Istoria secreta - Partea I de JONATHAN BLACK publicat la 23.01.2014
Istoria secreta - Partea I
     Cândva, demult, timpul nu exista.
Timpul nu este altceva decât o modalitate de a masura schimbarile de pozitie ale obiectelor in spatiu si, asa cum stie orice om de stiinta, orice mistic si orice smintit, la inceputuri nu existau obiecte in spatiu.
In ciuda acestei absente initiale a materiei, spatiului si timpului, ceva trebuie sa se fi intâmplat pentru a pune totul in miscare.
Altfel spus, ceva trebuie sa se fi intâmplat inainte sa existe ceva. Si din moment ce nu exista nimic când s-a intâmplat ceva pentru prima data, putem presupune ca aceasta prima intâmplare a fost mult diferita de evenimentele despre care discutam in mod obisnuit in termenii dictati de legile fizicii.
Ar putea avea oare sens sa afirmam ca aceasta prima intâmplare a fost, din unele puncte de vedere, mai degraba un eveniment mental, decât unul fizic?
     La inceputuri, un impuls trebuie sa fi venit de undeva - dar de unde?
Minti stralucite si-au imaginat un impuls transmis dintr-o alta dimensiune in dimensiunea noastra, aceasta alta dimensiune fiind, din punctul lor de vedere, mintea lui Dumnezeu.
Va voi cere sa va extindeti limitele imaginatiei.
As vrea sa va imaginati cum ar fi daca ati percepe lumea si istoria sa dintr-un punct de vedere aflat la polul opus fata de cel cu care ati fost invatat.
Cei mai de seama gânditori ai zilelor noastre ar fi oripilati si in mod cert v-ar sfatui sa nu va jucati cu asemenea idei si in niciun caz sa zaboviti asupra lor cât timp veti citi aceasta carte. De fapt, s-au depus eforturi concertate de a eradica din lumea intreaga orice amintire si orice urma a acestor idei.
     Prin urmare, ce s-a intâmplat, conform acestei istorii, inainte de a exista timpul? Care a fost evenimentul mental primar?
Conform povestii noastre, Dumnezeu a reflectat asupra Sa. Altfel spus, a privit intr-o oglinda imaginara si a vazut viitorul.
Si-a imaginat fiinte asemanatoare cu El insusi.
Si-a imaginat fiinte libere, inzestrate cu forta creatoare, capabile sa iubeasca atât de inteligent si sa gândeasca atât de iubitor, incât sa se poata transforma pe ele insele si pe altele asemenea lor in propria lor esenta interioara. Fiinte care isi puteau extinde limitele ratiunii pentru a imbratisa universul in totalitatea sa, iar in adâncul inimii lor reuseau sa-i discearna tainele cele mai subtile.
Pentru a va pune in locul lui Dumnezeu, trebuie sa va imaginati ca va priviti propria reflexie intr-o oglinda.
Prin forta vointei, faceti astfel incât imaginea pe care o vedeti sa prinda viata si sa-si asume o existenta independenta.
     In universul „stiintific”, materia a aparut inaintea mintii.
Mintea este de fapt un accident al materiei, insubstantial si fara legatura cu ea; un savant a mers chiar pâna acolo incât a caracterizat mintea drept o „boala a materiei”.
Pe de alta parte, in universul de tip mintea-inaintea-materiei, descris in cartea de fata, conexiunea dintre minte si materie este mult mai strânsa; de fapt, este o conexiune vie, dinamica.
Totul in acest univers este viu si constient intr-o anumita masura, si totul raspunde, sensibil si inteligent, la cele mai adânci si mai subtile nevoi ale noastre.
In anul 1935, fizicianul austriac Erwin Schrödinger a pus la punct un celebru experiment teoretic, cunoscut sub numele de Pisica lui Schrödinger.
O pisica este inchisa intr-o cutie impreuna cu un material radioactiv al carui risc de a ucide animalul este de cincizeci la suta. Ambele probabilitati de cincizeci de procente - ca pisica sa fie vie si ca pisica sa fie moarta - ramân, ca sa spunem asa, suspendate in timp pâna ce deschidem cutia ca sa vedem ce e inauntru, si numai atunci se produce cu adevarat un eveniment sau altul: moartea sau supravietuirea felinei.
Privind in cutie, la pisica, o putem ucide sau o putem salva.
Societatile secrete au sustinut dintotdeauna ca lumea de zi cu zi se comporta intr-un mod similar.
     In universul psihosomatic, comportamentul obiectelor fizice in spatiu este determinat in mod direct de starile mentale, fara ca noi sa facem ceva efectiv in acest sens.
Altfel spus, putem afecta materia prin modul in care o privim.

     Daca sunteti de parere ca materia a aparut inaintea mintii, trebuie sa gasiti o explicatie pentru felul in care combinarea intâmplatoare a substantelor chimice a dus la formarea constiintei - ceea ce este dificil. Daca, pe de alta parte, credeti ca materia a fost un fel de precipitat al mintii cosmice, aveti in fata o problema la fel de complicata: aceea de a explica modul in care s-a intâmplat acest lucru, de a oferi un cadru de lucru.
