Initierea - Partea I de Elisabeth Haich publicat la 25.01.2014
Initierea - Partea I
     O durere brusca mi-a traversat tot corpul, ca si cum as fi fost lovita de fulger; o clipa mai tirziu m-am trezit la pamint. Sunt in pericol! Ajutor!
Dar nu as dori sa fiu ajutata de acest adult care sta linga mine, inspaimintat, si care se pregateste sa ma examineze. Nu, nu pe el il doresc. Tin la el, dar in acest moment de pericol, prezenta lui ma indispune.
M-am grabit spre camera in care am petrecut noaptea si in care am fost cazati de aceasta femeie ciudata, dar frumoasa. Stiam ca numai ea va putea sa ma inteleaga si sa ma ajute. Ma simteam intotdeauna bine in prezenta ei. Imi placea parfumul care o inconjura, si alaturi de ea ma simteam intr-o perfecta siguranta.
Acum, inspaimintata, m-am indreptat catre ea, cautindu-i ajutorul.
Vaitindu-ma, i-am aratat mina care imi atirna jalnic si care refuza sa ma asculte.
Frumoasa femeie mi-a privit mina, si-a pus repede halatul in care lucra si a strigat:
- Robert! Robert! Vino repede!
O poarta s-a deschis si in camera a intrat un om pe care il stiam mai mult din vedere. L-am privit cu atentie pentru prima data.

     Avea o statura inalta, cu o fata parca sculptata in fildes, cu parul, barba si mustata negre ca si abanosul, la fel cum ii erau si ochii.
Din fiinta lui se degaja o asemenea forta, o asemenea vigoare, incit in prezenta lui toti ceilalti pareau mai mici, parca incapabili sa se apropie de el.
A aruncat o privire scurta bratului meu dezmembrat, dupa care a spus:
- Un medic, Stefi, cheama repede un medic!
Unchiul Stefi a plecat imediat si barbatul cel puternic m-a intrebat ce s-a intimplat. I-am povestit:
- Dupa ce Grete si cu mine ne-am spus noapte buna, unchiul Stefi m-a luat in circa si m-a dus catre camera. In timp ce coboram, am simtit cum alunec, si pentru a ma impiedica sa cad, unchiul Stefi m-a strins tare de mina. Acesta a fost momentul in care m-a sagetat durerea. Am incercat apoi sa-mi folosesc mina dreapta, dar in zadar.
- Inteleg, a spus barbatul, ti-ai scrintit mina. E neplacut, caci trebuie sa plec si nu pot astepta venirea medicului. Telegrafiati-mi imediat ce aflati diagnosticul acestuia. Voi sta toata noaptea ca pe ace.
Dupa care ne-a imbratisat si a plecat.
Surprinsa, am privit-o pe frumoasa femeie, pe care o numeam cu totii Mama.
Pina atunci strigasem din toate puterile mele, profund dezamagita de faptul ca adultii nu puteau sa ma ajute in nici un fel. Acestia nu puteau opri durerea care ma tortura din ce in ce mai tare si nu imi puteau pune mina la locul ei. Atunci cind l-am auzit insa pe barbatul cel puternic ca va sta toata noaptea ca pe ace, teama si uimirea mea au devenit atit de mari incit am uitat sa mai pling.
Am intrebat-o pe Mama:
- De ce trebuie sa stea toata noaptea pe ace?
La inceput surprinsa, Mama a inceput apoi sa rida si mi-a raspuns:
- Pentru ca Tata isi face griji pentru mina ta.
Ce raspuns lipsit de sensibilitate! Aceste cuvinte nu-mi explicau nimic. Barbatul cel puternic, cu parul si cu barba negre - pe care il numeam cu totii Tata - spusese ca va sta ca pe ace, iar acum Mama isi batea joc de mine. De ce? In fond, nu facusem decit sa repet ce spusese Tata. Tata isi facea griji si urma sa stea pe ace - oare ce puteau sa insemne toate acestea? Oare o sa-l intepe?
Mama, care cosea adeseori, mi-a spus ca un ac poate fi foarte periculos, caci poate sa intepe foarte rau. De aceea, acul nu trebuie folosit decit pentru cusut!
Era din nou una din povestile ciudate ale adultilor, care pretindeau ca din cauza miinii mele care ma durea, Tata urma sa stea toata noaptea pe ace, care nu trebuie folosite decit pentru cusut!
Stiam deja ca adultii spun si fac tot felul de lucruri ridicole, dar acesta depasea toate limitele! Doream sa stiu mai multe, dar nu am putut lamuri misterul acelor, caci a intrat unchiul Stefi, insotit de un doctor.

     Doctorul era inalt, impresionant si amabil; m-a privit de parca ne cunosteam de mult. M-a ridicat de jos si m-am trezit ca sunt privata de protectia materna, lucru care m-a umplut de teama.
In plus, miscarea lui a facut ca durerea sa ma sageteze din nou. De aceea, am inceput iarasi sa urlu, strigind cit ma tinea gura.

     Medicul m-a asezat pe masa - mi-am vazut picioarele micute atirnind undeva, in jos - dupa care a ris si a spus:
"Ce urita e fetita cind plinge!"
Am ramas socata! Auzi ce spusese, ca eram urita cind plingeam. Dar de unde stia? Pina atunci fusesem convinsa ca cei din jur pot vedea totul, mai putin pe mine!
Toate celelalte creaturi, adultii, bucatareasa, Grete, canarul, jucariile mele, pe scurt, tot ce era in jurul meu era vizibil, inclusiv miinile mele, burta mea, picioarele mele, dar imi era intotdeauna imposibil sa ma vad pe mine, motiv pentru care crezusem ca nimeni nu ma vede.
Intr-un fel sau altul, eul meu era acolo, dar totusi nu era, se afla undeva, dar era invizibil; eu una nu "ma" putusem vedea niciodata si nu credeam ca este posibil ca acest "eu" sa poata fi vazut de cineva.
Cum putea atunci acest adult sa-mi vada disperarea, durerea, lacrimile, deci pe "mine"?

