Dinastiile Rominesti - Partea VIII de Lelia Mihail publicat la 12.11.2013
The King
     Revolutiile de la 1848 au fost incercari mai mult sau mai putin reusite ale tinerei burghezii din Europa sa rastoarne de la putere nobilimea conservatoare si autocratica.
Francmasoneria este autoarea "ideilor pasoptiste", a organizarilor statale constitutionale, nu pentruca ar fi fost ideale ci pentruca trebuia sa vina cu ceva nou ca sa pretinda adeptii lor ascensiunea in primele rinduri ale puterii.
     Ca urmare, au fost ademeniti in rindurile lojilor masonice tinerii veniti la studii la Paris sau la Viena si imbibati de idei revolutionare care suna bine in urechile multimii pe a carei sustinere se bazau: LIBERTATE, EGALITATE, FRATERNITATE!
Atit tinerii români cat si cei rusi erau francofili iar cei din Ardeal si din Ungaria erau germanofili.

     Principatele Romane, abia constituite, erau tributare turcilor, erau ceea ce se numeste azi dominion.
Cu Imperiul Tarist in dreapta si cu cel Habsburgic in stinga, sansele principatelor române de a fi un stat independent, de a nu fi inghitit de "fratii lor crestini" erau practic nule.
Cuza reusise sa formeze Principatele, sa smulga acceptarea marilor puteri, cu sprijin francez, dar situatia internationala a noului dominion era foarte fragila.
Atit imperiul turc cit si cel englez, aliatul lui, nu vedeau deloc bine existenta unui nou stat in zona, care era aproape sigur ca va cadea sub influenta unuia din cele doua imperii vecine. Imperii care erau in mare dusmanie atit intre ele cit si cu cel britanic si cu cel turc.
     Nobilimea româna era corupta de atitea ani de fanariotism si de slugarit turci, polonezi, rusi si unguri. Pe de alta parte, nu erau nici prea priceputi in politica si nu aveau in spate o populatie cosmopolita si cu clase sociale bine inchegate.
Dupa sute de ani de tinut piept tuturor viiturilor umane era inerent sa fim intr-o asemenea situatie.
     Dar, cu toata decaderea, românul nu se prostise. Tocmai faptul ca trebuia sa fie foarte diplomat ca sa-si pastreze capul pe umeri l-a facut pe român sa-si dezvolte atit talentul diplomatic cit si intelepciunea si flerul.
     Ce trebuia facut?
Sa ne aparam de "interventia frateasca ortodoxa sau cea catolica", sa ne eliberam de jugul turcesc si sa creem un stat stabil.
Fiecare din casele domnitoare romanesti aveau ideile si simpatiile lor si ar fi inceput sa se lupte intre ele pentru a-si impune parerile. De asta ar fi profitat imediat marea putere sustinatoare a casei domnitoare respective.
     Deci primul pas era aducerea la putere a unei dinastii straine. Un necunoscut n-ar fi fost acceptat de marile puteri.
Si atunci ce facem? Sarim din lac in puţ?
Sa alegem un print strain, dintr-o casa regala importanta, dar nu din vecini si nici simpatizant al lor. Un german. Doar ca românul este francofil.
Si cautind ei un print se opresc la printul Filip al Belgiei.

     Desi acel print era german din casa Saxa-Coburgsi Gotha, dar fiind oarecum inrudit cu Bourbonii, suna frantuzeste. Dar imparatul francez avea rudele lui pe care le voia pe tronul noului stat.
Ce noroc pe noi ca Imparatul Napoleon III nu l-a vrut!!!! Azi eram o Belgie. Vai de noi!!!! Dar am scapat. Poate credeti ca e bine sa fii belgie. Mai ganditi-va.
Napoleon III era singurul nostru sustinator asa ca nu s-a comentat si au reinceput cautarile.

     Filip "era in vorba" cu Marie Luise Alexandra Caroline, Printesa de Hohenzollern, (1845-1912), fiica lui Karl Anton von Hohenzollern (1811-1885) si a sotiei lui Josephine de Baden (1813-1900).

