Istoria secreta - Partea II de JONATHAN BLACK publicat la 24.01.2014
Istoria secreta = Partrea II
  Pamântul si Soarele s-au separat.
De acum, razele solare datatoare de viata nu-l mai iluminau din interior, ci se revarsau asupra Pamintului din cer.
Drept urmare, acesta s-a racit si a devenit mai dens.
Structura sa predominant gazoasa a capatat un caracter preponderent lichid.

  Contractindu-se, intreaga sa suprafata apoasa a fost acoperita de Adam si Eva si de vlastarele lor vegetale. Dintr-odata, in punctul culminant al celui de-ai treilea act, candidatul la initiere ce participa la aceasta dramatizare sesiza un damf de sulf si era, probabil, orbit de o stralucire brusca, aidoma unui fulger, in vreme ce pasnica scena pastorala era invadata de o forma de viata bizara, lucioasa, incornorata si de o lividitate oribila.
Imaginea care se prezenta in fata ochiului sau mental era aceea a unui sarpe aparent nesfirsit, croindu-si drum in cosmos, un sarpe de o frumusete perversa. Tu te aflai in Eden, in gradina lui Dumnezeu, ni se spune in Ezechiel 28:13, hainele tale erau impodobite cu tot felul de pietre scumpe: cu rubine, topaze si diamante, cu crisolit, onix si iaspis, cu safir, smarald, carbuncul si aur.
Candidatul la initiere privea cu oroare cum sarpele se incolacea tot mai strins in jurul trunchiului vegetal al lui Adam, intelegind ca urmarea astfel seria de evenimente prin care viata pe Pamint trecuse, cu suferinte, la urmatorul stadiu de evolutie.
Fiindca povestea sarpelui incolacit pe trunchiul copacului contine cea mai ilustrativa imagine a tranzitiei Pamintului de la viata vegetala la cea animala.
  Biserica se straduieste sa armonizeze povestea creatiei, asa cum apare ea in Biblie, in Facerea, cu descoperirile stiintifice. Dar incercarea nu are sorti de izbinda, fiindca se bazeaza pe o interpretare moderna si in acelasi timp anacronica a Genezei.
In Facerea, evolutia nu este privita in mod obiectiv, asa cum ar face-o un om de stiinta modern, punind cap la cap dovezi geologice, antropologice si arheologice impartial si obiectiv evaluate.
Povestea Facerii este o relatare subiectiva a modului in care a evoluat omenirea si a celui in care a fost resimtit acest proces.
Cu alte cuvinte, povestea sarpelui incolacit si a copacului este o imagine a formarii coloanei vertebrale si a sistemului nervos al animalelor, asa cum a fost ea pastrata in subconstientul colectiv al omenirii.
  Acesta a fost inceputul episodului hotaritor, numit Caderea in pacat. Candidatul la initiere era ajutat sa simta, in mod literal, atmosfera de criza si de pericol a Caderii in pacat. Dintr-odata, ca si cind ar fi fost impins de un cutremur, se prabusea intr-o gaura neagra, pravalindu-se in ceea ce descoperea curind a fi un tunel sapat de un sarpe.
Astfel, candidatul experimenta pe propria sa piele modul in care Lucifer si legiunile sale infestasera intregul Pamint cu o sumedenie de serpi lucitori.
El vedea cum, in conformitate cu istoria secreta, planeta incepuse sa freamate de forme de viata animala primitive; vedea cum dorinta biciuia insusi solul, facindu-i sa geama si sa suspine, si intelegea ca urme ale acestui chin pot fi vazute in unele formatiuni stincoase.
Dar de ce a trebuit ca tranzitia de la viata vegetala la cea animala sa fie marcata de un asemenea chin?
Ca rezultat al Caderii, se pare, oamenii trebuie sa sufere, sa se zbata si sa moara. Dar de ce?
  Aparitia vietii animale si metoda sa de reproducere - sexul - au adus cu ele moartea. Odata cu foamea si cu dorinta au fost resimtite deopotriva nemultumirea, frustrarea, regretul si frica.
Deci cine este cel care o ispiteste pe Eva?
Cine este sarpele care aduce dorinta in lume, framintind-o?
Fiecare dintre noi isi spune probabil ca stie raspunsul la aceste intrebari, dar il stie la un nivel naiv.
Problema este ca autoritatile care au vegheat la dezvoltarea noastra spirituala ne-au mentinut din acest punct de vedere la un nivel de gradinita.
  Pe masura ce avansam in textul Facerii, intelegem inca o data modul in care aceasta disimulare a radacinilor astronomice si monoteismul de tip radical al Bisericii moderne ne pot impiedica sa intelegem in mod limpede ce incercau textele antice sa ne transmita.
Cei mai multi dintre noi considera ca in crestinism este recunoscuta existenta unui singur diavol - altfel spus, ca Satan si Lucifer constituie una si aceeasi entitate.
De fapt, nu avem nevoie decit de o privire scurta, din alta perspectiva, asupra textelor, pentru a ne da seama ca autorii Bibliei au intentionat altceva. Si de aceasta data avem de-a face cu un detaliu pe care toti exegetii Bibliei il accepta, dar care nu a ajuns si la cunostinta credinciosilor.
Am vazut deja ca Saturn, Stapinul intunecat, agentul materialismului, trebuie identificat cu zeul planetei Saturn din mitologia greaca si romana.
Dar oare Lucifer, sarpele, ispititorul care atita omenirea cu dorinte animalice, trebuie si el identificat cu Saturn?
Sau poate cu o alta planeta?
Steaua diminetii este, desigur, Venus - Luceafarul. Prin urmare, Biblia il identifica pe Lucifer cu planeta Venus.
Ar putea parea, la prima vedere, ciudat sa punem semnul egal intre zeita planetei Venus in mitologiile romana si greaca (Afrodita in aceasta din urma) si Lucifer din traditia iudeo-crestina.
Venus/Afrodita este de sex feminin si pare mai pregnant datatoare de viata. In realitate insa, exista citeva puncte comune.

  Atit Venus/Afrodita, cut si Lucifer sunt animati de sexualitate si dorinte carnale.
Marul este fructul asociat cu ambele zeitati.
Lucifer o ispiteste pe Eva cu un mar, iar Paris ii inmineaza Afroditei marul, intr-un gest care duce la rapirea Elenei si la izbucnirea razboiului troian.