     Ei bine, daca putea intr-adevar sa ma vada in aceasta stare, inspaimintata si indurerata, atunci nu era de mirare ca i se paream "urita"!
Surpriza mea a fost atit de mare incit m-am oprit din plins si l-am privit pe doctor cu toata atentia.
Adultii au inceput sa rida si Mama a spus: "Ce vanitoasa este fetita aceasta! Ea prefera sa-si reprime chiar si durerea numai ca sa nu para urita!"
Nu era decit o noua remarca lipsita de sensibilitate, specifica adultilor. Oare ce insemna "vanitoasa"? Si cum puteam fi vanitoasa de vreme ce nici macar nu stiam ce inseamna acest lucru? Mai mult, cum puteam sa le "apar" intr-un fel sau altul, cita vreme pina atunci ma considerasem invizibila?
Convingerea mea profunda fusese ca eu eram aceea care vedea, care privea; eu sunt cea care vede totul si eu sunt undeva unde nu sunt vizibila.
Toate aceste contradictii se roteau in mintea mea si eram pe punctul de a pune alte intrebari, cind doctorul mi-a luat mina si m-a tras atit de tare de ea incit imi venea sa urlu de durere.
Acest nebun o sa-mi smulga mina, m-am gindit.
Dar el m-a tras din nou de sarmana mea mina, atit de greu incercata, care – dintr-un motiv sau altul – era atit de legata de mine, de vreme ce ma facea sa sufar din nou.
Cert este ca tot tragindu-ma, mina a revenit la locul ei firesc…
"Gata, a spus doctorul, incheietura se va mai umfla un pic, asa ca o sa punem minuta pe o perna, dupa care, foarte curind, o sa uitam toata povestea".
     Adultii au continuat apoi sa vorbeasca de vanitatea mea, adica despre subiectul care, chiar si in timp ce doctorul imi punea mina la loc, ma impiedicase sa pling.
Mama parea extrem de afectata, lucru care m-a intristat. Mi-am dat seama ca femeia cea frumoasa, pe care o iubeam atit de mult, nu ma intelegea.
Chiar daca medicul putea sa ma vada, era limpede ca ramineam invizibila in ochii Mamei. Si totusi, din ea emana o iubire atit de mare, incit mai tirziu, cind m-am trezit pe pat, cu mina asezata pe o pernita, am fost fericita sa-i vad fata delicata aplecindu-se asupra mea si zimbindu-mi ca sa ma incurajeze.

     Bunatatea si caldura emanau din toata fiinta ei, iar in prezenta ei nu ma simteam niciodata singura sau abandonata.
Stiam ca puteam conta pe ea si ca – cel putin pina la un anumit punct – ea ar fi raspuns oricarei chemari din partea mea. Aveam o incredere totala in ea.
In curind am adormit. Dimineata, cind m-am trezit, am constatat ca mina mea redevenise instrumentul ascultator, prietena credincioasa care mai tirziu avea sa-mi aduca atita bucurie, si care deocamdata ma ajutase sa ies din starea mea de inconstienta.
Pe de alta parte, doctorul s-a inselat, caci eu nu am uitat niciodata aceasta intimplare, care, prin forta unor ciudate asocieri mentale, a ramas inseparabila de prima trezire pe care am cunoscut-o in aceasta viata, de primul meu pas catre starea de constienta.
     Incepind din acel moment, constiinta mea – atentia mea – a ramas alerta.
De atunci am continuat sa observ cu cea mai mare atentie si cu o concentrare din ce in ce mai sustinuta tot ceea ce se petrece in interiorul si in exteriorul meu. Tot incepind cu acel moment am stiut ca traiesc intr-un camin al carui stapin de necontestat era barbatul cel puternic, pe care Mama il numea Robert, dar caruia noi trebuia sa-i spunem Tata.
Tot ce era in casa noastra depindea de el.
Mama ii apartinea trup si suflet. Autoritatea lui se extindea asupra noastra, si dupa cum aveam sa observ mai tirziu, si asupra a mii de alte persoane, la fel ca un cort sau ca un invelis protector.
Toti cei care se aflau sub puterea de influenta a lui Tata se bucurau de ajutorul sau, de securitate si de prosperitate.
     Dimineata Tata nu era acasa, asa ca puteam ramine cu Mama, pe care o insoteam pretutindeni, chiar si in bucatarie.
Atunci cind lucra la broderia ei, aveam permisiunea sa ma asez linga ea si sa cos intr-un colt al servetului tot ceea ce doream, folosindu-ma de tot felul de fire colorate.
La amiaza Tata se intorcea acasa, si dupa ce mincam, eu trebuia sa ma retrag impreuna cu Grete in camera noastra, lucru care nu-mi convenea deloc.
Grete era si ea un copil din casa noastra, la fel ca si mine, si din cite auzisem, era mai mare decit mine cu trei ani. La momentul accidentului cu mina, ea avea patru ani si jumatate, iar eu un an si jumatate.
     In vara care a urmat ne-am petrecut vacanta intr-un sat din apropierea unei mari intinderi de apa.
Locuiam intr-o casuta inconjurata de o gradina mare, linga care se afla o ferma frumoasa.

     Grete si cu mine aveam permisiunea sa alergam cu picioarele goale, sa ne ducem impreuna cu o femeie cu fata inchisa la culoare si cu multe riduri pina in grajd sa vedem o vaca, un vitel si un mare numar de iepuri cu ochii rosii.
Totul mi se parea fascinant.
In gradina se aflau flori galbene la fel de inalte ca si copacii si care se intorceau intotdeauna in directia in care se afla soarele.

     Aceste flori ma incintau foarte tare.
Din cind in cind Tata statea cu noi, si toata lumea spunea ca atunci era "duminica".
Cind nu "era duminica" stateam singure cu Mama, iar eu puteam sa ramin linga ea toata ziua. In fiecare zi ne duceam pe malul lacului si ne balaceam cu cea mai mare placere prin apa.
     Intr-o zi, Mama a spus: "Miine este duminica, dar vom avea o mare bucurie, caci Tata soseste deja astazi".
Personal, nu consideram aceasta o veste buna, pentru ca Tata nu ma interesa prea mult si stiam ca atunci cind este de fata, Mama nu mai era disponibila decit pentru el, iar eu trebuia sa ma plimb cu Grete si cu Sophie, fata tarancii cu fata ridata.
     Seara, pe cind il asteptam pe Tata, i-am auzit pe vecini spunindu-i Mamei ca "trenul a deraiat", ceea ce explica intirzierea lui. Lui Mama i s-a facut foarte frica.
A chemat-o pe Sophie, i-a dat dispozitie sa se ocupe de mine, sa nu ma scape nici o clipa din ochi, dupa care a alergat la gara.
Grete a avut voie sa o insoteasca deoarece era "mai in virsta" si putea alerga mai repede decit mine.