     Karl Anton Joachim Zephyrin Friedrich de Hohenzollern-Sigmaringen (n. 7 septembrie 1811, Krauchenwies - d. 2 iunie 1885) a fost sef al casei de Hohenzollern-Sigmaringen, prim-ministru al Prusiei în perioada 6 noiembrie 1858 – 12 martie 1862.
El a fost fiul printului Karl de Hohenzollern-Sigmaringen si al Mariei-Antoinette Murat, nepoata de frate a lui Joachim Murat.

     Marie Antoinette a fost nepoata lui Joachim Murat, rege al celor Doua Sicilii din 1808 pina in 1815 si cumnat al lui Napoleon Bonaparte, prin casatoria cu sora mai mica a lui Napoleon, Caroline Bonaparte.

     Printul Karl Anton a fost casatorit cu printesa Josephine Friederike Luise de Baden (1813 – 1900), fiica a lui Karl, Mare Duce de Baden. Si Josefine de Baden era ruda prin alianta cu Napoleon.
     Impreuna au avut mai multi copii:

     Leopold (1835 – 1905),

     Stephanie (1837 – 1859) - casatorita cu regele Petru al V-lea al Portugaliei

     Carol (1839 – 1914),
Anton (1841 – 1866), mort pe câmpul de lupta, în Batalia de la Königgrätz, în cursul razboiului pruso-austriac
Friedrich (1843 – 1904)
Maria Luise (1845 – 1912) - casatorita cu Printul Filip de Belgia
     Nici ca se putea mai bine. Era multumit si Napoleon III, era si din casa dinastica, si nu era "din vecini".
I-au oferit tronul Romaniei lui Leopold, fiul cel mare al printului Karl. Dar acesta, dupa experienta cu Belgia unde fusese respins, cedeaza dreptul latron fratelui sau Carol (domnie aprilie 1866 – 10 octombrie 1914).
     Dupa finalizarea studiilor elementare din Dresda. Carol s-a înscris la scoala de cadeti din Münster, pe care a absolvit-o cu calificativul bine devenind sublocotenent de dragoni. La 1 ianuarie 1857 a fost numit locotenent secund în suita unui regiment de artilerie. In 1857 a terminat cursurile Scolii de Artilerie si Geniu din Berlin iar în anul 1864 a participat ca voluntar in armata Prusiei. In 1866 a fost înaintat la gradul de capitan. Avea doar 27 ani si nu fusese eduat sa fie rege. Dar era pregatit pentru a conduce o oaste. Tocmai ce ne trebuia noua atunci.
Desi nu era de statura înalta, Carol a fost descris drept soldatul perfect, sanatos, disciplinat si, de asemenea, un politician excelent, cu vederi liberale. Cunostea bine mai multe limbi europene.
     In 10 aprilie 1866, o proclamatie a guvernului provizoriu ajuns la putere dupa alungarea lui Cuza de catre coalitia formata din liberalii radicali si conservatori, a declarat ca va organiza un plebiscit(referendum) prin care populatia cu drept de vot sa accepte sau sa respinga accederea lui Karl von Hohenzollern-Sigmaringen ca principe ("domn", sau "gospodar") al Principatelor Unite (care din 1862 purtau numele de România).
Plebiscitul a avut loc în data de 15 aprilie 1866, rezultatul aratând ca 99.9% dintre electori sprijineau propunerea.
Termenul "plebiscit" trebuie, fireste, înteles în sensul acordat acestuia în epoca, anume de consultare a populatiei cu drept de vot (boieri si anumite segmente ale populatiei urbane), ceea ce în cazul dat reprezenta mai putin de 16% din populatia totala a Principatelor Dunarene (686.193 electori din aproximativ 4.400.000 locuitori).
     Franta a sustinut suirea pe tron a domnitorului Carol, Marea Britanie a oscilat între temerile ca Rusia s-ar vedea invitata sa intervina pentru a recaptura sudul Basarabiei (si a avansa astfel în Balcani), daca românii continua sa agite apele politice de abia linistite dupa razboiul Crimeii si o neutralitate bine-voitoare, Prusia - tara de origine a printului - a fost, fireste de acord, în timp ce dusmanii pastrarii unitatii administrative si politice a Principatelor au fost Imperiul Habsburgic (Austria), care constata cu îngrijorare cum românii de la sud de Carpati avanseaza pe drumul spre neatârnare, si, cum era de asteptat, Turcia, care întelegea foarte bine ca gestul românilor înseamna un pas în plus în directia destramarii imperiului lor colonial în Europa.
Turcii considerau ca printul Karl von Hohenzollern-Sigmaringen, acceptând cererile aristocratilor români, s-a pus în fruntea unei insurectii armate contra Imperiului Otoman, drept pentru care trupele sultanului vor invada provincia pentru a-l alunga.