Marul este considerat, la nivel universal, fructul zeitei Venus, fiindca pozitia simburilor atunci cind fructul este taiat pe jumatate reproduce traiectoria pe care se deplaseaza planeta in cadrul unui ciclu de patruzeci de ani: o stea cu cinci colturi.
Lucifer si Venus sunt totodata personaje cu caracter complex.
Lucifer este rau, dar e un rau necesar. Fara interventia lui, protoomenirea nu ar fi depasit stadiul vegetal in evolutia vietii.
Ca rezultat al interventiei sale in istorie, suntem fiinte animate atit in sensul ca ne deplasam pe suprafata Pamintului, cit si din perspectiva dorintelor care ne impulsioneaza.
Un animal este constient de sine insusi ca entitate distincta asa cum plantele nu sunt. A spune ca Adam si Eva au cunoscut ca erau goi inseamna a afirma ca au devenit constienti de trupurile lor.
  Traditia ne spune ca, atunci cind Lucifer a cazut, un smarald mare s-a desprins din fruntea lui.
Acest lucru insemna ca omenirea va pierde, treptat, capacitatea de perceptie a celui de-ai treilea ochi: chakra fruntii.
Faptul ca viata este adesea greu de indurat e rezultatul influentei exercitate de Satan, dar cea a lui Venus face ca viata sa fie de multe ori greu de inteles.
Inriurirea lui Venus a conferit universului o calitate inselatoare, paradoxala. Altfel spus, in lume a aparut iluzia.
Lucifer a daruit materiei o stralucire menita sa deruteze omenirea, s-o faca oarba in fata adevarurilor de esenta inalta.
Stiinta moderna nu se intreaba niciodata cum a aparut iluzia in lume sau imaginatia sau vointa. Dar pentru antici, iluzia, imaginatia si vointa erau unele dintre cele mai puternice forte din univers, la fel de vii in spatiul tridimensional, ca si in mintile noastre. Pentru ei, istoria creatiei era istoria devenirii acestor forte. Omul n-ar fi putut deveni pe deplin creativ, brav sau iubitor daca nu ar fi putut face greseli, daca nu ar fi putut vedea lucrurile altfel decit sunt si daca nu ar fi putut crede ca ele sunt altfel decit sunt. Lucifer este de vina pentru ca nu credem intotdeauna ceea ce ne arata dovezile
. De multe ori credem ceea ce vrem sa credem.
Spre exemplu, viata unei persoane cunoscute ni se poate parea un esec mizerabil sau un succes deplin, in functie de modul in care alegem s-o privim - cu bunavointa sau cu meschinarie. Iar atunci cind focul mistuitor, pucioasa primitiva, ne arde in maruntaie, e greu sa alegem sa fim binevoitori.
Asa cum am facut cu Satan si Lucifer, pe care Biserica i-a ingemanat pentru a le ascunde originile astronomice, trebuie sa deslusim acum o alta confuzie indusa in mod deliberat.
  Asa cum am vazut, Elohim este un nume colectiv pentru cele Sapte Spirite ce actioneaza impreuna ca zeu al Soarelui, in vreme ce Iehova a aparut atunci cind unul dintre aceste sapte spirite s-a desprins de celelalte pentru a apara Pamintul de Venus.
Pentru a descoperi adevarata identitate astronomica a lui Iehova, trebuie sa privim, din nou, spre iconografia oponentului sau, Venus.
Firea omeneasca este astfel modelata incit intreaga mea forta de a rezista dorintelor animalice - de fapt ceea ce ma impiedica sa devin un animal in sine - deriva din capacitatea mea de gindire, de reflectie.
Venus era infatisata in mod traditional cu o oglinda in mina, dar nu din vanitate, asa cum se considera astazi. Oglinda era simbolul puterii pe care o are reflectia de a modifica dorintele.
Zeul reflectiei era zeul marelui luminator de pe cerul noptii: Luna. In toate culturile antice, Luna controla nu doar fertilitatea, ci si gindirea.
Preotii initiati credeau ca, pentru a crea conditiile propice gindirii umane, cosmosul a trebuit sa se structureze intr-un anume fel.
Pentru ca reflectia umana sa fie posibila, a fost nevoie ca Soarele si Luna sa fie astfel dispuse pe bolta, incit Luna sa reflecte pe Pamint lumina Soarelui.
De asemenea, ei erau convinsi ca aceasta dispunere pe cer trebuia sa fie reprodusa, la o scara mai mica, in interiorul craniului omenesc.
Aici, glanda pineala reprezenta Soarele, iar cea care putea modifica si reflecta asupra viziunilor primite de aceasta din lumea spiritelor era hipofiza, sau glanda pituitara.
  Zeul Lunii a devenit cunoscut iudeilor sub numele Iehova, iar musulmanilor ca Allah, marele zeu sa-nu-faci.
Prin urmare, in toiul acestei drame cosmice a creatiei, cind Pamintul era in pericol sa se transforme intr-un iad, a aparut o noua forta, pentru a i se opune lui Lucifer.
Asa cum cei sapte Elohim actionasera pentru a-l tine in friu pe Saturn/Satan, acum unul dintre acesti sapte s-a desprins din rindul lor pentru a deveni divinitate a Lunii, dirijind de pe aceasta pozitie operatiunile menite sa-l tina sub control pe Venus/Lucifer.
Satana, cel ce insala pe toata lumea, aruncat a fost pe pamint. Am vazut deci ca, in al treilea act din drama creatiei, zeul Lunii a inregistrat o mare victorie. Si astfel a inceput epoca Lunii. Primele trei ere ale cosmosului, cea minerala, cea vegetala si cea animala - ziua lui Saturn, ziua Soarelui si ziua Lunii -, au fost imortalizate in numele primelor trei zile din saptamina.
Iata singurul motiv pentru care aceste trei zile din saptamina, in ordinea respectiva, poarta numele celor trei corpuri ceresti.
  Un preot babilonian din vremea lui Alexandru cel Mare a fost unul dintre primii istorici ai lumii.
Din cele citeva fragmente de text pastrate, este limpede ca Berosus, la fel ca Herodot inaintea lui, a studiat numele de regi inscrise pe zidurile templelor si arhivele secrete ale preotilor.
Putinele scrieri ale sale care au supravietuit pina astazi cuprind invataturi despre originile Cerului, ale Pamintului si ale unei rase de hermafroditi, oamenii presexuali care se reproduceau prin partenogeneza.
Berosus spune ca Pamintul era locuit de o rasa primitiva.
Apoi, intr-o zi, pe tarmul marii a aparut un monstru, un animal numit Oannes, al carui corp intreg era cel al unui peste; sub capul de peste avea un alt cap si avea picioare dedesubt ca acelea de om, sub coada de peste.