     Am ramas asadar cu Sophie.
A venit noaptea, si a fost prima oara cind am avut permisiunea sa stau atit de tirziu in gradina. Eram foarte incintata, dar nu-mi puteam impiedica un sentiment de nesiguranta care se strecura in mine: eram obisnuita sa vad totul la lumina zilei, iar acum totul devenea atit de vag.
Stiam ca sunt inconjurata de copaci, dar abia daca mai reuseam sa-i disting. Plopii frematau misterios.
Procesul de observare a acestui fenomen nou s-a oprit brusc, caci mi s-a intimplat ceva ingrozitor:
Sophie m-a luat in brate si m-a dus pina aproape de bariera, unde din umbra a iesit o silueta inspaimintatoare! Semana cu un om care avea un manunchi de pene pe cap; ochii ii straluceau in intuneric ca niste taciuni aprinsi, la fel ca si nasturii de la haina. Pe umar purta un obiect despre care am intuit ca era foarte periculos. Mai tirziu am invatat ca obiectul se numea "arma".
Creatura era ingrozitoare, si tot ce mai puteam spera era ca Sophie o sa reuseasca sa ma salveze. Dar spre surpriza mea netarmurita, Sophie a facut ceva complet lipsit de sensibilitate, lucru cu care ma obisnuisem deja din partea adultilor sau a celor mai mari.
In loc sa fuga, ea s-a apropiat de bariera si i-a permis chiar ingrozitoarei creaturi sa-i murmure ceva la ureche cu o voce cavernoasa, dupa care acesta a luat-o in brate si a strins-o la piept.
Cum ma aflam eu insami in bratele lui Sophie, m-am trezit sufocata la pieptul lui, lucru care mi-a displacut foarte tare.
Dar toate acestea nu erau de ajuns!
Creatura avea pe fata o mustata enorma, ale carei "brate" semanau cu niste coarne orientate in jos.
A strins-o si mai tare pe Sophie, si i-a facut ceva ca si cum ar fi vrut s-o muste. Eram convinsa ca de data aceasta Sophie va fi revoltata de lipsa lui de maniere si ca vom putea pleca in sfirsit.
Ei bine, nici vorba! Cu bratul ramas liber, ea i-a inconjurat gitul ingrozitoarei creaturi, iar cind aceasta a vrut s-o muste – sau sa o manince – Sophie nu si-a intors fata, ci dimpotriva, i-a pus la dispozitie buzele ei, dupa care a urmat ceva uluitor, ca si cum cei doi s-ar fi mincat intre ei.
Iar eu eram prinsa intre ei si de-abia puteam sa respir.
Am incercat din toate puterile mele sa ma mentin la distanta de oribila aparitie si sa-mi pastrez nasul eliberat astfel incit sa pot respira. Prezenta creaturii mi se parea de nesuportat, la fel ca si mirosul sau, care era ingrozitor.
Cei doi nu se preocupau insa deloc de mine, si ma simteam atit de puternic strinsa intre ei incit ii puteam simti bataile inimii barbatului. Ei nu pareau sa-si doreasca altceva decit sa patrunda unul in gura celuilalt.
Of, adultii astia! Cit de prosteste se comporta!
Ii observam pe cei doi si nu o puteam recunoaste pe blinda si delicata Sophie. Se transformase dintr-o data intr-o straina care nu mai auzea nici macar scincetele mele.
Apoi, la fel de brusc cum a aparut, silueta de cosmar a disparut inapoi in bezna.
O clipa mai tirziu, am auzit vocile reconfortante ale Mamei si Tatalui. Curind, le-am vazut si fetele fericite.
Toti vecinii au sarit sa-l intrebe pe Tata cum a deraiat trenul.
Cit despre Sophie, aceasta s-a comportat de parca nimic nu s-ar fi intimplat si nu a pomenit un cuvint despre oribila creatura care o strinsese atit de puternic la piept.
Statea linistita, cu o expresie blinda de inocenta pe fata.
Iata inca o surpriza pentru mine! Dar nu am avut timp sa ma gindesc prea mult timp la ea, caci Tata adusese de la oras bomboane si eram extrem de curioasa sa stiu daca voi primi acelasi tip de bomboane ca si Grete!
Curiozitatea mea a fost satisfacuta: am primit aceleasi tipuri de bomboane! La fel ca intotdeauna, Mama mi-a stricat toata placerea: cind am vrut sa-mi bag dintr-o data toate bomboanele in gura, ea mi le-a luat, lasindu-mi numai una, dupa care mi-a promis ca imi va da cite una in fiecare zi, dupa masa.

