Initierea - Partea II de Elisabeth Haich publicat la 27.01.2014
Initierea - Partea II
     Cind a venit primavara, eram foarte palida. Imi era tot mai dificil sa maninc; refuzam chiar si cele mai delicioase feluri de mincare, hrana nu ma mai interesa deloc, iar mama facea eforturi din ce in ce mai mari sa ma convinga sa maninc.
Dar daca nu puteam? Supa imi distragea atentia, caci vedeam ochii din grasime care pluteau deasupra ei si incercam sa fac din ei un cerc mare. Uneam mai intii doi ochi, adaugam apoi un al treilea, si tot asa, pina cind obtineam o suprafata unita.
Parintii mei nu pareau insa sa guste la fel de mult ca si mine acest joc. Tata ma trimitea de multe ori de la masa, caci nu faceam altceva decit sa ma joc, refuzam sa-l ascult si nu acceptam morcovii si spanacul.
Cind si-a dat seama ca pedeapsa nu ma afecteaza in nici un fel - intrucit preferam de departe sa stau singura in camera mea si sa citesc - tata a cerut parerea unui medic, care i-a recomandat sa petrecem vara pe malul marii.
     Dupa ce scoala s-a incheiat, am plecat asadar cu totii la mare. Am calatorit noaptea. Mama a pregatit cu ajutorul citorva paturi niste asternuturi confortabile pentru copii.
Am adormit, dar mediul strain in care ma aflam m-a facut sa ma trezesc inainte de ivirea zorilor.
Tata si cu Grete mai dormeau inca. In schimb, mama se trezise. I-am cerut permisiunea sa ma asez la fereastra. Auzisem de multe ori vorbindu-se de frumusetea rasaritului de soare, asa ca doream sa profit de ocazie ca sa traiesc personal acest moment.
     Afara era inca intuneric. Am ridicat putin perdeaua si am privit. Soarele nu aparuse inca, dar cerul se colora din ce in ce mai mult.
Se lumina... in pofida unei culori cenusii care mai persista inca.
Obiectele incepeau sa devina distincte in peisajul pe care il strabatea trenul: casele, taranii de pe cimp, caii si vacile, copacii, si celelalte lucruri… dar soarele tot nu aparea!
Cum era posibil sa se lumineze fara soare?
Am ramas foarte uimita, dar chiar asa se petreceau lucrurile!
Abia cind s-a luminat complet de ziua a rasarit in sfirsit si soarele, pe un superb cer rosu, asa cum visasem dintotdeauna sa vad. Dar culoarea era inca palida, complet diferita de ceea ce auzisem. Ce deceptie! Nu era un adevarat rasarit de soare!
     Toata lumea din compartiment se trezise, si tata m-a intrebat: "Ti-a placut rasaritul de soare? E prima oara cind vezi asa ceva, nu-i asa ca este minunat?", dupa care mi-a zimbit.
Dezamagita si artagoasa, i-am raspuns: "Nu, tata, nu a fost deloc frumos! Un adevarat rasarit de soare nu arata asa! A fost plictisitor si a durat prea mult. Soarele a aparut prea tirziu si a stricat totul, caci totul era deja luminat cind a aparut el. Nu, nu a fost deloc frumos! Un rasarit de soare este ceva cu totul diferit! Cu totul diferit!"
Prost dispusa, am ramas apoi cu privirea atintita in gol.
     La fel ca intotdeauna, tata m-a ascultat cu rabdare si cu atentie. Am vazut trecind prin frumosii sai ochi negri un licar de interes, de amuzament usor ironic - ca de obicei - si de blindete.
- Ce spui tu? Rasaritul soarelui trebuie sa fie diferit? Nu esti multumita de rasaritul soarelui? Este uimitor ca o mica sirena ca tine nu este satisfacuta de fenomenele naturii si doreste sa-i impuna soarelui felul in care trebuie sa rasara! Si in fond, de unde stii tu ca lucrurile trebuie sa fie diferite, de vreme ce este pentru prima oara cind vezi asa ceva? Ei?
