga Gherghita in Prahova unde, intre 18 si 20 noiembrie, are loc ata numita "batalie de la Cursul Apei".
Voievodul muntean este infrânt si obligat sa se refugieze in cetatea Bucurestiului unde pe 21 noiembrie incepe un scurt, dar violent, asediu. Vazându-se fara perspectiva vreunui sprijin extern, Radu cel Frumos este obligat sa fuga in noaptea de 23 noiembrie spre cetatea Giurgiu, capitala raialei turcesti, de unde va reveni pe 28 noiembrie cu o armata de 13.000 de turci si 6.000 de munteni, armata spulberata de domnul Moldovei impreuna cu noul voievod al tarii Românesti.
Sub aceste auspicii incepe prima domnie a lui Laiota, ce urca pe tronul parintelui sau cu numele de Basarab.
Nu insa pentru mult timp, caci la sfârtitul lui decembrie, pe 23, Radu cel Frumos trece Dunarea in fruntea unei armate turcesti estimata in jurul a 30.0000 de oameni. Laiota, lipsit de sprijinul protectorului sau, este nevoit sa renunte la tron si sa se refugieze in Moldova urmarit de oastea turceasca ce inainteaza pâna la Bârlad, loc unde este infrânta de domnitorul Moldovei.
Evident ca revenirea pe tron a lui Radu cel Frumos nu ii convenea deloc lui Stefan, care, in martie 1474, reia eforturile de inscaunare a lui Laiota. Aceasta expeditie se pare ca nu a avut succes caci o noua expeditie este pornita in luna august a aceluiasi an. Nu se cunoaste rezultatul luptelor din aceea vara insa, o luna mai târziu, Basarab cel Batrân, reinscaunat pe tronul parintilor sai, solicita principelui Transilvaniei, Stefan Bathory I de Ecsed, sprijin militar pâna la sosirea armatelor moldovene care erau pe drum.
Armata ardeleana a venit repede insa nu pentru a-l sustine pe Laiota Basarab ci pentru a impune pe tron pe Basarab cel Tânar, nepotul de frate al acestuia. Prima lupta dintre cei doi se da pe 5 octombrie si marcheaza o stralucita victorie a lui Laiota Basarab. In acelati timp, oastea lui Stefan cel Mare asediaza cetatea Teleajen, aflata inca sub ascultarea lui Radu cel Frumos. In numai câteva zile garnizoana formata din nobili este decimata iar cetatea incendiata.
Aceste succese insa sunt insuficiente pentru a asigura tronul lui Laiota Basarab care este infrânt de armata transilvana intr-o a doua batalie ce are loc tot in cursul aceleiasi luni. Dar nici Basarab Tepelus nu urca pe tron caci pe 20 octombrie o puternica ostire otomana in frunte cu fostul voievod Radu cel Frumos ii pune pe fuga pe ambii pretendenti. Situatia se complica la inceputul anului 1476 caci Stefan cel Mare, nemultumit de iesirea Tarii Românesti din coalitia anti-otomana, incepe demersurile pe lânga regele maghiar pentru a-l elibera si pune pe tron pe Vlad Tepes si numai destinderea relatiilor dintre Laiota Basarab si Matei Corvin, pe fondul tratatului de pace dintre Regatul Maghiar si Polonia din 1474, au amânat inlocuirea lui.
Ce figura clasica de Basarab are Corvin!!!!!

     Matei Corvin insa nu uita sa mentina presiunea asupra domnitorului muntean caci il elibereaza pe Dracula, iar, dintr-o scrisoare datata 10 ianuarie 1476 le porunceste brasovenilor sa stea la dispozitia acestuia totodata poruncindu-le sa pastreze si bunele relatii cu voievodul muntean.
Infrângerea Imperiului Otoman din vara lui 1476 avea sa anunte, in mod firesc, si sfârsitul celei de a doua domnii a lui Laiota Basarab. La sfârsitul aceleiasi luni, Vlad Tepes, Basarab Tepelus si Stefan Báthory se intâlnesc la Medias sa faca planul ofensivei in Tara Româneasca iar pe 27 iulie deja o armata de circa 25.000 de oameni marsaluiau spre Târgoviste in frunte cu Draculea. Cu toate acestea, ofensiva maghiara si moldoveana incepe abia la inceputul lui noiembrie. Laiota, cu o armata de circa 18.000 de oameni incearca sa reziste undeva lânga Târgoviste insa armata maghiara invinge oastea munteana intr-o sângeroasa batalie. Laiota, impreuna cu ramasitele armatei sale, se retrage si se inchide in cetatea Bucurestiului. Basarab reuseste sa scape refugiindu-se peste Dunare in asteptarea unor vremuri prielnice pentru reluarea tronului, asa cum apare in scrisoarea lui Matei Corvin catre ducele Saxoniei.