Vocea si vorbirea lui erau articulate, omenesti; reprezentari ale lui s-au pastrat pina in ziua de azi.

  Monstrul obisnuia sa-si petreaca ziua printre oameni, dar pe atunci nu minca; el le-a explicat despre litere, despre stiinte si arte de toate felurile. I-a invatat sa construiasca orase si temple, sa scrie legi si le-a dezvaluit principiile cunoasterii geometrice.
I-a ajutat sa deosebeasca semintele pamintului si le-a aratat cum sa culeaga fructe; pe scurt, i-a instruit in tot ce le putea indulci felul de-a fi si a le umaniza viata.
Iar cind soarele apunea, monstrul Oannes se retragea in mare si isi petrecea noaptea acolo, caci era un amfibian. Iar dupa aceasta au aparut si alte animale ca Oannes.
  Exista in Facerea un fragment care, la o prima privire, nu pare a se referi exact la aceste evenimente marine, desi descrie o invazie a unor fiinte venite de pe alte tarimuri.
Facerea 6: 1-5: Iar dupa ce au inceput a se inmulti oamenii pe pamint si li s-au nascut fiice, fiii lui Dumnezeu, vazind ca fiicele oamenilor sunt frumoase, si-au ales dintre ele sotii, care pe cine a voit. In vremea aceea s-au ivit pe pamint uriasi, mai cu seama de cind fiii lui Dumnezeu incepusera a intra la fiicele oamenilor si acestea incepusera a le naste fii: acestia sunt vestitii viteji din vechime. Vazind insa Domnul Dumnezeu ca rautatea oamenilor s-a marit pe pamint si ca toate cugetele si dorintele inimii lor sunt indreptate la rau in toate zilele, l-a parut rau si s-a cait Dumnezeu ca a facut pe om pe pamint.
Oare ce sa intelegem din acest fragment?
Expresia tradusa aici prin fiii lui Dumnezeu desemneaza, pretutindeni altundeva in Biblie, ingeri, mesageri coboriti din ceruri.
In acest context insa, coborirea pare a avea conotatii morale negative. A spune ca ingerii au intretinut raporturi sexuale cu femeile vrea oare a da de inteles ca s-au coborit- au trecut la un nivel inferior - pentru a se implica in lumea materiala?
Si, eventual, ca le-a placut prea mult?
  Cartea lui Enoh 6: 1-4: Si s-a intimplat ca numarul oamenilor a crescut si oamenii au avut fete foarte frumoase. Si ingerii, fii ai cerului, le-au vazut, s-au indragostit de ele si si-au spus unii altora: «Veniti, hai sa ne luam de sotii dintre fetele oamenilor si sa avem copii cu ele.»
Si toti ceilalti impreuna cu ei si-au luat sotii, fiecare si-a ales una si au inceput sa intre la ele si sa se injoseasca cu ele si le-au invatat farmece si magie si ele au ramas insarcinate.
Mai tirziu, lui Enoh i se arata cerurile, unde ingerii rebeli - numiti Observatorii - ii cer acestuia sa intervina pe linga Dumnezeu pentru ei. Dar cind el incearca sa faca acest lucru, Dumnezeu ii repudiaza si il trimite pe Enoh inapoi: Si du-te de le spune Observatorilor, care te-au trimis sa vii in numele lor: Voi ar trebui sa veniti in numele oamenilor, nu ei in numele vostru.
Apoi povestea ingerilor cazuti este reluata cu cuvintele lui Dumnezeu si citeva detalii suplimentare:
Cartea lui Enoh 6: 15-16: Asadar ati coborit din Cerurile vesnice, inalte si sfinte si ati curvit cu femeile, v-ati injosit cu fiicele oamenilor si v-ati luat sotii si ati facut precum copiii Pamintului si ati avut ca fii uriasi. Si macar ca erati fiinte spirituale, cu viata vesnica, v-ati injosit cu singele femeilor si ati avut copii cu singele si carnea, ca aceia care mor si se duc.
Iar catre Observatori, care v-au trimis sa vorbiti in numele lor si care erau dinaintea timpului in Ceruri, lor sa le spuneti: «Ati fost in Ceruri, dar toate tainele nu v-au fost dezvaluite inca, iar voi le stiti pe cele de nimic, iar pe acestea, in ingrosarea inimilor voastre, le-ati facut cunoscute femeilor si prin aceste taine femeile si barbatii aduc rau mult pe Pamint.» Deci spuneti-le lor: «Liniste nu aveti.»
  Dar dincolo de aceste aluzii ciudate, fragmentare, se afla un grup de personaje bine cunoscute noua tuturor.
Cind spune despre Observatori ca si-au parasit locasul, Epistola lui Iuda pare a se referi la ei ca la niste pastratori ai timpului. Dar ultimul si cel mai ilustrativ indiciu privind identitatea ascunsa a acestor ingeri cazuti se afla in numarul lor - sapte intr-una dintre versiunile Cartii lui Enoh.
In toate traditiile, sapte este numarul marilor zei ai sistemului solar. Din nou intelegem ca textul biblic contine, printre rinduri, referiri la aceleasi divinitati astronomice din mitologiile greaca si romana.
Ingerii atrasi in mod sexual de fiicele oamenilor erau de fapt zeii din Olimp.
  Am vazut ca Biblia include, codificata, o relatare a creatiei in care rolurile-cheie au fost jucate de Saturn, Terra, Soarele, Venus si Luna. Am urmat firul narativ de la stadiul pur material la cel vegetal si apoi la primele framintari ale regnului animal.
Epoca urmatoare va fi fost marcata de aparitia zeilor sistemului solar: Jupiter - sau Zeus la vechii greci - a devenit mai-marele tuturor zeilor. In cursul acestei ere au intrat in scena de asemenea Marte si Mercur.
Copil fiind, Jupiter a trebuit ferit de ochii tatalui sau, Saturn; Pamintul-Mama (Geea in mitologia greaca) l-a ascuns pe insula Creta, intr-o grota subterana.
Izolat de ceilalti zei, copilul a crescut hranit cu laptele unei capre-nimfa si cu mierea albinelor sacre.
Pamintul-Mama l-a ascuns pe micul Jupiter deoarece se temea ca Saturn si Titanii - vlastarele lui mai mari - il vor ucide.