Abia astept sa fiu mare si sa-mi pot umple gura cu atitea bomboane cite doresc! Deocamdata se pare ca nu am alta solutie decit sa cedez si sa ma duc la culcare.
Cind Mama m-a pus in pat, am intrebat-o (inainte de rugaciune, caci dupa nu-mi mai era permis sa vorbesc):
- Mami, cine poarta pe cap un manunchi de pene, pe umar ceva ciudat si are nasturi care stralucesc si noaptea la fel ca ziua, si, o, Mami, care miroase atit de urit!?
Mama m-a privit cu uimire, dupa care mi-a raspuns:
-Jandarmii.
- Mami, am intrebat-o eu in continuare, jandarmii maninca oameni?
De fapt, doream sa aflu daca dorise intr-adevar sa o manince pe Sophie sau daca incercase altceva, si ce anume?
-Nu, nu, mi-a raspuns Mama, rizind. Ei ii protejeaza pe oamenii buni, asa ca nu trebuie sa iti fie teama. Nu a dorit sa te manince!
Am vrut sa-i explic ca nu era vorba de mine, ci de Sophie, dar Mama m-a imbratisat, m-a invelit cu patura si mi-a spus:
- Acum dormi, ma asteapta Tata.
Am ramas singura cu gindurile mele, fara sa pot sa adorm multa vreme, intrebindu-ma oare ce dorise jandarmul de la Sophie si de ce s-a lasat ea astfel strinsa la pieptul lui, desi eu ma aflam in bratele ei si era evident ca imi faceau un rau.
Ce sens puteau avea toate acestea?
La fel ca in cazul tuturor lucrurilor pe care nu le intelegeam, si acest incident ma deranja, dar in cele din urma am adormit.
Cind m-am trezit, soarele stralucea cu putere pe cer. Mi-am primit bomboana si am plecat la lac ca sa ne scaldam.
Pe drum ne-am intilnit cu jandarmul. La lumina zilei nu mai parea deloc ingrozitor, ci dimpotriva, parea un adult simpatic.
L-a salutat amical pe Tata. Ce n-am reusit sa inteleg a fost de ce se face ca nu m-ar fi intilnit niciodata in viata; in fond, nu ar fi trebuit sa uite ce s-a intimplat cu o seara inainte!
Din pacate, imi era inca prea frica de imensa sa mustata, asa ca nu am indraznit sa intreb nimic.
     Vara respectiva mi-a lasat si o alta amintire care m-a marcat profund.
Intr-o dupa-masa – Tata era de fata, iar taranii imbracati frumos stateau si ei in fata caselor lor, asa ca stiam ca este duminica – am auzit sunind clopotele.
Nu sunau ca de obicei, ci parca nu ar fi dorit sa se opreasca niciodata. Sunau… sunau… punind capat linistii de duminica.
Am vazut apoi un cortegiu dezordonat care trecea prin fata casei noastre
. Tata si fiii tarancii s-au dus si ei, inarmati cu galeti.
Mama si alte citeva femei au ramas cu noi, iar femeile repetau fara incetare aceleasi cuvinte: "Tata Ceresc, nu ne parasi".
Mama era si ea foarte serioasa si ne-a spus: "Haideti sa ne rugam pentru ca Tata sa se intoarca in siguranta acasa".
     Am intrebat unde a plecat Tata si de ce.
Mama ne-a explicat ca in sat a izbucnit un foc, iar Tata s-a dus sa ajute la stingerea lui. Ne-am rugat, dar eu eram curioasa sa aflu ce insemna "un foc in sat".
O doamna a spus ca "limbile flacarilor" pot fi vazute din gradina. Am vrut sa merg sa vad si eu, dar Mama mi-a interzis acest lucru.
In schimb, lui Grete i-a dat voie sa se duca, insotita de fiul bacanului, lucru care m-a umplut de amaraciune. De ce lui Grete i se dadea intotdeauna voie sa faca lucruri care mie imi erau interzise? Numai pentru era mai in virsta decit mine cu trei ani?
Daca focul era atit de periculos, era la fel de periculos pentru ea ca si pentru mine, chiar daca "era cu trei ani mai in virsta decit mine"! Of, daca n-ar fi fost acesti trei ani! De cite ori voi mai fi nevoita sa aud de ei?
Mie nu imi era niciodata permis ceea ce ei ii era, si totusi refuzam sa accept dominarea ei!
Seara tirziu, oamenii s-au intors unul cite unul, obositi, epuizati, povestind cum Tata salvase mai multe case, cum infruntase pericolul pentru a intra in casele in flacari si pentru a scoate de acolo copii si animale, cum dirijase operatiunile si cum toata lumea il ascultase. Ideile sale geniale si curajul sau eroic i-au stimulat pe toti ceilalti salvatori, astfel incit si-au unit cu totii fortele si au facut adevarate minuni, pina cind in sfirsit incendiul a fost stins.
     Cind Tata s-a intors, impreuna cu fiul bacanului, Mama era radioasa. Ea s-a aruncat in bratele lui Tata si i-a spus:
- Draga Robert, esti extraordinar. In absolut tot ce faci esti extraordinar!
Tata i-a zimbit in tacere. Era plin de transpiratie, asa ca s-a retras sa se spele.
Mie mi se parea normal ca Tata sa fie atit de extraordinar. Pentru mine, conceptul de Tata insemna "marele stapin", cel care se afla deasupra tuturor si care face intotdeauna ceea ce vrea. El este cel care face legea, deci este normal ca el sa fie perfect. Altminteri nu ar mai fi "marele stapin".
Tata nu ma interesa inca suficient de mult la acea vreme, dar imi dadea un sentiment de siguranta totala. Altfel, nu aveam nici un fel de probleme cu el, asa ca nu-mi bateam prea mult capul in ceea ce il priveste.
Singurul lucru pe care l-am remarcat, atunci cind ne plimbam impreuna, Tata, Mama, Grete si cu mine, era ca atunci cind traversam strada el ma lua de mina, caz in care am observat de fiecare data ca mina sa avea o putere surprinzatoare, iar unghiile sale erau intotdeauna imaculate. De aceea, mi s-a parut absolut normal cind s-a dus sa se spele de transpiratie.
     Vara a trecut si noi ne-am intors acasa.
Intr-o buna zi, cind Mama ma pregatea pentru plimbare, mi-am dat seama ca ma inveleste intr-o haina groasa si imi pune pe cap o caciula de blana.
Am simtit furnicaturi pe piele, si mi s-a spus ca acela era "frigul". Nasul si picioarele mele nu prea apreciau acest "frig".
Din cer cadeau insa fulgi albi, iar in vitrine aparusera figuri de mosi cu barba alba si imbracati in rosu.
A urmat apoi o alta perioada, in care ne-am intors la hainele usoare si la palariile din paie. Totul inflorise, iar noi ne-am putut juca cu mingea si cu cercurile prin parcul public.
Aceasta perioada ar fi putut fi pentru mine una extrem de fericita daca Mama nu mi-ar fi facut uneori viata amara, taindu-mi din cind in cind unghiile, lucru care ma inspaiminta teribil.
Pielea de sub unghiile mele era atit de sensibila incit dupa ce mi le taia, fiecare atingere, chiar si mingiierea aerului, mi se parea o tortura. Urlam atunci si stateam cu degetele raschirate, evitind orice fel de contact.
Nu era chiar o durere adevarata, ci mai degraba o senzatie insuportabila.
Prima oara Mama nu a stiu ce sa faca; era convinsa ca m-a taiat din greseala si a vrut sa-mi inspecteze degetele. Dar eu am urlat cit ma tineau bojocii, asa ca, speriata, a chemat medicul de familie.
Acesta i-a explicat ca nervii mei erau hipersensibili, lucru destul de rar intilnit. A sfatuit-o ca dupa fiecare taiere a unghiilor sa ma tina cu miinile in apa calda si sa ma lase sa ma joc in ea citeva momente.
Intr-adevar, aceasta tehnica a ameliorat intrucitva lucrurile, dar mi-au trebuit ani intregi pina cind pielea mea a putut suporta acel supliciu.
Draga si buna mea mama! Cu cita incredibila intelegere incerca intotdeauna sa depaseasca problemele pe care i le-a cauzat aceasta sensibilitate iesita din comun pe care o aveam!
Daca nu ar fi fost ea sa imi oblojeasca cu iubirea ei nervii intinsi la maximum, as fi fost moarta de mult. Fara ajutorul ei nu as fi putut creste, nu mi-as fi pastrat niciodata sanatatea si nu mi-as fi putut dezvolta in mod constient, desi lent, forta de rezistenta care sa ma ajute sa cresc.
Cuibul perfect pe care mi l-ati oferit voi, Tata generos si Mama care ai sacrificat totul pentru noi, mi-a permis sa devin peste ani o fiinta utila.
Voi m-ati ajutat sa imi controlez sensibilitatea prin dezvoltarea constienta a propriilor forte.
     La vremea respectiva nu eram decit un copil care habar nu avea de aceasta sensibilitate exagerata a sa.
Observam totul si doream sa cunosc totul.
Dar in ceea ce priveste sanatatea respectam intotdeauna nepretuitele sfaturi ale mamei mele.
Mama scumpa, increderea mea in tine nu cunostea limite…
     Si astfel s-au succedat mai multe ierni si mai multe veri. Intr-o zi, mi s-a spus ca am implinit patru ani.
Grete mergea deja la scoala, iar eu ascultam cu cea mai mare atentie cind citea cu mindrie alfabetul.
Cind nu era acasa, o bateam la cap pe bunica, mama lui tata, care locuia de o vreme la noi, ca sa-mi citeasca povesti, caci eram curioasa sa aflu ce se va mai intimpla.
Doream intotdeauna sa stiu ce se intimpla cu oamenii. Curiozitatea mea asupra vietii ma ardea pur si simplu!
Era atit de minunat sa te gindesti la tot ceea ce se putea petrece!
Dar preferatele mele erau povestile!
     Matusa Adi, una din surorile lui mama, venea deseori pe la noi si era intotdeauna gata sa-mi satisfaca dorinta.