     In conformitate cu cosmologii din Antichitate si cu societatile secrete, emanatiile mintii cosmice trebuie percepute in mod similar, ca actionând in sens descendent, de la principiile mai inalte, mai puternice si mai cuprinzatoare, spre cele mai inguste, cu caracter particular, fiecare nivel creându-l si guvernându-l pe cel inferior lui.
De asemenea, aceste emanatii au fost intotdeauna privite ca fiind intr-un anume sens personificate si inteligente.
     La cel mai de jos nivel al ierarhiei, in conformitate cu doctrina secreta straveche a oricarei culturi, aceste emanatii, aceste fiinte-gând ale mintii cosmice, se intrepatrund atât de strâns, incât creeaza aparenta de materie solida.
In prezent, daca am dori sa gasim un limbaj capabil sa descrie acest fenomen straniu, ne-am putea indrepta atentia spre mecanica cuantica, dar in cadrul societatilor secrete, intrepatrunderea fortelor invizibile pentru a crea aparenta lumii materiale este conceputa ca o retea de lumina si culoare sau - pentru a folosi un termen din alchimie - Matricea.
     Stiinta refuza sa accepte ceea ce experienta umana recunoaste - respectiv, ca viata are un sens.
Unii savanti neaga chiar si faptul ca merita sa ne intrebam daca viata are sau nu sens.
Este un impuls firesc al fiintei umane acela de a se intreba daca viata are vreun sens, iar filosofia ezoterica este cea mai bogata, cea mai profunda si mai concentrata suma de idei pe aceasta tema.
Uneori lucrurile o iau razna, iar viata pare lipsita de sens. Alteori insa, vietile noastre lasa impresia ca au o semnificatie.
Exista situatii, spre exemplu, când existenta noastra pare ca o ia pe un drum gresit: ratam un examen, pierdem un loc de munca sau incheiem o relatie sentimentala.
Apoi insa, ca urmare a acestei aparente turnuri gresite, ne gasim adevarata vocatie ori sufletul pereche.
Sau - un alt exemplu - cineva hotaraste in ultimul moment sa nu se imbarce intr-o cursa aeriana, iar apoi avionul se prabuseste.
Când se intâmpla asemenea lucruri, putem avea senzatia ca „cineva acolo sus” are grija de noi, ca pasii ne sunt indrumati. De asemenea, putem resimti in mod acut caracterul fragil al vietii - cât de usor situatia ar fi putut fi alta, daca nu ar fi existat un impuls aproape imperceptibil, parca venit din alta lume.
In mod similar, acea parte a noastra „cu picioarele pe pamânt”, orientata spre abordarea stiintifica, poate considera o coincidenta drept o corelare intâmplatoare a unor evenimente interconectate, insa uneori, in inima noastra, banuim ca totusi coincidentele nu sunt doar rodul intâmplarii.
Câteodata ni se pare ca acea coincidenta constituie o aluzie, una extrem de fina, la un inteles ascuns, profund, dincolo de confuzia vietii de zi cu zi.

     Si uneori constatam ca, atunci când orice speranta pare a fi pierduta, dincolo de disperare se afla cu adevarat fericirea, sau ca in sânul urii se ascunde samânta iubirii.
Din motive pe care le vom analiza mai târziu, fericirea este privita in prezent in strânsa conexiune cu dragostea de tip sexual, astfel ca adesea atunci când ne indragostim traim mai pregnant senzatia ca „asa a fost SCRIS sa fie”.
Atunci când ne punem intrebari, despre sensul vietii si al universului, nu vrem de fapt sa stim CUM au luat ele fiinta, cum s-au reunit elementele si conditiile necesare pentru a se forma stelele, planetele, materia si asa mai departe.
In realitate, ne intereseaza intentia aflata la baza lor.
     In prezent suntem indemnati sa dam uitarii marile intrebari privind viata si moartea.
De ce suntem aici?
Ce sens are viata?
Asemenea chestiuni sunt lipsite de rost, ni se spune.
Tot ce trebuie sa facem este sa le ignoram si sa mergem mai departe.
Si astfel pierdem din vedere cât de uimitor este insusi faptul de a fi viu.
Inchideti ochii si imaginati-va o masa, o masa buna, ideala, la care v-ar placea sa lucrati. Cât de mare ar fi? Din ce ar fi lucrata? Cum ar fi lemnul îmbinat? Ar fi vopsita, lacuita sau doar lustruita? Ce trasaturi aparte ar avea?
Imaginati-va aceasta masa cât mai viu cu putinta.
Acum priviti o masa reala.

     Despre care dintre ele puteti fi sigur ca stiti tot adevarul?
De ce anume puteti fi mai sigur: de ceea ce se afla în mintea dumneavoastra sau de obiectele pe care le percepeti prin intermediul simturilor? Ce este mai real, mintea sau materia?
Dezbaterea derivata din întrebarile simple de mai sus s-a aflat în centrul oricarei filosofii.