Ea stia ca nasterea copilului era un semn ce arata ca domnia lui Saturn se apropia de sfirsit, iar tranzitia de la o era la alta este intotdeauna dificila si dureroasa
. Vechea ordine refuza de fiecare data sa se retraga atunci cind i-a venit vremea.
Titanii erau dusmanii declarati ai lui Jupiter.
Nu au izbutit sa-l ucida in pruncie, dar niciodata nu au incetat sa-l atace, sporadic si in cadrul unor crincene batalii, pina ce Jupiter i-a infrint si i-a inchis sub pamint.
Aceste mari forte ale materialismului au devenit parte a structurii Terrei, iar atunci cind un vulcan se trezea la viata si ameninta sa erupa, anticii considerau ca ele isi arata nemultumirea. Odata Titanii intemnitati, Jupiter a devenit unicul conducator al Olimpului, regele zeilor si divinitatea unei noi ere.
Si-a scuturat lanturile si intregul Pamint s-a cutremurat.
El era singurul zeu suficient de puternic pentru a minui trasnetul.
Zeus nu este moral intr-un sens pe care Moise l-ar fi acceptat, dar el si supusii sai olimpieni au regizat fecunditatea frematatoare, creativitatea nesfirsita a lumii vii.
  Cum ramine insa cu povestea zeilor-pesti?
Cum se incadreaza ea in acest context?
S-ar putea oare ca miturile antice sa fi anticipat teoria stiintifica moderna conform careia viata animala, care avea sa duca prin evolutie la fiinta umana, a debutat sub forma pestilor?
Vreme de circa 2 160 de ani, Soarele rasare in aceeasi constelatie, dupa care trece la urmatoarea.
In prezent ne aflam in Era Pestilor si, asa cum stie deja aproape toata lumea, asteptam sa intram in Era Varsatorului.
In vreme ce constelatiile si erele vin si trec, variatiunile simfonice ale muzicii sferelor semnaleaza o noua miscare.
Fiindca am privit istoria asa cum a fost ea retinuta in mituri, indeosebi in cele ale zeilor olimpieni, ne-am imaginat, in mod firesc, personajele ca pe niste oameni anatomic moderni.
Ar trebui sa nu uitam insa ca miturile reflecta infatisarea pe care ele ar fi avut-o privite cu ochii imaginatiei.
Pentru un ochi fizic - daca acesta ar fi existat - ele ar fi aratat cu totul altfel.
Fiindca aceste imagini create de imaginatie reprezinta debutul si dezvoltarea ulterioara a formelor de viata primitiva.
Daca epoca inceputului vietii marine a fost marcata de guvernarea planetei Jupiter, inseamna ca, din punctul de vedere al precesiei constelatiilor, a fost totodata influentata de Pesti.
Când Soarele a inceput sa rasara in constelatia Pestilor, o noua forma de viata s-a precipitat din substanta semilichida de la suprafata Terrei. Aceasta a fost prima forma embrionica de peste, ceva asemanator cu actualele meduze.
Anticii considerau ca autorul acestui impuls evolutionar a fost un zeu. Daca viata primitiva pe Pamânt - cea care, prin evolutie, avea sa duca la aparitia omului - a luat forma unui peste, motivul a fost acela ca un zeu a adoptat forma respectiva si, odata cu ea, a adus acest tip de viata pe Terra.
In mitologia egipteana, aparitia regnului animal privita ca un eveniment miraculos era asimilata cu nasterea lui Horus, cele mai vechi reprezentari ale acestui zeu, ca si cele ale lui Jupiter, infatisând o fiinta pe jumatate om, pe jumatate peste.
Vedem deci inca o data ca grecii si egiptenii, la fel ca iudeii, venerau aceeasi divinitate in alte vesminte culturale.
Urmatoarea epoca precesionala a fost prima Era a Varsatorului - marcata de evolutia amfibienilor - uriase creaturi plutitoare, asemanatoare intr-o oarecare masura cu delfinii actuali, dar cu membre palmate si o excrescenta pe frunte. Aceasta excrescenta, numita „lanterna”, era glanda pineala. „Lanterna” era principalul organ de perceptie al creaturilor protoumane.
Sensibila la temperatura, ridicata sau scazuta, a altor vietuitoare, fie ele apropiate sau indepartate, lanterna le putea intui natura interioara.
Fiintele protoumane puteau intui deopotriva natura plantelor, determinând daca erau bune de mâncat sau ca remediu al unor boli, asa cum procedeaza astazi unele animale.
Si fiindca legile dezvoltarii nu erau inca pe deplin stabilite, oamenii putea vorbi cu plantele intr-un mod care, asa cum sustin anticele epopei iudaice, putea convinge „pomii sa dea rod sau grânele sa creasca inalte cât cedrii din Liban”. Probabil ca vorbirea acestor oameni-amfibieni semana oarecum cu mugetul cerbilor.
Ulterior, protooamenii cu lanterne in frunte au fost idealizati sub chipul unicornilor.
Zeita Pamântului inca le transmitea, prin clarviziune, ce anume sa faca, astfel ca legile naturale si cele morale erau identice.
     Odata ce suprafata mlastinoasa a Pamântului a inceput sa se solidifice, transformându-se in uscat, a inceput un nou stadiu de dezvoltare a fiintei umane.
Acesta a fost debutul Erei Capricornului, când protooamenilor le-au aparut membre cu ajutorul carora sa se poata deplasa pe sol, mânati de dorintele animalice incipiente.
In conformitate cu intelepciunea antica, intrarea in scena a lui Marte a fost cea care a dus la evolutia animalelor cu sânge cald.
Marte si-a facut aparitia in perioada de tranzitie dintre amfibienii asemanatori cu sopârlele din Era Capricornului si animalele de uscat din Era Sagetatorului, marcata de patrupede.
Fierul lui Marte s-a concretizat in sângele rosu si a asigurat conditiile care au facut posibil egotismul - nu numai in sensul impulsului sanatos de supravietuire.
Pe masura ce Pamântul a continuat sa se solidifice si sa devina mai dens si mai uscat, dimensiunile lui s-au redus, astfel incât o creatura nu putea prospera decât pe seama alteia. Iar faptul ca doar cu greu ne putem deplasa fara a vatama sau chiar a ucide o alta fiinta vie a fost inscris in insasi conditia umana.
Din cauza lui Marte natura omeneasca are o latura cruda, care savureaza aceasta situatie, care exulta atunci când sileste un alt semen sa se supuna si devine euforica atunci când ii domina pe ceilalti, când isi poate exercita vointa fara nici o ingradire.
