Dinastiile Rominesti - Partea IX de Lelia Mihail publicat la 14.11.2013
Ferdinand "Intregitorul"
Pe vremea "sinistrului" a inceput sa se puna accent pe istoria romanilor si pe daci. In scoala am invatat despre regi, despre ce au facut ei si era un cult pentru regele Ferdinand si Regina Maria. Existau multi care i-au cunoscut si care vorbeau de ei ca despre zei.
Acum s-a reluat tema dar oarecum pe dos. Totul se datoreaza Mariei si lui Carol I.
Contemporanii nu l-au agreat pe Carol pentru ca era german, in primul rind si pentru firea si aspectul lui, in al doilea rind. Abia pe la sfirsitul domniei a fost mai agreat.
Iar in final a decazut total datorita germanofiliei. Ca si cum ar fi fost de mirare.
A fost inmormintat cu mare pompa si s-au tinut discursuri pompoase dar nimeni nu l-a regretat. Poate doar sotia, daca nu era vorba la ea doar de disciplina teutona.
Trebuie sa stiti ca regii sunt nascuti, nu facuti. Casele regale erau foarte stricte in problema casatoriilor tocmai din cauza ADN. Aveau ceva "diferit" fata de restul lumii in fiinta lor. Poate de asta li se spunea ca au singe albastru. Dar fara nici o gluma, erau altfel.
La nastere, in cel destinat sa fie rege intrau niste energie speciale si era si "defectat" ca sa poata lua legatura cu superiorii lui spatiali.
Cand au descoperit adversarii, nu-i mai numesc, treaba asta au inceput sa se amestece printre ei. Si astfel cele mai crincene facaturi, ca nu sunt oameni chiar daca seamana un pic a fi oameni, s-au infiltrat in casele regale.
Cum? Prin intermediul banilor.
Stim cum s-a intimplat cu banii si puteti citi in alte articole, si au cerut de neveste printese, pentru aminarea imprumuturilor sau chiar pentru anularea datoriilor.
Si asta s-a facut lent si indirect.
S-a ochit o ruda mai saraca a respectivilor sau chiar un neprieten al lor si s-au infiltrat in familia lui.
Cu citeva miscari de astea intr-o tara si cu averi fabuloase s-au incuscrit indirect cu familia regala din statul respectiv.
Doar ca datorita legii saliene care nu admitea femei la tron au reusit sa-i tina departe caci cei de la departamentul nasteri trimiteau fete.
In prezent, pentru ca stim de reptile si de familiile lor, au aruncat pe aceste familii faptul ca ar fi rude cu toti regii. In special cu cei britanici ( germani).
Cineva are interes sa-i rastoarne. Cuiva ii "sta in git".
Si cum totul trebuie facut cu mina altuia, adica cu poporul, le tot "cinta" ca sunt urmasi ai lui Rotshild pe numele adevarat Bauer.
Nu conteaza ce incrucisari sunt. Am spus ca cei de la departamentul nasteri vegheaza permanent asupra celui care va fi rege de cind incepe coborirea lui in astral pentru reintrupare. Am putea spune ca exista o"fabrica de regi" care sunt trimisi acolo unde e necesar, dotati cu energiile necesare pentru exercitarea functiei si sunt si aparati.
Nefirtatii au venit cu ideia sa fie alesi si regii dupa "calitatile" pe care le voiau ei, adica dupa slabiciuni.
De asta au adus pe planeta democratia, falsa si asta, si si-au pus muppet-ii lor la conducere.
Mai ales cand simteau masele prea agitate, "puneau de o revolutie" distrugeau cit puteau pina se linistea "popolu' suveran".
In Anglia, cum au vazut ca a reusit sa acceada dinastia Stuart, au si pus de o revolutie. Au adus un frustrat la conducere care "le-a mincat din palma" reptilelor si apoi, pentru ca n-au reusit sa lamureasca populatia cu democratia, au instalat la conducere pe cei care mergeau pe mina iezuitilor si a Vaticanului.
Sunt multe articole despre aceste dinastii si voi mai posta si altele.
In prezent, toti sunt democrati si republicani dar au mare admiratie pentru: regii asfaltului, regii tiganilor, regii soselelor, printesele viselor, reginele porno etc.
Asta spune ca de fapt toti suntem elitisti, asa cum e si normal, ca daca n-am fi elitisti n-am progresa.
Elitismul este cel necesar acestei planete care mai are tare mult de evoluat. Si care contine atit de variate categorii de oameni.
     Popolu' sa conduca au zis comunisitii si democratii.
Conducatorul este doar unul, el raspunde de tot ce se intimpla. Nu pot fi mai multi. Si, in momentul cand a fost scos din rindul maselor, devine elita.
In Franta, Oculta a avut succes si vedeti ce au facut din frumoasa Franta!!!! Numai numele a ramas si fudulia fara fond a bietilor francezi. A venit Napoleon si "a mai spalat putin obrazul tarii". Si stim ce i-au facut. Si azi e inamicul public numarul unu.
Ce s-a intimplat in America , iarasi stim. Si vom mai vorbi despre asta. Mai ales acum cind sunt pe punctul de a cadea.
CADEREA UNUI IMPERIU ESTE UN SUCCES IMPOTRIVA OCULTEI. Si ei au distrus imperii dar le inlocuiau cu ce voiau ei. De fapt schimbau niste granite. Asa au facut cu imperiul turcesc si cu cel rusesc. Caderea imperiului habsburgic a fost o mascarada.
Sa ne apropiem de casa.
Victoria a Marii Britanii, copilul preferat al reginei, a fost maritata din dorinta reginei cu cea mai buna partida europeana, mostenitorul Prusiei, Printul Frederic.
A detinut titlul de imparateasa doar 99 zile deoarece sotul ei a decedat in urma unui cancer la gât.
Restul vietii sale a fost impartit intre umilinte la care fiul sau Wilhelm al II-lea a supus-o si redactarea unei largi corespondente cu familia sa.
Imparatul era din dinastia Hohenzollern.

Victoria-Louise, fiica kaizerului, s-a casatorit din dragoste cu Ernest Augustus, Duce de Brunswick, seful Casei de Hanovra, având reputatia de dusman al Hohenzollernilor care a deposedat Germania de statele sale din nord. Nepotul sau, actualul sef al Casei de Hanovra este Ernst-August de Hanovra (n. 1954) care s-a casatorit a doua oara cu printesa Caroline de Monaco.
Sa nu uitam ca si Regina Victoria apartinea casei de Hanovra. Prin casatorie a incercat o ameliorare a relatiilor intre casele germane.
Se constata ca descendentii prusaci ai Victoriei s-au raspândit in intreaga Europa prin casatorii cu britanici, spanioli, francezi, italieni, greci, iugoslavi, români, rusi, suedezi sau americani.
Mai aventuroasa a fost Printesa Stephanie a Prusiei (n. 1966), stra-stranepoata lui Wilhelm II, care s-a casatorit cu tanzanianul Bao Mbaraka Amadi (n. 1956) cu care are patru copii.
Hohenzollern-ii s-au infiltrat si ei mai peste tot. Daca tot sunt rude cu Victoria sunt reptile, ca pe ei i-au reptilizat cu hemofilia si altele. Dar nu toti erau rude cu Victoria asa ca trebuia aruncata anatema si pe ceilalti.
Exista o profetie a tibetanilor care spune ca energia Vrill, care sustine viata, va fi mutata in sec 19 din tibet in tara europeana care are 7 ceacre.
Se pare ca doar Romania si Germania sunt in aceasta situatie.
Mai spunea profetia ca in acea tara se va naste un copil care va aduce pacea si unirea Europei.
Kaspar Hauser (30 aprilie 1812 - 17 decembrie 1833) a fost un tânar german care a pretins ca a crescut in izolare totala intr-o celula intunecata. Exista o poveste despre asta pe care o puteti gasi pe internet.
Se spera ca acest Kaspar, ajuns monarh va imfaptui unirea Europei. Visul imperial al germanilor.
Germanii si pacea sunt incompatibili!!!
Ori se spune ca tatal lui era reptilian, ca si mama sa, fiica adoptata a lui Napoleon. Doar ca reptilienii n-au dorit acea uniune si l-au asasinat pe Kaspar.

