Initierea - Partea III de Elisabeth Haich publicat la 27.01.2014
Initierea - Partea III
     La virsta de noua ani am trait o experienta care m-a bulversat.
Fratele meu mai mic, pe care il iubeam din toata inima, avea pe atunci doi ani. El s-a imbolnavit, dar doctorul care a venit sa-i puna diagnosticul nu stia ce are.
Eram in camera cu el, mama fiind la capatiiul lui. Copilul dormea, dar dintr-o data s-a trezit si a privit cu teama intr-un anumit loc, ca si cum ar fi vazut ceva acolo, dupa care s-a ridicat si a inceput sa urle: "Mama, mama, omul rosu... omul rosu ma ataca!", in timp ce isi agita miinile ca si cum ar fi dorit sa se apere de cineva. A mai strigat odata: "Mama, ajuta-ma! Omul rosu!" dupa care a amutit epuizat.
Mama s-a grabit sa-l ia in brate, dupa care l-a asezat in pat si a chemat medicul.
In timp ce asteptam, am intrebat-o:
- Cine este acel om rosu pe care l-a vazut micutul?
Mama mi-a raspuns:
- Nu este cineva real, copila mea. Este din cauza febrei care il face sa halucineze. Este o forma de delir.
     Cind a sosit medicul, acesta a putut diagnostica in sfirsit o pneumonie. Biata mama! Timp de trei saptamini a stat cu copilul in brate, zi si noapte, fara sa doarma nici un pic. Ea nu l-a lasat din brate nici macar un singur minut.
Eu eram bulversata de lupta pe care o dadea copilul pentru viata sa si mama pentru a-l salva pe el.
A fost poate pentru prima data cind inima mea s-a deschis complet in fata mamei mele, prima oara cind vederea mea interioara i-a contemplat sufletul alcatuit exclusiv din iubire.
La rindul meu, tremuram pentru viata micutului meu fratior, si incepind din aceasta clipa am devenit parte integranta din aceasta familie.
Cind fratele meu a scapat de orice pericol, m-am alaturat bucuriei familiei si am inceput sa ma simt si aici "acasa".
     Dar nu l-am uitat niciodata pe "omul rosu".
Degeaba a incercat mama sa ma asigure ca nu era cineva real. Fratele meu il vazuse - ceva i-a permis sa vada un om rosu - asa ca nu avea cum sa nu fie real.
Intrebarea ce anume a vazut fratele meu a ramas deschisa, iar eu m-am gindit deseori la ea.
La vremea respectiva nu stiam ca voi primi raspunsul multi ani mai tirziu, din India.
Intre timp a mai trecut un an, iar noi ne-am mutat intr-un cartier plin cu verdeata, in care casele erau inconjurate de gradini. De la ferestre puteam admira muntii.
Mergeam din nou la scoala, si vechea poveste a reinceput. Celelalte fete aveau tot atitea motive de uimire in ceea ce ma privea cite aveam eu in ceea ce le privea pe ele. Ele se jucau cu papusile, lucru care pe mine ma plictisea.
Cu cit avansam in virsta, cu atit citeam mai mult, nu numai cartile pe care le primesc copiii de obicei, ci toate cartile din biblioteca lui tata. Acolo am descoperit o serie de volume care mi-au dat cu adevarat fiori: operele complete ale lui Shakespeare.
Inghiteam literalmente carte dupa carte.
Mi-au facut o asemenea impresie incit nu ma puteam gindi la nimic altceva, la fel cum nu doream sa ma despart nici macar o clipa de cartea pe care tocmai o citeam.
Traiam ca o somnambula. La masa nu auzeam cind ceilalti ma strigau. Traiam in sinea mea destinul eroilor diferitelor tragedii sau comedii. Am inceput prin a citi toate tragediile, simtind efecte profunde in sufletul meu tulburat. Am continuat apoi cu comediile, contorsionindu-ma de atita ris.
     In afara operelor lui Shakespeare, am descoperit o alta serie de volume care m-a intrigat si m-a impresionat mult: "Cercetari etnografice".
Am gasit aici descrierea detaliata a diferitelor practici legate de superstitii si de magia neagra. Am descoperit astfel tot felul de lucruri de care nu auzisem niciodata si pe care nu le puteam intelege cu adevarat... legate de farmece, de filtre de iubire si alte obiceiuri obscure legate de viata amoroasa.