L-am privit si i-am raspuns:
- Nu stiu de unde stiu toate acestea, nici cind am mai trait un rasarit de soare, dar stiu cu siguranta ca acesta este ceva diferit. Soarele trebuie sa rasara pe un cer intunecat si totul trebuie sa se lumineze instantaneu, nu sa fie ceva plictisitor, cenusiu si fad, ci de un rosu splendid, purpuriu, luminos, tot cerul si intregul pamint trebuie sa fie inundate de aceasta culoare purpurie. Fenomenul trebuie sa fie mult, mult mai frumos, mai surprinzator, mai sublim. Stiu, imi aduc aminte.
- Aha, iti aduci aminte, mi-a raspuns tata surizind ironic. Ai intr-adevar o imaginatie vie.
Dupa care si-a luat ceasca de cafea pe care i-o intindea mama si a adaugat:
- Ma intristeaza faptul ca rasaritul soarelui nu a avut sansa sa-ti placa. Si totusi, este o vreme splendida si mi-e greu sa-mi imaginez un spectacol mai frumos, mai colorat. Din pacate, nu pot sa te ajut cu nimic. Sunt complet neputincios in aceasta privinta!
Nu i-am raspuns. Eram indignata, nu numai din cauza deceptiei provocate de rasaritul de soare, ci si din cauza faptului ca tata spusese ca "am o imaginatie foarte vie", desi eu stiam perfect ca era vorba de o amintire. Da, imi aminteam foarte bine! Imaginatia era cu totul altceva. Daca inventez ceva in mintea mea, acest lucru este imaginatie. Dar rasaritul soarelui, cel adevarat, pe acela nu mi l-am imaginat! El traia in mine, era gravat in memoria mea mai puternic decit ziua de ieri, cu toate evenimentele sale. Eram foarte suparata, ca de fiecare data cind imi era imposibil sa demonstrez ceva care imi era foarte clar.
Indispozitia mea a durat pina cind toata lumea s-a repezit pe coridor, iar tata a strigat: "Marea, copii, veniti sa vedeti marea!"
Am alergat cu totii la fereastra. Si acolo, inca departe, am vazut marea. O, aceasta mare pe care o adoram!
Eram extrem de tulburata si de fericita, caci stiam foarte bine ca cunosteam marea, caci nu era pentru prima oara cind o vedeam. Totul era atit de natural pentru mine incit nici macar nu ma minunam de ceea ce vedeam. Muta de fericire, priveam si imi ascultam inima cintind: "Mare iubita, o, mare, vesnic aceeasi, tu, care intelegi intotdeauna totul, care simti totul, care supravietuiesti tuturor furtunilor. Mare, prietena mea, care m-ai ascultat de atitea ori, care mi-ai inteles suferintele, durerea, bucuriile, si ai stiut sa ma consolezi si sa ma inalti, cu intelepciunea ta infinita, deasupra limitelor mele umane! Tu esti aici, mi-ai aparut din nou, neschimbata, iar eu imi pot scufunda din nou privirea in profunzimile tale, ascultindu-ti valurile care imi povestesc despre eternitate".
Tata m-a batut pe umar si m-a intrebat:
- Cum ti se pare marea? Esti satisfacuta, sau ar trebui sa fie si ea diferita?
- Nu, tata, marea este exact asa cum ar trebui sa fie. Dar malul? De ce trebuie sa existe un mal peste tot? Marea trebuie sa fie infinita. Nu ar trebui sa existe deloc maluri.
- Da, e adevarat, ai sa-ti dai seama cind o sa ajungem. Deocamdata suntem intr-un golf si de aceea ti se pare ca marea este inconjurata din toate partile. Cind vom ajunge insa acolo jos, o sa ti se para ca marea te inconjoara de pretutindeni. O sa vezi ca marea este nesfirsita si ca nu are maluri cit poti vedea cu ochii.
M-am linistit. Eram entuziasmata, si sora mea parea la fel.
Curind, am gasit un teren de joaca perfect, iar cind, mai tirziu, am inceput sa culegem amindoua scoici, am devenit cele mai bune prietene din lume.
     Sejurul in aceasta statiune balneara a fost unul dintre cele mai fericite. Tata era relaxat, si acest lucru se rasfringea asupra noastra, a tuturor. La rindul ei, mama stralucea, caci isi putea petrece intreaga zi alaturi de tata.