Odata ce protooamenii au devenit in intregime creaturi ale uscatului, s-a impus necesitatea de a aparea noi modalitati de comunicare.
Ca rezultat al influentei lui Mercur s-a dezvoltat cutia toracica. Tot Mercur a fost cel care a modelat membre mai zvelte si mai potrivite pentru ca oamenii sa se poata deplasa unii spre ceilalti, sa traiasca si sa munceasca impreuna. Mercur era, desigur, mesagerul si scribul zeilor, numit Hermes la greci si Thoth la egipteni. Dar era totodata zeul inselaciunilor si al hotiilor.
     Conform istoriei secrete, evolutia speciilor nu a fost un proces lin, constant, asa cum considera stiinta.
Au existat meandre si puncte de cotitura cu implicatii majore asupra modului in care intelegem astazi fiziologia si structura noastra mentala. Au existat de asemenea drumuri infundate, false inceputuri si incercari deliberate de sabotaj.
Serpi, paianjeni, gândaci si creaturi parazite, pe de alta parte, au prins forma sub influenta maligna a fetei intunecate a Lunii.
In conformitate cu doctrina secreta, animalele au evoluat in formele pe care le cunoastem astazi sub influenta stelelor si a planetelor - leul influentat de constelatia Leului, spre exemplu, vitele de Taur. Centaurii, sirenele, faunii si satirii erau predecesorii oamenilor actuali: impulsul de a crea fiinta umana moderna din punct de vedere anatomic, in diverse stadii de evolutie.
     Planul cosmic viza ca toate formele biologice din lume sa fie, treptat, incorporate in om, acesta urmând a fi incoronarea procesului de creatie.
Pe masura ce conduceau omenirea tot mai aproape de anatomia umana de astazi, zeii si-au asumat conformatiile partial umane, partial animale pe care le-au retinut sumerienii, egiptenii, persanii si babilonienii, pâna ce au ajuns la formele anatomice perfecte pe care si le aminteau ultimele mari civilizatii ale lumii antice: grecii si romanii.

   Zeita planetei Venus, de pilda, era divinitatea cu cap de vaca Hathor, iar zeul planetei Mercur era Anubis cel cu cap de câine, de pe zidurile templelor egiptene. Conform traditiei secrete, aceleasi fiinte au ramas in memoria grecilor din epoca clasica, in forme mai evoluate.
     In istoria secreta, ultimele fiinte care au aparut inaintea omului au fost maimutele antropoide. Ele s-au nascut fiindca unele spirite s-au grabit si s-au incarnat prea devreme, inainte ca anatomia umana sa fi fost definitivata. Prin urmare, sustin initiatii, nu este corect sa spunem ca omul se trage din maimuta, ci mai degraba ca maimutele antropoide constituie o ramura degenerata a omenirii.
     In perioada descrisa de miturile Olimpului, zeii traiau printre oameni. Dar istoria ultimului zeu care a domnit ca rege pe Pamânt este consemnata in versiunea sa cea mai detaliata nu in mitologia elena, ci in cea egipteana.
Vechii egipteni nu se indoiau de faptul ca zeul lor cel mai important traise odinioara printre ei, ii condusese in batalii si ii guvernase intelept si cu pricepere.
Vom incepe prin a ne imagina o lume macinata de razboi si framântata de monstri fiorosi si de animale salbatice. Osiris era un mare vânator, un „Stapân al Fiarelor”- acelasi cu Orion Vânatorul din mitologia elena si Herne Vânatorul din cea nordica - si un razboinic de seama, care apara tara de fiarele pradatoare si infrângea armatele invadatoare.
Acest mare luptator a fost insa invins nu in lupta cu monstrii sau pe câmpul de batalie, ci de dusmanul din interior.
La intoarcerea dintr-o campanie militara, Osiris a fost intâmpinat cu urale de multime, de poporul care il iubea. Domnia sa, desi amenintata mereu de atacurile din exterior, avea sa ramâna in amintirea populara ca o epoca de aur, o era a bunastarii si fericirii sociale. Numele Osiris rezoneaza cu inseminarea, ourien insemnând samânta, sperma, iar ceea ce noi numim astazi „centura lui Orion” este de fapt un eufemism, in Antichitate fiind perceputa ca un penis ce devenea erect pe masura ce noul an se scurgea.
Aceste amanunte ar trebui sa ne previna ca povestea care urmeaza are o puternica latura sexuala. Osiris a acceptat invitatia fratelui sau, Seth, la un banchet menit sa-i celebreze victoria in lupta.

     Unii spun ca Osiris s-ar fi culcat cu frumoasa Nepthys cea cu pielea intunecata, sotia lui Seth si sora lui Isis, consoarta eroului nostru. Aceasta inseamna oare ca Seth avea un motiv pentru a ucide? Dar poate ca nici nu-i trebuia unul.
Explicatia animozitatii resimtite de acesta fata de Osiris rezida in chiar numele lui. Fiindca Seth era trimisul lui Satan.
Dupa banchet, Seth a anuntat ca va fi organizat un joc. El confectionase deja un cufar splendid, ca un sicriu din lemn de cedru incrustat cu aur, argint, fildes si lapislazuli. Cel care avea sa se potriveasca perfect in cufar, a declarat Seth, il putea pastra. Unul câte unul, invitatii au incercat sa intre in cufar, dar fiecare era prea gras sau prea slab, prea inalt sau prea scund. În cele din urma, Osiris s-a apropiat si s-a intins in sicriu. „Mi se potriveste!” a strigat el. „Parca mi-ar fi o a doua piele!” Dar placerea de a fi câstigat cufarul i-a fost de scurta durata, caci Seth a pus imediat capacul, l-a batut in cuie si a umplut fiece crapatura din lemn cu plumb topit, metalul lui Satan. Apoi, impreuna cu servitorii sai, a dus cufarul pe malul Nilului si i-a dat drumul pe apa.
Osiris era nemuritor si Seth stia ca nu-l poate ucide, dar spera ca astfel va scapa de el pentru totdeauna.
Cufarul a plutit pe Nil vreme de câteva zile si nopti, ajungând in cele d in urma la tarm in regiunea in care se afla azi Siria.
Un tamarisc tânar care crestea acolo l-a invaluit cu ramurile sale si, treptat, a crescut in jurul lui, inchizându-l protector in trunchiul sau. Cu timpul, copacul a devenit celebru pentru frumusetea lui, iar regele Siriei l-a taiat si l-a sculptat in forma unui pilastru pe care l-a asezat in mijlocul palatului sau.
