Dinastiile Rominesti - Partea VII de Lelia Mihail publicat la 12.11.2013
Voda Cuza
     Greu de gasit in intreaga istorie nationala un episod la fel de controversat si inconjurat de mister precum abdicarea fortata a primului lider modern de etnie pur româneasca.
Modul in care s-au precipitat si desfasurat faptele ridica interesanta intrebare: Cum ar fi evoluat statul român daca Domnul Unirii ramanea pe tron si consolida probabil un regat?

     Despre cel pe care istoria nationala il cunoaste sub titulatura de "Domnul Unirii" se stiu surprinzator de putine lucruri. Mai ales daca tinem socoteala ca a fost un personaj care a trait in perioada moderna, in plin secol XIX...
Cronologic vorbind, cel care avea sa reuneasca dupa indelungata vreme, Tara Româneasca si Moldova, a vazut lumina zilei pe data de 20 martie 1820 in targul moldovenesc al Bârladului.
Inca din pruncie, Alexandru Ioan a apartinut elitelor traditionale de boieri din Moldova.
Tatal sau era ispravnicul Ioan Cuza, un prosper proprietar de pamanturi in judetul Falciu de pe atunci. Mama sa, Sultana, facea parte din familia Cozadinilor, clan boieresc cu origini fanariote.
Parintii isi doreau un viitor maret pentru fiul lor. In aceasta directie nu precupetesc nici un efort. Micul Alexandru are parte de o educatie de tip european, invata mai multe limbi straine si se dovedeste atras de studiul istoriei.
Inca din tinerete dovedeste aptitudini pentru o cariera militara, spre care se si indreapta de altfel, devenind un apreciat ofiter in armata moldoveneasca unde promoveaza pana la rangul de colonel.
In aceasta ipostaza, A.I. Cuza a fost surprins de efervescenta momentului 1848, cand Moldova si Tara Româneasca au fost cuprinse, la randul lor, de tavalugul revolutiilor de inspiratie masonica care au zguduit Europa. Din acest moment, viata si destinul sau aveau sa sufere transformari dramatice.
Daca in Moldova revolutia a fost repede suprimata, dincolo, peste raul Milcov, in Valahia, revolutionarii care au preluat puterea politica si militara au reusit sa guverneze pana la sfarsitul anului.
Propriile vederi liberale, tendintele nationaliste, alaturi de curajul de a lupta deschis pentru propasirea romanilor din timpul episodului moldovenesc i-au creat destui dusmani puternici.
In consecinta, este capturat, devine prizonier fiind trimis spre Viena, de unde ajunge sa fie eliberat totusi cu ajutor britanic (gurile rele spun si astazi ca fratia masonica a functionat si atunci pentru salvarea unui membru marcant...)

     A.I. Cuza revine in Moldova unde domnea pe atunci Printul Grigore Ghica. In urma intrevederilor dintre cei doi, Cuza avanseaza serios in cariera devenind Ministru de Razboi al Moldovei. Sentimentele sale nationaliste si unioniste devin din ce in ce mai puternice, colonelul fiind atras din ce in ce mai mult de scena politicului. In aceasta directie in anul 1858 il gasim in ipostaza de reprezentant al Galatiului in divanul ad-hoc de la Iasi.
Deja remarcat atat in ochii elitelor conducatoare moldovene, Cuza cucereste rapid si increderea fratilor sai din Valahia.
Prin urmare, ajunge sa fie ales de Partida Nationala care actiona pentru Unirea Pricipatelor sub un lider roman, nu un print strain cum doreau unele loji masonice opuse celor cu viziuni unioniste.
Conform istoriei cunoscute, Partida Nationala a profitat de suita de neclaritati juridice din textul Tratatului de la Paris pentru a-l alege pe Cuza Domn al Moldovei in ziua de 5 ianuarie 1859, si pentru a deveni Domn la Tarii Românesti peste cateva zile mai tarziu in data de 24 ianuarie.
     Unirea a avut radacini adanci in constiinta românilor din cele trei tari. De fapt, prin exploatarea acestui puternic sentiment nationalist peste care se adaugau prigonirile, jaful si abuzurile strainilor, au reusit artizanii din umbra ai momentului 1848 sa starneasca lupta armata a românilor. Chestiunea Unirii provinciilor romanesti devenise intre timp o problema serioasa care nu-i preocupa doar pe români, ci si cancelariile marilor puteri , ambasadorii de la Constantinopol, alaturi de consulii acestor tari de la Iasi, Bucuresti si alte orase.