Intr-o zi, am intrat intr-o biserica micuta, inconjurata de o gradina de chiparosi infloriti. Mama a ingenuncheat si s-a rugat multa vreme, cu fervoare. Tata a ramas alaturi de ea, in picioare, cu o mina serioasa. Grete a ingenuncheat si s-a rugat si ea. As fi dorit si eu sa ma reculeg, dar nu am reusit. De aceea, nici nu am ingenuncheat, caci nu simteam nevoia. Nu doream sa imi plec genunchii in fata unor forme vizibile!
De ce sa ingenunchez numai pentru altii fac acest lucru?
Nu. Mai bine nu! Sau poate numai pentru ca sunt inca o fetita mica? Nu! Dumnezeu nu are nevoie de asa ceva; Dumnezeu vede imediat cine este sincer si corect. Asadar, nu am ingenuncheat, ci am ramas in picioare, observind oamenii.
     A trecut un timp; ma plictiseam deja, cind tata a atins umarul lui mama, care s-a ridicat si am putut iesi afara.
Soarele scalda totul in razele sale. Am inceput sa sar si sa alerg de colo-colo, simtindu-ma mult mai aproape de Dumnezeu in bataia razelor de soare decit in biserica friguroasa!
Seara, cind mama a venit sa recite impreuna cu mine rugaciunea, am intrebat-o:
- Mama, de ce te-ai rugat cu atita fervoare la biserica?
- M-am rugat lui Dumnezeu ca sa ne trimita un fratior, daca este voia Lui sa ne trimita inca un copil.
Am ramas muta. Un fratior? Oare ne-am fi putut imprieteni? Ar fi fost dragut! Am inteles acum fervoarea mamei. Sa te rogi pentru un copil... da, totul avea sens!

     In iarna care a urmat, m-am trezit intr-o noapte in urma zgomotelor bizare care se auzeau din dormitorul parintilor mei: erau tipetele unui nou-nascut.
O clipa mai tirziu a aparut tata, care ne-a intrebat:
- Sunteti treze?
- Da, tata.
- Am o veste buna sa va dau! Dumnezeu v-a trimis un fratior!
Ah! Era ceva atit de interesant incit am dorit sa-l vad imediat pe noul fratior. Dar tata m-a rugat sa am rabdare pina a doua zi dimineata.
Tata se comporta ciudat, zimbea blind, cu tandrete, vorbea in soapta, cu o anumita solemnitate. Nu am indraznit sa insist.
A sosit in sfirsit si dimineata. Bunica dinspre mama m-a imbracat si apoi ne-am indreptat impreuna catre dormitorul parintilor mei.
Mama era intinsa pe pat, cu un copilas in brate.
L-am observat cu toata atentia si am remarcat parul negru si moale care ii atirna dupa urechi, ca si cum ar fi fost o maimuta. Intrucit tocmai ma spalasem, am capatat permisiunea sa-i ating minuta. Toata lumea se uita la mine, cu un aer atit de solemn si de grav.
Eram acum o familie cu trei copii, dar eu eram mai singura ca niciodata.

     La vremea respectiva, am facut cunostinta cu sora tatalui meu: matusa Raphaela, care traia intr-un alt oras, impreuna cu sotul ei, unchiul Ferdinand. Cei doi au venit sa-l vada pe noul-nascut.
Am ramas foarte impresionata de aceasta femeie extrem de frumoasa, cu o alura regala. Era la fel de inalta ca si tata si semana cu o zeita greceasca, cu fata ei de o frumusete clasica, nobila, imperturbabila, inconjurata de un par ca abanosul.
Avea aceiasi ochi negri si arzatori ca si tata. Miscarile sale erau maiestuoase, pline de demnitate, dar si de caldura. Era un adevarat simbol al frumusetii si al distinctiei.
Am indragit-o de cum am vazut-o. Ea mi-a raspuns cu aceeasi caldura, luindu-ma cu ea ori de cite ori se ducea la cumparaturi.
Sotul ei era un barbat puternic si intelept. Ne-am inteles perfect imediat ce ne-am cunoscut. De aceea, am ramas foarte incintata sa aflu ca vom petrece vara intr-o statiune de munte, situata foarte aproape de locul in care locuiau unchiul Ferdinand si matusa Raphaela.
     Vara a fost magnifica. Am primit de multe ori permisiunea sa ii insotesc pe unchiul Ferdinand si pe matusa Raphaela in excursiile lor pe munte. Cit de frumoase erau padurile si poienele!