    Avea o fata blinda si visatoare, iar gesturile ei delicate semanau cu acelea ale unei pisici.
Privirea ochilor sai caprui era calda si din ea emana o lumina pe care nu o poseda decit cei care sunt animati de iubire.
Eu respiram cu nesat acest parfum delicat pe care atit de putini oameni il poseda.
Ori de cite ori sosea matusa Adi, ne repezeam amindoua fericite la ea si o ajutam sa-si scoata mantaua, strigindu-i: „Matusa Adi, povesteste-ne!” Iar ea ne povestea intotdeauna cele mai frumoase povesti cu zine, fara sa oboseasca niciodata. Povestile erau intotdeauna noi, cele mai interesante pe care le-am citit sau pe care le-am auzit vreodata.
Cind eram bolnava, matusa Adi venea si incepea sa-mi spuna povestile ei, iar eu uitam de boala.
Nici nu indraznea sa se opreasca, caci saream amindoua pe ea cu intrebari de genul: „Si apoi? Si mai departe? Ce s-a mai intimplat?” pina cind reincepea sa povesteasca.
Atunci cind matusa Adi se intorcea acasa, la cealalta bunica a mea, cea care cinta atit de bine la pian, eu ramineam cu Grete si o priveam cum citeste in cartea ei cu povesti.
Nu este de mirare ca imi doream atit de mult sa invat sa citesc.
Evident, povestile din cartile pentru copii nu erau la fel de frumoase ca cele ale matusii Adi, dar oricum erau povesti, iar eu doream sa le cunosc.
De aceea, am inceput sa studiez mai indeaproape cartile lui Grete. Ma uitam indelung la diferitele litere si visam ca stiu sa citesc.
Dar nu intelegeam ce inseamna aceste desene minuscule.
     Odata, am visat din nou visul care se repetase de mai multe ori in noptile precedente si care ma tulburase atit de mult incit toata familia era la curent cu el: se facea ca fug cu toata viteza cu un leu pe urmele mele, gata sa ma prinda si sa ma manince.
Alergam disperata, la capatul puterilor, catre o casuta aflata la marginea drumului.
In fata portii deschise se afla o femeie, care isi intindea bratele catre mine. Stiam ca daca ajung la ea voi fi salvata, iar leul nu va mai avea nici o putere asupra mea.
Dar animalul era foarte aproape de mine, atit de aproape incit ii simteam rasuflarea calda in ceafa mea… coltii sai ma atingeau deja.
Cu energia disperarii, am facut un ultim salt inainte, am simtit niste brate care ma prind si am strigat: „Mama!”, apoi, epuizata, am cazut in bratele sale. Eram salvata, leul a disparut, iar eu m-am trezit inspaimintata, cu inima batindu-mi nebuneste.
Fara nici o secunda de ezitare, am sarit din pat, mi-am pus patura pe umeri si am alergat in dormitorul parintilor mei.
Aruncindu-ma in pat, linga mama, am simtit parfumul ei binecuvintat, calmul si pacea care ma invaluiau ca o apa calda!
Mama m-a luat in bratele sale si m-a intrebat:
- Ai visat din nou leul acela ingrozitor?
- Da! Si alaturi de ea inima mi s-a calmat, iar eu am adormit fara sa-mi mai fac probleme.
     Dimineata m-am trezit in patul lui mama, care era deja sculata. Pe pat ramasese insa camasa ei de noapte, iar eu mi-am bagat nasul in ea, ca sa-i mai simt odata parfumul linistitor.
Tata statea si el pe pat, citind ziarul. M-am gindit ca probabil era duminica.
Mama a intrat in camera si a vorbit ceva cu tata, care a pus ziarul jos, linga mine. L-am luat si m-am uitat la litere, la toate aceste forme si linii negre, pline de mister, de pe foaia alba de hirtie.
Care putea fi semnificatia lor?
- Tata, spune-mi ce inseamna aceste litere?
- Uite, acesta este un A, acesta un N, acesta un U, iarasi un N, apoi un T, un U, un R si un I.
- Si astea?
- Un P, un U, un B, un L, un I, un C, un I, un T, un A, un R si un E.
Tot uitindu-ma la litere, dintr-o data prin fata ochilor mei s-a rupt voalul si lumina a patruns in mintea mea… Ce lumina!!!
Literele s-au deschis in fata intelegerii mele.
Tulburata la culme si cu o bucurie fara egal, am citit.
-Tata, tata , asta inseamna „anunturi publicitare”, nu-i asa?
Uimita la culme, Mama m-a strins la piept si mi-a spus:
- Bine, dar tu stii sa citesti!
Tata m-a felicitat la fel cum ar fi facut cu un adult, lucru care m-a facut sa ma simt putin stinjenita.
Grete a intrat si ea in camera, bucuroasa ca stiu sa citesc.
In curind, toata casa vorbea despre acest subiect.
Era limpede ca trebuia sa afle si matusa Adi, care urma sa vina la noi la masa.
Da, stiam sa citesc! Literele nu mai reprezentau un secret pentru mine, puteam sa le patrund. Stiam sa citesc!
     Acesta a fost pentru mine inceputul unei noi ere.
De atunci, am citit tot ce mi-a cazut sub ochi. Doream sa cunosc, sa aflu, sa invat! Citeam tot ce era lizibil. Carti de povesti, reviste pentru copii, manualele lui Grete, calendare, ziarele de pe biroul lui tata, o carte pe care i-a adus-o un barbat servitoarei noastre si de unde am aflat mai multe despre „saruturi, iubire si intilniri secrete”, iar mai tirziu despre „crime, ucideri si cadavre”.
Cind i-am cerut lui mama mai multe explicatii legate de aceste lucruri greu de inteles si inspaimintatoare, ea mi-a smuls cartea din mina si m-a intrebat: „Pentru numele lui Dumnezeu, de unde ai cartea aceasta?”
Dupa care a fugit la bucatarie si i-a interzis servitoarei sa-mi mai dea asemenea lecturi.
Ce pacat! Nici pina astazi nu am aflat ce s-a intimplat cu frumoasa contesa care a fost rapita de barbatul in negru si dusa departe pe un cal in galop…
     Am retrait din nou aceeasi experienta trista: ori de cite ori imi aparea ceva care ma fascina, acest lucru o indispunea pe mama.
In curind, am capatat convingerea ca este mai bine sa nu le pomenesc adultilor despre lucrurile cele mai interesante din viata mea, caci totul se termina intotdeauna prost.
Singurele exceptii se refereau la servitorii de sex masculin, carora le puteam pune intrebari. Simteam ca sunt intr-un fel in puterea mea, iar daca imi dadeau informatiile dorite, nu-i spuneau niciodata mamei, caci ar fi fost primii care s-o pateasca.
     Trebuie sa fi avut cinci ani cind intr-o zi, in timpul mesei de prinz, tata a vorbit de „director”.
Ca de obicei, eram extrem de interesata de ceea ce vorbeau adultii, asa ca am intrebat:
- Tata, ce este un director?
- Un director este cel care conduce un birou. Toti ceilalti angajati trebuie sa faca ceea ce spune el. El este cel care conduce intregul birou.
- Dar tu, tata, cred ca nu trebuie sa-l asculti! Nu are cum sa fie mai presus decit tine!
- Ba da, mi-a raspuns tata. Eu nu sunt inca director, asa ca trebuie sa fac si eu ce mi se spune. Dupa care tata mi-a explicat ce facea un director, un sef.
Nu putem crede! Sa existe un director care sa-i fie superior tatei? Cum era posibil? Pina atunci, convingerea mea deplina fusese aceea ca insusi cuvintul „tata” insemna pentru toata lumea „marele stapin al tuturor”. El era cel care conduce tara, dispunind de toate comorile imperiului; cuvintele sale reprezentau legea, si nimeni nu ar fi indraznit sa i se opuna. Nu exista decit o singura fiinta careia tata ii cerea din cind in cind sfatul, cu Care discuta uneori despre treburile tarii, El, dar nu era acelasi lucru!

