Al Patrulea Mag - Partea III de Alexandra Dumitru publicat la 27.12.2008
Meşterul
     Statea pe scaunelul lui de piatra, la intrarea pesterii, sprijinit cu spetele de stânca muntelui si privea departarile. Soarele rasarise de multe ori de când plecase Petru cu Ileana lui.

     Cu ochi luminosi, plini de vise si sperante, tinându-se strâns de mâna, au îngenunchiat în fata iui, pentru binecuvântare. S-a rugat ptntru ei, cu mâinile înaltate spre Cel din înalt, sa le ocroteasca iubirea si sa le netezeasca cararea vietii, sa-i fereasca, atât cât este îngaduit si folositor, de dusmanii si intrigi... sa-i daruiasca cu prunci cinstiti si harnici, ca niste adevarati daci.
     Le-a vorbit apoi despre trainicia iubirii si nesfârsita ei îngaduinta, despre întelegere, vitejie si întelepciune si mai ales despre neîntrerupta ascultare a legilor firii, a legilor sacre lasate lor de regina Histia si Zalmoxe. La sfârsit i-a binecuvântat, iar ei l-au îmbratisat ca doi copii mari ce se aflau, sarutându-i pletele. Apoi s-au luat de mâna si au început a alerga pe poteci la vale, de ziceai ca zboara nu alta, parca nu mai existau bolovani, povârnisuri, alunecusuri... nimic... drumul fericirii lor era neted si ei paseau pe el fara nici o grija.
I-a mai binecuvântat o data, de aici, de sus si i-a petrecut cu zambetul privirii, pâna departe... peste timp. Probabil ca l-au multumit cele aflate, caci zâmbetul i se lumina, cuprinzând toata faptura.
     Fatuca îi lasase la plecare marama ei alba... curata si diafana ca si sufletul ei. A împaturit-o si a pus-o bine, într-un colt ferit, sus pe o policioara ce si-o înjghebase dintr-un lemn de brad; cine stie când va trebui la ceva.
N-apucasera bine tinerii sa plece, când s-a pomenit iar cu ursul în prag.
-Ei, cumetre, dar acu ce mai e? Nu poti dormi? Sau bate deja vântul florilor si eu nu stiu?! Ce tot mormai?! Si-l mângâie usor pe cap, apoi la radacina nasului, unde stia ca-i place.
     Dar Suru nu se linistea de fel; mormaia miscând capul într-un fel curios, parca chemându-l undeva. Ridica laba si parca îl tragea. Ce era oare?

     Calugarul îl privi mai atent si se facu ca nu-ntelege, ca sa iscodeasca priceperea ursului si ce vrea el a arata. Dar animalul, nedovedind altfel sa-si urneasca prietenul, se posta în spatele lui si începu a-l împinge cu botul afara.
-Ei, prietene, ia stai! Tu vrei sa ma duci într-un loc anume. E nevoie de mine acolo! Pai atunci sa-mi iau si traista cu leacuri, cojocul si... hai sa vedem isprava!
Si uite-asa, ursul îl duse pe carari de el stiute, printre tufe uscate de mure si zmeura, pe niste povârnisuri mai abrupte, pâna la locul unde o caprioara zacea rasuflând din greu si gemând încetisor în graiul ei. Cu ochii umezi si rugatori se uita la perechea ei care, alaturi, cu coarnele ridicate, o pazea.
     Când îi vazu venind, cerbul se nelinisti si-si îndrepta amenintator coarnele spre urs. Dar se potoli auzind glasul Calugarului; ursul se opri la distanta, sa nu sperie caprioara. Doar omul se apropie si se apleca mângâind capsorul fin si delicat.
-la sa vedem, fetita tatei, ce-ai patit mata? Vad ca nu esti ranita pe nicaieri, doar câteva zgârieturi... asta-i bine... a, dar ce-i cu piciorusul tau? S-a frânt. Ai sa stai cuminte, sa te ung eu c-o alififie de-a mea... ti-oi mai pune si niste frunze, ce-s acum uscate, dar caldura soarelui de vara tot o mai pastreaza... asa; acum sa rugam bradul de-alaturi sa ne dea doua crengute nici prea mari, nici prea mici, exact cât sa-ti leg piciorusul, sa stea cuminte... uite, am aici ceva fâsii de cânepa... stai cuminte, n-o sa te doara! Asa, vezi, «cum esti gata. Sa stai linistita, ca te-oi duce-n brate, la pestera, sa te îngrijesc un timp, pâna te-oi vindeca. . Ei, ce zici?