Ce minunat era sa ajungi in virful muntelui si sa imbratisezi cu privirea intreaga regiune care se intindea la picioarele tale, orasul si satele cu casutele lor minuscule!
Da, aici eram cu adevarat fericita!
Dar atunci cind ma intorceam in sinul familiei, aceasta fericire disparea.
Grete era extrem de diferita de mine, jocurile ei nu semanau deloc cu ale mele, iar mama isi consacra tot timpul fratiorului meu. Nu mai broda impreuna cu mine, nu mai avea timp sa-mi raspunda la nesfirsitele mele intrebari.
Sentimentul de solitudine a devenit atit de acut incit treptat m-am detasat de toata lumea si am inceput sa nu mai iau parte la activitatile familiale.
Din perspectiva mamei, eram pur si simplu neascultatoare.
Intr-o seara, cind trebuia sa ne ducem la culcare, mama m-a certat: ma intorsesem prea tirziu din gradina si nu doream sa ma duc sa ma culc. Am tacut din gura, dar mama a continuat sa ma certe, acuzindu-ma ca sunt un copil neascultator.
M-am infuriat:
- Vad ca nimeni nu ma mai iubeste in aceasta casa. De aceea, cel mai bine este sa plec de aici.
Suparata, mama mi-a raspuns:
- Foarte bine, pleaca unde vrei!
Am iesit din casa alergind, am traversat gradina, am intrat in padure si m-am afundat in intunericul noptii.
Cu o zi inainte, tata, unchiul Ferdinand si cu mine fuseseram pe munte, unde am descoperit o grota mare, numita "pestera hotilor". Acolo doream sa-mi petrec noaptea, ca sa reflectez asupra noilor mele actiuni. Fiind noapte, nu am reusit sa vad insa cararea. De aceea, mi-am croit drum printre crengi si tufisuri, indreptindu-ma in linie dreapta catre pestera.
La un moment dat, am auzit vocea mamei mele, care ma striga. M-am oprit pentru o clipa, dupa care mi-am reluat alergarea. Mama m-a strigat de mai multe ori, dupa care am auzit-o alergind in spatele meu, ghidata de zgomotele pe care le faceam printre crengi. M-a prins, m-a scuturat cu putere de umeri si, iritata, mi-a spus:
- Nu ti-e frica de ciini? Esti complet nebuna?
Nu i-am raspuns nimic. Ciinii ma lasau indiferenta, si de altfel stiam foarte bine sa ma apar.
Tot ce doream era sa plec! Sa-mi regasesc adevaratul camin, acolo unde ma simteam acasa, departe de acesti straini, de acest mediu in care nimeni nu ma intelegea.
Erau plini de bunatate si de iubire, nu imi doreau decit binele, dar imi erau complet straini, erau diferiti de mine si de oamenii din canton, unde ma simteam cu adevarat acasa.
     Ne-am intors fara sa scoatem un cuvint si ma asteptam sa fiu pedepsita. Spre marea mea surpriza, tata si mama au tacut. Singur tata m-a privit pe jumatate curios, pe jumatate amuzat. Singura pedeapsa pe care am primit-o a fost aceea ca dupa ce m-a asezat in pat, mama a iesit din camera fara sa-mi ureze noapte buna.
     A doua zi parintii mei au actionat ca si cum nimic nu s-ar fi intimplat.
Mi-am dat totusi seama ca mama era inspaimintata de indrazneala mea si ca tata imi respecta curajul.
Incidentul ma facuse sa cresc in ochii lor. Cit despre mine, eu una nu ma simteam nici indrazneata, nici curajoasa. Eram cea care eram, pur si simplu.
Grete, mereu ascultatoare, gratioasa si bine crescuta, m-a considerat un fel de criminala si a plecat ochii in fata mea.
Personal, o dispretuiam din toata inima pentru comportamentul ei las si supus!
In iarna urmatoare am fost retrasa de la scoala, caci eram foarte palida si nu ma mai puteam scula din pat decit cu multa dificultate.
De aceea, in casa a fost adus un suplinitor, cu scopul de a-mi impuia capul cu tot felul de prostii care ma plictiseau nespus. Geografie! De ce sa invat ceva despre niste tari pe care nu le cunosteam? Daca voi dori sa le cunosc, o sa le vizitez cind voi fi mare, astfel incit nu are nici un sens sa invat de pe acum despre ele, ma gindeam eu. De vreme insa ce nu le cunosteam, ce sens avea sa memorizez toate aceste lucruri?