     „El” nu era cu adevarat o fiinta umana. Tata era deasupra tuturor. Cum de era posibil atunci ca un director sa-i fie superior?
Poate pentru prima oara in viata mea, l-am privit pe tata cu cea mai mare atentie.
In timp ce il observam si il studiam in fel si chip, mi-a trecut subit prin minte faptul ca desi il iubeam sincer, acest om nu era de fapt „tatal meu”.
     Constiinta mea s-a trezit dintr-o data in acest mediu, iar eu am acceptat situatia: ma aflam aici, frumoasa femeie blonda era mama mea, iar barbatul cel puternic era tatal meu.
Da, aici era tatal, dar nu tatal meu!
In lumea din care provenisem nu era tatal meu, ci numai in locul in care ma aflam temporar!
In realitate, imi era la fel de strain ca si frumoasa femeie.
Nu facusem altceva decit sa ma obisnuiesc treptat cu ei.
Erau in mod evident oameni fermecatori care ma iubeau, pentru care eram importanta si pe care ii indragisem sincer, dar nu erau tatal meu si mama mea
. Singura obisnuinta ma facuse sa-i numesc astfel.
     Pina atunci nu ma gindisem niciodata in mod serios la aceasta problema. Am luat lucrurile asa cum au aparut, caci ma simteam bine alaturi de acesti oameni.
Imi dadeau un sentiment de siguranta, imi apreciau prezenta si considerau ca tot ce fac eu este adorabil. Atunci, de ce sa nu ma simt bine in compania lor?
Se intimpla chiar ca uneori sa ma pot juca cu Grete, care binevoia sa uite de diferenta de virsta dintre noi, de „cei trei ani cu care era mai in virsta decit mine”.
Da, totul mergea bine. Unchiul Stefi venea deseori pe la noi, cinta la pian si imi arata tot felul de lucruri fascinante. Facea special pentru mine baloane de sapun, fabrica tot felul de obiecte, iar intr-o zi mi-a adus mai multe acuarele si o pensula. Puteam sa pictez flori minunate si multicolore intr-un caiet care era numai al meu!
In sfirsit, aveam si eu ceva pe care nu mai trebuia sa-l impart cu Grete!
Matusa Adi, cu povestile ei amuzante si cu basmele cu zine, era adorabila.