Calugarul vorbea si mâinile îi lucrau, aducând alinare. Din când In când, privea catre cerb, care se departase putin, stând între câprioara si urs, s-o apere la nevoie, si de acolo urmarea atent mai mult glasul decât mâinile omului. Acesta se ridicase acum, cu caprioara în brate si, uitându-se fix spre cerb, îi vorbi cu glasul inimii fi al ochilor... apoi porni încet, cu grija, înapoi spre pestera. Dar n-o mai lua pe acelasi drum, ci ocoli pe poteca, sa-i fie mai lesne de dus trupul gingas si atât de fragil al caprioarei.
     Cerbul si ursul îl urmau, la distanta unui de altul, îngaduindu-se. Asa ajunsera cu totii la pestera, apoi ursul plecase spre bârlogul lui, iar cerbul, dupa ce dadu ocol de câteva ori, disparu si el in padure, linistit si maiestuos, parca stiind ca mai bine pentru tovarasa lui nu se putea - simtise iubirea din inima si din glasul omului.

     Acum, caprioara dormea linistita între blanuri, iar Calugarul statea pe scaunel, privind departarile.
Astepta! Tot sufletul lui astepta un semn... o veste... ceva care sa-i arate ce are de facut. Se rugase mult si acum astepta; cu privirile pierdute în departari, îsi amintea din nou cuvintele lui Deceneu: „sol al dragostei neamului dac". -Ce fel de sol pot fi eu? Stiu atât de putine... De-as fi vrednic... Ochii mei îl vor vedea pe Fiul Luminii, genunchii mei s-or pleca în fata Lui, sufletul meu va alerga înainte si-i va saruta picio rusele... o, Doamne, toata fiinta mea e gata sa zboare spre El!...
     Dar, ia stai!

     Un gând îi fulgera mintea si Calugarul sari în picioare. -la stai. Solii aduc daruri. Ce dar sa duc eu... Lui? Ce dar sa duc Pruncului? C-asa-i datina la noi, a merge cu dar de suflet si întelepciune la orice nou-nascut! Eu, ce trebuie sa duc? Oricum, nu poate fi... orice!
Gândurile îl napadisera si o emotie îi înfrigura fiinta, dar curând se linisti: „Ce ma necajesc singur? Cerul stie cel mai bine, asa ca "ii astepta semn!"
     Statea iar sprijinit de stânca, pe scaunel, cercetând zarea, îsi aminti, deodata, cum femeile încep sa cânte noului nascut, de bine, chemând apoi ursitoarele... gospodarul pune masa pe stergare de in, veselie mare se asterne. Se bucura de venirea pruncului, caci le împlineste neamul, dar se si întristeaza pentru el, caci drumul vietii nici unuia nu-i prea usor. Poate de aceea batrânii plângeau la o nastere si râdeau la moarte.
Dar bucuria femeii de a naste viata din trupul ei e prea mare, asa ca veselia biruie. Iar barbatul e mândru tare ca neamul lui merge mai departe, os din osul lui dainuie peste vreme.
„Ei, frumoase obiceiuri îs pe la noi! Dar acolo... în Galileea, cum o fi? D-apoi precis are cine-l cânta, iar de ursitoare n-o duce lipsa, ca multe stele-s pe cer si toate or da navala sa-L meneasca. Ei, dar ce zic eu! El are datul Lui, hotarât de Tata!"
Statu un timp, gândind la praznuirea împarateasca a Nasterii. „S-atunci m-oi duce si eu cu darul nost! Ceva de pe la noi..."