Frumoasa Josephine Friederike Luise von Baden este sora lui si mama lui Carol I al Romaniei. De aici se trage povestea cu reptilienii la noi.
Trebuie mentionat faptul ca familia asa zis kazara Rotshild este de fapt un hibrid obtinut prin incrucisarea genetica (nu naturala) dintre oameni si reptilieni.
Nu sunt kazari. Si numele lor adevarat este Bauer, Rotshild fiind un supranume, dupa blazonul familiei, dupa ce au fost inobilati.
Se doreste a se demonstra ca toti regii sunt urmasii familiei Rotshild. Asta nu presupune ca toti erau reptilieni caci habrizii puteau avea copii cu oamenii, fiind pe jumatate oameni.
La data de 11 februarie 1866, Locotenenta Domneasca din România l-a proclamat print al Principatelor Române in locul lui Alexandru Ioan Cuza pe Printul Filip, conte de Flandra, sotul unei surori a lui Carol I. Era din dinastia Saxa-Coburg si Gotha, dar suna mai putin germanic in urechile romanilor fiind din Flandra.

Printul Filip, inrudit cu Burbonii, ca sa nu-l supere pe Napoleon III, a refuzat aproape instantaneu propunerea, prin consulul general al Belgiei in Principate, Jacques Poumay.
Pleaca ai nostri, vin ai nostri.
Carol I a fost primul monarh din dinastia Hohenzollern-Sigmaringen, al carei nume se transforma, incepând cu regele Ferdinand I, in Casa Regala de România, dinastie care va conduce tara pâna la proclamarea Republicii Populare Române in 1947.
Majestatea Sa Ferdinand I, rege al României, principe al României, principe de Hohenzollern-Sigmaringen, supranumit cel leal si intregitorul (nume de nastere Ferdinand Viktor Albert Meinrad von Hohenzollern-Sigmaringen, n. 12/24 august 1865, Sigmaringen - d. 20 iulie 1927, Sinaia, Castelul Peles), a fost rege al României din 10 octombrie 1914 pâna la moartea sa.
Fiind o persoana importanta a fost si foarte controversat in timpul vietii. Parerile contemporanilor erau diametral opuse.

Dotat cu o inteligenta superioara si o cultura vasta, Ferdinand era o persoana introvertita, nepotrivita pentru pozitia publica de prim-plan pe care o presupunea rolul de monarh.
Dupa incoronare i-a scris fratelui sau Wilhelm spunind ca nu le-ar dori nici celor mai aprigi dusmani sa fie in locul lui.
Fiind nascut in zodia fecioarei, era introvertit si foarte bun subaltern. Ii trebuia un sef de care sa asculte si pe care sa-l respecte. A fost Maria acel sef?
Sotia sa spunea ca Nando a stat atit de mult sub mina dura a unchiului de care se temea incat cand a ajuns rege a avut probleme pina a inteles ca este stapin.

In 1893, dupa o idila cu poeta Elena Vacarescu, domnisoara de onoare a reginei Elisabeta (relatie intrerupta la interventia Consiliului de Ministri, care a reamintit Principelui ca nici un membru al Familiei Regale nu se poate casatori decât cu principese de origine straina), printul Ferdinand s-a casatorit la 10 ianuarie 1893 cu Printesa Maria de Edinburgh, care era nepoata Reginei Victoria a Marii Britanii si a tarului Alexandru al II-lea al Rusiei. Cuplul a avut impreuna trei fii si trei fiice, cel mai mare baiat, botezat Carol, urmând sa devina regele Carol al II-lea al României.
In perioada "revolutionara",oculta a pus piciorul pe gitul rominilor si de atunci ne tot conving de incapacitatea noastra de a guverna, in special, si de a trai pe fata pamintului, in general. Sa se casatoreasca doar cu printese straine !!!!! Da, ai nostrii adusesera tara la imflorire si ei o pofteau si ne "scuipau in farfurie". Iubeau Romania dar fara romani. Nici sotia nu l-a tratat cu prea mult respect. Era nascuta in zodia scorpionului, persoana care stia sa se impuna, schimbatoare in dragoste si cu multa putere de atractie si de fascinatie, pe care a exersat-o din plin. Exact aceasta putere de fascinatie a dus la repudierea ei de catre fiul, Carol II, care o iubea si ura in acelasi timp. Fiind balanta, Carol era un tip oscilant, nesigur pe el si obsedat sexual. Mama sa, scorpion, l-ar fi dominat perfect, daca n-ar fi intervenit intre timp situatiile pe care le stim.
Frumoasa si delicata lui bunica seamana cu tatal sau, german "pursinge" mai mult decit cu mama, frantuzoaica. Din fericire a mostenit degajarea frantuzeasca si nu "umbrela in git" a germanilor. S-a casatorit cu un alt german, baiat dragut dar "constipat" un tip cu atitudine de burghez. Asa ca fii ei Leopold si Carol fiind cit se poate de germani erau ambii posesori de "umbrele". Si fiicele la fel de "incorsetate". Fiica cea mica, Marie Luise, a reusit sa se strecoare pe tronul Belgiei, de unde fratele ei fusese alungat. Ea este stramoasa paterna a actualului rege al Belgiei.
Candidatura lui Leopold la tronul Belgiei a fost respinsa de belgieni, asa ca, fratele lui Carol, a trebuit sa faca totul ca sa obtina un tron pentru casa de Hohenzollern, cazuta in disgratie. Mi-amintesc de copilarie ca exista o brosura despre acest Leopold plina de orori pe care nu am reusit s-o citesc pina la capat. Am inceput de citeva ori dar era aberanta.
Spera Carolica sa formeze o noua linie Hohenzollern "carolingiana". Dar nu i-a iesit. In schimb i-a iesit sorei lui Luise, doar ca sub umbrela Saxa-Coburg si Gotha. Ca sa nu piarda total visul familiei, il numeste mostenitor pe nepotul lui, Ferdinand, nu de drag dar era unicul lui urmas, ca fiu al fratelui mai mare si sef al casei Hohenzollern. Fiul cel mare al lui Leopold, Wilhelm (7 martie 1864 - 22 octombrie 1927) , a renuntat la tronul Rominiei caci nu s-a acomodat cu Romania. Tot el a aranjat si casatoria lui Ferdinand cu Maria, casatorie dinastica la care "s-au supus" ambii miri, fiecare din ei fiind indragostit de altcineva. Anul 1927 a fost un an-cheie pentru noi, pe 20 iulie moare Ferdinand iar pe 22 octombrie moare Wilhelm. Oricare ar fi fost rege, tot in 1927 pleca. Si tot cu Maria s-ar fi casatorit.