In ziua de astazi, cei mai multi dintre noi aleg materia si obiectele în defavoarea mintii si ideilor. In general, consideram obiectele fizice un etalon al realitatii. In mod contrar, Platon numea ideile „lucrurile care sunt cu adevarat”.
In lumea antica, obiectele percepute cu ochiul mintii erau considerate realitati eterne de care putem fi siguri, spre deosebire de suprafetele externe, tranzitorii, aflate în afara noastra.
     In vreme ce gândurile noastre sunt palide si obscure în comparatie cu impresiile datorate simturilor, pentru omul antic situatia era exact inversa.
Pe atunci, oamenii nu aveau un atât de acut simt al obiectelor fizice; acestea nu erau la fel de net definite si diferentiate cum sunt astazi pentru noi.
Daca vom privi reprezentarea unui copac pe zidurile unui templu antic, vom observa ca artistul nu s-a uitat cu atentie cum anume sunt legate ramurile de trunchi.

     In lumea antica, nimeni nu privea cu adevarat copacii asa cum o facem noi.
In prezent, tindem sa gândim într-un mod reductionist cu privire la propriile noastre gânduri.
Adoptam în general „moda” intelectuala care considera gândurile ca fiind nimic mai mult decât cuvinte - poate cu o vaga urma de altceva, de pilda sentimente, imagini si asa mai departe - numai cuvintele în sine având o semnificatie reala.
Daca zabovim însa, chiar si în fuga, asupra ei, constatam ca aceasta abordare la moda contrazice în mod flagrant experienta de zi cu zi.
Sa luam, spre exemplu, un gând banal si insignifiant ca acesta: „Nu trebuie sa uit sa-i telefonez mamei în seara asta.” Daca încercam sa analizam un astfel de gând pe masura ce îsi croieste drum în câmpul constiintei noastre, daca încercam sa-l retinem pentru a arunca o raza de lumina asupra lui, vom vedea, probabil, ca poarta cu sine o serie de asociatii verbale, precum cele ce ies la lumina în cadrul unui test psihanalitic de asociere a cuvintelor. Daca ne concentram mai puternic, s-ar putea sa ne dam seama ca aceste asociatii sunt înradacinate în amintiri ce poarta cu ele anumite sentimente, emotii si, totodata, propriile lor impulsuri volitive. Vina pe care o simt fiindca nu i-am telefonat mamei mai devreme îsi are originile, asa cum stim din psihanaliza, dintr-o încrengatura complexa de sentimente ce dateaza din primii ani de viata: dorinta, furie, pierdere si tradare, dependenta si nazuinta spre libertate.
In vreme ce îmi analizez sentimentul de esec, alte impulsuri se nasc - nostalgie pentru vremea când lucrurile stateau poate mai bine, când eu si mama eram strâns uniti - si un vechi tipar comportamental este resuscitat.
In vreme ce continuam sa imobilizam acest gând, el se va rasuci de colo-colo. Insusi actul de a-l analiza îl schimba, provoaca reactii, uneori chiar reactii contradictorii.
Un gând nu e niciodata imobil; este ceva viu, ceva ce nu poate fi niciodata ferm definit prin litera moarta a limbajului.
De aceea Schopenhauer, un alt sustinator al filosofiei mistice aflate în centrul acestei carti, spunea ca „îndata ce încerci sa exprimi un gând în cuvinte, el înceteaza de a mai fi adevarat”.
Cuvintele nu pot prinde si transmite în niciun caz complexitatea unei imagini sau a unor sentimente.
Numeroase dimensiuni sunt ascunse de partea nevazuta a tuturor gândurilor, chiar si a celor mai anoste si banale.

     Sa ne imaginam ca pasim în mintea unei persoane de acum doua mii cinci sute de ani, care strabatea o padure în drum spre un loc sacru sau un templu precum Newgrange din Irlanda sau Eleusis, în Grecia…
Pentru acea persoana, padurea si tot ce se afla în ea era viu. Spirite nevazute sopteau în orice miscare a copacilor.
Adierea care îi mângâia obrajii era gestul unui zeu.
Daca ciocnirea norilor de pe cer se solda cu un fulger, era o izbucnire a vointei cosmice… si poate ca omul nostru grabea putin pasul. Sau se adapostea într-o pestera.
Când omul din Antichitate patrundea într-o pestera, avea strania senzatie ca intra în propria sa teasta, izolat fiind în spatiul sau mental.
Daca urca pe culmea unui deal, îsi percepea constiinta extinzându-se pâna la orizont în toate directiile, catre granitele cosmosului, si se simtea una cu acesta.
Iar noaptea, bolta cereasca era pentru el mintea universului.
Când mergea pe o poteca în padure, avea impresia ca îsi urmeaza destinul.
Astazi, oricare dintre noi s-ar putea întreba la un moment dat: „Cum am ajuns în aceasta viata care nu pare a avea mai deloc de-a face cu mine?”
Un asemenea gând ar fi fost de neconceput pentru cineva din lumea antica, unde fiecare individ era constient de locul sau în univers.