     O adiere usoara de vânt îi mângâie pletele si trecu mai departe, peste crengi, peste munti, ducând vestea peste lume. Calugarul ofta dintr-odata, asa, adânc, din rarunchi, fara sa stie de ce, si simti o clipa focul durerii... ce sa fie? Era ceva... sau va fi... o durere legata de Pruncul Ceresc... sau poate de el, mai bine de el... si ofta din nou, pâna la lacrimi.
„Ei, omule, în lume sunt multe dureri si multe primejdii, dar cei ce au cugetul curat si puternic vor trece peste ele." Si, dintr-odata, o liniste adânca îl cuprinse. Nu mai avea nici un gând, nici o grija... în tot si peste tot... în el si peste el... era pace.

     Privea si acum departarile si se simtea parte din întreg, farâma de univers, picatura de viata. Trecura clipe... mai multe... nu stia; timpul nu mai avea pret, totul era... acum si aici. Doar norii de pe cer se miscau într-un dans usor, se prindeau si se desprindeau, într-un sens anume. Parca voiau a-i spune ceva. Privi mai atent si, sub privirea lui, se forma din nori o sabie mare, în forma de cruce... o sabie ce lucea pe cer.

     Se freca la ochi si se uita iar... sabia era la locul ei... ba, mai mult, parca se apropia, iar pe mânerul ei se distingeau trei podoabe mari, ca trei stele... trei pietre pretioase. Atât de clar se vedea, de parca o tinea în mâna.
     Si inima lui striga: „Acesta-i semnul! Acesta-i darul!" în acel moment, norii se risipira brusc si sabia disparu. Ca si cum i-ar fi spus: „Acum, daca ai înteles, pot sa plec". Calugarul sta nauc: „Cum sa te duci la un prunc cu o sabie, oricât ar fi ea de mestesugita?! S-apoi cum, noi suntem neam de razboinici, ca sa-i duc o sabie? Neamul nostru e pasnic si primitor cu cei ce vin cu gânduri bune. Mai bine sa-l duc altceva. Cred ca n»arn înteles eu bine! Dar, oare, ce-o fi fost cu sabia aceasta? Sa mai astept. Si mâine e o zi, iar la noapte oi sta la sfat cu înteleptul brazilor." Dar nu se clinti din loc si mai statu, asa, vreme îndelungata, parca una cu stânca, privind întrebator zarile ce amurgeau... cerul cee se întuneca. Aparura stelele... apoi luna... si nici un alt semn nu l se mai arata. Atunci, târziu în noapte, se duse îngândurat sa se odihneasca. N-apuca bine sa intre în somn, si îl vazu pe Deceneu, putin încruntat, tinând în mâna sabia în forma de cruce. - Acesta este într-adevar darul tau! Asculta si te grabeste sa-l îndeplinesti. Ai sa-i întelegi rostul la timpul potrivit. Acum priveste bine si tine minte. Iar altadata, sa crezi când vezi si când nu vezi, dar simti.
     Calugarul privi cu ochii visului la sabia maiastra: avea o lucratura tare mestesugita, iar mânerul, întregind forma crucii, avea Incrustate pe el trei nestemate mari, ovale, de trei culori: rosu, alb si verde. O privi bine si când dori a mai întreba ceva, sabia disparu... totul deveni întuneric, si ei adormi profund si odihnitor, pâna când razele soarelui intrara în pestera de-a binelea, gâdilându-l.
Se trezi si sari deodata în picioare, bucuros nevoie mare. Avea inima plina si mintea limpede: Stia! Acum, stia!
     Iesi în fata pesterii si aproape alerga spre pârâu... îsi facu scaldatul zorilor de zi, saluta brazii, apoi se întoarse si se duse la locul Iul de-nchinaciune.

     Se pleca în fata soarelui si a firii, în fata Cerului sl Pamântului. Si asa, înviorat de puritatea albului, se ridica el spre înaltimi, într-o ruga de dragoste si multumire spre Zalmoxe, spre Cel din Lumina... se adâncea cu oa în albastrul zarii si-si umplea fiinta din prinosul trairilor... si se ruga, strigat de iubire, pentru oameni si pentru peticul acesta de pamânt... tarâm de vis, tarâm de neam, de credinta si de datini, în tacere, cu bratele ridicate spre slava, chema el luminile nemuririi sa aprinda festile de iubire în fiecare suflet, ca vrajba si dusmania, vorba întortochiata si ascunsa sa dispara din neam.