Laiota se reintoarce pe tron insa si aceasta ultima domnie nu avea sa tina decât pâna in noiembrie 1477 când din nou voievodul Moldovei navaleste in Tara Româneasca si, in urma unei batalii, este infrânt si ucis.
Tronul este dat nepotului sau omonim, Basarab cel Tânar, Tepelus cum i s-a mai zis.
     nov. 1477 - sep. 1481; nov. 1481 - apr. 1482; Basarab al IV-lea cel Tânar (Tepelus) - Fiul lui Basarab al II-lea
     sep. 1481 - nov. 1481; apr. 1482 - sep. 1495;
     Vlad al IV-lea Calugarul - Fiul lui Vlad al II-lea Dracul
     sep. 1495 - apr. 1508
     Radu cel Mare (al IV-lea) - Fiul lui Vlad al IV-lea Calugarul Nascut in 1467, fiu al lui Vlad Calugarul, a domnit impreuna cu tatal sau in 1492 si apoi l-a succedat incepând din 15 aprilie 1495 si pâna la moartea lui, in aprilie 1508. Cinci dintre fiii lui au fost domni ai Tarii Românesti.
A avut 5 copii din casatoria sa cu domnita Catalina din Sarata:
Vlad Vintila
Radu Paisie
Mircea Ciobanul
Carstina
Ana
A mai avut si doi fii nelegitimi:
Radu de la Afumati
Radu Badica
     apr. 1508 - oct. 1509
     Mihnea I cel Rau - Fiul lui Vlad al III-lea Tepes
S-a aflat in conflict permanent cu boierii si a fost expulzat de pe tron cu ajutorul sultanului. S-a refugiat in Transilvania, unde a fost ucis un an mai târziu pe treptele Bisericii Parohiale din Sibiu. Mihnea a fost botezat „Cel Rau” de catre rivalii sai, familia Craiovestilor. Unul din dusmanii cei mai aprigi ai lui Mihnea a fost calugarul Gavril Protul, abate si cronicar al vremii.
     oct. 1509 - feb. 1510
     Mircea al III-lea (Milos) - Fiul lui Mihnea I cel Rau
Domnia sa este incerta, probabil fiind doar asociat la domnie de tatal sau, caci este greu de presupus ca Mihnea cel Rau i-ar fi cedat tronul ca sa fuga in Transilvania de teama armatei turcesti cu care veneau boierii Craiovesti pentru a schimba domnia. Cu toate acestea in februarie 1510 când a avut loc batalia de la Codmeana, Mihnea cel Rau nu apare printre combatanti, fiind plecat la Sibiu cu sotia sa, Voica, si cu restul copiilor pentru a gasi adapost.
Rezultatul defavorabil al luptei il face pe Mircea sa se alature pribegilor de la Sibiu astfel incât pe 12 martie, ziua asasinarii lui Mihnea cel Rau pe treptele Bisericii Parohiale, se afla acolo.
Venind in intâmpinarea tatalui sau, ce tocmai iesea de la slujba, a ajuns prea târziu pentru a-l mai ajuta, insa i-a ucis pe doi dintre asasini, pe Danciu, fiul lui Vlad al V-lea cel Tânar (Vladut), ce tocmai era pe tron, si pe Albu vistierul, iar pe Iactici, coborâtor din despotii sârbi, l-a ranit grav.
     feb. 1510 - ian. 1512
     Vlad al V-lea cel Tânar (Vladut) - Fiul lui Vlad al IV-lea Calugarul
In primul an de domnie, Vlad cel Tânar cauta sa iti consolideze relatiile cu Regatul Maghiar punându-se sub suzeranitatea lui Vladislav al II-lea Jagiello, asa cum reiese dintr-o diploma din 17 august 1511 in care se intituleaza "Noi, Vlad, din mila lui Dumnezeu voievod transalpin, recunoastem ca domnul nostru preaindurator, Vladislav, s-au milostivit a ne intari in domnia noastra parinteasca si de mostenire". Acest lucru confirma reluarea relatiilor echilibrate in diplomatia Tarii Românesti, asigurând, cel putin pentru moment, liniste la granita.