     Noul domn român, stiindu-se amenintat de Inalta Poarta, se va grabi, de altfel, de îndata ce a ajuns în România, sa îmbarce armata într-o serie de reforme modernizatoarea inspirate, care doar într-un deceniu distanta se vor fi dovedit salvatoare pentru natiune si dinastie.
     Obiectiile adversarilor întronarii printului de Hohenzollern s-au materializat prin reclamarea respectarii articolului XII din Conventia semnata în 9 august 1858, care cerea ca deputatii moldoveni si valahi, în adunare, sa fie cei care aleg conducatorul.
Elitele românesti n-au întârziat sa îndeplineasca aceasta cerere, astfel încât la 10 mai 1866, cu o unanimitate de voturi, printul prusac a fost ales domn al Principatelor.
     La presiunile Frantei si Marii Britanii, Imperiul Otoman a acceptat pastrarea unitatii Principatelor, cu conditia însa ca principele strain sa recunoasca statutul de vasalitate în fata Inaltei Porti, ceea ce acesta a si facut: în 23 octombrie 1866 a fost emis un firman imperial prin care Carol a fost recunoscut domn ereditar al Pincipatelor Unite sub suzeranitatea sultanului.
Proclamat domnitor al României în ziua de 10 mai 1866, ramâne cu acest titlu pâna în 14 martie 1881, când este proclamat rege, devenind astfel primul rege al României.
     Putem sa ne dam seama ca altul nu ar fi avut nici o sansa. Elita romaneasca din acea vreme a fost inspirata.
Ce am invatat noi la scoala a fost o gogorita si anume ca a fost o gresala daca nu o tradare faptul ca au adus un strain pe tron.
Daca vedem situatia din punct de vedere emotional, suntem indreptatiti sa nu ne placa, dar daca suntem realisti putem spune ca a fost o buna alegere.
Iar in ce priveste dreptul de vot, ce bine ar fi daca si acum ar fi asa de selectiv ca atunci.
Acum ca vine orice neavenit si voteaza fara sa stie ce face, ce realizam?
     Regele Carol a fost descris drept o persoana rece. Era permanent preocupat de prestigiul dinastiei pe care o fondase.

     Sotia sa, Regina Elisabeta, îl caracteriza ca „o persoana care îsi poarta coroana si în somn”.
Era foarte meticulos si încerca sa îsi impuna stilul fiecarei persoane care îl înconjura.
Desi era foarte devotat sarcinilor sale de rege al României, niciodata nu si-a uitat radacinile germane.
     In 1870, cu ocazia razboiului franco-prusac, germanofilia lui Carol I a fost de altfel pe punctul de a-l costa coroana, preferintele românilor în acel moment fiind în contradictie cu cele ale suveranului.
Dar in 1877 Romania isi cistiga prin lupta independenta fata de Imperiul Otoman, fiind obligata la cedari teritoriale si la suportarea diverselor impuneri facute de marile puteri ca plata pentru recunoasterea independentei.

     A avut doar o fiica, Maria care moare la virsta de 4 ani. Oricum nu putea moste de coroana ni tronul datorita legii salice, lege in vigoare pina acum citiva ani. Astfel ca dinastia fondata de el, nu a continuat ca nume, dar in fapt,da.
     Putem sa ne punem intrebarea: ce fire ar fi trebuit sa aiba persoana care a mostenit un astfel de tron pentru a rezista la toate presiunile si umilintele la care a fost supus atit el cit si tara pe care o conducea. Exact firea lui Carol I. Tenacitatea si incapatinarea lui. Disciplina lui de soldat.
E adevarat ca o astfel de persoana nu e deloc pe gustul romanilor.