Intre timp, Isis, despartita de sotul ei si deposedata de tron, si-a taiat parul, si-a innegrit fata cu cenusa si a ratacit de colo-colo, cautându-si inlacrimata consortul iubit.
Dupa o vreme, a intrat ca servitoare la curtea unui rege strain.
Dar Isis n-a renuntat niciodata la gândul de a-si gasi barbatul si, intr-o zi, puterile ei magice i I-au aratat intr-o viziune, in cufarul din trunchiul copacului aflat chiar in palatul regelui sirian la curtea caruia slujea ea. Atunci Isis si-a dezvaluit adevarata identitate, de regina, si l-a convins pe rege sa doboare pilastrul si s-o lase sa ia cufarul. A plecat de acolo la bordul unui vas si s-a oprit pe insula Chemmis, din delta Nilului. Acolo avea de gând sa-si foloseasca magia pentru a-si readuce sotul la viata.
Dar si Seth avea puteri magice. Împreuna cu acolitii sai malefici, vâna la lumina Lunii si, intr-o viziune brusca, a vazut-o pe Isis tinându-l in brate pe Osiris. Astfel ca, in timp ce ea dormea, el s-a abatut asupra cuplului de indragostiti.
Hotarât ca de aceasta data sa-si atinga obiectivul, l-a atacat pe Osiris cu salbaticie si l-a taiat in paisprezece bucati, pe care le-a ascuns in cele patru zari ale regatului sau.
Asa ca vaduva Isis s-a vazut nevoita sa plece din nou la drum. Isis purta sapte valuri pentru a nu fi recunoscuta de acolitii lui Seth si era ajutata de Nepthys, care il iubea deopotriva pe Osiris; aceasta din urma s-a transformat intr-un câine pentru a gasi mai usor si a dezgropa bucatile din trupul lui Osiris.
Ele au reusit sa le recupereze pe toate, cu exceptia penisului, care fusese mâncat de pestii din Nil.
Dupa ce au ajuns in insula Abydos, in sudul Egiptului, noaptea, Isis si Nepthys au alaturat partile gasite si le-au legat laolalta bandajându-le cu ajutorul unei fâsii lungi de pânza alba. Prima mumie. Apoi Isis a faurit un penis din aur si l-a atasat la locul lui pe corp. Nu a izbutit sa-si readuca sotul la viata in intregime, dar l-a inviat din punct de vedere sexual, astfel ca s-a putut apleca asupra lui, atingându-i cu miscari delicate si invaluindu-i penisul sub forma unei pasari pâna ce el a ejaculat.
In acest mod ea a ramas insarcinata si asa l-a conceput pe Horus, noul Stapân al universului.
Crescând, Horus a razbunat moartea tatalui sau, ucigându-si unchiul, pe Seth.
     Daca populatia Egiptului care umplea curtile templelor antice intelegea povestea lui Osiris la acest nivel al mitului fertilitatii, trebuie spus ca exista si un alt nivel, mai inalt, cunoscut doar preotilor din sanctuarul interior - Ritul Negru al carui secret pretindea Herodot ca il cunoaste. Iar acest secret era unul istoric.
Pentru a discerne adevarul in acest sens, trebuie sa ne indreptam atentia asupra unui episod la fel de bizar si de tulburator din mitologia elena. Stim de la Plutarh ca in antichitate, Osiris, ultimul zeu-faraon care a stapânit Pamântul, era echivalentul lui Dionisos, ultimul zeu olimpian. Sursele nu concorda asupra originii lui. Unii specialisti sustin ca tatal lui era Hermes, altii inainteaza numele lui Zeus.
Toti sunt insa de acord cu faptul ca mama micului zeu era Geea, Pamântul-Mama, si ca, la fel ca in cazul lui Zeus, ea l-a ascuns pe pruncul Dionisos intr-o pestera.
Ca si Zeus, Dionisos reprezenta evolutia unei noi forme de constiinta, pe care Titanii, si de aceasta data, erau hotarâti s-o sugrume din fasa.
Si din nou Titanii ne apar ca devoratori ai constiintei. Acestia si-au mânjit fetele cu ghips alb, pentru a-si ascunde identitatea de fii cu chipurile negre ai zeului-cioara.
Nu voiau sa-l sperie pe micul Dionisos, ci sa-l ademeneasca din leaganul ascuns intr-o nisa, in fundul pesterii. Si dintr-odata s-au napustit asupra lui, sfâsiindu-l in bucati, pe care le-au azvârlit intr-un cazan cu lapte clocotind, smulgând carnea de pe oase cu dintii.
Intre timp, Atena se strecurase in pestera nevazuta si furase inima copilului inainte ca aceasta sa fie fiarta si mâncata.
I-a dus-o lui Zeus, iar el si-a facut o taietura in coapsa, a indesat inima inauntru si a cusut carnea la loc. Dupa o vreme, asa cum Atena tâsnise gata formata din teasta lui, Dionisos a renascut, si el in toata firea, din coapsa lui Zeus.
     Pentru ochii fizici ai epocii respective, lumea arata cu totul altfel.
Era lumea imortalizata in Metamorfozele poetului-initiat Ovidiu, când formele anatomice ale oamenilor si animalelor nu erau definitivate in structura pe care o au acum, o lume a gigantilor, a hibrizilor si a monstrilor.
La oamenii cei mai avansati din punct de vedere anatomic, perechea de ochi actuali era in formare, dar „lanterna” lui Osiris era inca proeminenta in mijlocul fruntii, unde osul craniului nu se intarise inca.
Treptat, materia a devenit mai densa. Iar ceea ce trebuie sa retinem de aici este ca, desi materia precipitase din minte, era straina de aceasta
Pe masura ce s-a solidificat, ea a devenit o bariera din ce in ce mai serioasa in fata fluxului liber al mintii cosmice.
Si treptat, in vreme ce materia a capatat consistenta, apropiindu-se din acest punct de vedere de obiectele solide pe care le cunoastem astazi, s-au dezvoltat doua dimensiuni paralele: lumea spirituala si lumea materiala, prima fiind perceputa cu lanterna lui Osiris, iar cealalta cu ajutorul celor doi ochi fizici.
     Povestea lui Osiris/Dionisos este urmatorul episod si poate cel decisiv in acest proces, când unele parti ale mintii cosmice, ale constiintei universale, s-au desprins si au fost absorbite in trupuri individuale.