Se ruga si sufletul lui strabatea eternitatea... o clipa... mai multe... apoi, un val de dragoste calda îi învalui si el avu trairea ajungerii acasa... la capat de drum, si atunci simti ca ruga lui, strabatând imensitatile, a ajuns.
     Mai statu câteva clipe, bucurându-se, apoi, lasând bratele în jos, se mai înclina o data si se întoarse spre pestera. Din culcusul ei, caprioara îl privea cu ochisori calzi si blânzi; piciorusul aproape i se vindecase, dar mai trebuia sa zaboveasca, ca osul sa prinda iar tarie, sa poata zburda fara grija. O mângâie usor, apoi îi dadu sa bea si sa manânce, vorbindu-i... îi spuse sa-l astepte în liniste... el avea un drum mai lung de facut. Trebuia sa mearga si sa se sfatuiasca cu batrânul mester aurar, de pe culmea învecinata
. Erau prieteni vechi. Mesterul se retrasese si el într-o pestera ascunsa si de acolo, ziceau oamenii... cobora pâna în inima muntelui, de sta de vorba cu Duhul Pamântului... iar când urca sus, apoi începea a mesteri tot felul de minunatii din ce aducea cu el.

     Oamenii vorbeau ei, dar îl iubeau si-i aduceau de mâncare, altfel ar fi murit de foame, ca el atâta stia sa faca toata ziua: sa mestereasca si sa vorbeasca... ca nu-i tacea gura nici o clipa; vorbea cu muntele, cu pietrele nestemate pe care le tot fatuia, vorbea cu brazii, cu iarba... cu pamântul. Nu tinea ucenici pe lânga el - zicea ca fiecare trebuie mai întâi sa simta piatra, s-o iubeasca, ca abia pe urma se lasa ea modelata... dar numai de acel ce o întelege... asa ca el nu are ce-i învata mai mult, decât sa îndrageasca totul. Un batrân, gârbovit de ani si de aplecatul asupra lucrului, aspru la vorba si curat la suflet ca un copil, asta era.
     într-o iarna, de mult, cazuse de pe munte si ursul îl dusese pe Calugar la locul ispravii, sa-l ajute. Asa s-au cunoscut mai bine si s-au pretuit. Noroc de Suru - altfel unde s-ar mai fi dus acuma? Are animalul asta o simtire mai altfel, ce mai... o fi paznicul locului, mai stii?!
Acum, întemeietorul mergea grabit, luând cararile tainice pieptis, sa ajunga cât mai repede. Ceva îl îmboldea, îl împingea de la spate... dorinta lui, dorinta de a înfatisa ce vazuse... ce trebuie facut... era o nerabdare fireasca în mersul lui; nici pasii nu-i râmâneau bine conturati în zapada... oare el zbura sau zapada îl împingea si ea sa mearga mai repede?!
Fredona usor un cântec de-al lui, de-acasa din sat, mai sarea unoori si, atingând crengile brazilor, scutura zapada... ba se apleca si mângâia o tufa de muschi sau vreun brad tinerel.
Cerbul îl urmase un timp, clatinând uneori din cap... a întrebare? a dojana? Mugise ceva, iar când omul îi vorbi despre pestera si caprioara si i le dadu în grija, se întoarse maiestuos si porni îndarat.
„Banuiam eu ca ma întelege!" zâmbi Calugarul si porni mai doparte, sa urce povârnisul. Munte, om si cer, iar printre ei verdele tineretii vesnice si albul Imaculat al zapezii, curata ca ziua dintâi... si peste tot si toate, soarele îsi trimitea razele jucause sa iscodeasca, încalzind, trezind la viata din moleseala gerului.
     Obosise de-a binelea când, dupa o vreme, se opri, sprijinin-du-se în toiag, în fata pesterii mesterului aurar. Rasufla de câteva ori adânc, dorind parca sa absoarba tariile, apoi batu cu toiagul în stânca de deasupra usii, vestindu-si sosirea. Auzind ceva miscare în spatele intrarii, zise cu glas tare:
-Zalmoxe sa-ti dea sanatate, mestere! Ani îndelungati si pri vire agera, ca multe minunatii mai ai de facut!