La 10 ianuarie 1893, la Sigmaringen in Germania, este celebrata casatoria Altetei Sale Regale Maria de Edinburgh cu Alteta Sa Regala Ferdinand, Printul Mostenitor al Rominiei. Celebrarea a cuprins de fapt un numar de trei ceremonii de casatorie: civila, catolica (religia lui Ferdinand) si protestanta (religia Mariei). Desi regele Carol I, preocupat permanent de simtul datoriei, le-a urat doar Honigtag(o zi de miere), proaspatul cuplul regal avea sa petreaca totusi o luna de miere la castelul Krauchenwies din Bavaria. De aici au plecat spre tara, cu o scurta oprire la Viena unde isi vor indeplini prima lor sarcina oficiala, aceea de a-l vizita pe imparatul Franz Josef. Cu aceasta ocazie, imparatul isi exprima parerea despre romani, parere magulitoare. Ii spune unei contese englezoaice, care o plingea pe Maria in ce inapoiere va trai, ca romanii sunt prea inteligenti si prea sofisticati pentru intelegerea lor germanica. Avind in vedere situatia politica delicata a momentului (era in plina desfasurare procesul memorandistilor) vizita avea sa fie scurta urmata de o traversare a Transilvaniei pe timp de noapte si cu luminile trenului stinse.
Cuplul princiar va avea parte de o primire calduroasa inca de la trecerea frontierei, la Predeal, urmata de o serie intreaga de ceremonii si receptii oficiale. Dupa aproape treizeci de ani de monarhie prusaca serioasa si competenta, dar care duce lipsa de imaginatie, a venit in sfârsit momentul pentru o regalitate care vorbeste sufletului. Este un dialog care intre Maria si poporul român va continua, in ciuda vicisitudinilor istorice, timp de patruzeci si cinci de ani. :p. 52” —Guy Gauthier, Missy, regina României

Principesa Maria era o frumusete care nu putea trece neobservata. Satisfactia de a fi adulata, admirata, rasfatata contracara atmosfera mediului regal plictisitor si oprimant, dominat de rigiditatea unui rege, Carol, care impunea o viata plina de reguli, si a unei regine, Elisabeta, frustrata in viata ei personala, care se amesteca nepotrivit in viata altora.
Relatia cuplului princiar si apoi regal Ferdinand si Maria a fost una complexa si cu o evolutie sinuoasa in timp, dar ceea ce a constituit o constanta a acestei relatii a fost permanenta disocierea intre viata publica si cea privata, pe care atât Ferdinand cât si Maria au facut-o.
Ei nu au lasat niciodata ca problemele personale sau de cuplu sa primeze in detrimentul functiunilor publice pe care le aveau la nivelul societatii, focalizându-si energiile si eforturile intr-un mod concertat, pentru indeplinirea misiunii care le revenea. ”Preocuparea noastra cinstita a avut intotdeauna un singur obiect: România. Orice greseli vom fi facut, pe noi ne-au animat de fiecare data intentiile cele mai bune si sunt convinsa ca si poporul stie acest lucru.”
     Faptul ca aceasta casatorie a fost stabilita din interese dinastice, fara ca cei doi viitori soti sa aiba vre-un cuvânt de spus, ca si diferenta de vârsta si temperament a lor, a facut ca in primii ani de casatorie relatia celor doi sa fie una destul de tumultoasa si inegala. „Noi suntem naturi total diferite, nu putem intelege anumite lucruri pentru ca mintea noastra lucreaza complet altfel. In tineretea noastra ne faceam unul pe altul sa suferim, eram ca doi cai rau imperecheati, desi erau intotdeauna probleme asupra carora cadeam de acord.” - Regina Maria, Insemnari zilnice

     Cu timpul, cu aparitia copiilor, cu o mai buna intelegere din partea lui Ferdinand si cu mai buna integrare a principesei Maria in Casa Regala si in societatea româneasca, perechea princiara a reusit sa treaca peste cele mai multe dintre aceste asperitati, reprezentând un factor de stabilitate pentru viitorul dinastiei si al României in general.
Cel mai bine a sintetizat aceasta perioada tot regina Maria care ii marturisea la un moment dat regelui Ferdinand ”ce pacat ca a trebuit sa irosim atâtia ani ai tineretii ca sa invatam cum sa convietuim!”
     „Din pricina ca fusese prea indelung subjugat si apasat, regele Ferdinand avea nevoie adesea sa fie inviorat si intarit. Felul meu de a fi ii insufla curaj si nadejde. In ceasurile de indoiala, gasea in mine o incredere de otel, pe care singur n-o avea. Mâna in mâna, eram mai puternici. Nu era in firea sotului meu sa ma recunoasca in vazul tuturor ca pe o colaboratoare. [...] Dar avea incredere in mine, eram o tovarasa plina de veselie, uneori cam nesupusa care insa niciodata nu-l dezamagea. Afara de aceasta, menirea si telurile noastre erau aceleasi si traiam amândoi pentru acelasi ideal: binele tarii noastre. Aceasta ne facea rabdatori unul fata de altul si ne insufla fiecaruia ingaduinta pentru cusururile celuilalt.” - Regina Maria, Despre relatia cu regele Ferdinand
     Diferenta de temperament dintre Maria si Ferdinand, a indus in anumite momente perceptia ca acesta ar fi fost sub dominatia energicei sale sotii, ceea ce era de multe ori doar o aparenta.
Chiar daca Ferdinand lua hotarârile cu greutate si de multe ori ajutat de altii, inclusiv regina, el nu lua decât acele hotarâri la care singur ajunsese la concluzia ca sunt cele corecte.
     „Parerea obisnuita este ca era sub influenta Reginei Maria, ca ei i se datoreaza hotarârile care l-au dus la gloria intregirii neamului. Lucrul nu este exact. Desigur ca in unele probleme Regina Maria a exercitat o inrâurire asupra lui intr-o oarecare masura. Chiar personalitati mai puternice din apropierea lui l-au putut influenta, ca sa nu mai vorbim de o personalitate atât de hotarâta, de vie ca a Suveranei. Insa o adevarata, o decisiva influenta dânsa nu putea exercita, fiindca legatura sufleteasca dintre ei era prea slabita, prea erau departe si straini unul de altul. In tineretile lui dânsul o iubise mult, aceasta dragoste nu fusese insa impartasita.” - Ion G. Duca, Amintiri
     Cu toate iubirile regelui Ferdinand si ale reginei Maria, relatia lor de cuplu s-a consolidat ajungând ca intre ei sa se stabileasca o toleranta amabila si un devotament sincer al unuia fata de celalalt, uniti intr-o camaraderie cordiala si autentica, de grijile comune pentru tara si pentru familie. Ea se inchina in fata superioritatii sale ca rege si barbat in public. El se pleca in fata ei in viata particulara, pentru ca stia ca ea intelegea lumea mai bine decât el. „Acum suntem cei mai buni asociati, cei mai loiali tovarasi, dar vietile noastre se intretaie doar in anumite chestiuni.”