Spre exemplu, in Franta, ideea Unirii principatelor romane a fost adusa la cunostinta cercurilor masonice de catre cei mai ferventi militanti ai Unirii, bursierii romani trimisi la studii alaturi de exilatii politici de origine româna.
Gratie relatiilor facute de acestia cu conducatorii europeni, Unirea românilor ajunge sa figureze chiar pe primele pagini ale proiectelor de politica externa ale marilor puteri.
Asa ajunge sa fie trimis de Franta cu insarcinarea de a ocupa postul de consul la Iasi, celebrul si harsitul politician, Victor Place.

     Misiunea sa era de a-l informa pe Contele Walewsky, Ministrul de Externe francez asupra sanselor si posibilitatilor moldovenilor pentru Unire.
Pe de alta parte, misiunea sa secreta era aceea de a sprijini eforturile moldovenilor pentru a slabi astfel in zona influenta subredului Imperiu Otoman.
     Actul Unirii, simplu in aparenta si superficial studiat, prezinta si o latura ascunsa, care cu siguranta merita investigata.
Pe baza documentelor existente, alaturi de coincidente istorice si politice ale vremii, in prezent putem afirma fara tagada, ca unirea de la 1859 a fost pana la un anumit nivel, opera masonilor români sprijiniti de confratii de loje cu vederi si simpatii similare.
Ei bine, in ciuda tuturor argumentelor si intelegerilor, pregatirea etapelor Unirii a reprezentat o chestiune extrem de sensibila privita prin prisma strategiei lojelor din acea perioada.
In plus, deoarece trebuia pastrata senzatia respectarii tururor clauzelor politice impuse de marile puteri, unirea prezenta numeroase impedimente.
Aici intervine hotarator interesul Masoneriei, dupa cum mentioneaza intr-un text o loja din Paris: "Teritoriul românilor este alcatuit din mai multe provincii diferite, locuite de români din cele mai vechi timpuri, fiecare cu istoria sa dureroasa. Transilvania, cea mai intinsa regiune, se afla sub dominatia ungurilor de aproape 800 ani, Bucovina cunoaste stapanirea austro-ungara de un secol, Basarabia a fost ocupata temporar, partial sau total de imperiul tarist, iar Moldova si Valahia sunt controlate de turci, neintrerupt de peste 400 ani. Si pentru noi este o surpriza sa realizam ca românii au supravietuit acestor presiuni in mod neasteptat. Sprijinirea lor poate fi cel mai important argument in Balcani".
     Conform multor istorici, acest ultim paragraf a fost greutatea care a inclinat definitiv balanta in favoarea unirii. In final, patru dintre puterile garante- Franta, Sardinia, Prusia si Rusia -, au silit in cele din urma Imperiul Otoman si Austria sa recunoasca evenimentul istoric.
Epoca lui Cuza este caracterizata prin misiunea grea avuta de colonel. El a fost declansatorul trecerii de la o oranduire sociala depasita istoriceste, la o noua oranduire superioara celei anterioare.
Marile sale reforme au avut un larg ecou peste hotare.
Tot el a fost cel care a reformat si modernizat primul serviciu secret de informaii autentic românesc.
Reformele sale fara precedent au fost mai importante si mai bune pentru popor chiar decat cele luate de Carol I-ul. Nu degeaba Domnitorul a ramas cel mai iubit si apreciat lider din perioada moderna a românilor.
Putini români stiu, spre exemplu, ca prima sectie de medicina veterinara din tara a fost inaugurata de Domnitorul Cuza.
Cea mai insemnata in urmarile ei pe plan social si economic a fost, fara indoiala, reforma agrara din anul 1864, prin care taranimea clacasa a fost eliberata de opresiunile de tip feudal, ajungand sa fie improprietarita din pamanturile pe care le munceau de generatii.
A infaptuit si o necesara reforma fiscala concretizata prin instituirea impozitului personal, a contributiei pentru drumuri si instituirea impozitului funciar.
Totul pentru ca Principatele Române Unite sa fie incadrate unui sistem fiscal modern si eficient.
     Ajungem astfel si la cea mai controversata reforma, care din optica multor istorici este responsabila partial de abdicarea fortata a lui Cuza. Anume secularizarea averilor si proprietatilor manastiresti.
Manastirile din tarile române unite detineau in proprietate, prin numeroase danii domnesti si boieresti, mai mult de 25 % din suprafata agricola.
Legea lui Cuza lua toate proprietatile anumitor biserici si manastiri si le trecea in proprietatea statului pentru a spori "avutia tarii".
Pe langa acestea, A.I. Cuza a stabilit un impozit de 10 % pentru veniturile nete ale manastirilor si bisericilor.