     Bunica – mama lui Mama – ma iubea nespus, era atit de buna, atit de fina, si imi zimbea cu atita dragoste.
Ori de cite ori se aseza la pian era o sarbatoare. Muzica ei divina ma incinta la culme si as fi putut sa o ascult ore in sir. In aceasta privinta, Mama si cu mine eram la unison: iubeam amindoua muzica mai presus de orice.
Cealalta bunica era si ea o femeie foarte interesanta. Imi povestea adeseori despre calatorii prin tari indepartate si ma ducea de multe ori la muzeul national, unde gaseam atitea lucruri fascinante: fluturi mari, care fusesera adusi din alte tari de pe glob – dar pe care ii cunosteam, totusi, atit de bine – si animale uriase, impaiate, care ma inspaimintau foarte tare, desi bunica ma linistea de fiecare data.
     Ori de cite ori se vorbea in familia mea despre „talentele si darurile” mele eram foarte incintata, desi pentru mine acestea erau cit se poate de naturale.
Cind am implinit patru ani, Mama mi-a aratat cum pot croseta cu un ac curbat. In cel mai scurt timp i-am confectionat o rochita papusii mele, care statea intotdeauna asezata la locul ei, caci eu nu stiam ce sa fac cu ea. Era lipsita de viata, iar eu nu eram atrasa de lucrurile moarte. Rochita facuta de mine s-a dovedit insa o adevarata revelatie pentru familia mea, stirnind o senzatie care m-a lasat cu gura cascata.
Daca mama facea dantele atit de fine si de frumoase, de ce i se parea oare ciudat faptul ca stiu si eu sa crosetez?
Picturile mele stirneau un entuziasm comparabil, astfel incit tata mi-a daruit o pusculita in forma de porcusor, in care baga o moneda de fiecare data cind pictam o floare frumoasa.
Totul mi se parea minunat…
     Si apoi a venit acea surpriza cumplita: tata avea un superior!
Acela a fost momentul in care am devenit plenar constienta de faptul ca ma aflam aici, in acest mediu pe care il numeam aici, „acasa”, desi in realitate nu eram aici, acasa…
Adevaratul meu camin nu era aici.
Aceasta era convingerea mea profunda.
Daca as fi avut la vremea respectiva cunostintele psihologice pe care le am astazi, as fi incercat cu siguranta sa aflu imediat de unde putea avea un copil ca mine asemenea idei.
Mai precis, eram un copil care simtea totul intr-o maniera directa si care era convins ca fusese smuls cu violenta dintr-un alt camin.
Nu mai stiam insa de unde veneam, caci intre timp uitasem totul.
Cine ar fi putut sa-mi dea explicatii despre acest subiect? Singure cele doua fiinte care ma numeau copilul lor.
Dar la asemenea intrebari as fi primit cu siguranta raspunsuri incomprehensibile, care s-ar fi incheiat fara nici o indoiala cu refrenul obisnuit: "Asteapta sa fii mare!"
Of, cit uram aceste cuvinte!
De ce trebuia sa pierd atita timp pina cind voi fi mare, ratacind in toata aceasta perioada in necunoscut, in obscuritate?
Doream sa stiu totul acum, dintr-o data!
Am desfacut astfel firul in patru pina seara, iar cind m-am dus la culcare, mama s-a asezat linga mine si m-a intrebat:
"De ce esti atit de cuminte si nu te joci cu papusa? Te-ai plimbat prin toata casa si ai meditat. Ce te supara, spune-mi mie. Poti sa ma intrebi orice doresti, stii bine!"
     In acest moment o iubeam din toata inima si aveam o incredere deplina in ea. Era atit de blinda, de buna si de frumoasa.
Imi repeta adeseori ca imi va lua oricind partea, orice as face; puteam deci sa am o incredere deplina in ea.
Si iata, acum eram atit de apropiate una de cealalta incit am crezut ca pot sa-i spun orice.
Am luat-o asadar de git si am intrebat-o:
- Mami, de unde m-ati luat pe mine, de unde am venit eu la voi?
     In ochii ei s-a aprins un licar de surpriza, chiar putina teama, dar mi-a suris cu blindete si mi-a spus:
-Exista o m are foarte mare in care inoata toti copiii mici.