     „Când s-au urcat pe tron dragostea lor se stinsese de ani de zile. [...] Regele insa admira multe din insusirile sotiei lui - vointa, sinceritatea, vitalitatea, veselia dar atâta tot. Treceau saptamâni si luni fara sa-si vorbeasca altceva decât banalitati la masa si fata de martori.
Nici o intimitate intre doua vieti indreptate pe carari despartite.
Tronul pe de o parte, incercarile ei repetate pe de alta parte, ii apropia din nou vrând ne vrând, dar nu destul.
Este sigur ca in fundul sufletului sau el a avut fata de dânsa adevarata stima si adevarata incredere, o cunostea insa prea bine ca sa nu se sfiasca de ea.” - Ion G. Duca, Amintiri
     Maria a intâmpinat dificultati mari in adaptarea la noua sa conditie de sotie a principelui mostenitor al coroanei României.
Lumea de la Bucuresti, latina si ortodoxa, era foarte diferita de lumea anglo-saxona si protestanta in care crescuse.
„Nu am fost adusa in România pentru a fi adorata si rasfatata, ci pentru a face parte din constructia imaginata de regele Carol. Am fost importata, pentru a fi slefuita, educata si antrenata conform viziunii marelui barbat.” Totul i se parea ciudat si straniu in noua sa tara, de la arhitectura edificiilor din Bucuresti pâna la mohorâtele incaperi ale Palatului regal in care trebuia sa locuiasca. „Bântuiam trista ore intregi, singura in camerele acelea pe care le uram, incaperi grele, nemtesti, opulente, pline de ornamente apasatoare, pompoase, fara vre-un ungher in care sa te poti adaposti. Totul era « Altedeutsch » si nu de cea mai buna calitate.”
Ce mult conteaza copilaria!. Maria a fost educata in timpul adolescentei in Saxa-Coburg si Gotha. Educata religios si cultural strict nemteste. Dar sufletul slav si copilaria englezeasca au marcat-o definitiv. Tocmai datorita acestui suflet slav s-a adaptat la noi.
     Maria si Ferdinand au trebuit sa participe in perioada imediat revenirii in tara la o intreaga suita de manifestari oficiale prilejuite de casatoria cuplului princiar unde, desi au intâlnit toata elita politica, culturala si militara a României, Mariei i s-a interzis de catre regele Carol sa isi faca prieteni in societatea româneasca deoarece „prietenii nu erau intotdeauna cei mai buni sfatuitori, plus ca favoritismul creeaza gelozii, asa ca e mai sigur sa nu ai prieteni.” In acest fel, in primii ani ai sederii sale in România „cercul familiei s-a restrâns la batrânul unchi Carol, regele, si sotul meu, subjugat de cultul pentru batrânul de fier, tremurând mereu la gândul ca actiunile sale l-ar putea nemultumi pe acest sclav al datoriei care era capul familiei.” Si cita dreptate a avut!!!! Dar firea Mariei nu se putea adapta la asa ceva. Daca nu ar fi fost NEPOATA REGINEI VICTORIA SI A TARULUI RUSIEI, Maria ar fi fost imediat impachetata si trimisa acasa. A fost si asa la un pas de a fi trimisa, doar Ferdinand, care probabil o iubea inca s-a impus si i-a mai fost acordata o sansa. Ar fi pierdut-o si pe aceea daca n-o instruia mama ei, nu pricepea ca TREBUIE SA FIE IN ROMANIA, ca va fi respinsa de ea si restul familiei daca ar fi cazut din rang. Discutiile interminabile cu Carol si Ferdinand nu-i faceau nici o placere tinerei printese, având in vedere atât faptul ca subiectele predilecte ale acestora erau problemele de stat, cât si totala ei lipsa de pregatire in acest domeniu. „Atât unchiul (Carol I - n.n.) cât si Nando vorbeau mult, imi spuneau multe lucruri, discutau politica, aveau lungi discutii militare, fumând tigari puternice, dar pentru mine toate acestea erau de parca ar fi vorbit in chineza.”
     In viziunea lui Carol, „acest rege conservator si maniac al disciplinei, care s-a zbatut mai mult decât oricine altcineva sa construiasca România moderna”, singurul rol pe care perechea mostenitoare trebuia sa il joace era acela de a-si face datoria in ducerea mai departe la indeplinire a acestui proiect al sau.
In acest scop, i-a tratat pe Ferdinand si Maria fara nici un fel de menajamente. „Regele Carol nu avea nici o afectiune pentru Principele Ferdinand, il tiraniza cât putea si il umilea mai mult decât trebuia.”
Cât despre Maria, Carol afirma simplu ca „o printesa mostenitoare are doar datorii si singurele sale drepturi sunt cele care decurg din aceasta situatie.”
De asemenea, raporturile lui financiare cu perechea princiara au fost in aceeasi nota: „i-a lasat vesnic sa se zbata cu ridicole greutati financiare, cu o numeroasa si costisitoare familie, când ar fi putut sa le asigure traiul cuvenit, marindu-le subventia sa numai cu câteva zeci de mii de lei in plus.”
     In martie 1896 cuplul mostenitor al coroanei României se muta in noua resedinta princiara, Palatul Cotroceni, care, incepând cu 1892, incepuse sa fie amenajat special in acest scop de catre Regele Carol I. Acest fapt va permite obtinerea unui grad mai mare de independenta in viata privata a familiei princiare, si inceputul unei desprinderi de tutela regelui.
Maria se va dedica amenajarii interioarelor noii locuinte potrivit gusturilor si dorintelor sale, precum si practicarii sportului sau preferat, calaria, practicata pe câmpul de instructie de la Cotroceni, aflat in apropierea noului palat. Tot Carol va construi si o noua resedinta de vara pentru principii mostenitori, Castelul Pelisor, situat in complexul familiei regale de la Sinaia, inaugurat in anul 1903.