Dupa ce am citit tot felul de lucruri inimaginabile, care mi se amestecau acum in minte, m-am dus la mama si am intrebat-o:
- Mama, e adevarat ca daca doresti ca altcineva sa te iubeasca, trebuie sa tai un morcov in partea de jos, sa-i faci trei crestaturi laterale si sa-l lasi la miezul noptii in fata casei in care locuieste persoana iubita? Sau ca trebuie sa arzi o bucata din camasa ta de noapte, purtata, adaugind apoi cenusa intr-o prajitura pe care i-o servesti? Iar dupa ce barbatul maninca prajitura si se indragosteste nebuneste de tine, poti sa faci ce vrei cu el?
Din ce in ce mai scandalizata, mama m-a lasat totusi sa vorbesc pina la capat. La sfirsit, a strigat:
- Pentru numele lui Dumnezeu, de unde ai aflat toate aceste orori? Ai fost cumva la spalatorie? De cite ori nu te-am rugat sa nu mai vorbesti despre lucruri intime cu spalatoresele? Unde ai auzit toate aceste absurditati inspaimintatoare legate de magia neagra? Te rog sa-mi spui chiar acum!
Sigura de inocenta mea, am replicat: - Nu fii ingrijorata! Aceste lucruri nu pot fi chiar atit de teribile, de vreme ce un savant s-a ocupat de ele si a facut cercetari pe marginea lor. Am citit despre toate acestea in colectia "Cercetari etnografice".
Atunci, mama s-a grabit catre biblioteca si a luat cheia.
Evident, curiozitatea mea nu s-a diminuat cu nimic.
Erau inca foarte multe cuvinte latinesti care imi ramasesera in memorie si a caror semnificatie imi scapa. Am rugat-o pe mama sa-mi dea un volum sau altul din dictionar, sub pretextul ca doream sa aflu informatii despre plantele si animalele pe care le studiam la scoala. Aveam totusi grija ca volumul sa contina si informatiile care ma interesau pe mine... si care depaseau cu mult domeniul regnului vegetal sau animal. Ma duceam apoi in camera copiilor si studiam constiincios lucrurile pe care doream sa le cunosc.
Si astfel, cu permisiunea mamei, dar fara voia ei, am putut afla din dictionar tot ceea ce mi-ar fi fost interzis pe alta cale.
In plus, mama m-a invatat ca puteam afla de la spalatorese tot felul de lucruri fascinante despre credinte si superstitii. De aceea, m-am grabit sa gasesc un pretext pentru a putea vorbi cu una dintre ele, in secret. Am auzit astfel de la ea tot felul de istorii cu fantome, superstitii, vrajitoriile cele mai inspaimintatoare pe care mi le-as fi putut imagina vreodata.
Rezultatul a fost ca nu mai indrazneam sa ramin singura intr-o camera pe intuneric.
Intr-o zi, unchiul Stefi m-a intrebat care este motivul.
- Ar putea sa apara o fantoma, i-am raspuns eu.
- O, nu-ti fa probleme, caci exista un mijloc sigur de a scapa de ea. Tot ce trebuie sa faci este sa fluieri tare, si orice fantoma va disparea, mi-a raspuns el.
Am inceput sa fluier din rasputeri, dar interesul meu pentru istoriile cu spirite venite de pe lumea cealalta nu s-a diminuat deloc. In acest fel, am putut pe de o parte sa-mi aprofundez cunostintele legate de misticism, chiar daca la un nivel foarte primitiv, iar pe de alta parte, mi-am dezvoltat arta de a fluiera la un nivel de maiestrie de-a dreptul uimitor!
     Ne-am petrecut vara urmatoare pe malul unui lac mare, impreuna cu alti parinti.
Aceasta vara mi-a ramas foarte vie in amintire, caci evenimentele care s-au succedat mi-au revenit de multe ori in minte, multi ani mai tirziu.

     Mama era ca de obicei foarte ocupata cu fratele meu mai mic, lucru care imi permitea o libertate destul de mare. Ma duceam sa ma scald, ma jucam pe cimp si ma plimbam prin padure, impreuna cu o prietena de virsta mea.
Mama credea ca eu ma duceam la prietena mea, iar mama acesteia credea ca ea venea la noi. In acest timp, noi faceam tot felul de experiente.
Pe malul lacului erau multe case, iar intr-o zi am observat un tigan tinar care batea din poarta in poarta si cinta la vioara, ca sa cistige un ban. Bunica mea dadea la rindul ei concerte si cistiga o gramada de bani. Eram curioasa sa stiu daca as putea face si eu acelasi lucru. Prietena mea facea orbeste orice ii spuneam.