Orice lucru care i se întâmpla - chiar si vederea unui fir de praf în razele soarelui, bâzâitul unei albine sau imaginea unei vrabii cazând - era menit sa se întâmple.
Totul îi spunea ceva. Orice era o pedeapsa, o rasplata, un avertisment sau o premonitie.

     Daca vedea o bufnita, de pilda, pentru el nu era doar simbolul unei zeite, ci zeita Atena însasi.
     Este important sa întelegem modul particular în care, conform anticilor, fiinta umana are anumite afinitati cu lumea fizica.
Ei credeau nestramutat ca absolut totul în interiorul nostru are un corespondent în natura.
Râmele, spre exemplu, au forma intestinelor si proceseaza materia asa cum o fac si intestinele. Plamânii care ne permit sa ne deplasam liber în spatiu, aidoma unei pasari, au forma de pasare.
Lumea vizibila este, deci, omul întors pe dos. Plamânii si pasarile sunt expresia aceluiasi spirit cosmic, dar în moduri diferite.
Pentru maestrii din scolile misterelor, exista o semnificatie în faptul ca, privite de sus, organele interne ale corpului omenesc reflecta, în dispunerea lor, sistemul solar.
Astfel, dupa parerea anticilor, întreaga biologie este de fapt o astrobiologie.
     Astazi, tindem sa fim foarte posesivi cu gândurile noastre.
Vrem sa ni se acorde credit pentru ca le-am emis si ne place sa credem ca spatiul nostru mental este numai al nostru si ca nici o alta constiinta nu poate patrunde în el.
Dar nu trebuie sa zabovim prea mult asupra acestor supozitii, pentru a vedea ca nu corespund totdeauna experientei pe care o traim.
Daca suntem cinstiti, trebuie sa recunoastem ca nu ne construim noi însine, de fiecare data, toate gândurile. Si nu ma refer doar la faptul ca genii precum Newton, Kepler, da Vinci, Edison si Tesla afirmau ca inspiratia le-a venit ca într-un vis sau, uneori, chiar într-un vis. Cu totii putem spune ca gândurile de zi cu zi ne vin în mod firesc. Adesea spunem „Mi-a trecut prin gând ca…”, „Mi-a venit în minte sa…”. Cu putin noroc, uneori ne vine în minte, formulata de-a gata, o vorba de duh care face senzatie. Si sigur ca suntem fericiti sa ne arogam meritele pentru ea, dar adevarul este ca remarca pur si simplu ne-a tâsnit de pe buze înainte de a avea timp s-o formulam în mod constient. Experienta de zi cu zi ne demonstreaza ca gândurile ne patrund în ceea ce ne place sa consideram spatiul nostru mental privat, venind de altundeva. Pentru antici, acest „altundeva” era alt cineva: mai precis un zeu, un înger sau un spirit. Iar un individ nu este totdeauna inspirat de acelasi zeu, înger ori spirit. Daca astazi obisnuim sa credem ca avem, fiecare dintre noi, un singur centru al constiintei, situat în craniu, în lumea antica fiece individ considera ca are mai multi centri ai constiintei, cu origini în afara capului.
     Am vazut mai devreme ca zeii, îngerii si spiritele erau privite ca emanatii ale marii minti cosmice - cu alte cuvinte, fiinte-gând.
As vrea sa acordati acum atentie ideii ca aceste fiinte-gând se exprimau prin intermediul oamenilor.
Daca astazi ne spunem în mod natural ca oamenii gândesc, în Antichitate se credea ca gândurile omenesc. Asa cum vom vedea, zeii, îngerii si spiritele pot determina mari schimbari în soarta unei natiuni.
Iar punctul focal al acestor schimbari poate fi adesea un individ. Alexandru cel Mare si Napoleon, de pilda, au fost vehiculele unui spirit maret si pentru o vreme au condus destine într-un mod remarcabil. Nimeni nu li se putea opune si au izbutit în tot ce au încercat - pâna când spiritul i-a parasit, iar din acel moment, brusc, totul a început sa mearga prost.
     Astazi, consideram momentele de iluminare ca pe o traire interioara, însa pentru antici ele veneau din exterior.
Omul nostru din padure considera ca fiintele-gând pe care el le vazuse sunt vizibile si pentru ceilalti, ceea ce în prezent am numi o halucinatie colectiva.
Nu stim însa cum sa facem sa avem o astfel de experienta.
Nu stim cum sa procedam pentru a întâlni un spirit neîncarnat.
Nu stim cine sunt aceste spirite.
Astazi pare ca suntem într-o perpetua cautare a unei experiente spirituale autentice, dar rareori putem fi siguri ca am trait una care sa-si merite cu adevarat numele.
In lumea antica, perceptiile spiritelor erau atât de puternice, încât nimanui nu-i trecea prin minte sa nege existenta lumii spirituale. De fapt, anticilor le-ar fi fost tot atât de greu sa nege existenta spiritelor pe cât ne-ar fi noua astazi sa refuzam sa mai credem în masa ori în cartea din fata noastra.