     In anul 1896, Ferdinand si Maria vor reprezenta familia regala româna la festivitatile prilejuite de incoronarea tarului Nicolae al II-lea al Rusiei. Cei doi vor petrece momente placute la Sankt Petersburg, Maria ramânând profund impresionata de amploarea festivitatilor si fastul de la curtea imperiala rusa.
Când ceremoniile s-au terminat si au trebuit sa plece spre casa „am realizat ca acesta a fost un episod pe care nu-l voi mai trai niciodata in aceasta viata. Era sfârsitul visului.
Nici o alta curte regala europeana nu avea fastul si bogatia celei ruse construite dupa model oriental. Parisul mai avusese asa ceva, dar in acele timpul mai redusesera putin fastul. Intoarcerea la « datorie si abnegatie » nu a fost usoara. Totul parea mic, plictisitor, ponosit, inghesuit, neinteresant; viata plata, perspectivele cenusii. Unica bucurie reala a fost sa-mi revad copii, dar dupa o petrecere indelungata chiar si propriii copii pot parea putin straini.” Aiurea. Este foarte clar ca nu si-a iubit primii doi copii, care erau ai lui Ferdinand. Pentru Ileana a facut o pasiune datorata virstei. Era la virsta critica. Era si foarte tinara. Asta ca scuza.
Nu observase ca mama ei care crescuse in opulenta palatelor rusesti, a venit in Londra, pe care o detesta, la o soacra la fel ca si Carol al Romaniei, si intr-un palat pe care l-a numit saracacios. A fost in permanenta umilita de rudele sotului si nimeni nu a consolat-o, nici macar sotul care nu era capabil sa comunice cu nimeni. A facut multi copii de care s-a ocupat cum s-a priceput, pe care i-a iubit in felul ei, si de a caror viitor s-a ocupat cu tenacitate. Din pacate copiii nu i-au dat satisfactii multe, ba i-au creat si necazuri la nivel international. Nici un copil nu a luat ce a fost bun la Marea Ducesa.
     In conformitate cu uzantele caselor regale si intr-o incercare de a asigura o implicare mai mare a principesei de coroana in activitatile statului, Regele Carol I decide, in 1896, numirea principesei Maria in calitate de comandant onorific al Regimentului 4 Rosiori.
Maria va fi foarte mândra de aceasta numire, purtând uniforma si conducând regimentul la manifestatiile oficiale, dar si fiind aproape de soldatii sai pe timpul razboiului.
S-a implicat activ in toate actiunile pe care Regimentul 4 Rosiori (denumit mai târziu Regimentul 4 Rosiori „Regina Maria”) le-a desfasurat de-a lungul vremii.
Daca traia in opulenta ruseasca n-ar fi iesit din camerele destinate femeilor decat la rare ocazii iar daca traia la Londra sau Germania s-ar fi ocupat doar cu impletitul si ar fi mers la actiuni de binefacere. Atit li se permitea printeselor europene. Chiar si in Anglia, dupa ce se casatorea adio calarie si manifestari publice sau chiar private, altele decat cele de binefacere sau vizite la cele mai apropiate rude.
     Anul urmator, 1897, aduce un eveniment trist la Palatul Cotroceni: imbolnavirea principelui Ferdinand de o forma grava de febra tifoida, care a fost aproape de a-i cauza moartea.
Pentru Maria, eventuala disparitie a lui Ferdinand ar fi putut insemna sfârsitul sederii sale in România. Regele Carol i-ar fi pastrat cei doi copii, principele Carol si principesa Elisabeta, despre care afirma ca apartin inainte de toate Coroanei României, iar Maria ar fi fost probabil nevoita sa se intoarca la familia sa, in urma unui aranjament dinastic specific.
Maria nu concepea ca toate sacrificiile sale sa fi fost in zadar si de aceea va alege sa se bata pentru a-l sustine pe Ferdinand in lupta sa cu boala. „Se va bate pentru ca stie ca acest om, mai mult un complice afectuos decât un sot iubitor este cheia destinului sau.”
     Dupa convalescenta si insanatosirea lui Ferdinand, perechea va pleca si va petrece iarna 1897/1898 pe Coasta de Azur, in compania rudelor Mariei din familia imperiala rusa.
Regele Carol I va fi nemultumit de modul, prea liber in conceptia sa, in care isi petrecusera voiajul si ca drept pedeapsa, Maria nu este luata in vizita pe care Carol, insotit de Ferdinand, o va face in iulie 1898 in Rusia.
     Cuplul princiar (si apoi regal) Ferdinand si Maria va avea un numar de 6 copii, din care unul, principele Mircea, a murit la o vârsta frageda. Primul lor copil s-a nascut la numai noua luni si cinci zile de la casatoria lor, este vorba despre principele Carol, nascut la castelul Pele?, in 1893. A urmat apoi principesa Elisabeta (1894), principesa Maria (1900), principele Nicolae (1903), principesa Ileana (1909) ?i principele Mircea, nascut in ianuarie 1913. Relatiile dintre parinti si copii in familia regala Ferdinand si Maria au fost in aparenta normale, dar in fapt atât regele cât si regina nu s-au implicat in educatia copiilor regali, asa de mult pe cât ar fi fost necesar, astfel incât acestia sa constientizeze si sa inteleaga pe deplin misiunea care le revenea in cadrul societatii românesti.
Maria, fire copilaroasa si indrazneata, nu a reusit sa-si supravegheze copiii cu strictete, in vreme ce Ferdinand, datorita incapacitatii sale de a lua hotarâri si mai ales datorita timiditatii sale excesive, nu a reusit la rându-i sa se impuna in viata copiilor sai. Copiii au primit, desigur, instructia cuvenita rangului, dar Casa Regala nu putea tine locul unei adevarate institutii pedagogice. Curtea a reprezentat mai degraba un mediu delasator, in care fiecare copil regal a crescut in voia lui, fara o educatie riguroasa, corespunzatoare viitoarei lor misiuni, formarea personalitatii lor suferind de lacune serioase.
Pentru Maria „copiii mei erau punctul central al vietii mele. Femeile din rasa mea sunt mame patimase si nu ne putem inchipui lumea fara copii. Toata munca, toata straduinta si nazuinta noastra n-au alt tel decât de a-i modela potrivit idealului nostru, de a-i face fericiti si de a le pregati un viitor frumos.” Erau importanti copiii pentru ca ii dadeau rostul in viata si rangul la care fusese obisnuita sa aspire. Patima nu este iubire. Daca Elisabeta nu ar fi fost si ea cu multe tare, faptul ca a separat copiii de Maria ar fi fost bine. Copiii cei mari au fost niste catastrofe, tocmai din punct de vedere regal si social.
     Maria isi adora copiii, dar dragostea ei era ineficienta. Nu se putea hotari sa-si disciplineze copiii asa cum ar fi trebuit, deoarece chiar ea spunea: „nu aveam fire de pedagog. De fapt, ma tragea inima sa fiu prea ingaduitoare; am avut intotdeauna groaza de orice fel de tiranie sau de constrângere si mi-a fost cu neputinta sa inving groaza ce aveam de a dojeni. Din nenorocire insa severitatea in doza prea mica e tot atât de primejdioasa pentru bunele rezultate ale educatiei ca si severitatea in doze prea mari. Marturisesc ca multe din dezamagirile si chiar din dezastrele vietii mele pot fi atribuite acestei neputinte innascute de a certa sau de a dezaproba.”
In ceea ce-l privea pe principele Ferdinand, principesa Maria ii scria mamei sale ca: „Nando se ocupa de timbrele lui si de regulamentele militare lasând educatia copiilor in seama primei persoane care insista sa o faca. La el groaza de a nu face cumva ceva ce nu se cuvine il impiedica sa faca lucrurile pe care ar trebui sa le faca.” Oamenii acestia erau ca fratii gemeni. Dar nu au inteles cit de bine se asemanau. Peste toate acestea s-a mai suprapus si ingerinta regala, Regele Carol I si regina Elisabeta luându-i pe micii Carol si Elisabeta din mâinile parintilor sai cât mai devreme, deoarece regele considera ca educatia viitorului mostenitor al tronului era una din responsabilitatile sale si era dreptul sau in calitate de sef al familiei si de rege.