Asa se face ca am inceput sa batem si noi din poarta in poarta, intram in gradinile oamenilor, iar eu recitam o poezie.
Oamenii ne priveau cu surpriza. Cind prietena mea le intindea farfuria, ei puneau in ea bani, unii mai mult, altii mai putin.
Dar toti rideau cu draga inima. O doamna ne-a intrebat daca mama stia ce facem.
- Nu, i-am raspuns eu, este o intreprindere privata. Mama nu stie nimic.
- Este exact ceea ce credeam, a spus doamna. Ati face mai bine sa va duceti acasa, copii!
Aceasta intreprindere privata, care promitea atit de mult, s-a terminat chiar in ziua in care incepuse. Dupa ce am impartit cistigul, ne-am intors la casele noastre. Foarte mindra, eu i-am povestit mamei citi bani cistigasem, aratindu-i monedele de argint si de bronz.
Putin a lipsit ca mama sa nu lesine!
- Pentru numele lui Dumnezeu, a strigat ea, cum de iti vin asemenea idei? Ce vor crede oamenii? Ne faci de rusine!
- De ce, am intrebat eu. Si bunica cistiga ea bani din arta sa. Micul tigan la fel. De ce sa-mi fie rusine sa cistig niste bani recitind o poezie?
- Incearca sa intelegi, prostuta mica, faptul ca tata are o situatie importanta in aceasta tara, si nu iti poti permite sa faci tot ce iti trece prin minte.
- Tata nu are nici o legatura cu ceea ce fac eu. Tata e tata si eu sunt eu. Eu nu ocup nici o functie importanta, asa ca de ce nu as putea sa-mi cistig singura traiul? Orice munca este decenta daca o faci cu decenta. Si crede-ma ca am recitat foarte bine, am exclamat, plina de sine.
Iritata, mama a spus:
- Nu poti sa intelegi inca aceste lucruri. Dar intrucit faci asemenea prostii si iti permiti sa ma si contrazici, de acum inainte nu mai ai voie sa iesi din gradina!
     Si astfel mi-am pierdut libertatea, dar incidentul a avut si alte consecinte. Unchiul meu - care inchiriase cealalta jumatate a vilei, si care locuia, deci, cu noi, impreuna cu familia sa - era un om adorabil, inzestrat cu un umor extraordinar.
Pus la curent cu actiunea mea, el a dorit sa ma asculte recitind.
Cele doua familii erau adunate la masa de seara, cind el a venit cu propunerea ca eu sa recit, dupa cina.
Mie imi convenea de minune! Adultii s-au asezat in cerc, in jurul meu. Am recitat citeva poezii invatate la scoala. Unchiul meu a fost foarte incintat si mi-a cerut sa mai recit si altele.
- Nu mai stiu, i-am spus eu.
- Atunci, povesteste ceva, ce vrei tu!
- Pot sa povestesc istoria din cartea pe care am primit-o drept premiu la scoala?
- Evident! Te ascultam!
Am inceput sa povestesc istoria "Pastorului din Wakenfield". De fapt, nu ma multumeam sa povestesc, ci jucam pe rind toate rolurile, la fel ca la teatru: pe cel al pastorului care ducea o existenta sfinta, pe cel al tinarului care a cunoscut-o pe fata pastorului si a sedus-o. Neavind nici cea mai mica idee despre ceea ce semnifica termenul de "seductie", nu intelegeam de ce se suparase pastorul. Dar asa stateau lucrurile in carte, iar eu am respectat cu sfintenie scenariul original. Am jucat rolul indragostitilor care se intilneau pe intuneric si isi spuneau lucruri tandre, apoi pe cel al pastorului care isi iesise din minti si care dorise sa-si ia pusca, fiind intrerupt insa de buna sa sotie, care l-a calmat punindu-i o Biblie in miini.
Iar adultii rideau, rideau.....
Cind am decis sa pun capat spectacolului meu, unchiul a insistat sa continui, ceea ce am si facut. Risetele s-au intetit inca si mai mult, toti adultii din jurul meu se tavaleau practic pe jos de ris.
Curios, intrucit eu povesteam despre lucruri tragice; nu era nimic amuzant in ceea ce spuneam!
In cele din urma, unchiul m-a tras spre el si m-a intrebat:
- Spune-mi, de unde cunosti aceste povesti?
- A, da! mi-a spus si mama. Si eu as dori sa stiu!