     In schimb regina a stiut sa imblinzeasca situatia, pozind in temperament artistic. Sau poate ca si avea in masura in care putea sa aiba asa ceva o persoana de sorginte germana.
Cu ocazia consiliului de coroana din 1914 a avut o atitudine mai germana chiar decat sotul ei.

     Un german este asa cum il stim, dar a fost omul potrivit la locul si momentul potrivit.
Si ca o gluma pentru noi, si un hap amar pentru el si nepotul lui: un Hohenzollern nu pierde niciodata un razboi. Adevarat. Carol I a cistigat razboiul de independenta, iar Ferdinand primul razboi mondial. Si nu cu numele ci cu fapta.

     Sa zicem ca n-ar fi existat razboiul de independenta din 1877.
In anul 1918, cand se termina razboiul in care am fi fost minati sa luptam asa cum voiau turcii, am fi fost jucati la zaruri de marile puteri cistigatoare. Ajungeam in mina rusilor si se instituia comunismul inca din 1924.
     Sa mai amintim si anul 1907 cind austriecii au provocat rebeliunea numita rascoala din 1907, si care s-ar fi terminat jalnic daca, Carol nu ar fi fost prieten cu imparatul Austriei.
Dupa fiecare incercare Regatul Romaniei a iesit mai intarit si aici un mare merit il are regele Carol I.
     Asasinarea, la 28 iunie 1914, a mostenitorului Imperiului Austro-Ungar si a sotiei sale, a zguduit curtea provinciala de la Bucuresti, la fel ca si guvernele din intreaga lume occidentala.

     Regina, autodesemnata inalta preoteasa a culturii franceze si engleze, a revenit zgomotos la patria muma.
Considera ca era inceputul erei teutone, ca ei trebuie sa fie stapinii lumii pe care sa o civilizeze.
Germanii i-au cerut imediat lui Carol sa mobilizeze armata impotriva Rusiei. Batrinul autocrat in virsta de 75 de ani era umilit de faptul ca nu putea raspunde pe loc acelei cereri, cum ar fi dorit, ca trebuia sa convoace Consiliul de Coroana despre care stia ca nu va fi de acord cu intrarea in razboi de partea Puterilor Centrale.
Cel mai "sanatos" in acel moment pentru noi era sa raminem neutri. Orice alta varianta era un dezastru.
Carol a facut imposibilul sa convinga consiliul sa intre in razboi alaturi de Germania, subliniind permanent faptul ca in Antanta erau Rusii, dusmanul nostru cel mare iar neutralitatea ne cobora in ochii Europei.
Treaba asta cu ochii nu mergea la noi, carora prea putin ne pasa de Europa si de parerea ei. Nu uitasem inca umilintele la care am fost supusi de veacuri de catre "fratii" europeni si suferisem prea mult pentru a mai avea asemenea orgolii. Plus ca eram constienti de ceea ce ne datora Europa noua si nu noi Europei. Acele mari puteri existau pentru ca noi oprisem hoardele sa le stearga de pe harta cum au facut cu Ungaria.
Asa ca am ramas neutri.
Dar popularitatea lui Carol a scazut rapid, populatia considerind ca atitudinea regelui ne facea sa pierdem orice nadejde in recuperarea Transilvaniei, nefiind alaturi de Antanta.
In acele momente prima Ardealul, nu Basarabia.
Toti asteptau ca regele sa abdice.
Regina il indemna "sa scuture praful acestei tari nerecunoscatoare de pe picioarele sale".

     Incerca sa-l convinga pe Ferdinand sa ia familia si sa plece in exil in Germania.
Ferdinand simtea si el la fel, dar.....exista Maria, la care nu se simtea capabil sa renunte oricat de teuton era si, care avea alte veleitati. Mindrul teuton se lupta cu doua sentimente la fel de puternice: germanofilia si regatul pe care el il ridicase cu greu si mult zbucium si umilinta, pe care il iubea ca pe un copil, nerecunoscator dar al lui
. Zbuciumul acestei ultime incercari l-a distrus.
A murit la 9 octombrie 1914 in somn.
Dinastia Hohenzollern in Romania a expirat.
Putem spune ca pentru Ferdinand, Unchiul a murit la timp.
REGELE A MURIT. TRAIASCA REGELE!!