-Buna venire, întemeietorule! Zalmoxe sa-ti dea întelepciune spre Lumina! Mult ma bucur ca ai venit, desi drept sa-ti graiesc te asteptam de ieri. Mesterul iesise în fata pesterii si-l privea zâmbind. Batrân de ani si gârbovit, avea mosul o uitatura agera si iscoditoare pe care tocmai si-o înfipsese bine în ochii Calugarului, cautând raspunsuri la întrebarile sale tainice.
Dar nu gasi decât liniste si bucurie launtrica. „Tot aflu eu", gândi hâtru si, invitându-si oaspetele înauntru, zise: -Pe muntele tau, vremea sta pe loc... sau poate merge de-a indaratelea, ca-mi pari parca mai vânjos si cu ceva ani scuturati... iln când nu ne-am mai vazut!
     Dar nu primi raspuns decât un zâmbet cald. Opaitele luminau frumos pestera, lavitele aveau blanuri de oaie pe ele, iar pe policioarele ce umpleau peretii de jur împrejur, scânteiau pietre felurite: mai mari, mai mici, colturoase sau rotunjite, sub forma de ace sau întruchipând un munte mititel, toate revarsându-si culorile diferite si parca înca ceva... asa, ca o caldura tainica.
Erau atât de multe si de frumoase, de nu mai stiai la care sa-ti opresti ochii. Calugarul le mai vazuse, aproape pe toate... doar câteva erau noi... dar, ca de fiecare data, parca mai ghicea ceva la ele; ceva din povestea lor se deslusea acum, mai clar... si-i placea sa le priveasca si sa-si afunde privirea în limpezimea lor, dincolo de margine.
     -Te uiti la sufletele mele? Caci, stii tu, întemeietorule, si pietrele au suflet... poate un suflet mai altfel decât noi... poate mai aproape de plante, poate... oricum, sa stii ca sunt vii si vorbesc.
Mesterul uitase ca-i mai povestise oaspetelui despre pietre, asa ca luase istorisirea de la început. Calugarul se asezase, în cele din urma, pe o lavita si de acolo îl urmarea, privind si spre pietre, ca doara erau peste tot. Simtea iubirea omului pentru ele si-l lasa sa-si descarce sufletul.
-Ce lucruri multe povestesc pietrele, stii? Ele sunt mai vechi decât noi, oamenii... asa ca stiu... stiu multe... în adâncurile pamân tului, ele freamata si vorbesc despre noi... si sufera, se revolta... uneori se cutremura.
Pietrelor nu le place ura, minciuna sau lacomia... asta le distruge, caci ele... stii tu, Calugare, ele se jertfesc pentru noi... parca ar rascumpara din vinile noastre... si-atunci se sfarâma... se sfarâma pâna se fac pulbere. Uneori îi mai pedepsesc pe unii oameni, asa cum m-au trântit si pe mine jos, atunci când n-aveam destula inima sa le înteleg.
Dar daca vorbesti cu ea, cu drag... o mângâi si-o lasi sa-ti sopteasca povestea ei... apoi piatra se lasa moale si-ti spune ea singura cum trebuie s-o formezi, s-o cureti, s-o slefuiesti, ca sa fie frumoasa... ei, pietrele mele!
     Mosul vorbea încet, cu duiosie, plimbându-se încet prin fata policioarelor si mângâind când una, când alta dintre podoabele muntelui. Acestea îsi scânteiau vârfurile în lumina opaitelor, raspunzând parca; un dans al culorilor si ai formeior, iar de te uitai mai atent, vedeai ca-i asa cum zicea mesterul: erau niste flori... flori ale pamântului... cristale stravechi ce-si deschideau petalele într-o alcatuire de basm.
-Vezi tu, întemeietorule, ce minunatii ascund muntii nostri în adâncimi? Si înca ce privesti acum, e putin... ca o scânteioara pe lânga o palalaie de foc... dar înauntru..