     „Se stie ca este o traditie in neamul Hohenzollern ca domnitorii sa fie in rele raporturi cu mostenitorii lor.
Regele Carol nu s-a abatut de la aceasta traditie familiara. Nu avea nici o afectiune pentru Principele Ferdinand, il tiraniza cât putea si il umilea mai mult decât trebuia. Dar nici de Principele Carol pe care pretindea ca-l iubeste - mai putin totusi decât pe Principele Nicolae, incontestabil nepotul sau rasfatat - nu s-a ocupat de fel. A neglijat complet instructia si educatia lui, ca si cum ar fi vrut sa lase României urmasi cu totul nepregatiti spre a-i lua succesiunea.” -Ion G. Duca, Amintiri politice
Tot referitor la principele Carol si mediul educational de la curte, filosoful Constantin Radulescu-Motru consemna ca „in sufletul lui nu era indeajuns de bine plamadita vointa de a domni peste tara stramosilor lui. De vina era mediul de la curte, de placeri usoare, lingusire si intrigi, adica acel sistem de a se izola intre acei câtiva intimi care formeaza camarila. Rugina a fost mai tare decât otelul. Avem in sfârsit pe primul Hohenzollern om ca toti oamenii.”

     In legatura cu educatia principelui Nicolae, Sabina Cantacuzino spunea: „copilaria i-a fost putin ingrijita, ca a tuturor copiilor regali. Crescut in mijlocul soferilor Curtii, de mic injura ca si ei, petrecea ziua mai mult in garaj decât in clasa, astfel ca era aproape analfabet, pâna la vârsta de 16 ani, când regele Ferdinand, dupa aventura principelui Carol si anularea casatoriei acestuia, se hotari sa-l trimita la un colegiu in Anglia. Acolo facu mai multe sporturi decât teze, dar invata sa aiba o tinuta eleganta când se afla in lume.” E?ecul educarii copiilor familiei princiare in sensul intelegerii rolului si menirii lor publice a fost „un produs al cooperarii dintre prea multe autoritati si prea putina disciplina”.
     La 14/27 iulie 1914, imparatul Franz-Joseph il anuntase pe monarhul de la Bucuresti despre razboiul pe care era hotarât sa-l declare impotriva Serbiei, exprimându-si speranta ca "vechea ta prietenie si legaturile noastre amicale sunt pentru mine tot atâtea garantii ca tu vei avea o intelegere sincera a hotarârilor ce am luat in acest caz grav".
De buna seama, fostul locotenent prusac transportat cu cinci decenii in urma intr-un deghizament romantic, pe Dunare, pentru a deveni domnul unei Românii ce avea sa se proclame independenta si apoi sa devina regat, dovedea deplina intelegere pentru cauza imperiala de la Viena, de care era legat prin tratatul secret din 1883.
De altfel, kaiserul Wilhelm al II-lea ii scrisese regelui la 18/31 iulie, in termeni asemanatori (desigur magulitori pentru monarhul care pastorea peste acesti "latini ai Orientului"), afirmând: "Gândurile mele se indreapta catre tine care ai intemeiat la gurile Dunarii - acele guri ale Dunarii cedate dealtfel cu generozitate de catre cancelarul Bismark Rusiei la 1878 - un stat civilizat si ai ridicat astfel un zagaz in fata valului slav. Eu am incredere ca tu vei fi credincios prietenilor tai si ca vei implini neaparat datoriile tale de aliat".
Doua zile mai apoi, cancelarul Germaniei telegrafia in termeni inca si mai imperativi, cerând regelui Carol, nici mai mult, nici mai putin decât "mobilizarea imediata a armatei române si indreptarea ei impotriva Rusiei".
A doua zi, pe 21 iulie/3 august, regele se adresa sfatuitorilor sai, convocati la castelul Peles, afirmând in prezenta principelui mostenitor Ferdinand: "Razboiul general a izbucnit. Se da marea lupta in care pentru o intreaga perioada istorica se va stabili harta si soarta popoarelor. Desigur ca in acest razboi vor fi invingatori si invinsi. Dar e neindoielnic ca intre cei dinainte si irevocabil meniti sa fie invinsi vor fi neutrii. Asa fiind, dupa matura chibzuinta, convingerea mea adânca e ca datoria României e sa execute tratatele ce o leaga de Tripla Alianta".
Intrunirea, evocata savuros de catre I. G. Duca in Memoriile sale, aminteste de scena unui sfat domnesc din alte vremuri, cu boieri tematori si vaicareli balcanice, cu traditionala dispozitie spre tergiversare, atât de straine batrânului monarh de stirpe prusaca. Cu o zi inainte, Take Ionescu, seful conservatorilor democrati, se lamenta: "Suntem o generatie nenorocita, razboiul este un cataclism ingrozitor, civilizatia piere. Ce vom deveni noi in aceasta vâltoare, nu stiu". Acum batrânul cumnat al lui Voda Cuza, Theodor Rosetti, carpist aflat desigur in opozitie, indemna si el sfatos si melancolic la cumpatare: "Suntem o tara mica, un biet popor iesit abia de ieri, de alaltaieri, din greutati si din robie. Nu cred ca sta in putinta noastra sa facem politica mare. Acum cei mari s-au incaierat, noi nu avem ce cauta in luptele lor. Sa stam deci linistiti la o parte, sa ne vedem de nevoile si necazurile noastre si sa ne caznim sa pastram ceea ce cu atâta truda am agonisit. Bineinteles, tratatele trebuie respectate. Dar nu cred ca tratatele noastre ne obliga formal si, prin urmare, decât sa ne avântam intr-un razboi contra simtamântului public, mai bine sa ramânem neutri". In acel moment, sfatul nu era lipsit de cumintenie, de intelepciune si de bun simt. Cu toate acestea, impetuosul "iunker" Petre P. Carp, singurul sustinator al regelui in aceasta imprejurare, voind sa arunce "vreascuri peste focul ce ardea in sufletul batrânului Hohenzollern", in nadejdea ca "astfel va câstiga, poate, partida si-l va face pe rege ca, intr-un moment de revolta si energie, sa treaca peste voia sfetnicilor sai si sa declare razboiul" a lansat (in buna traditie a "lucraturilor" orientale) o nedreapta si inutila diatriba: "Sire, tin sa se constate ca in ceasul cel mai grav pentru tara si la sfârsitul lungii domnii inchinate propasirii nationale Majestatea Voastra este parasita de toate partidele si de toti sfetnicii".
Lucratura" era fara rost si demonstra monarhului, inca o data, ca aceasta tara, mai presus de talente, avea nevoie de caractere. "Constat ca reprezentantii tarii, aproape in unanimitate, au cerut neutralitatea. Ca rege constitutional, ma supun vointei d-voastre. Mi-e frica insa ca prestigiul tarii va iesi micsorat din sedinta de astazi si ma tem ca ati luat o hotarâre de care România se va cai in viitor".
Cât de mult si de grav l-a afectat aceasta decizie, care il umplea de amaraciune, ne putem da seama din marturisirea facuta lui C-tin. Stere: "Dupa patruzeci si opt de ani... ma vad aproape singur", dar mai ales din intentia de abdicare pe care moartea survenita doua luni mai târziu l-a impiedicat sa o puna in aplicare, dar a carei motivatie era extrem de semnificativa: "Fosti ministri, profesori universitari ai scolilor superioare, precum si toate clasele societatii au astazi numai un singur tel inaintea ochilor, acela de a pune mâna pe Transilvania".
In fata unei optiuni similare avea sa fie pus, doi ani mai târziu, nepotul sau, care ii va succeda la tron. Petre P. Carp era, asemenea lui Stere, extrem de ingrijorat de pericolul - de altfel real - pe care il reprezenta imperiul tarilor pentru siguranta nationala. Acest antislavism il va impinge in cele din urma la atitudinea pe care a avut-o in problema schimbarii dinastiei.
In 1916-1917, vom vedea, el era din nou gata sa-si asume raspunderea (cum nu vor proceda nici Marghiloman si nici Maiorescu) pâna la a contribui la indepartarea de pe tron a bietului rege Ferdinand.
     La doar doua luni dupa aceasta scena petrecuta la Sinaia, regele Carol I avea sa se stinga, am spune, "de inima rea".
Decizia Consiliului de Coroana acceptata de monarh si eventuala sa intentie de abdicare aveau sa stârneasca o adevarata furtuna in sânul casei regale.
Cele mai vehemente s-au dovedit... femeile.
Mai intâi Regina Elisabeta (poeta Carmen Sylva) care "toata viata traise intr-o atmosfera de arta" si manifestase in general nepasare fata de chestiunile politice. Si, dintr-o data, regina-poeta devenise, "cea mai inversunata aparatoare a cauzei germane".
Le spunea tuturor ca niciodata si pentru nimic in lume nu va consimti sa stea un ceas macar pe tronul unei tari in razboi cu Germania, ca, daca România vrea sa faca acest pas, regele trebuie sa abdice imediat, ca principele Ferdinand si copiii lui ar fi niste tradatori fata de sângele ce curge in vinele lor, daca n-ar urma fara sovaire pe batrânul rege in exilul lui.
România sa-si aleaga un rege de unde poate si alte asemenea cuvinte imprudente si rau venite.
Asadar, inca o confirmare a intentiei monarhului de a abdica, sprijinita, iata, de catre cea care "in acele zile era o germana si numai o germana".
In delicata poeta parca se trezisera toti stramosii ei, intr-atât "de dimineata si pâna seara atâta pe bietul rege, a carui inima era deja destul de stapânita de atavismele lui germane si destul de tulburata.
In schimb Maria avea alt discurs: "N-am venit in România, ca dupa 20 de ani sa renunt la Coroana României! Nu mi-am sacrificat tineretile si nu m-am ostenit sa dau tarii acesteia mostenitori de coroana, ca sa-i vad acum ratacind prin lume ca principi germani in exil! Eu de tara asta nu ma despart! Inteleg aspiratiunile ei si le imbratisez. De altminteri, unde sa merg? Eu germana nu sunt, la drepturile mele de principesa engleza m-ati silit sa renunt când m-am maritat, alta patrie decât România nu am. Daca principele Ferdinand renunta la Coroana si pleaca in Germania, la unchiul sau, eu divortez si stau aici..."
Pâna si pricipesele se agitau si afirmau prietenelor si intimilor de la Pelisor ca nu pleaca din tara, ca ele iubesc România mai presus de toate si ca, daca dinastia este izgonita, ele ramân ca surori de caritate..."