In timp ce suplinitorul imi vorbea despre Paraguay, Nicaragua si Venezuela, eu ascultam suieratul pe care il scotea lampa cu gaze. Cind suplinitorul si-a incheiat expunerea asupra Americii Latine, l-am intrebat daca auzea si el suieratul.
Mi-a raspuns cu blindete ca ar fi trebuit sa ascult ce spunea el, nu suieratul lampii.
- Dar mi se pare mult mai interesant, i-am raspuns eu.
A urmat o lunga conversatie intre suplinitor si mama mea despre aceasta fetita ciudata, care prefera sa asculte suierul gazului decit o prelegere despre geografie.
Dupa ce suplinitorul a plecat, am fost nevoita sa ascult o mustrare lunga si "serioasa" din partea mamei mele, care luase hotarirea sa ma faca sa inteleg importanta studiului.
- Bine, bine, si eu vreau sa studiez, dar nu lucrurile pe care vreti voi sa ma invatati, i-am spus eu
. Mama nu a capitulat insa si mi-a spus ca de vreme ce tot trebuia sa imi trec examenele la scoala, cel mai bine era sa studiez ceea ce imi cerea scoala. Eu doream sa-i explic ca toate acestea nu ma interesau deloc, iar mama dorea sa ma faca sa recunosc ca trebuia totusi sa studiez.
Nu ne intelegeam deloc, ma saturasem, doream sa plec!
Doream sa cunosc adevarul, sa ma intorc la adevaratii mei parinti, sa traiesc in adevarata mea patrie, acolo unde puteam face orice doream, in care ma puteam juca oricit de mult si in care nu trebuia sa fac game plictisitoare, in care eram libera - pe scurt, in care ma simteam acasa la mine.
Treptat, una din ocupatiile mele favorite a devenit ocuparea baii de una singura, in intuneric. Stateam acolo si imi balansam picioarele, reflectind la ce trebuie sa fac.
Doream sa plec... sa plec de aici...sa plec acasa!
Nu indrazneam sa-i spun nimic lui mama, caci stiam ca s-ar supara. Pina la urma, cea mai buna solutie mi s-a parut aceea de a-i scrie o scrisoare in care sa-i expun motivele pentru care doream sa plec, scrisoare pe care sa i-o trimit la momentul oportun.
     Mama se ocupa foarte mult de fratiorul meu mai mic. Era o mama constiincioasa si nu isi lasa niciodata sarcinile legate de copii pe seama altora. Si-a alaptat, imbaiat si ingrijit singura toti copiii.
De aceea, stiam ca am suficient timp pentru a-mi scrie in liniste scrisoarea. Am scris politicos si simplu ca stiam ca nu sunt copilul lor, ca tata si cu ea nu erau cu adevarat parintii mei, ca m-au gasit precis undeva si m-au luat cu ei, lucru pe care il regretau probabil, intrucit era limpede ca nu puteau sa ma iubeasca.
De aceea, le ceream sa ma duca imediat in locul de unde ma luasera.
Pe scurt, le spuneam cit de nefericita ma simteam aici si faptul ca nu mai doream sa ramin nici o secunda in plus. Acest lucru ar fi fost mai bine inclusiv pentru mama, care ar fi fost eliberata astfel de toate grijile ei legate de mine. Am semnat: "Iti sarut mina", urmat de numele meu.
     Scrisoarea era gata, dar nu indrazneam sa o trimit. Pina la urma, am asteptat sa se iveasca o ocazie mai buna.
Intr-o zi frumoasa, mama a primit vizita mai multor prietene, majoritatea mame. Au stat de vorba, au admirat copiii, pe noi, cele mai in virsta, si pe noul-nascut. In acest scop ne puseseram hainele cele mai frumoase.
S-au indreptat apoi catre sala de mese, unde le asteptau cafeaua si biscuiti.