     Si arata cu mâna coborâsul tainic ce pornea din cotlonul cel mai departat al pesterii - de patrunzi cu dragoste si rogi Duhul muntelui sa te îngaduie si sa-ti arate... ei, poate am sa te iau odata, când vremea nu ne-o grabi asa, ca sa vezi în tihna floarea pamântului, ai sa te întrebi unde e mai mare frumusetea: sus, sub cerul liber, într-o poiana înflorita, sau aici, în taina adâncului de munte, în gradina vie a pietrei... caci e vie, îi vorbesti si îti raspunde în licariri de lumina... ei, e o poveste adevarata, iar eu traiesc în ea... pentru ea.
Si luând una din minunatiile de pe policioara, mesterul îl trase pe Calugar în dreptul unei festile si, ridicând piatra în lumina, vorbi: -Priveste... ce drepte le sunt fetele... ce netede, ca niste forme de gheata alcatuite cu mare maiestrie. Hai acum afara, sa mai prindem razele de soare!
     Si, tragându-l afara din pestera, îl duse mai într-o parte, într-o mica poienita si, tinând cristalul între degete, îl potrivi astfel ca sa primeasca cu totul raza de soare ce sta sa se ascunda dupa culmea învecinata.
-la priveste acum, ce face floarea mea... uite ce minunatii se vad în spate, pe zapada... vezi? Din lumina soarelui, scoate ea sapte culori maiestre, la plimb-o si tu putin!
Calugarul lua si el cristalul într-o mâna si-i simti caldura, îl mângâie usor, apoi îl aseza si el în fel si chip în calea luminii, facând tot felul de pete si dungi colorate, într-o ordine armonioasa, aceeasi mereu. Zâmbi si-i dadu cristalul mesterului, care deja îl tragea înapoi, spre lumea lui din pestera.
-Tu, care cunosti stelele si vremelnicia omului, întemeietorule, stii cumva cum apar aceste flori de piatra? Ei, stii? stii cum se nasc cristalele? Se bagase tot în sufletul Calugarului, iar apoi, dupa ce vazu ca nu primeste raspuns, zâmbi multumit si îngaduitor.
-Sezi bine, colea pe lavita si ti-oi spune eu. N-ai sa crezi, poate... dar eu stiu, mi-au spus-o ele, la ceas de taina. Ei bine, ce crezi? Si ele apar, la început, dintr-o samânta... asa, ca un bob de nisip, poate mai mica... si din ea cresc, ca si florile... ca si copiii, dintr-un germene de viata.
Si cine le spune oare, cum sa creasca, cum sa se alcatuiasca de sunt asa perfecte, cum omul nu poate face? Vezi tu, fiecare e în felul ei... în culoarea ei, în buchete mai mari sau mai mici, cu saee petale sau cu patru - nici una altfel! Si la fel cum din samânta de copil creste si se ridica un om, cu toata lumea lui din interior, cu talentele si metehnele lui... tot la fel creste si floarea muntelui, în vreme mai îndelungata; are si ea tainele ei bine ascunse si legile ei de crestere, de care nu se lasa, si nu le spune oricui... nici eu nu stiu prea multe. Taina Cerului si a Pamântului!
     Clatinând gânditor din cap, mesterul mai privi o data cristalul ce înca îl tinea în mâna, ofta si se duse de-l puse înapoi la locul lui, pe policioara.
-Cine va sti sa le asculte glasul, va afla multe despre istoria lumii si despre oameni.

     Mai statu asa câteva clipe, cu privirea dusa undeva, în adâncuri, apoi se-ntoarse brusc catre Calugar si cu o voce ghidusa, deodata îl întreba:
-Ei, dar ia spune-mi ce veste-poveste te aduce la mine? Caci nu pentru vorbele mele ai venit... stiu ca ai o treaba de facut... am visat ca vii... dar n-am deslusit ce fel de treaba ai chiar cu mine.
Ai? la zi-mi!
     Se aseza pe lavita din fata lui, se sprijini cu coatele pe masa si-si înfipse iar sageata uitaturii, cercetându-l. Calugarul îl privise cu drag, ascultâdu-l si întelegându-l chiar mai bine decât credea mesterul... i-ar fi putut spune si el câte ceva despre pietre, dar acum nu era vremea vorbei.