     Pe de alta parte, nu mai putin tulburat era principele mostenitor devenit la 28 septembrie/11octombrie 1914 regele Ferdinand I.
Astazi cunoastem declaratia facuta curând dupa moartea unchiului sau si anume aceea ca "eu sunt rege constitutional; prin urmare, daca tara crede ca interesele ei ii dicteaza sa mearga impotriva Puterilor Centrale, nu in mine va gasi ea o piedica in realizarea idealului ei national. Un singur lucru cer insa tarii - si cred ca am dreptul sa-l cer, având in vedere gravitatea unei atari hotarâri: sa se gândeasca bine inainte de a-si spune ultimul cuvânt, de a-si trage spada".
Nicolae isi aminteste cum Regele Ferdinand l-a chemat la el in cabinet inaintea Consiliului de Coroana din 14 august 1916 si i-a spus: „Dinastiile sunt tinute sa respecte, in schimbul privilegiilor, un contract nescris, dar solemn si strict, incheiat de la sine cu popoarele peste care domnesc. Neglijenta sau, si mai rau, refuzul Principilor sau al Regilor de a sluji corect un popor inseamna un abuz de incredere si o calcare de contract. Inseamna o inselaciune ce trebuie aspru sanctionata de partea lezata in acest legamânt de Drept Natural. Noi trebuie sa ne ignoram ereditatea, sa uitam aliatii de sânge in acest ceas de cumpana al istoriei, pentru a ne indeplini pâna la capat obligatiile cuprinse in contractul incheiat pe cuvânt de onoare cu poporul român.”
A doua zi tara intra in razboi impotriva Puterilor Centrale pentru a infaptui România Mare.
     Ferdinand, in august 1916, cu doar câteva zile inaintea intrarii României in razboi, isi serbase cei 51 de ani ai sai.
Omul pe care Ionel Bratianu, regina Maria si printul Barbu Stirbey credeau ca il pot manevra dupa plac continua sa intrige pe cei dispusi sa vada in el un biet nehotarât, un complexat si un timorat.
"Regele a vorbit de abdicare daca i se forteaza mâna", constatase cu surprindere Petre P. Carp, cel care avea sa devina in curând cel mai asiduu sprijinitor al solutiei detronarii monarhului.
"Marturisesc ca regele este o enigma pentru mine", avea sa exclame ministrul Germaniei la Bucuresti, dupa decizia de intrare a României in razboi.