Nemaivazuta masura a provocat numeroase valuri de proteste in acele vremuri. De fapt, si astazi o serie de istorici lanseaza numeroase speculatii in care se avanseaza ideea ca domnitorul a actionat astfel la ordinele Masoneriei care dorea astfel sa dea o lovitura fatala clerului bisericesc, unul din dusmanii declarati ai lojelor masonice din secolul XIX.
Adevarul nu a fost inca stabilit cu exactitate si probabil nici nu se doreste acest lucru...
In urma secularizarii averilor manastiresti, jumatate din terenurile acestora apartineau de fapt manastirilor de la Sfantul Munte Athos, averi daruite pe drept acestor lacasuri sfinte cu mult timp in urma de catre voievozi precum Stefan cel Mare, Mihai Viteazul, Vlad Tepes si multi altii.
Furiosi, grecii au lansat o campanie dura impotriva lui Cuza si a Principatelor.
Avand influenta la Constantinopol prin relatiile pe care le detineau, au apelat in egala masura si la legaturile pe care si le facusera cu diversi oameni politici din Europa, totul pentru zadarnicirea punerii in practica a secularizarii.
Arhimandritul Nylos a mers pana intr-atat incat a pus la cale asasinarea lui Cuza in aprilie 1864, intentia sa fiind stopata de faptul ca agentii secreti români de la Stambul au aflat de plan si l-au alertat pe domnitor din timp.
Vazand ca a dat gres cu asasinarea, o parte a clerului grec a cerut despagubiri banesti in valoare de peste 82 milioane lei-aur. Se asociaza asadar cu Sir Henry Bulwer, ambasadorul britanic la turci.
Agentii secreti români afla si de acest tertip si reusesc sa-l influenteze favorabil pe ambasador, gratie serviciilor sexuale oferite acestuia de frumoasa grecoaica Eleni Aristarhi.
     Comploturile organizate de personajele conservatoare si reactionare fata de proiectele domnitorului se acutizeaza in asemenea grad incat Cuza este obligat sa abdice.
Totul a fost facut intr-o asemenea graba umilitoare incat domnitorul este fortat sa abdice semnand decretul de abicare direct pe spinarea unuia dintre ofiterii complotisti...
Dramaticul act a avut loc la ora 5 dimineata in noaptea de 22 spre 23 februarie 1866, dupa care A.I. Cuza a fost obligat sa se imbrace in haine civile si a fost scos din palat, printre doua randuri de soldati care primisera ordin strict sa stea intorsi cu spatele pentru a nu-l vedea pe fostul domn.
Atat de mari erau temerile complotistilor in privinta unei eventuale reactii violente a soldatilor, cu totii fii de tarani improprietariti de Cuza...
La adapostul complice al intunericului, domnitorul proaspat mazilit a fost urcat intr-o trasura cu geamuri negre si transportat urgent la casa unui anume Constantin Cocarlan din Piata Sfantul Gheorghe din Bucuresti.
In trasura a fost acompaniat de capitanul Costiescu din grupul complotistilor.
In paranteza spus, merita mentionat faptul ca toate partidele politice de atunci s-au raliat, impotrivindu-se lui Cuza din cauza reformelor acestuia care loveau si in interesele financiare ale politicienilor. Primii care au participat la complot au fost liberalii care, ulterior, s-au aliat cu conservatorii acuzandu-l pe Cuza ca vrea sa insituie un regim dictatorial.
Asa s-a nascut "Monstruoasa Coalitie". Complotistii au atras de partea lor o parte din armata romana reprezentata de colonelul Haralambie si maiorul Lecca. Oricat de ciudat sau greu de crezut ar parea, abdicarea fortata a lui Cuza are stransa legatura cu alegerea sa ca Domnitor ale celor doua provincii romanesti. Conform istoricului Stan Apostol, Cuza nu ar fi primit drept de domnie permanent sau succesiune filiala la tron, colonelul primind doar un mandat imperativ, misiunea sa fiind aceea de a infaptui Unirea plus cateva reforme in favoarea modernizarii principatelor. Totul trebuia sa aiba concursul si acceptul celorlalte puteri ale statului, dupa care A.I. Cuza ar fi trebuit sa cedeze de bunavoie tronul unui domnitor strain. De altfel, aproape toate fortele politice ale vremii doreau impamantenirea unei dinastii straine, chestiunea in sine reprezentand una dintre cele 4 dispozitii finale ale programului de guvernare nationala adoptat in octombrie 1857 la Adunarile ad-hoc de la Iasi si Bucuresti. Solutia aducerii unui print strain era la mare moda in Europa, in special in Balcani.