     Atunci cind doi adulti se iubesc si se roaga lui Dumnezeu sa le trimita un copil, Dumnezeu ii cere servitorului sau barza de pescuit copiii mici si il pescuieste pe cel destinat celor doi oameni mari, pe care li-l trimite.
Barza il pescuieste pe copil si il duce in cioc pina la femeia respectiva, asezindu-l linga ea. Si uite asa, copilul isi primeste parintii sai "terestri" si devine el insusi un copil terestru.
     La inceput am ascultat cu multa atentie, dar mi-am dat seama rapid ca mama imi povesteste o "poveste", la fel ca matusa Adi cu povestile ei cu zine.
Nu, nu era adevarat! Mama nu dorea sa-mi spuna adevarul: cum si unde m-au gasit ea si tata.
Eram dezamagita, am privit-o cu insistenta, dar ea mi-a spus s a recit rugaciunea impreuna cu ea, mi-a urat noapte buna si apoi a plecat. Am ramas astfel singura.
     De atunci, convingerea mea nu a facut altceva decit sa se intareasca: tata si mama nu erau adevaratii mei parinti, la fel cum aceasta tara nu era adevarata mea patrie.
Eram constienta de faptul ca mama nu ma cunoaste, ca ea nu ma vede.
Pentru ea nu eram altceva decit o straina, asa ca toate fiintele din jurul meu mi-au devenit la rindul lor straine.
Nu ne intelegeam deloc unii pe altii. Atunci cind ii vorbeam mamei despre anumite subiecte foarte clare pentru mine, ea raminea atit de uimita, incit alerga la tata pentru a-i comunica ce lucruri deosebite spusesem. Si tata se minuna la rindul sau.
Imi dadeam seama ca aceste lucruri erau noi pentru ei, ca nu le cunosteau. Le repetau rudelor noastre, si toata lumea ridea de mine. "Ce copil ciudat", auzeam spunindu-se mereu in jurul meu.
Mie nu mi se parea deloc ca sunt ciudata; ceilalti mi se parea ciudati. Putin cite putin, am inceput sa ma simt straina printre aceste fiinte pe care totusi le iubeam. Tot ce ma inconjura a inceput sa mi se para marunt, fad, plictisitor.
Profund ancorata in subconstientul meu, aveam convingerea ca numai "El" ma putea intelege perfect si mi-as fi dorit sa pot sta in camere mult mai spatioase, sa fiu complet libera, sa traiesc intr-un mediu cu fiinte care sa-mi semene.
     Acest sentiment de a fi o straina singuratica nu m-a mai parasit niciodata de atunci; dimpotriva, am devenit din ce in ce mai constienta de el pe masura ce au trecut anii.
Degeaba incercam sa stabilesc un contact cu cineva.
Mama imi vorbea de iubirea fraterna si imi spunea: "E bine sa ai o sora cu care sa poti vorbi despre orice si in care sa ai o incredere deplina".

     De aceea, am incercat sa stabilesc o relatie mai intima cu Grete. Dar si ea mi-a inselat increderea, tratindu-ma de sus, de la inaltimea "celor trei ani cu care era mai in virsta decit mine".
Ori de cite ori ii spuneam un secret, se repezea sa i-l transmita mamei. Eforturile mele fraterne nu au gasit asadar nici o rezonanta in ea.
De aceea, am renuntat sa ma mai deschid in fata ei si am continuat sa traim una linga cealalta ca doua fiinte care locuiesc in lumi diferite si care nu se intilnesc decit cu totul intimplator.
Toti imi erau straini… straini… toti.
     Timpul trecea repede. Am implinit sase ani si intr-o zi, mama m-a dus la scoala. Am intilnit acolo tot felul de copii, dar sentimentul ca sunt singura printre ei s-a accentuat.
Cel putin in familia mea toti ma iubeau, si eu ii iubeam pe ei. Iubirea domnea pretutindeni, restul venea de la sine.

     Dar copiii de la scoala imi erau complet straini.
Se intelegeau foarte bine intre ei, dar pe mine ma considerau un fel de copil dintr-o specie diferita, ratacit printre ei.
Ii uimeam la fel de mult cum ma uimeau ei pe mine.
Isi bateau joc de mine si lucrul acesta ma ranea profund.
Vorbeau tot timpul despre ceea ce aveau si isi aratau reciproc bogatiile – pene, creioane si gume – fiecare incercind sa fie mai presus decit ceilalti.
Toate acestea mi se pareau ridicole si plictisitoare. Pe mine ma interesau mai degraba cartile, povestile, muzica si muzeele.
Cind auzeau asemenea lucruri, copiii ramineau cu gura cascata si imi puneau tot felul de intrebari ciudate
. Ei se jucau cu papusile, cu mingea, cu cercuri, in timp ce eu aveam o prisma care forma culori minunate, cu un magnet pe care mi-l daduse unchiul Tony, celalalt frate al mamei.
Mi se parea atit de misterios! Magnetul atragea intotdeauna acele mamei, care se magnetizau apoi si ele. Mama trebuia sa indeparteze cu forta boldurile, care erau atrase de acele magnetizate. Da, eu doream sa cunosc forta care se ascundea in magnetul respectiv.
Pina la urma m-am gindit ca poate ca magnetul iubea acele la fel de mult cum ne iubea mama pe noi, iar eu saream la gitul mamei la fel cum sareau boldurile pe magnet.
Totul mi se parea extraordinar de interesant!
Dar ceilalti copii rideau de mine. Eram singura, singura…
     In iarna care a urmat am luat lectii de pian.
Atunci cind cintam, aveam impresia ca in muzica se ascund tot felul de figuri, asemanatoare cu cele pe care le fabrica din carton unchiul Tony si pe care el le numea "figuri geometrice". De pilda, cintam o piesa din care mi se parea ca ies tot felul de cuburi. Apoi cintam o alta, care avea colturi ascutite din care ieseau mici bule sferice.

     Cind ma plimbam prin parc cu mama, admiram intotdeauna fintina arteziana, in mijlocul careia erau zine si gnomi care dansau, sareau si se invirteau.
Mi-am dat seama pe loc ca dansul apei din bazin era tot un fel de muzica. Singura diferenta era ca nu auzeam aceasta muzica cu urechile, ci o vedeam. Stiam insa ca era vorba de muzica. Era atit de evident pentru mine!
Daca le spuneam asa ceva, copiii de la scoala isi bateau insa joc de mine si spuneau ca sunt "proasta".
Nu intelegeam de ce.
     Prima data cind am auzit alti copii cintind la pian, la scoala de muzica, am ramas blocata. Cum? Nu-si dadeau seama ca raneau figurile geometrice ale muzicii?
Profesoara le spunea: "Vezi ca nu respecti masura"…
Era ca si cum inima lor ar fi batut aritmic.
Oare nu auzeau cit de "fals" cintau?
Vai! Aceste note false mi se pareau insuportabile.
Eu as fi plins daca le-as fi produs, iar ei nici macar nu pareau sa le remarce!!
Ii priveam cu curiozitate pe acesti copii: oare nu aveau urechi? Cum era posibil?
Insemna oare ca nu toti copiii erau la fel ca mine?
Pina atunci crezusem ca toti copiii, la fel ca si toti oamenii mari, vedeau si intelegeau lucrurile la fel ca mine… Treptat, m-am convins ca majoritatea copiilor si adultilor au ochi si urechi diferite de ale mele, si asa se explica de ce ma considerau toti un fel de animal de la circ.
Si astfel, am ramas singura, din ce in ce mai singura.