     Revenind la omul nostru care se plimba prin padure, întelegem acum ca, pentru el, spiritele aflate „în umbra” Soarelui, a Lunii si a celorlalte corpuri ceresti actionau asupra diverselor componente ale corpului si mintii sale.
El îsi simtea membrele miscându-se asemenea curgatorului Mercur, iar spiritul lui Marte se framânta în el, în fluviul de fier topit care era sângele lui.
Starea rinichilor sai era determinata de miscarile planetei Venus.
Stiinta moderna începe abia acum sa înteleaga rolul pe care îl joaca rinichii în sexualitate.
La începutul secolului XX s-a descoperit în ce masura intervin rinichii în stocarea testosteronului.
     Stiinta si religia sunt de acord ca, la începuturi, universul a trecut de la nimic la existenta materiei.
Dar stiinta are foarte putine de spus cu privire la aceasta misterioasa tranzitie, explicatiile pe care le ofera fiind extrem de speculative. Specialistii nu au nici macar un raspuns unanim la întrebarea daca materia a fost creata toata de la început sau continua înca sa fie creata.
Pe de alta parte, între preotii initiati din lumea antica exista un consens remarcabil, învataturile lor secrete sunt codificate în textele sacre ale celor mai mari religii ale lumii.
     La începuturi, din neant s-a precipitat doar o materie mai fina si mai subtila decât lumina, urmata de un gaz exceptional de diafan.
Daca ochiul uman ar fi privit acesti zori ai istoriei, tot ce ar fi vazut ar fi fost o vasta pâcla cosmica.
Acest gaz sau pâcla era Mama Tuturor Fiintelor, care purta în sine tot ceea ce era necesar pentru crearea vietii
.
Zeita Mama, asa cum era uneori numita, se va metamorfoza în decursul acestei istorii si îsi va asuma diverse forme, cu nume diferite, dar deocamdata, „pamântul era netocmit si gol”.
Si acum survine primul mare punct de cotitura al istoriei.

     Zeita Mama a fost atacata de un vânt uscat, arzator, care aproape ca a anihilat potentialul de existenta a vietii.
Din nou, daca ar fi privit aceste momente, ochiului omenesc i s-ar fi parut ca pâcla usoara, emanata de mintea lui Dumnezeu, este coplesita dintr-odata de o a doua emanatie.
Caci a urmat o furtuna violenta, aidoma unui rar si spectaculos fenomen observat de astronomi - probabil moartea unei stele masive - exceptie facând faptul ca aici, „la început”, acesta s-a petrecut la o scara uriasa, care a cuprins întregul univers.
Asa ar fi stat deci lucrurile pentru ochiul fizic, dar pentru cel al imaginatiei, acest întins nor de pâcla si teribila furtuna care l-a atacat pot fi percepute ca acoperind doua gigantice fantome.
     Zeita Mama era frecvent considerata o figura iubitoare, datatoare de viata, cu înfatisare placuta si dispozitie alinatoare, dar avea totodata si un aspect terifiant. Atunci când era nevoie, putea fi razboinica.
Rivalul ei era si mai înspaimântator: lung, osos, cu pielea alba si solzoasa, cu ochii rosii, stralucitori.
Plutind la mica înaltime deasupra Pamântului-Mama, Stapânul întunecat era înarmat cu o coasa mortala, dezvaluindu-si astfel identitatea în fata tuturor celor care n-o ghicisera de la bun început.

     Astfel, daca prima emanatie a mintii lui Dumnezeu s-a metamorfozat în zeita Pamântului, cea de-a doua a devenit zeul Saturn. Saturn trasa limitele sistemului solar. De fapt, zeul era însusi principiul limitarii. Interventia lui a introdus în creatie potentialul obiectelor individuale de a exista si, prin urmare, a permis trecerea de la inform la forma. Cu alte cuvinte, gratie lui Saturn exista în univers o lege a identitatii prin care ceva exista numai ca atare, niciodata ca altceva, si nici altceva nu exista exact ca acel ceva.
Gratie lui Saturn, un obiect ocupa un anumit spatiu la un anumit moment si niciun alt obiect nu poate ocupa acelasi spatiu în acelasi moment si, de asemenea, niciun obiect nu se poate afla în mai mult de un singur loc la un moment dat. In mitologia egipteana, corespondentul lui Saturn era Ptah, cel care modeleaza pamântul pe roata olarului, iar în numeroase mitologii Saturn poarta titlul de Rex Mundi, regele lumii sau „printul acestei lumi”, ca urmare a controlului pe care îl exercita asupra vietii noastre materiale.
Daca o entitate individuala poate exista în timp, atunci, în mod logic, ea poate deopotriva sa înceteze sa mai existe. De aceea Saturn este zeul distrugerii, cel care îsi înghite propriile vlastare. Uneori este portretizat ca Batrânul Timp sau ca Moartea însasi.
Ca urmare a influentei lui Saturn, tot ce traieste contine în sine samânta propriului sau sfârsit si, tot din cauza lui, ceea ce ne hraneste ne si distruge.
Moartea este prezenta pretutindeni în cosmos: infiltrata în cerul albastru, în firul de iarba, în fontanela neînchisa a unui nou-nascut, în lumina din privirea îndragostitului.