Calota craniana s-a osificat, inchizându-se peste lanterna lui Osiris si izolându-se astfel de mintea cosmica. In conformitate cu intelepciunea antica, atâta vreme cât nu existase nicio bariera catre lumea spiritelor, a zeilor si a ingerilor de deasupra, omul nu se putuse bucura de libertatea de vointa si de gândire care caracterizeaza constiinta umana.
Daca nu am fi fost astfel separati de lumea spiritelor si de mintea cosmica, daca insasi constructia noastra fizica nu ne-ar fi izolat de ea, mintea umana ar fi fost coplesita.
Asa insa, oamenii aveau acum un spatiu personal, in care sa poata gândi.

Imaginea arhetipala a acestui model al conditiei umane este alegoria grotei, a lui Platon. Prizonierii sunt inlantuiti in grota cu fata la un zid, fara posibilitatea de a privi in jur. Întâmplarile care se petrec afara, dincolo de gura pesterii, arunca pe zid umbre pe care prizonierii le cred a fi realitatea.
Acesta este un model al filosofiei numite idealism, conform careia mintea cosmica si gândurile sau fiintele-gând emanate de ea (ideile) constituie realitatea superioara. Obiectele fizice, pe de alta parte, sunt doar umbre sau reflexii ale acestei realitati superioare.
Fiindca ne-am indepartat mult de epoca in care oamenii credeau in idealism, ne este dificil sa-l apreciem ca pe o filosofie de viata, fara a-l considera doar o teorie seaca. Dar cei care credeau in el percepeau lumea intr-un mod idealist si il considerau un proces istoric.
Teoreticienii ignora in general nivelul de semnificatie surprinzator de literal al alegoriei lui Platon.
Grota despre care vorbim este calota craniana.
Craniul este o incinta intunecata, osoasa, acoperita de piele. Platon era un initiat, constient de mecanismele delicate de umbre si reflexii produse in interiorul craniului uman, fiziologia si psihologia oculte ale doctrinei secrete.
     Caracteristica definitorie a vietii umane, reusita ei de vârf, ca si a universului, este capacitatea de a gândi. Creierul este cel mai complex, cel mai subtil, mai misterios si cu adevarat miraculos obiect fizic din universul cunoscut.

     Iar in conformitate cu doctrina secreta, cosmosul a creat creierul uman pentru a se putea gândi la sine insusi.
Pentru a intelege ceea ce analizam aici, este esential sa renuntam la modul materialist de a gândi si de a aborda lucrurile privindu-le, daca putem spune asa, pe la celalalt capat al telescopului.
Daca sunteti idealist, inseamna ca aveti credinta ca universul a fost creat de Mintea cosmica pentru mintile umane.
Mai precis, credeti ca Mintea cosmica a creat universul material pentru a conferi mintii umane structura pe care o are astazi.
Constiinta umana are in prezent structura pe care o are deoarece corpurile ceresti sunt dispuse deasupra noastra asa cum sunt dispuse.
     Odata ce Luna s-a aflat in locul potrivit pentru a reflecta pe Pamânt lumina Soarelui, iar acest proces a fost reprodus in microcosmosul craniului uman, odata ce materia a devenit suficient de densa pentru ca mintea umana sa fie „izolata”, s-a atins punctul in care anatomia si constiinta omului au dobândit forma pe care o cunoastem astazi.
Conditiile elementare necesare pentru ca fiinta umana sa poata reflecta - sa poata gândi - erau deci indeplinite.
A mai ramas insa de discutat o problema.
     In istoria secreta, aceasta evolutie are totodata o dimensiune specific sexuala.
Preotii misterelor credeau ca, pe masura ce "lanterna" lui Osiris s-a retras sub invelisul osos al craniului si a ocupat pozitia pe care o are astazi glanda pineala, a inceput sa iasa in relief penisul. Conform invataturilor antice, penisul a fost ultima parte a corpului uman care a dobândit forma si structura actuale, carnoase, acesta fiind motivul pentru care artistii familiarizati cu doctrina societatilor secrete, ca Michelangelo si Signorelli, confratele initiat al lui Leonardo da Vinci, confereau penisului, in reprezentarile personajelor mitologice, un aspect vegetal.
Ajunsi in acest punct de cotitura al istoriei, când penisul a devenit carne, oamenii nu se mai puteau inmulti prin vechea metoda a partenogenezei, specifica plantelor. Astfel, omenirea a cedat cu totul in fata sexualitatii animalice.
Iar de aici s-a deschis calea unei a treia dimensiuni, teribile.
Oasele umane s-au rigidizat, capatând un caracter material.
Craniul a devenit ceva pe jumatate viu, pe jumatate mort.
Aceasta este baza unei axiome a doctrinei secrete care sustine ca inceputul mortii a fost nasterea gândirii.
In conformitate cu intelepciunea secreta, exista o opozitie fundamentala intre viata si gândire.
Procesele vii din organismul uman - digestia, respiratia si fenomenele specifice cresterii, spre exemplu - decurg in mare parte inconstient.
Iar dimensiunea constienta, gânditoare, a omului este posibila doar printr-o suprimare partiala a acestor procese vitale.
Organismul uman „deturneaza” fortele care la animale sunt utilizate pentru crestere si structurare biologica, si le canalizeaza pentru a crea conditiile necesare gândirii. Se spune ca acesta este motivul pentru care oamenii sunt, comparativ cu animalele, fiinte bolnavicioase.
Gândirea este un proces letal, limitând atât dezvoltarea, cât si longevitatea.
     In stadiul de creaturi vegetale, protooamenii nu aveau experienta mortii.
Când au inceput sa dobândeasca insa caracteristici animale, au resimtit gustul mortii, ceva asemanator cu somnul plin de vise. Dupa o vreme, se „trezeau” din nou in lumea materiala. Dar acest somn nu le mai oferea invigorarea mult-dorita, oricât de profund ar fi fost.
Pe masura ce oasele umane si Pamântul in sine s-au rigidizat, dobândind structura pe care o au astazi, omul a inceput sa se deplaseze mai putin liber, si chiar cu durere. Strigatul mortii capata o sonoritate tot mai puternica, pâna ce, in final, a devenit aproape asurzitor. Somnul s-a adâncit pâna ce a capatat aparenta mortii, dupa care s-a transformat in moarte.
Oamenii erau acum prinsi in ciclul salbatic al vietii, mortii si renasterii, ciclu in care orice fiinta trebuie sa moara pentru a face loc unei noi generatii. Lumea ajunsese intr-un loc in care trebuia ca parintii sa moara pentru a lasa loc fiilor, iar regele trebuia sa moara pentru a lasa cale libera unui succesor tânar si viguros.