In acest cerc de femei, mama se comporta intr-o maniera plina de gratie; ca de obicei, s-a asezat in capul mesei. Era stralucitoare, frumoasa si senina
. Mi se parea evident ca intr-un asemenea moment nu se va supara pe mine. Am asteptat ca toata lumea sa isi termine cafeaua, m-am strecurat in spatele scaunului ei si profitind de faptul ca discuta ceva cu vecina ei de masa, am asezat scrisoarea pe genunchii ei.
Mama a remarcat imediat actiunea mea, caci nu-i placea ca cei mici sa se amestece atunci cind sunt de fata adulti. Noi eram obligati sa raminem in camera noastra, de unde nu trebuia sa iesim decit daca eram strigati.
Ocupata cu oaspetii, ea nu a putut sa ma intrebe ce doream, dar m-a privit cu ochi mari de uimire atunci cind i-am strecurat scrisoarea.
A pus-o in buzunar si a continuat sa converseze ca si cum nimic nu s-ar fi intimplat. Eram incintata ca stiusem sa aleg un moment atit de oportun!
     Seara, cind tata s-a intors acasa si cind musafirele au plecat, s-a dezlantuit insa furtuna... lucru pentru care nu eram pregatita!
Mama isi iesise complet din fire. I-a intins scrisoarea lui tata si i-a spus, tulburata: "Acest copil este complet nebun. Uite ce mi-a scris!", dupa care s-a intors catre mine si a strigat furioasa: "Stai sa vezi! Daca noi nu suntem parinti buni, putem schimba foaia, si o sa vezi ce inseamna sa ai alti parinti. Dar o sa-ti para rau!"
     Tata a citit scrisoarea cu cea mai mare atentie si am remarcat ca o gasea foarte interesanta.
Tata era cu siguranta un om foarte greu de tulburat. El nu a luat scrisoarea mea in tragic, m-a privit cu curiozitate si m-a intrebat:
- Ce intelegi atunci cind spui ca vrei sa te intorci la adevaratii tai parinti? Cine sunt acesti "parinti adevarati", unde sunt ei? Prostuta mica!"
Pentru tata, incidentul era incheiat.
In ceea ce o priveste mama, aceasta a ramas iritata si zile la rindul a vorbit despre scrisoarea mea cu bunica, cu matusa Adi, cu unchiul Stefi, ba chiar a aratat-o celui mai bun prieten al tatalui meu, care era medicul nostru de familie.
Acesta era un om foarte cultivat, profund si un excelent practician. Dadea intotdeauna cele mai bune sfaturi, indiferent daca era vorba de corp sau de suflet.
Mama era foarte amarita; ea i-a povestit cite eforturi facea intreaga familie ca sa ma faca fericita, iar eu - copil ingrat - doream sa plec de acasa!
Imi repeta mereu: "Dar unde doresti sa pleci, fata nebuna, poti sa-mi spui, unde doresti sa pleci?"
Dar aceasta era exact intrebarea la care ei trebuiau sa raspunda; eu nu aveam de unde sa stiu!
Eu doream sa aflu de unde ma luasera!
Medicul m-a privit calm, cu ochii sai atenti, si m-a intrebat cu seriozitate, ca si cum s-ar fi adresat unui adult:
"Ce-ai vrut sa spui aici, micuto, povesteste-mi in detaliu totul!"
Dar eu nu mai doream sa povestesc despre asta. Tot ce doream era sa ma intorc in locul de unde venisem, acolo de unde fusesem luata, unde ma simteam acasa si unde puteam gasi fiinte la fel ca mine.
Mi-am dat seama ca deocamdata nu aveam cum sa-mi ating scopul. Eram nevoita sa ramin aici. Am constatat totusi ca cei care ma inconjoara stiu tot atit de putin ca si mine despre originea mea, poate chiar mai putine decit mine.
Se pare ca nu trebuia sa astept de la ei solutia la aceasta enigma.
Intrebarile mele nu au reusit decit sa-i raneasca, sa-i inspaiminte. Pentru mama, scrisoarea mea fusese de-a dreptul o insulta, lucru care nu a stat in intentia mea.
M-am intors in camera copiilor, unde am gasit-o pe Grete cu ochii plecati - se pare ca nu dorea sa-si minjeasca privirea cu imaginea unui copil vinovat - si m-am simtit ca o criminala.
Cauza mea parea fara speranta; de aceea, m-am decis sa nu mai vorbesc despre ea, niciodata.