     Constient de regimul provizoriu al domniei sale, Cuza in persoana declarase in cateva randuri (ultima data la 5 decembrie 1865 in Parlament) ca este gata sa se retraga de la tron in favoarea unui print strain. Ce trebuie retinut este ca A.I. Cuza a fost provocat de nenumarate ori in timpul domniei sale. Marii sai dusmani din partea familiilor de boieri fanarioti si anti-unionisti, au complotat impotriva sa inca din prima saptamana de domnie. In fata interventiilor si uneltirilor dusmanilor sai, Domnitorul a fost obligat sa instaureze un regim autoritar care a dus in cele din urma la scadera prestigiului sau in randul opiniei publice.
     Reformele sale i-au infuriat pe marii mosieri care, cu toate ca erau masoni colegi de loja cu domnitorul, s-au pornit impotriva sa. Dar, probabil, cea mai grea lovitura a venit din partea unuia dintre cei mai buni spioni in serviciu romanesc.
Este vorba de agentul Cezar Librecht, de origine belgiana, pe care Cuza il numise sef al telegrafului roman, dandu-i astfel posibilitatea de a intercepta informatii interne si externe. Problema a aparut in momentul in care Librecht a fost delegat de Cuza sa-l urmareasca pe Mihail Kogalniceanu in timpul calatoriei acestuia in Oltenia.
Fire duplicitara si invidios pe Kogalniceanu, Librecht adauga de la sine fapte si acuze la adresa lui Kogalniceanu.
Spre satisfactia familiilor boieresti din opozitie, Librecht a produs astfel o disensiune de proportii intre Cuza si primul sau ministru.
Domnitorul era pentru prima data singur, lipsit de aliati. Restul, dupa cum spune o expresie celebra, este Istorie... http://www.descopera.ro/descopera-istoria-romanilor/5166895- misterele-abdicarii-lui-ai-cuza
     Ce ne spune wikipedia.....http://ro.wikipedia.org/wiki/Alexandru_Ioan_ Cuza .

     Devenit domnitor, Cuza a dus o sustinuta activitate politica si diplomatica pentru recunoasterea unirii Moldovei si Tarii Românesti de catre Puterea suzerana si Puterile Garante si apoi pentru desavârsirea unirii Principatelor Române pe calea infaptuirii unitatii constitutionale si administrative, care s-a realizat in ianuarie 1862, când Moldova si Tara Româneasca au format un stat unitar, adoptând oficial, in 1862, numele de România si formând statul român modern, cu capitala la Bucuresti, cu o singura adunare si un singur guvern.
     Cuza a fost obligat sa abdice in anul 1866 de catre o larga coalitie a partidelor vremii, denumita si Monstruoasa Coalitie, din cauza orientarilor politice diferite ale membrilor sai, care au reactionat astfel fata de manifestarile autoritare ale domnitorului. ............
Cuza a fost un proeminent politician si a sustinut cu tarie uniunea Moldovei si Tarii Românesti. A fost nominalizat in ambele tari de catre Partida Nationala, care milita pentru unire, in defavoarea unui print strain. Profitând de o ambiguitate in textul Tratatului de la Paris, este ales domn al Moldovei pe 17 ianuarie 1859 (5 ianuarie dupa calendarul iulian) ?i in ?ara Româneasca pe 5 februarie 1859 (24 ianuarie dupa calendarul iulian).
     S-a casatorit cu Elena Rosetti in 1844.

     Elena Cuza se inrudea cu neamul Sturdzestilor, al Balsilor si al Cantacuzinilor. Judecând dupa portretul realizat de Szathmary, când avea 38 ani, putea fi socotita o femeie foarte mica si subtire, cu o expresie severa, cu ochi negri si foarte timida. Educatia ei urmase calea obisnuita in epoca: guvernanta franceza si germana, pensionul Buralat, anturajul social si literar al matusii sale Agripina Sturdza, din Iasi.
     In 1846 ea l-a intâlnit, s-a indragostit si s-a casatorit cu Alexandru Ioan Cuza. El era o fire extrovertita, impulsiva, care se simtea bine printre oameni, se purta foarte galant cu femeile. Ea era o introvertita, cu o multime de inhibitii. Slabele sanse ca acest mariaj sa mearga au fost anulate de la inceput de incapacitatea Elenei de a-i oferi un urmas sotului ei si de faptul ca a pus datoriile fata de mama inaintea celor fata de sot. La 30 aprilie 1844 scria: „Crede-ma, mama, noile sentimente pe care le am fata de sotul meu nu ma vor impiedica sa te iubesc.” Dupa ce s-au casatorit, ei s-au stabilit in modesta casa a parintilor lui Cuza, Ion si Sultana, din Galati.