Din cauza lui Saturn viata omului e grea. Din cauza lui Saturn, fiecare sabie are un dublu tais si fiece coroana e o cununa de spini.
Daca uneori viata ni se pare aproape prea grea pentru a fi îndurata, daca ne doare si daca strigam în disperare catre stele, motivul este acela ca Saturn ne împinge spre limitele noastre.
Si ar fi putut fi chiar mai rau decât atât.
Potentialul de viata în cosmos ar fi putut fi sugrumat înca înainte de a se naste. Universul ar fi ramas pentru totdeauna un loc în care materia moarta se cerne la infinit.
     Pe parcursul acestei istorii, vom vedea ca Saturn s-a întors în diferite epoci si sub diverse chipuri, pentru a-si împlini telul de a mumifica omenirea si de a stoarce orice strop de viata din ea. Iar la sfârsitul ei, vom vedea de asemenea ca interventia sa decisiva, un eveniment de mult prezis de societatile secrete, urmeaza sa se produca în curând.
Tirania lui Saturn asupra Pamântului-Mama, tentativa sa criminala de a elimina potentialul de viata din univers, a continuat vreme îndelungata - o perioada imposibil de cuprins pentru mintea umana.
Tirania sa a fost în final alungata, iar Saturn, desi nu complet învins, a fost tinut în sah si închis pe tarâmul sau. Si de aceasta data Facerea ne spune cum s-au petrecut lucrurile: „Si a zis Dumnezeu: «Sa fie lumina!» Si a fost lumina.” Lumina a împins înapoi întunecimea care plutise deasupra apelor.
     Biserica actuala propovaduieste un monoteism radical dus la extrem. Motivul este, în parte, dominatia exercitata de o stiinta ce aproape ca nu mai lasa loc pentru Dumnezeu.
In crestinismul orientat spre stiinta, Dumnezeu a devenit o prezenta imanenta, nediferentiata si nedetectabila în univers, iar spiritualitatea nu este decât o vaga si confuza senzatie de unitate cu aceasta prezenta imanenta.
Dar crestinismul îsi are radacinile în religiile mai vechi din zona în care a aparut, toate fiind de tip politeist si astronomic.
Iar credintele primilor crestini reflectau aceste origini; pentru ei, spiritualitatea însemna comunicarea cu spiritele reale. Bisericile crestine - de la catedrala din Chartres si bazilica Sf. Petru din Roma pâna la micile lacase parohiale din lumea întreaga - au fost construite pe locurile unor stravechi izvoare sfinte, grote sacre, temple si scoli ale misterelor.
     In decursul istoriei, asemenea situri au fost considerate portaluri destinate spiritelor, fisuri în tesatura fireasca a continuumului spatio-temporal.
Astroarheologia a demonstrat ca aceste portaluri sunt aliniate cu fenomenele astronomice, fiind menite sa canalizeze influxul din lumea spiritelor la momente adecvate
. In prezent, clerul condamna ferm astrologia, însa nimeni nu poate nega, spre exemplu, ca toate marile festivaluri crestine au la baza fenomene astronomice: Pastele este celebrat în prima duminica dupa prima luna plina de dupa echinoctiul de primavara, iar Craciunul e sarbatorit în prima zi dupa solstitiul de iarna, când Soarele la rasarit începe sa se deplaseze în mod vizibil în sens invers la orizont.
     Cei patru heruvimi constituie unele dintre cele mai puternice simboluri ale scripturilor, aparând în pasaje-cheie din Ezechiel, Isaia, Ieremia si în Apocalipsa. Populari în iconografia iudaica si în cea crestina, proeminenti în arta si arhitectura crestina de pretutindeni, ei sunt simbolizati de Vitel, Leu, Vultur si Inger.
In cadrul învataturilor ezoterice, acesti patru heruvimi sunt fiintele spirituale aflate la baza a patru dintre cele douasprezece constelatii ale zodiacului.
Dovada identitatii lor astrologice rezida în imagistica asociata: Vitel Taur, Leu Leu, Vultur Scorpion, Inger Varsator. Acest tipar cvadruplu al simbolismului referitor la constelatii se regaseste în toate marile religii ale lumii.
     Dar pentru cel mai important si mai sugestiv exemplu de politeism în cadrul crestinismului, trebuie sa revenim la povestea creatiei, asa cum este ea relatata în Facerea si în Evanghelia dupa Ioan. „La început, zeii au facut cerul si pamântul.”
Iata o anomalie tulburatoare, pe care reprezentantii Bisericii tind s-o ignore; în cadrul cercurilor ezoterice însa, este bine cunoscut faptul ca termenul Elohim desemneaza divinitati astronomice. Asa cum am mentionat deja, putem descoperi identitatea acestor divinitati comparând versetul respectiv din Facerea si fragmentul similar din Evanghelia dupa Ioan: „La început era Cuvântul si Cuvântul era la Dumnezeu si Dumnezeu era Cuvântul… Toate prin El s-au facut…
Si lumina lumineaza în întuneric si întunericul nu a cuprins-o.”