Familia mea a uitat in cele din urma acest incident, iar asupra sufletului meu a coborit treptat un voal din ce in ce mai opac.
Nu mai doream sa ma gindesc la adevarata mea patrie, caci mi se parea imposibil sa aflu ceva in legatura cu acest subiect.

     La vremea respectiva – aveam deja sapte ani - tata a mentionat odata, pe cind eram cu totii la masa, ca omul este "incoronarea creatiei".
- Cum trebuie sa intelegem acest lucru, am intrebat eu.
- Omul este fiinta cea mai perfecta de pe pamint. Nu exista nimic mai presus decit el, mi-a explicat el.
Am ramas consternata! Cum, m-am gindit eu, tata, care era un om atit de intelept, care stia raspunsurile la toate intrebarile si care avea intotdeauna dreptate, ignora faptul ca deasupra oamenilor existau... cum sa-i numesc, uriasi sau titani, care nu aveau forma fizica, dar ii depaseau infinit pe oameni in cunoastere si in putere, care ne ghideaza prin autoritatea lor si care ne ajuta sa ne dezvoltam?
     L-am observat cu atentie pe tata ca sa-mi dau seama daca nu dorea sa vorbeasca despre aceste fiinte sau daca intr-adevar le ignora existenta.
I-am fixat fata si a trebuit sa recunosc ca era perfect convins ca omul este incoronarea suprema a intregii creatii.
Nu am indraznit sa-i mai pun alte intrebari, caci intuiam ca "El" nu dorea sa ma auda vorbind despre lucruri secrete cu oameni care le ignorau.
Trebuie sa stii sa taci atunci cind este cazul.
Dintr-o data, in mintea mea a izbucnit gindul: "Atunci cine este El, Cel in a carui existenta cred cu toata taria, in modul cel mai natural cu putinta, Cel care ma insoteste pretutindeni, Cel care ma ajuta intotdeauna? Cine este Cel catre care imi inalt intotdeauna ochii cu atita credinta si respect?

     Caruia ii recunosc intotdeauna superioritatea indiscutabila, la care ma gindesc intotdeauna ca la un altar atunci cind ma simt singura si neinteleasa, Cel care ma primeste la sinul lui cu atita iubire si intelegere, care nu ma condamna niciodata, dar care ma asculta, ma ia in serios, ma ajuta sa merg mai departe, si care nu m-ar abandona niciodata, niciodata, niciodata.
Da, cine este El?"
In timp ce cautam raspunsul la aceasta intrebare, in fata ochilor mei spirituali au aparut subit doi ochi de un albastru profund, plini de iubire, omniscienti, omnipotenti, la fel de profunzi ca si bolta cerului.
As fi dorit sa-i strig numele, dar literele numelui Sau erau prea adinc ascunse in memoria mea, iar gindul meu nu era atit de precis incit sa le aduca la suprafata memoriei.
Dintr-o data, am devenit constienta de faptul ca sunt asezata la masa familiei mele, ca mama il tine pe fratiorul meu pe genunchi si ii da de mincare cu lingurita.
Simultan cu aceasta imagine, viziunea mea a disparut.
     Am petrecut intreaga dupa-amiaza in camera mea, incercind din toate puterile sa imi scot la lumina partea inconstienta a fiintei mele. Stiam ca sunt aici, dar nu puteam sa aduc la suprafata aceste amintiri.
Din cind in cind, prin minte imi treceau imagini efemere; incercam sa le retin, dar ele imi scapau de fiecare data... Un lucru mi-a devenit totusi perfect clar: de cind devenisem constienta pe acest pamint, am pastrat intotdeauna in mine imaginea unei fiinte, pe care am numit-o mereu, cu cea mai mare naturalete, El.
     Intr-o zi, mama a primit o invitatie din partea unei verisoare care se mutase in orasul nostru impreuna cu intreaga sa familie.
Cind am ajuns in casa lor, cei doi baieti ai rudei noastre ne-au examinat din crestet pina-n talpi, iar noi, cele doua fete, i-am inspectat la rindul nostru de sus pina jos.
Apoi ni s-a spus sa ne retragem in camera copiilor. Ne-am trezit dintr-o data intr-un univers al baietilor: un trenulet care aluneca pe sine, o mica imprimerie si o lanterna magica. Toate acestea m-au impresionat, dar cel mai tare m-au entuziasmat numeroasele carti care existau aici. Intreaga colectie a lui Jules Verne!