     Conditia omului se schimba din multe puncte de vedere.
Am ajuns astfel la un punct de inflexiune in istoria secreta a lumii, când materia precipitata din mintea cosmica se solidificase intr-o asemenea masura, incât craniul uman dobândise deja in mare parte forma pe care o are astazi.
Dar cel de-ai treilea ochi era inca mult mai activ decât este in prezent. Perceptiile lumii materiale erau la fel de vii ca acelea ale planului spiritual.
Un om care intra in sala tronului priveste un alt om asezat in fata lui - sau ceea ce pare a fi un om.
Desi omenirea nu mai avea acces nelimitat la lumea spiritelor, pe atunci individul il putea privi pe rege cu al treilea ochi si, daca o facea, era posibil sa vada un zeu asezat pe tron.
Inteleptii din Antichitate si-au dat seama ca moartea si sexualitatea sunt necesare pentru ca gândirea sa poata exista, si fiindca au inteles modul in care aceste forte s-au intrepatruns in cadrul unui proces istoric, au inteles totodata ca gândirea constienta poate fi utilizata pentru a manipula forta sexuala si pe cea a mortii astfel incât sa poata fi atinse stari de constiinta superioare.
     Stiinta moderna ne-a invatat sa consideram impulsul sexual ca pe ceva impersonal, ceva ce are o vointa independenta de a noastra, ca expresie a instinctului de supravietuire al speciei.
Si pentru antici, dorinta sexuala era expresia unei vointe mai presus de cea a individului. Ei considerau ca sexualitatea ne ghideaza spre clipele decisive din viata, fiindca intelegeau ca sexul hotaraste in familia cui ne nastem, dar si persoanele catre care suntem atrasi.
In lumea antica, un barbat ce privea o femeie pe care o dorea se simtea uneori prada unei dorinte coplesitoare, inspaimântatoare.
Stia ca restul vietii lui va fi decis de raspunsul ei. Stia de asemenea ca radacinile dorintei lui erau foarte, foarte adânci, avându-si originea cu mult inainte de viata lui actuala. Stia ca dorinta sexuala care il indreptase spre ea nu era pur biologica, asa cum consideram noi astazi, ci avea si alte dimensiuni, spirituale si sacre.
Daca planul dragostei il ghidase spre intâlnirea cu ea, insemna ca marii zei din ceruri pregatisera pentru ei aceasta experienta vreme de milenii, in decursul multor incarnari.
Astazi stim ca, atunci când privim o stea indepartata, vedem de fapt ceea ce a existat cu foarte mult timp in urma, fiindca luminii ei i-a trebuit o vreme indelungata ca sa ajunga pe Terra.
Anticii cunosteau insa si un alt adevar, acela ca atunci când isi contemplau propria vointa, vedeau de fapt ceva format cu mult timp inainte de a se naste ei.
Stiau de asemenea ca, de fiecare data când simteau ca se contopesc cu alta fiinta umana in actul sexual, era implicat mersul unor constelatii intregi.
Si mai stiau ca felul in care faceau dragoste va exercita un efect asupra universului vreme de milenii de-a rândul. Atunci când facem dragoste interactionam cu marile puteri cosmice si, daca decidem sa procedam astfel in mod constient, putem lua parte efectiv la actul magic in sine.
Mai exista inca o intorsatura in legenda lui Osiris, o umbra intunecata intr-o poveste si asa sumbra.
Am vazut ca Isis avea o sora, pe Nepthys, si ca intre ea si Osiris s-ar fi manifestat o anume necuviinta de natura sexuala.
Mai târziu insa, zeita si-a folosit puterile magice pentru a o ajuta pe Isis sa caute fragmentele de trup ale lui Osiris si sa le reuneasca. Prin urmare, Nepthys reprezinta o forma intunecata a intelepciunii, cazuta in pacat, dar capabila de izbavire.
     Am urmarit pâna acum istoria caderii in pacatul originar si am vazut ca nu a fost vorba despre caderea spiritului uman in lumea materiala preexistenta - asa cum ne inchipuim atât de des si cu atâta usurinta - ci despre una in care corpul omenesc a devenit mai dens, pe masura ce lumea materiala isi marea si ea densitatea. Traim intr-o lume cazuta.
Asa cum exista nenumarate spirite care ne ajuta sa ne dezvoltam si sa evoluam, la fel exista altele, tot atât de numeroase, care se straduiesc sa ne distruga si pe noi, si insasi tesatura lumii noastre.
Stim de la Plutarh ca in Antichitate Isis era identificata cu Atena, zeita elena a intelepciunii. Ea avea o sora vitrega, o fata cu pielea intunecata numita Pallas, pe care o iubea mai mult decât pe oricine altcineva.
Lipsite de orice grija, se jucau pe câmpiile Anatoliei, alergând, hârjonindu-se si luptându-se in gluma cu sulite si scuturi. Intr-o zi insa, Atena a fost neatenta, a alunecat si, din greseala, a infipt sulita in Pallas si a ucis-o.
De atunci si-a luat numele Pallas-Atena, pentru a recunoaste acea parte intunecata din propria-i fiinta, asa ca, dintr-un punct de vedere, Nepthys era latura intunecata a lui Isis.
De asemenea, pentru a-i pastra amintirea, a cioplit din lemn negru o statuie ce o reprezenta pe Pallas.
Statuia, numita Palladium, sculptata de mâna unei zeite si stropita cu lacrimile ei, era venerata in Antichitate ca un obiect având puterea de a schimba lumea.
Câta vreme locuitorii Anatoliei au pastrat-o in capitala lor, Troia a fost cel mai important oras din lume.
Dar grecii voiau sa stie si ei ce cunosteau troienii, iar când au pus stapânire triumfatori pe statuie, au devenit ei conducatorii lumii.
Mai târziu, Palladium-ul a fost ingropat ceremonios sub pamântul Romei, pâna ce imparatul Constantin l-a mutat la Constantinopol, acesta devenind centrul spiritualitatii mondiale.
Se spune ca in prezent statuia se afla ascunsa undeva in estul Europei, acesta fiind motivul pentru care in ultima vreme puterile francmasonice au incercat sa obtina controlul asupra regiunii respective.

     Cultul lui Nepthys impreuna cu echivalentele sale grecesti si crestine formeaza unul dintre cele mai intunecate si mai puternice curente din ocultism.
Forte extraordinare, ca acestea, modeleaza chiar si astazi istoria lumii.