- Este povestea descrisa in cartea pe care am primit-o la scoala drept premiu, am raspuns eu.
- Incredibil, a spus mama, socata, dar continuind sa rida. Cum poti sa dai drept premiu o asemenea carte unui copil, si inca la scoala?
-Nu-ti fa probleme, Liliane, i-a spus unchiul, fii convinsa ca dascalii nu au citit ei insisi cartea, fiind convinsi ca intrucit este vorba despre un pastor, cartea nu poate trata decit despre lucruri sfinte si bune! Se pare ca nu le-a trecut prin cap ideea ca un pastor ar putea avea si fiice! Uita de toate acestea, Liliane, si da-i voie fiicei tale sa ne mai povesteasca si alte istorii.
Oricum, nu vei mai putea sa-i scoti din cap ceea ce deja exista acolo. In ceea ce ma priveste, trebuie sa recunosc ca nu am mai ris atit de mult de nu mai tin minte!

     Asa se face ca am ajuns sa dau cite o reprezentatie in fiecare seara, in fata familiei, la care se adaugau citiva vecini.
Imi alegeam intotdeauna temele din cartile pe care le citisem. Unele erau extrase din tragediile lui Shakespeare, si nu puteam intelege in ruptul capului de ce continuau adultii sa se tavaleasca de ris in fata unor scene atit de tragice.
In pofida risetelor, eu interpretam scena agoniei bietului Rege Lear, dezamagit si abandonat... iar adultii incepeau din nou sa rida...
Cind am jucat Richard III, am interpretat felul in care mureau unul dupa altul personajele, in diverse maniere oribile pe care le interpretam... iar adultii ajunsesera sa se invineteasca de atita ris! Oare cum puteau sa rida de lucruri atit de triste, de moartea atitor persoane? Era absolut socant, ma gindeam, in timp ce imi continuam reprezentatia cu toata seriozitatea.

     De cite ori nu mi-am amintit mai tirziu de micuta care recita si juca in fata acestui public, cu atita seriozitate si cu atita convingere. La vremea respectiva, viitorul meu incepea deja sa se contureze.
Atunci m-am obisnuit sa exprim tot ce exista in lumea mea interioara - tot ce era frumos, divin, adevarat - fara sa-mi fac probleme daca auditoriul meu intelege sau nu ceea ce spun. Eu spun adevarul de dragul adevarului si am un singur auditoriu care ma intereseaza: Dumnezeu.
     Vara s-a incheiat, iar noi ne-am intors acasa.
In timpul iernii care a urmat, am decis sa renunt la hainele mele de fata in favoarea unora de clovn.
Sentimentul de a nu fi cea care sunt nu ma lasa deloc in pace. Faptul ca nu puteam vorbi despre acest subiect nu a diminuat cu nimic sentimentul, dar l-a ascuns inca si mai profund in subconstientul meu, de unde iesise. M-am rugat atit de tare de mama, incit aceasta a sfirsit prin a-mi face chiar ea un costum foarte dragut de clovn. Mi-a cumparat apoi doua bonete de culori diferite si am putut iesi astfel imbracata pe strada. Imi facea o placere enorma sa exersez la inele, la trapez, si imitam acasa tot ce vazusem la circ.
Ori de cite ori stateam cu capul in jos, vedeam lumea invers, si aveam in sfirsit sentimentul ca sunt libera.
     La vremea respectiva nu stiam ca psihologii numesc arhetipul clovnului "cel care isi schimba caracterul".
In afara de imitarea acrobatilor de la circ, am inceput sa imi asum tot felul de posturi ciudate si stranii, lucru care i-a uimit foarte tare pe parintii mei, dar apoi i-a facut sa rida.
In curind, toate rudele si toti vecinii nostri au fost la curent cu posturile mele "bizare".
Oriunde mergeam mi se cerea sa fac o demonstratie. Stateam din instinct in aceste posturi, fara sa-mi dau seama ce fac, fara sa inteleg de ce. Simteam ca imi fac bine, ca unele dintre ele ma ajutau sa invat mai bine, iar altele imi luau starea de oboseala in cel mai scurt timp.
     Familia se amuza de aceasta noua "nebunie", iar mama s-a obisnuit ca atunci cind intra in camera noastra sa ma gaseasca in posturile cele mai inedite.
La inceput incercase sa-mi spuna cum trebuie sa stea pe scaun o fata bine crescuta, dar acest lucru nu avea nimic de-a face cu ceea ce faceam eu: stateam pe cap, imi incolaceam membrele in posturi de-a dreptul ridicole, imi treceam picioarele pe deasupra umerilor. In disperare de cauza, m-a lasat cu "ciudateniile" mele.