-Mestere, am nevoie de o sabie de aur, cu lucratura maiastra, cum numai mâinile tale o pot face!
-Nimic deosebit, pân-acum, zi-i mai departe!
-Ce-ti voi spune e o mare taina - numai sufletul tau si al muntelui s-o stie. Sabia trebuie sa aiba forma crucii, iar pe mâner sa aiba încrustate trei pietre nestemate diferite: una rosie, una alba la mijloc si apoi una verde, trei pietre mari si ovale. Atât pot sa-ti spun: ca e un mare dar si sa ma ierti de n-oi putea zice mai multe, nu din încredere putina, dar numai atât e îngaduit... nici eu nu le stiu pe toate ce-or fi!
     Dupa ce iesi din încremenirea ce-l cuprinse la auzul vorbelor, mesterul începu a se agita... alerga de colo-colo prin pestera, vorbea de unul singur, atingea câte o piatra, lua alta, o lasa si iar alerga, îsi freca capul si asa plesuv, de parca urma sa scoata ceva din el. Se uita la Calugarul, ce ramasese calm si linistit, privindu-l usor amuzat, apoi iar o pornea, ba spre o polita, ba spre coborâsul din adânc, într-un târziu, obosit poate, mesterul se aseza iar pe lavita. Era tare tulburat; abia de putu zice:
-Te-oi ospata cu un pocal de apa de izvor si-un fagure de miere. Asteapta sa ma dumiresc... sa ma linistesc... ca nu stii ce furtuna ai pornit în mine. Ai rabdare, rogu-te!
     Se ridica si, dupa ce-i puse de dinainte cele promise, începu iar /baterea si alergatura de colo-colo... mai iesi pe afara, de-i fu toarna Calugarului sa nu cada iarasi de atâta agitatie. Dar mesterul se întoarse, plin de zapada, dar linistit. „Ei, neaua asta multe minuni face", gândi calugarul si astepta ca celalalt sa vorbeasca.
-întemeietorule, sabia de care vorbesti e visul vietii mele. Pentru ea am venit aici, în munte. Am visat-o pe când eram tânar ucenic la un aurar... mare mester, multe m-a învatat; am visat-o si am stiut ca trebuie s-o fac. Dac-ai stii de câte ori m-am apucat, dar de fiecare data ma poticneam: n-aveam ce-mi trebuia, ori nu-mi iesea si pace. Mereu era ceva ce ma-mpiedica. Acum înteleg ca nu-i venise vremea. Deci, daca tu ai venit sa-mi spui de ea, înseamna ca timpul a sosit, iar eu trebuie s-o fac. Stiu cum arata, întemeietorule, am vazut-o bine, nu te teme.
Nici acum n-am cu ce-o fauri... n-am pietrele, dar daca e vremea ei, apoi toate s-or rândui întocmai si vor apare într-un fel. Am sa rog muntele sa m-ajute! Du-te linistit! Când voi fi gata, vin eu la tine! Mergi în pace!
-Multumesc pentru ospatare si vorbe bune! Zalmoxe sa te npere! stiu c-ai s-o faci! Te astept, prietene!
     Mesterul aproape ca-l împingea pe Calugar afara din pestera... pesemne ca se grabea sa intre mai repede în împaratia din adâncuri, dar, când iesira afara, vazu ca soarele se ascunsese deja, iar ziua era pe sfârsite.
-Calugare, iarta-ma, te rog, hai înapoi si ramâi peste noapte la mine. E târziu si poteca-i abrupta... pâna la tine e cale lunga.
-îti multumesc, dar m-oi duce! M-asteapta acasa o caprioara cu piciorusul frânt. Si-apoi, m-o lumina luna si m-o pazi muntele de ceva cazaturi. Nu te teme pentru mine, ca nu-s singur. E tot Cerul, brazii si pamântul cu mine. Ramâi în pace!
Si începu sa coboare sprinten, de ziceai ca merge pe-o câmpie. Mesterul îl privi un timp cum se îndeparteaza, apoi fugi repede în pestera.
replica U boat watches replic omega watches replica cartier wztches