     "Noul rege al României fusese, din momentul intrarii in tara ca mostenitor prezumptiv, intâi un neinteles".
Abilitatea, insistentele si iezuitismele contelui Czernin, care pricinuisera atâtea suferinte regelui Carol I, s-au lovit de o inpenetrabilitate enigmatica, ce l-a uimit pe hârsiitul diplomat al monarhiei bicefale.
Influentului ministru austro-ungar, care evoca frecvent datoria de onoare a noului Hohenzollern de pe tronul României ca alternativa la o "mizerabila tradare", noul rege ii raspundea ca "datoria de onoare" o cunoaste si România, dar asa cum trebuie "fara injonctiuni straine".
     La Consiliul de Coroana de la Palatul Cotroceni, din 17/27 august 1916, regele a instiintat de la inceput reprezentantii tuturor partidelor despre hotarârea guvernului si a sa privind intrarea tarii in razboi pentru infaptuirea idealului national.
Le solicita concursul, dar nu le cerea sfatul, hotarârea fiind luata: România nu poate lupta alaturi de Puterile Centrale "caci ar insemna sa mearga impotriva intregii evolutiuni istorice a neamului nostru".
Totodata, regele a aratat (dupa cum relateaza I. G. Duca) ca spre a ajunge la o atare hotarâre a trecut prin incercari cumplite, dar având in vedere numai interesele tarii a carei Coroana o poarta "s-a invins pe sine insusi".
Cel care s-a opus cu inversunare aproape de neinteles a fost, din nou, Petre P. Carp, care a reiterat opiniile privind pericolul rusesc pentru tara si dinastie: "Sa nu-si inchipuiasca Majestatea Voastra ca o Rusie invingatoare va tolera vreodata in România o dinastie Hohenzollern..."
A urmat celebra replica, sfidatoare, nedreapta si intristatoare: "Am trei fii, ii dau Majestatii Voastre sa se bata si sa moara. Iar eu ma voi ruga lui Dumnezeu ca armata româna sa fie batuta... caci numai astfel România va putea sa fie scapata".
Exasperat de incapatânarea batrânului lider conservator (pe care regele incerca, parinteste, sa-l convinga ca nu crede ca acestea erau adevaratele sale sentimente), premierul Bratianu a exclamat: "Atunci, ia-ti fiii inapoi si da-i in armata germana".
Carp a ramas nemiscat, cu capul desfigurat printr-o crispatiune de ura pe care nu voi putea sa o uit pâna in mormânt", noteaza I. G. Duca.
Reactia monarhului a fost memorabila:
"Ati gresit si odinioara, domnule Carp, când ati vorbit de interesele dinastiei. Nu cunosc interesele dinastiei, nu cunosc decât interesele tarii. In constiinta mea aceste doua interese se confunda. Daca m-am hotarât sa fac acest pas grav, e fiindca dupa o matura chibzuinta, eu am ajuns la convingerea, la convingerea adânca si nestramutata, ca el corespunde cu adevaratele aspiratiuni ale neamului a carui raspundere o port in ceasul de fata. Dinastia va urma soarta tarii, invingatoare cu ea sau invinsa cu ea. Deoarece mai presus de toate, sa stiti, domnule Carp, ca dinastia mea este româna. Rau ati facut când ati numit-o straina, germana. Nu, e româneasca!"
     Astfel se infatiseaza la judecata istoriei cele doua personalitati.
I. Pe de o parte fostul presedinte al Partidului Conservator, care gasea de cuviinta sa arunce in obrazul monarhului, sfidator, amenintarea ca Rusia "va impune o dinastie româna, o dinastie Ghica, Sturdza sau o dinastie Bratianu sau Carp"...
Apoi, Carp (care pentru a nu mai incape nici o indoiala ca altele ar fi fost sentimentele sale) a tinut sa precizeze: "Sire, nu as vrea ca Majestatea Voastra sa creada ca am cedat unui moment de mânie. Nu. M-am gândit mult inainte de a spune cuvintele pe care le-am spus. Dat fiind ca nu vad alt mijloc de a salva România, de aceea sunt silit sa repet ca urez armatelor noastre sa fie invinse".
II. Pe de alta parte, un neamt care isi onoreaza conditia de rege al românilor: "Românii nu au adus aici pe unchiul meu, regele Carol, ca sa intemeieze o dinastie germana la gurile Dunarii, ci ca o dinastie nationala si revendic pentru Casa Mea cinstea de a fi indeplinit in intregime misiunea pe care acest popor i-a incredintat-o".

     Elena Vacarescu reprezinta prima jerfa depusa de Ferdinad cel Loial pe altarul Romaniei.
A doua jerfa o reprezinta religia sa ... Conform Constitutiei mostenitorul tronului era de religie ortodoxa, asa ca principele Carol este botezat in biserica rasariteana. Cand si principesa Elisabeta este botezata in aceeasi religie, Papa il excomunica pe Ferdinand, care va trai in urmatorii ani ca o paria neputand sa primeasca Sfanta Impartasanie.
La moartea lui Carol I, Ferdinand devine regele Romaniei.
In Europa incepuse prima conflagratie mondiala si Romania isi declarase neutralitatea pentru a-l proteja pe Carol I, care vroia sa se alature Triplei Aliante.
Dupa doi ani, la Consiliul de Coroana, Regele si majoritatea ministrilor au hotarat intrarea Romaniei de partea Antantei. In cadrul acestu consiliu are loc celebrul schimb de replici intre Ferdinand I si Petre Carp, cel din urma spunandu-i "sire, Hohenzollernii nu pot fi invinsi". Raspunsul lui Ferdinand I demonstreaza inca odata sacrificiu germanului care a fost mai roman decat multi romani "Va inselati domnule, am invins deja unul".
     Gandindu-se mereu la binele Romaniei, Ferdinand a suportat cu curaj reactia lui Wilhelm al II-lea si a familiei sale din Germania.
La aflarea deciziei lui Ferdinand, fratele sau a arborat stegul de doliu deasupra castelului Sigmaringen.
Destinul a avut totusi mila de ei caci tatal lui murise in 1905 iar mama in decembrie 1913. Nu au prins razboiul.
Ferdinand "a tradat" natia dar nu si-a dezamagit parintii batrini. De acolo de unde erau ei atunci intelegeau altfel situatia.
Fratele lui l-a dezavuat. Desi stia cum e in Romania, motiv pentru care a si refuzat mostenirea tronului, nu a putut trece peste sentimentele germanice.
Imparatul Wilhelm II spunea ca germanii trebuie sa stapineasca intreaga lume ca civilizatori.
Halal civilizatie !
Asa zicea si Hitler, nu pentru ca era bolnav ci pentru ca era german.
Nu se lecuie desi au vazut de multe ori ca "germanii cistiga toate luptele dar pierd razboiul". De fiecare data au gasit o gresala si au tinut cont sa nu o repete. Si totusi....bildibic....
     Nimeni nu are voie sa stapineasca peste ceilalti. Si totusi asta este ceea ce isi doresc toti oamenii deja atinsi de...diabolizare. Pina si parintii doresc sa-si controleze la orice pas copii adulti si nepotii. Pina mor nu reusesc sa-si elibereze copiii. Si culmea! Copiii lor procedeaza la fel.
M-am intrebat mereu de ce se intimpla asta.
Pentru ca spera ca mor parintii si le vine rindul lor sa controleze generatiile urmatoare.
Si uite asa ajungem la pacatele neamului.
     Cu toate infrangerilor suferite de Romania, Ferdinand a ramas fidel Aliatilor. Cand guvernul roman a semnat Pacea de la Bucuresti, el a refuzat in ciuda tuturor amenintarilor sa o ratifice.
... La sfarsitul razboiului, a devenit primul rege al tuturor romanilor, primind astfel o mica recompensa pentru toate sacrificiile sale ...
Drumul sacrificiului nu s-a incheiat insa pentru Rege, fiind nevoit sa-si dezmosteneasca intaiul nascut.
Puternica personalitate a reginei Maria i-a facut pe multi sa-l desconsidere pe Ferdinand.
Chiar daca in cartile sale, Regina lasa sa se intelega ca ea era cea puternica, cea care trebuia sa il convinga sa ia decizia corecta, cei doi au fost o echipa.
Nu au avut o casnicie bazata pe iubire, ci bazata pe un scop, binele tarii ai carei monarhi au devenit printr-un joc al sortii.
     Ion Bulei scria ca Ferdinand a fost cel mai bun Rege al nostru si e adevarat.
In ciuda tuturor realizarilor sale, Carol I a ramas un Hohenzollern si un ofiter german.
Carol al II-lea a pus mereu pe primul plan interesele personale, iar Mihai I nu a avut timp ca sa demostreze ce rege ar putea fi ... doar Ferdinand a fost omul potrivit la momentul potrivit.