Aceste posturi mi se pareau perfect naturale, le aveam practic in singe. Le executam cu cea mai mare placere, si odata in plus, nu puteam decit sa ramin surprinsa de felul in care cei din jur se minunau de lucruri atit de evidente.
     In vacanta de vara, pe care am petrecut-o la matusa Raphaela, intr-o seara ni s-a anuntat vizita unui domn care statuse multi ani in Extremul Orient si care - sustinea unchiul Ferdinand - avea lucruri extraordinare de povestit.
Cind domnul respectiv a sosit, i-am fost prezentati noi, copiii, precizindu-se apoi, ca de obicei, ce stia sa faca fiecare.
In gluma, matusa Raphaela a mentionat si ciudatul obicei pe care il aveam eu de a ma aseza in posturile cele mai bizare, intortochindu-mi in fel si chip membrele, posturi pe care nu le-ar putea imita decit un om de cauciuc! M-am intins la sol, si cum ma simteam intotdeauna stinjenita atunci cind se vorbea despre mine, mi-am asumat o postura care imi ascundea complet capul. Ai fi zis ca imi fusese complet taiat. Spectatorii au ris foarte tare. Am executat apoi si alte posturi "dificile" pe care le iubeam foarte mult.
Singur vizitatorul m-a observat cu cea mai mare atentie si fara sa zimbeasca deloc. Apoi, foarte surprins, a spus:
- Dar acest copil executa posturi tipice de yoga! Unde le-ai invatat, fetito? m-a intrebat el, intorcindu-se catre mine.
Nu stiam nimic despre yoga. De aceea, i-am raspuns ca nimeni nu ma invatase aceste exercitii, ca le faceam singura fiindca imi placea sa le fac, iar dupa ce le executam ma simteam intotdeauna mai bine.
Domnului respectiv nu-i venea sa-si creada urechilor, asa ca m-a fixat cu o privire uimita, dupa care si-a plecat capul.
     Toate intrebarile adultilor ma plictiseau deja.
Mama ne-a facut un semn discret, iar noi am inceput sa disparem unul cite unul in camera de joaca.
Am uitat foarte curind observatia vizitatorului nostru. Abia mai tirziu, mult mai tirziu, cind memoria mea s-a trezit complet, am putut intelege multe din lucrurile care mi se intimplasera si care mi se parusera misterioase inainte. Tot atunci mi-am amintit de observatia vizitatorului nostru intors din Orient si am realizat de unde invatasem posturile pe care le-am practicat pe cind eram copil, dar si mai tirziu, ca adult, si pe care strainul le numise "posturi de yoga".
Am devenit atunci constienta de faptul ca practicam aceste posturi din obisnuinta, o obisnuinta straveche, caci le invatasem si obisnuiam sa le execut in Templu, in fiecare zi, ani de-a rindul. Ele reflectau trecutul meu, dar reflectau simultan si viitorul meu, caci mult mai tirziu, cind devenisem adulta, aveam sa le predau aceste posturi altora, pentru a-i ajuta sa-si accelereze astfel evolutia fizica si mentala.

     Anii au trecut rapid. Cresteam, iar corpul meu se transforma.
Povestile despre iubire ma intrigau din ce in ce mai tare, iar personalitatea mea devenea din ce in ce mai puternica.
Ma gindeam la viitor si ma decisesem sa-mi gasesc un barbat de valoare, care sa ma inteleaga fara rezerve.
Cartile au trecut pe planul doi al preocuparilor mele, fiind devansate de baieti, iar apoi de tinerii barbati.
Acestia erau extrem de interesati de persoana mea. Degeaba incercase biata mama sa ma invete sa fiu modesta: desi eram inca atit de tinara, intelesesem deja ca devenisem un centru de atractie
. In ignoranta mea, credeam insa ca acest farmec care atragea atita lume emana din personalitatea mea.
La fel ca orice alta orbire spirituala, si aceasta trebuia platita mai tirziu printr-o orbire fizica aproape completa – pina cind aveam sa inteleg ca puterea mea de atractie nu trebuia pusa in serviciul vietii mele private, ci in serviciul tuturor celor care ma urmau pe calea mintuirii.

     La vremea respectiva, in centrul preocuparilor mele se afla insa propria mea persoana, si eram convinsa ca imi voi putea gasi fericirea suprema in iubirea impartasita de un barbat.