     Desi sotia sa nu a avut copii, ea i-a crescut ca pe propriii sai copii pe cei doi fii avuti de Cuza cu amanta lui, Elena Maria Bals Catargiu-Obrenovic: Alexandru Ioan Cuza (1862 - 1889) si Dimitrie Cuza (1865 - 1888), care s-a sinucis. Regele Alexandru I al Serbiei pina in 1903 si apoi a Yugoslaviei, este nepotul amantei lui Cuza si frati de mama cu fii acestora. El s-a casatorit cu principesa Maria(Mignon) a Romaniei. Mama lui era Natalia Kesko fosta STURZA iar Kesco era si el roman dupa mama, care era o Bals. Regele Alexandru era Roman dupa bunica si s-a casatorit cu o asazisa romanca de fapy o printesa Hohenzollern.
     A impartit cu stoicism exilul sotului detronat si, dupa moartea acestuia la 16 mai 1873, „i-a pastrat memoria cu o extraordinara devotiune, neingaduind sa se rosteasca un singur cuvânt despre slabiciuni pe care le cunostea, le ingaduise si-o spunea cu mândrie – le iertase, ca singura care pe lume putea sa aiba acest drept.”

     Regimul personal instituit de Cuza dupa 2 mai 1864 a provocat nemultumirea liberalilor radicali, care ulterior au facut cartel cu conservatorii; acest fapt a slabit pozitiile domnitorului si a animat activitatea monstruoasei coalitii (denumire promovata in epoca de presa favorabila lui Cuza), hotarâta sa-l inlature. Complotistii au reusit sa-si realizeze planurile atragând de partea lor o fractiune a armatei (colonelul C. Haralambie, maiorul D. Lecca s.a.), si l-au constrâns pe domnitor sa abdice in noaptea de 10/22–11/23 februarie 1866. La aceasta a contribuit insusi Al. I. Cuza, care nu numai ca nu a luat masuri in privinta factorilor reactionari, ci, intr-un discurs, se arata dispus sa renunte la tron in favoarea unui principe strain precum prevedea una din dorintele divanelor ad-hoc din 1857 (fapt sustinut si de o scrisoare adresata unui diplomat strain). A fost instituita o locotenenta domneasca alcatuita din Lascar Catargiu, Nicolae Golescu si colonelul Nicolae Haralambie din partea armatei. Conducerea guvernului a revenit lui Ion Ghica; apoi Senatul si Comisia au proclamat ca domnitor pe Filip de Flandra, din casa domnitoare belgiana, dar acesta nu a acceptat coroana. Provizoratul locotenentei domnesti a luat sfârsit abia dupa ce Carol de Hohenzollern-Sigmaringen a acceptat sa devina principe al României, la 10 mai 1866. Proclamarea domnitorului Carol I si aprobarea Consitutiei din 1866 s-au facut printr-un plebiscit cu rezultate asemanatoare (peste 99% voturi pentru) cu cel din mai 1864.
     Aceasta abdicare silita putea avea consecinte grave pentru România, pentru ca:
1.dupa inlaturarea lui Cuza, satele au fost inspaimântate ca reforma agrara nu va mai avea loc.
2.la 3 aprilie 1866 la Iasi a avut loc o demonstratie (orchestrata de Rusia) a Miscarii Separatiste care a cerut anularea unirii Moldovei cu Tara Româneasca si a promovat un candidat obscur la tronul Moldovei: Nunuta Roznovanu
3.Poarta Otomana a mobilizat armata la Dunare pentru a interveni in România, unirea fiind recunoscuta doar pe timpul domniei lui Cuza.

     Restul vietii sale si-a petrecut-o in exil, locuind majoritatea timpului la Paris, Viena si Wiesbaden. A incercat sa revina in tara ca persoana privata, dar cererile sale repetate s-au lovit de refuzul domnitorului Carol I. A fost inmormântat initial la Biserica Domneasca de lânga Palatul domnesc de la Ruginoasa, conform dorintei sale, iar dupa cel de-al doilea razboi mondial, osemintele sale au fost mutate la Biserica Trei Ierarhi din Iasi.
Intorcindu-ne la intrebarea de inceput, la care nu s-a dat nici un raspuns, indraznesc sa spun ca nu seputea altfel. Era aproape gata sa-si dea demisia si Hohenzollernii, "imbatriniti in rele".