In interior incearca o apropiere de puternica familie a Craiovestilor care se presupune ca deja pregateau pe viitorul domn, Neagoe Basarab. In incercarea de a elimina orice posibila interventie a pasilor otomani de la Dunare, Vladut alege ca juramintele de credinta sa fie facute in fata lui Mehmet Beg, puternicul print otoman urmat el insusi al Basarabilor. Astfel Craiovestii in frunte cu Neagoe, vataful de vânatori, jurara ca "De vom umbla noi cu viclesug si de nu vom sluji domnului nostru Vladului Voievod in dreptate, sa piarza neamul si numele nostru dintr-aceasta tara in veci[...]" ("Biografia patriarhului Nifon", in "Arhiva istorica", I, 2, p.141). La rândul sau voievodul ii asigura ca "[...]nu va face nici un rau acelui neam[...]".
Cu toate aceste frumoase juraminte, relatiile dintre domn si puternica familie de feudali se inrautatesc spre sfârtitul anului, acestia din urma trec Dunarea si solicita sprijinul armat lui Mehmed Beg, invocând o presupusa tentativa de arestare si executare a lui Neagoe. In ianuarie 1512, trupele otomane invadeaza Tara Româneasca indreptându-se spre Bucuresti. Voievodul le iese in intâmpinare, si "[...]s-au batut la Vacaresti, den jos de Bucuresti, si batându-l, l-au prins viu si i-au taiat pata capul, supt un par in Bucuretti[...]" (Stolnicul Constantin Cantacuzino "Istoria Tarii Românesti" in "Cronicari munteni", vol.III, Bucuresti, 1984, p.93-94). Dupa unele versiuni din cronicile muntene descriind viata patriarhului Nifon si dupa insusi spusele sale, cel ce l-a decapitat a fost chiar viitorul voievod.
Trupul este dus si inmormântat cu fast la necropola domneasca de la Manastirea Dealu de catre Neagoe Basarab care va regreta acest episod tragic toata viata. Pe piatra de mormânt, inscriptia laconica este rezumatul perfect al vietii si al domniei acestui voievod obscur: "in anul 1512, ghenarie 23, au raposat robul lui Dumnezeu, Io Vlad voievod, fratele lui Io Radu voievod, fiul prea bunului si prea marelui Io Vlad voievod. Si intr-al 26 (sau 16 n.t.) al vârstei sezu pe scaunul domnesc. Si a a venit domn Io Basarab voievod si, fiind lupta, au taiat capul lui Vlad voievod in cetatea Bucuresti".
     ian. 1512 - sep. 1521
     Neagoe Basarab - Fiul lui Pirvu Craiovescu
Sotia sa a fost Doamna Despina, din familia sârba Brancovici.

     Dupa unii, Neagoe Basarab era fiul marelui vornic, boierul Pârvu Craiovescu, si al sotiei acestuia, Neaga, dupa altii, al lui Basarab al IV-lea cel Tânar. A crescut in casa lui Pârvu Craiovescu, unde a primit, dupa moda vremii, initierea in cele sapte arte liberale. Cunostea limbile latina, greaca si slavona. A calatorit prin câteva tari din Europa centrala si prin Imperiul Otoman. La incheierea acestor calatorii, preia diverse functii in structurile statale ale Tarii Românesti.
Dupa ce a urcat pe tronul Tarii Românesti (23 ianuarie 1512), Neagoe Basarab a incurajat dezvoltarea comertului si mestesugurilor, iar pe plan diplomatic a incercat sa mentina relatii de prietenie cu Ungaria. A incercat sa stabileasca relatii diplomatice cu Venetia si Roma, si chiar sa medieze conflictul dintre crestinii ortodocsi si catolici. Continua viziunea si obiectivele politice initiate de Stefan cel Mare si incearca sa realizeze o coalitie a statelor rasaritene impotriva expansiunii turcesti.