Mi s-a intimplat ceea ce li se intimpla tuturor: am fost iubita, m-am indragostit la rindul meu, dar toate bucuriile si suferintele mele nu au fost altceva decit preludiul destinului meu.
     Intre 13 si 19 ani, am avut o relatie indelungata cu un barbat. Acest episod din viata mea ar putea fi intitulat: "Scoala pentru dezvoltarea unei forte extraordinare a vointei"!
Destinul meu stia prea bine ca aceasta arma imi va fi extrem de utila mai tirziu.
Asadar, la virsta de 13 ani am intilnit un tinar ale carui capacitati exceptionale il situau cu mult deasupra mediei. Natura sa il facea sa studieze cu cel mai mare interes tot ceea ce era de o puritate si de o frumusete suprema, fiind dublata insa de u egoism si de o dorinta de putere la limita patologicului.
Imi spunea ca ma iubeste, dar in realitate nu se iubea decit pe sine si dorea sa faca din mine o sclava a lui, un obiect personal.
Si-a dat imediat seama ca si eu, la fel ca si el, eram interesata de spiritualitate si de arta. De aceea, a crezut ca a gasit in mine o partenera demna de el. Dorea sa faca din mine o sotie cultivata, dar perfect ascultatoare, docila, modelata dupa gustul lui.
Credea ca poate sa-mi anihileze felul independent de a gindi. Mi-a adus cele mai bune carti despre arta, despre muzica, despre istoria artei universale, despre literatura moderna si clasica, si a insistat sa le citesc in versiunea lor originala.
Studiul limbilor straine ma plictisea de moarte, dar el m-a ajutat sa le invat. A gasit pentru mine cel mai bun profesor de pian. A facut tot ce este omeneste posibil pentru a-mi imbogati cultura generala mult peste medie.
Mama il considera un inger cazut din cer ca sa-mi rafineze mie educatia. Cel mai mult ma obosea studiul limbilor straine. Degeaba imi fusesera adusi cei mai buni profesori: eu nu doream sa invat nimic pe de rost.
Tinarul nostru a procedat insa inteligent: mi-a adus reviste, ziare si piese de teatru in limba franceza, germana si engleza, mi le-a citit incetul cu incetul, pina cind ceata care invaluia respectivele limbi s-a ridicat usor din mintea mea.
Toate acestea aveau un efect pozitiv asupra mea, dar simultan, ii amplificau lui puterea pe care o avea asupra mea.
Inca de la prima noastra intilnire ma avertizase ca urma sa devin sotia lui si ca ma considera un bun personal. Nu puteam sa citesc nimic fara sa-i cer lui permisiunea. Nu puteam sa fac cunostinta cu nimeni fara consimtamintul lui.
La fel ca celelalte fete tinere, sora mea si cu mine frecventam un curs de dans. Imi placea la nebunie sa dansez si savuram compania celorlalte fete de la aceasta scoala de dans. Imi placea de asemenea sa patinez.
In schimb, lui nu-i placea nimic din toate acestea. Dar eu eram tinara, doream sa dansez si sa patinez si sa ma amuz in compania celorlalti tineri.
A devenit gelos dincolo de limitele admise. Situatia s-a inrautatit si mai mult din cauza setei lui nelimitate de putere.
La inceput mi se paruse extrem de magulitor ca un barbat de talia lui, extrem de admirat in societate, sa aleaga o tinara fata ca mine. Putea fi uluitor de spiritual si de multe ori am simtit o placere extrema in compania lui.
Ma seducea indeosebi faptul ca avea aceeasi conceptie ca si mine in legatura cu prietenia si cu iubirea. Dar atunci cind am simtit ca puterea lui devenea din ce in ce mai mult o inchisoare pentru mine, iubirea lui mi-a devenit insuportabila.
A inceput astfel o lupta, ciudata si teribila, intre fortele sufletelor noastre! Cu cit simtea mai mult ca ii scap, cu atit mai mari erau eforturile lui de a ma prinde din nou in mreje.
     Cind am implinit 17 ani, a dorit sa anunte oficial logodna noastra.
Tatal lui a venit la noi si s-a prezentat tatalui meu, care nu a fost prea incintat.
Mai tirziu avea sa-mi marturiseasca faptul ca natura agresiva a logodnicului meu nu-i placuse niciodata, dar nu si-ar fi propus niciodata sa ma influenteze.
Tata respecta dreptul la libera alegere al fiecaruia, inclusiv al copiilor sai. Asa se face ca si-a dat acordul… cu jumatate de gura.