     Aceasta paralela este utila, deoarece Ioan nu a folosit cu de la sine putere termenul respectiv: Cuvântul.
El se referea astfel la o traditie deja straveche în epoca lui, asteptându-se, în mod evident, ca ea sa fie înteleasa de cititorii evangheliei sale.
Cu circa patru sute de ani mai înainte, Heraclit, un filosof grec, scria: „Logos-ul (Cuvântul) a fost înainte sa poata fi Pamântul.”
Important în acest sens este faptul ca, în conformitate cu traditia straveche, Cuvântul care lumineaza în întuneric în Evanghelia dupa Ioan - si, asa cum am vazut deja, zeii care au zis „sa fie lumina” în Facerea - este reprezentat de cele sapte spirite care actioneaza împreuna sub forma influentei spirituale emanate de Soare.
Astfel, atât Vechiul, cât si Noul Testament fac trimitere la rolul zeului Soare în cadrul creatiei, asa cum era el înteles de religiile lumii antice.

     Al doilea act principal în cadrul creatiei survine atunci când zeul Soare septuplu soseste pentru a salva Pamântul-Mama de Saturn.
Privit prin ochii imaginatiei, Soarele este un tânar frumos, radios, cu o coama leonina. Calatoreste într-un car si este muzician, având diverse nume: Krisna în India, Apolo în Grecia. Aparând în toata splendoarea în mijlocul furtunii, el alunga întunericul lui Saturn, pâna ce acesta se transforma într-un urias dragon sau sarpe, încolacit în jurul cosmosului.
Soarele încalzeste apoi Pamântul-Mama si-l readuce la viata, scotând concomitent un raget triumfal, care reverbereaza pâna la marginile universului.
Ragetul sau face ca materia din pântecele cosmic sa vibreze, sa danseze si sa alcatuiasca diverse tipare. In cercurile ezoterice ale initiatilor, acest proces este numit uneori „dansul substantelor”. Dupa o vreme, materia se coaguleaza într-o diversitate de forme stranii.
Prin urmare, Soarele creeaza lumea cântând.
Prin victoria zeului Soare, maestrii din scolile misterelor se refereau de fapt la tranzitia cruciala de la un cosmos pur mineral la unul în care înmugurea viata vegetala.
In cadru primelor forme de flora primitiva, conform traditiei misterelor, germeni singulari s-au unit, constituind vaste structuri plutitoare ca niste retele, care au umplut întregul univers.
In Vede, cartile sacre ale hindusilor, aceasta etapa a creatiei este descrisa ca „plasa lui Indra”- o retea infinita de filamente vii, luminoase, întretesându-se continuu, unindu-se aidoma unor valuri de lumina si dizolvându-se din nou.
Timpul a trecut si unele dintre aceste filamente au început sa se împleteasca definitiv, undele de lumina conturându-se în structuri asemanatoare cu copacii.
     Daca ne-am putea parasuta în acest ambient si ne-am aseza pe una dintre ramurile verzi ce se întinde cât vezi cu ochii, si daca aceasta ramura uriasa s-ar misca dintr-odata, ne-am simti aidoma unui erou de poveste ce sade pe o stânca, iar stânca se urneste din loc, dezvaluind ca este de fapt un urias.

     Fiindca vasta fiinta vegetala din inima universului, ale carei membre moi si luminoase se întindeau în toate cele patru colturi ale zarii, era Adam.
Iar acela era paradisul.
Cum nu exista înca niciun element animal în cosmos, Adam era lipsit de dorinte si, prin urmare, de griji si de nemultumiri. Nevoile îi erau satisfacute înainte chiar de a fi resimtite.
Adam traia într-o lume a eternei primaveri. Natura îi oferea o nesfârsita sursa de hrana sub forma unei seve laptoase, asemanatoare cu sucul papadiilor de azi.
     Initiatii acestei istorii secrete sustin nu numai ca aparitia vietii omenesti a fost precedata de o etapa de dezvoltare vegetala, ci si ca elementul vegetal constituie înca si astazi o parte esentiala a fiintei umane.
Daca am extrage sistemul nervos simpatic din organism si l-am privi ca atare, am vedea ca seamana cu un copac.
Unul dintre cei mai de seama specialisti britanici în homeopatie a rezumat aceasta idee într-un mod remarcabil: „Sistemul nervos simpatic este darul regnului vegetal pentru corpul fizic al omului.”
Pretutindeni în lume, gândirea ezoterica este preocupata de energiile subtile ce strabat aceasta componenta vegetala a organismului si de asemenea cu „florile” acestui copac: chakrele care functioneaza, asa cum vom vedea, ca organe de perceptie.
Marele centru al componentei vegetale a corpului uman, hranindu-se cu undele luminoase si caldura primite de la Soare, este chakra plexului solar, numita astfel deoarece s-a format în acea etapa de dezvoltare controlata de Soare.
Chinezii si japonezii pun totodata un accent deosebit pe rolul plexului solar în practica spirituala.