In anul 1519 Neagoie Basarab impreuna cu Stefan al IV-lea trimit un singur ambasador la Vatican prin intermediul caruia "Basarab si alesii sai fii Theodosie si Petru si urmasii sai si Stefan si fiii sai" promiteau ca vor participa alaturi de ceilalti principi crestini si de papa la "sfânta expeditie impotriva lui Selim, tiranul turcilor". Tara ramâne pe perioada domniei lui vasala Imperiului Otoman.
     sep. 1521 - oct. 1521, nov. 1521 - dec. 1522
     Teodosie - Fiul lui Neagoe Basarab
A devenit domnitor la o vârsta foarte frageda, sub tutela mamei sale, Despina Brancovic, in urma mortii lui Neagoe Basarab. A murit la Constantinopol in decembrie 1521 sau ianuarie 1522.
     dec. 1522 - apr. 1523; ian. 1524 - iun. 1524; sep. 1524 - apr. 1525, aug. 1525 - ian. 1529
     Radu de la Afumati (al V-lea) - Fiul lui Radu cel Mare
Ginere a lui Neagoe Basarab, a fost casatorit cu Ruxandra, fiica acestuia (21 ianuarie 1526). Dupa moartea lui Radu, Ruxandra a devenit sotia unui alt voievod, Radu Paisie.
A dus in general o politica antiotomana, incepându-si domnia cu o victorie asupra lui Mehmed-beg, român turcit, pretendent la tronul Tarii Românesti. Intre 1522 si 1525, pe teritoriul tarii s-au purtat lupte crâncene cu turcii si cu Vladislav al III-lea si Radu Badica, pretendenti la scaunul domnesc, sprijiniti de Poarta.
     apr. 1523 - nov. 1523, iun. 1524 - sep. 1524; apr. 1525 - aug. 1525
     Vladislav al III-lea - Nepotul lui Vladislav al II-lea
     nov. 1523 - ian. 1524
     Radu al VI-lea Badica - Fiul lui Radu cel Mare
     ian. 1529 - iun. 1530
     Moise Voda - Fiul lui Vladislav al III-lea
     iun. 1530 - sep. 1532
     Vlad al VI-lea inecatul - Fiul lui Vlad al V-lea cel Tânar
     sep. 1532 - sep.1534, nov. 1534 - iun. 1535
     Vlad al VII-lea Vintila (de la Slatina) - Fiul lui Radu cel Mare
     sep. 1534 - nov. 1534; iun. 1535 - mar. 1545

     Radu Paisie (Petru de la Arges) - Fiul lui Radu cel Mare
A fost fiul lui Radu cel Mare; calugar si staret la Manastirea Curtea de Arget sub numele de Paisie, iar ca domn si-a luat numele de Radu, fiind ales de boieri.
In 1538 - 1540, turcii au ocupat Braila, pe care o transforma impreuna cu tinutul din jur, in raia in 1541. La 7 ianuarie 1543 a incheiat cu arhiducele austriac Ferdinand o alianta prin care isi promiteau ajutor reciproc impotriva turcilor, urmând ca Radu Paisie sa-i furnizeze stiri despre miscarile dusmanului. La 1544 boierii pribegi in fruntea carora se aflau Laiot si Stroe, l-au atacat si au incercat sa-l alunge, insa au fost invinsi. A fost inlaturat de pe tron de fratele sau vitreg Mircea Ciobanul in martie 1545.
Turcii l-au exilat in Egipt, unde a si murit. Se crede ca este inmormântat intr-o biserica din Alexandria in Egipt. Era un om pios care se ingrijea de cele bisericesti, terminând mitropolia din Târgoviste si cladind manastirea Mislea din Prahova.
     mar. 1545 - nov. 1552; mai 1553 - feb. 1554; ian. 1558 - sep. 1559
     Mircea Ciobanul - Fiul lui Radu cel Mare
Era al cincilea fiu al lui Radu cel Mare. Dupa numele de botez se chema Dumitru si a fost casatorit cu Chiajna, fiica lui Petru Rares, al carei nume era de fapt Ana. Se numea "Ciobanul" probabil pentru ca inainte de a urca pe tron cumpara oi pentru Constantinopol.
A fost numit de Poarta in ianuarie 1545 in locul fratelui sau vitreg Radu Paisie si a intrat in Bucuresti ca sa-si ia tronul in 17 martie 1545. Prin primul hrisov din 25 martie 1545 a mentinut in functii si chiar a promovat patru dregatori ai predecesorului sau.