In ceea ce ma privea, am sperat ca gelozia logodnicului meu se va potoli dupa logodna. Dimpotriva insa, aceasta a crescut pe masura ce farmecul meu feminin se accentua odata cu virsta.
Scenele ingrozitoare dintre noi s-au inmultit. Dupa ce ma tortura ore intregi, el cadea in extrema cealalta, cadea in genunchi, imi cerea iertare, plingea ca un copil, imi lauda iubirea si se jura ca nu va mai repeta niciodata o asemenea scena.
Tot acest teatru mi se parea intolerabil. Eu nu asistasem niciodata la asemenea scene in familia mea.
Tata era autoritar, dar puterea emana din el in mod natural. De altfel, el nu a incercat niciodata sa-si impuna parerile cu forta, lasindu-l pe fiecare sa se manifeste in mod natural si necerindu-i sa-l urmeze sau sa-l asculte orbeste. La vremea respectiva, tata ocupa o functie extrem de inalta; puteam in sfirsit sa fiu satisfacuta - nu mai avea nici un director deasupra lui!
Dar nu s-a dovedit niciodata tiranic fata de subalternii sai.
In viata privata la fel ca in cea profesionala era ca o coloana de care toata lumea se putea sprijini. Dadea tuturor sfaturi bune, era generos, corect, serviabil.
O, ma gindeam, daca toata lumea i-ar semana!
In familia mea nu cunoscusem lipsa de masura sau egoismul; iubirea care domnea in sinul familiei noastre era curata, autentica si dezinteresata. Sadismul si masochismul imi erau complet necunoscute. De aceea, scenele pe care mi le facea logodnicul meu imi erau de-a dreptul insuportabile si complet de neinteles.
Tot ce doream eu era sa fiu libera. Libera!
     Multa vreme nu am putut rezista autoritatii lui. Peste toate, fidelitatea si capacitatea mea naturala de a intelege slabiciunile celor din jur ma retineau alaturi de el.
Dar odata cu trecerea timpului vointa mea a crescut si ea, asa ca la un moment dat am ajuns sa ma intreb de ce toleram aceasta situatie imposibila.

     Intr-o zi l-am anuntat ca doream sa-mi redobindesc complet libertatea. Nici n-a vrut sa auda. Ne-am confruntat cu toata forta disperarii; la fel ca o menghina, puterea lui ma tinea inca prizoniera. Trebuia sa ma bat, iar vointa mea crestea treptat, creind mai intii un nucleu de rezistenta, care a devenit din ce in ce mai mare, pina cind l-a coplesit complet.
A sosit astfel momentul in care i-am spus ca nu voi fi niciodata sotia lui. Au urmat scene tumultuoase, dar isi pierdusera deja efectul asupra mea! Ma durea ca trebuia sa-l refuz, dar nu mai puteam tolera atitudinea lui pe de o parte tiranica, pe de alta lasa.
La vremea respectiva nu stiam ca aceste doua caracteristici se completeaza, formind cele doua fete ale aceleiasi monede, sau cele doua jumatati ale aceleiasi boli.
Intuiam ca acest om era bolnav in sufletul lui si ca trebuia sa ma eliberez cu orice pret de el, lucru pe care l-am si facut, cu ultimele mele puteri.
Le-am spus parintilor mei, care nu s-au aratat deloc surprinsi. Iar intr-o dupa-amiaza frumoasa - aveam pe atunci 19 ani - m-am intilnit cu varul meu la mama sa, sora tatalui meu, frumoasa matusa Raphaela.
Logodna era rupta…
     Inca din copilarie am trecut prin perioade de boala, când deveneam foarte palida si eram cuprinsa de o oboseala care ma sleia.
De regula, solutia pentru parintii mei era sa ma trimita la matusa Raphaela. Aceasta locuia împreuna cu familia ei la munte. Aerul curat, întelepciunea si devotiunea care caracteriza aceasta familie si oamenii din regiune ma ajutau întotdeauna sa-mi refac rapid fortele.
Ma simteam întotdeauna bine alaturi de ei, în compania lor calma si spirituala. Când ma întorceam acasa, aveam din nou pofta de viata.
De aceea, atunci când am rupt logodna, primul loc catre care m-am îndreptat în mod natural a fost casa matusii Raphaela. Aceasta îsi pierduse sotul si traia împreuna cu fiica ei. Cele doua m-au întâmpinat cu caldura, si în sfârsit m-am putut bucura de libertatea recâstigata.