Daca privim o statuie reprezentându-l pe Buddha în meditatie, vedem o persoana a carei atentie este îndreptata spre interior, centrul meditatiei, centrul sau de gravitatie mental si spiritual, fiind abdomenul inferior.
Aceasta înseamna ca persoana în cauza si-a retras constienta de la starea mentala rigida, muritoare, a creierului, si s-a cufundat în centrul propriei sale fiinte, centru numit uneori hara si aflat în conexiune cu întreaga existenta.
     La o lecturare atenta, putem constata ca Biblia însasi contine numeroase aluzii codificate la existenta chakrelor.
„Coarnele” cu care este înfatisat de obicei Moise în lucrarile de arta sunt considerate de crestinii cu orientare conventionala rezultatul unei greseli de traducere.
In traditia ezoterica însa, coarnele simbolizeaza cele doua petale ale chakrei fruntii, numite uneori „al treilea ochi”. Toiagul înflorit al lui Aaron este o aluzie la activarea chakrelor, la deschiderea florilor de pe trunchiul copacului subtil.
In ultimul capitol vom vedea cum, în Apocalipsa, deschiderea celor sapte peceti este de fapt o metafora pentru activarea celor sapte chakre si pentru marile viziuni ale lumii spirituale care îi vor urma.

     Glanda pineala, sau epifiza, este o glanda mica si cenusie, de marimea unei migdale, situata în profunzimea creierului, la jonctiunea acestuia cu maduva spinarii. In fiziologia ezoterica se considera ca, atunci când avem o presimtire, glanda pineala începe sa vibreze, iar daca aceasta vibratie este prelungita cu ajutorul tehnicilor ezoterice, poate duce la deschiderea celui de-ai treilea ochi, situat, desigur, în mijlocul fruntii. Mai târziu s-a constatat ca pineala este mai mare la copii, iar la pubertate, când diverse parti ale organismului sufera un proces de „cristalizare”, glanda începe sa se calcifieze si sa-si reduca dimensiunile.
Pentru antici, epifiza era un organ de perceptie a sferelor superioare, o fereastra ce se deschidea spre splendoarea si stralucirea ierarhiilor s pirituale. Aceasta fereastra putea fi deschisa prin meditatie si prin alte practici secrete, prin care initiatul avea anumite viziuni.
     Revenind la povestea creatiei si la simbolurile codificate în Geneza, am vazut ca trupul lui Adam era la început amorf si foarte moale, cu pielea aproape tot atât de delicata precum boarea ce pluteste la suprafata unui iaz; mai târziu însa, a început sa se solidifice.
Incalzite de Soare, membrele verzi ale lui Adam au capatat tonuri roz. Pe masura ce s-a solidificat, Adam a început sa se împarta în doua - adica era un organism hermafrodit, care se reproducea în mod asexuat.
Atunci când este chestionat insistent, orice specialist în ebraica biblica recunoaste ca în Facerea 1: 27, fragmentul tradus prin „Si a facut Dumnezeu pe om dupa chipul Sau; dupa chipul lui Dumnezeu l-a facut; a facut barbat si femeie” trebuie de fapt formulat: „Si au facut ei (Elohim) pe om dupa chipul si asemanarea lor (plural).”
     Deci prin aceasta metoda de reproducere specifica plantelor s-a nascut Eva din trupul lui Adam, modelata din cartilajul ceros care îndeplinea pentru Adam functia de os. Urmasii lui Adam si ai Evei se reproduceau de asemenea asexuat, procreând prin utilizarea sunetelor într-un mod analog activitatii creative a Cuvântului.
Acest episod al istoriei aminteste de traditia francmasonica referitoare la „Cuvântul care a fost pierdut”- credinta ezoterica conform careia în viitorul îndepartat, când acest Cuvânt va fi redescoperit, fecundarea se va putea face folosind doar sunetul vocii umane.
Adam, Eva si urmasii lor nu au murit; când si când, adormeau pentru a-si reface fortele. Dar aceasta stare de fiinta ce se hranea cu lotus, în Gradina Raiului, nu putea dura la nesfârsit; omenirea nu ar fi depasit în acest caz niciodata stadiul vegetal.
Iar intentia fusese totdeauna aceea ca zeul Soare sa se separe de Pamânt… pentru o vreme.
     In circa 485 I. C., Herodot a vizitat orasul Memfis din Egipt.
Acolo, în cripte vaste, i-au fost aratate siruri de statui ale fostilor faraoni, întinse aparent la nesfârsit, pâna în perioade ce se pierdeau în negura vremurilor. Mergând alaturi de preoti de-a lungul sirurilor, a ajuns la o serie de trei sute cincizeci si patru de sculpturi colosale în lemn, reprezentând fiinte care domnisera înainte de Menes, primul faraon uman al Egiptului.
Aceste fiinte, i-au spus preotii, se „nascusera una din cealalta”, adica fara necesitatea unui partener sexual, prin metoda partenogenezei, specifica plantelor.
Monumentele, fiecare purtând o placuta cu numele, istoricul si perioada, constituiau un document în lemn referitor la de mult încheiata epoca de viata vegetala a omenirii.