Pentru mine, vizita a fost un mare eveniment, si era deja tirziu cind ne-am intors acasa. Familiile noastre s-au simpatizat pe loc, asa ca am sfirsit prin a ne intilni regulat, in fiecare saptamina. Aceste dupa-amieze s-au dovedit agreabile si amuzante, iar cei doi baieti erau veseli si bine crescuti.
     Asa cum citisem odata intr-o carte, eu ma aflam in cautarea "unitatii eterne prin prietenie", dar colegii mei de scoala isi bateau joc de mine si imi spuneau ca nu-i intereseaza asemenea prostii.
De aceea, le-am facut celor doi veri propunerea sa incheiem un "pact de prietenie eterna".
Cei doi au gasit propunerea formidabila, dar cel mai tinar dintre ei, care era foarte voluntar si stia sa-si impuna vointa, a spus:
"Mai intii, trebuie sa ne aratam fiecare semnatura".
Am fost nevoiti sa ne scriem cu totii numele pe o foaie de hirtie. Grete si baietii s-au semnat cu litere groase, cu tot felul de decoratiuni uimitoare, facind semnatura cit mai ilizibila cu putinta si incheind totul cu o lunga linie ondulata. Personal, am considerat inutil toate acestea, asa ca mi-am scris numele simplu si lizibil.

     Baiatul mai tinar a examinat semnaturile, si privind-o cu dispret pe a mea, a spus:
- Ce? Vrei sa inchei un pact de prietenie eterna, vrei sa devii membra unei aliante, si nu esti in stare nici macar sa te semnezi in mod decent? Nu vei putea sa ni te alaturi inainte de a avea o semnatura corecta".
Dupa care, cei trei au incheiat "pactul de prietenie eterna, pe viata si pe moarte", deasupra celor trei semnaturi ale lor.
Am fost profund ranita, abatuta, nefericita.
Cind m-am intors acasa, nici nu mi-am scos bine mantaua si palaria, si am si inceput sa exersez pentru a-mi gasi o "semnatura" potrivita. Mi-am scris numele de o mie de ori, cu elan, ornind prima litera cu o curba gigantica, facind celelalte litere ilizibile (asa cum vazusem ca facusera ei); am incercat sa imit semnatura medicului care isi redacta retetele intr-o maniera absolut indescriptibila. In cele din urma, am incheiat aceasta opera de arta cu o linie sinuoasa care traversa intreaga pagina.
Totul era prea artificial. Nu era ceva autentic. Si totusi, in simbata urmatoare, le-am spus cu mindrie micilor mei prieteni:
- Priviti, am o "semnatura"! si le-am strecurat sub ochi o semnatura impresionanta pe o foaie de hirtie.
Cei doi baieti si cu Grete au examinat semnatura, dupa care cel mai tinar dintre ei a conchis:
- Bine. Semnatura este inca prea vizibila, dar o acceptam si te primim si pe tine in alianta noastra.
Ar fi trebuit sa fiu fericita, caci mi se implinise visul, dar in mod ciudat, nu eram. Nu! Exista o nota discordanta in toata povestea asta. Cind am ajuns acasa, m-am asezat in fata oglinzii pentru a ma intilni cu "invizibilul", adica cu mine insami, fata in fata.
Am auzit atunci o voce spunindu-mi:
- Semnatura ta a fost falsa. Ea nu reprezinta imaginea ta. Crezi ca vei putea obtine vreodata ceva veritabil daca te prezinti cu lucruri false? O prietenie adevarata cu o semnatura falsa? Cei care nu iti pot cunoaste adevarata semnatura nu iti vor putea fi prieteni adevarati.
M-am indepartat de oglinda si m-am dus la culcare.
Dar semnatura care ma costase atitea eforturi imi devenise insuportabila. Stiam ca aceasta "prietenie eterna, pe viata si pe moarte" era la fel de artificiala ca si "semnatura" mea, si ca baietii nu aveau nici cea mai mica idee legata de prietenia pe care o cautam eu, o prietenie eterna, dincolo de spatiu si de timp, reala si autentica!
Am ramas asadar cu nostalgia unei prietenii adevarate, a unei unitati autentice...singura... singura...