Cronica tarii consemneaza ca la doua saptamâni dupa instalare a poruncit ca sa fie ucisi mai multi boieri printre care: Coada vornicul, Radul comisul, Dragul stolnicul, Stroe spatarul, si Vintila comisul. Cronica mai mentioneaza ca ei au fost si torturati pentru a dezvalui unde sunt banii si bijuteriile ascunse pentru a fi varsate la tezaur. In urma acestui macel, o parte din marea boierime si rudele celor ucisi pleaca in pribegie in Transilvania si Ungaria, unde se coalizeaza si incearca in doua rânduri sa-l rastoarne de pe tron.
Prima incercare a reprezentat-o batalia de la Peris, din 24 august 1546, când oastea boierilor pribegi a fost atacata prin surprindere si nimicita de Mircea Ciobanul.
La inceputul lui 1548 are loc o noua plecare in pribegie a boierilor ramasi in tara, in frunte cu: Stoica stolnicul, Vintila vornicul, Radu marele logofat si Pârvu postelnicul. In aceste conditii se produce o regrupare a boierilor pribegi si in acelasi an are loc a doua confruntare. Având in frunte un pretendent tânar, insotiti si de 1000 de mercenari secui au intrat in tara sperând in sprijinul populatiei care sa se razvrateasca. Dar, acest lucru nu s-a intâmplat; mai mult chiar, cronica brasoveanului Ostermayer lasa sa se inteleaga ca taranii l-au sprijinit pe domnitor.
Lupta se pare ca s-a dat lânga satul Miloste in judetul Vâlcea, Mircea Ciobanul iese victorios, iar unii dintre boierii pribegi care nu au fost ucisi scapa cu foarte mare greutate.
Deoarece Habsburgii care au ocupat Transilvania in 1551 voiau un domnitor devotat cauzei lor in Tara Româneasca, noul guvernator al Transilvaniei, generalul imperial Castaldo il sprijina pe Radu Ilie, care inconjurat si de pribegi, a trecut hotarul in noiembrie 1552. In timp ce Radu Ilie avea cam 15 mii de oameni, Mircea Ciobanul a strâns circa 8-9 mii. Cu doua zile inainte de lupta, de frica sa nu fie tradat, Mircea a pus sa fie ucisi 47 de boieri chiar la masa sa. Lupta decisiva s-a dat la Manesti in 16 noiembrie 1552.
Radu Ilie a câstigat, iar Mircea s-a refugiat cu familia la Giurgiu.
La 11 mai 1553, Mircea Ciobanul sprijinit de domnitorul Moldovei, Alexandru Lapusneanu personal, si-a recâstigat tronul. Domnia a fost scurta, deoarece acelasi Alexandru Lapusneanu, banuindu-l de rea credinta, l-a trimis pe Nadabaico, marele vornic, sa-l scoata de pe tron. Apoi, a obtinut de la Poarta domnia pentru Patrascu, iar Mircea a fost nevoit sa plece la Constantinopol.
Dupa moartea lui Patrascu in ianuarie 1558, sultanul ii acorda din nou domnia lui Mircea Ciobanul. Numirea lui a provocat un exod al boierilor peste Carpati. Mircea le-a promis acestora ca daca se intorc si i se inchina, ii va ierta.
Primirea are loc la curtea domneasca din Bucuresti, in prezenta dregatorilor turci. Insa, dupa plecarea turcilor, Mircea i-a ucis pe boieri in frunte cu Stanila vornicul. In aceeasi zi, 3 februarie 1558, a fost pentru prima data când au pierit si reprezentanti ai clerului.
Mircea Ciobanul a murit la 25 septembrie 1559, si a fost inmormântat in biserica de la Curtea Veche din Bucuresti, care a fost recladita de el. In urma sa, energica Doamna Chiajna il ajuta pe fiul lor Petru sa obtina domnia.
Pe plan cultural, sprijina activitatea tipografica a lui Dimitrie Liubavici si a diaconului Coresi. Se ocupa de dezvoltarea urbanistica a Bucurestiului fiind ctitorul Bisericii Domnesti de la Curtea Veche, cel mai vechi lacas de cult din Bucuresti, care se pastreaza si astazi in forma sa de origine.
OBSERVAM SIMILITUDINEA CU ACEEASI PERIOADA IN ISTORIA ANGLIEI. SI ACOLO NU PUTEM INVINUI PE TURCI.