Ma simteam ca un balon a carui ata se rupsese si care se înalta la cer.
     Primavara era magnifica. La fel ca întotdeauna, matusa mea m-a înteles perfect. Comentariile sale referitoare la ruperea logodnei s-au dovedit extrem de perspicace, dupa care subiectul nu a mai fost abordat.
Ma bucuram alaturi de ea de cea mai mare libertate cu putinta. Matusa ma lasa întotdeauna sa fiu ceea ce eram, sa fac ce vreau; ma plimbam prin padure, pe munti, si ma bucuram de frumusetea incomparabila a naturii.
Tocmai atunci, când ma bucuram din plin de libertatea mea, iar viitorul mi se parea plin de promisiuni, m-am întâlnit cu moartea pentru prima oara în viata mea!
In timpul unei excursii am trecut pe lânga un lan de grâu. Intrucât planurile mele legate de casatorie esuasera, îmi faceam gânduri legate de viitorul meu.
M-am gândit: mai întâi de toate, vreau sa devin pianista, la fel ca bunica mea dinspre mama, apoi voi întâlni un barbat simpatic, sanatos si normal; ne vom casatori si vom forma împreuna o familie. Copiii vor creste, îmi vor darui nepoti… si apoi?… voi îmbatrâni… si apoi… apoi, va veni o zi când voi muri!
Moartea! Iata sfârsitul, destinatia catre care ne îndreptam cu totii… Dar de ce? De ce se petrec astfel lucrurile? De ce sa mai învat sa cânt la pian si sa devin artista? Ce mai conteaza daca degetele mele, aceste oase acoperite cu carne, stiu sa se joace cu clapele cu virtuozitate sau nu?
Oricum, omul sfârseste în mormânt. Ce importanta mai are ceea ce face el în viata? Ce conteaza daca a fost celebru si stralucitor, sau un simplu necunoscut? Daca a fost cinstit sau nu?
Pentru ce sa te lupti, sa muncesti, sa aduci pe lume copii, sa suferi, sa te bucuri, sa fii fericit sau nefericit, de vreme ce sfârsitul este moartea, distrugerea?
Mi se parea mult mai simplu daca as muri pe loc!
     Acest gând mi s-a parut atât de insuportabil încât toata lumea a început sa se învârteasca în jurul meu.
M-am sprijinit de un copac si am privit în vale, catre orasul cu nenumaratele sale case în care locuiau oameni, si care priviti de aici semanau cu furnicile.
Acesti oameni, traiau, luptau, alergau dupa bani si dupa iubire, aveau fiecare problemele lui, crucea lui de dus…
Ei luau toate acestea foarte în serios… Dar de ce? De ce faceau aceste lucruri, de vreme ce erau trecatoare… de vreme ce la sfârsit, moartea îi astepta pe fiecare dintre ei, punând capat problemelor lor, suferintelor si bucuriilor lor?
Dupa ce alearga omul? Ce anume asteapta el?
Moartea! Indiferent daca a fost fericit sau nu, daca a fost bogat ca si Cresus sau sarac, sfârsitul este inevitabil acelasi: moartea!
     Am simtit cum ma cuprinde panica.
Nu! Nu doream sa mai joc acest joc!
Nu doream sa studiez, sa iubesc si sa traiesc urmarita de acest gând. Totul mi se parea lipsit de sens: mai bine îmi luam singura viata decât sa trebuiasca sa mor la sfârsitul unei vieti împlinite!
Am auzit atunci în minte o voce demoniaca ce îsi batea joc de mine: „Hi hi hi! Ce prostii poti sa spui! Vrei sa-ti iei viata numai ca sa nu poti muri! Crezi ca îi poti scapa mortii? Te afli aici, pe acest pamânt, într-un corp; nu poti sa fugi de aici fara sa treci prin moarte.
Daca te sinucizi, acesta va fi sfârsitul de care doreai sa scapi, dar imediat! El înseamna moartea, chiar acum! Nu ‚cândva’ în timp, ci ‚chiar acum’, în prezent.
Intelegi? Esti prizoniera. Nu te vei putea elibera de corp decât prin moarte, aceasta este singura poarta de iesire; nu poti scapa de moarte… nu poti scapa… hi hi hi!”
     Am încercat sa fiu lucida, sa îmi ordonez ideile. Da, trebuia sa recunosc ca eram prinsa în capcana, iar sinuciderea nu va rezolva nimic. Ea nu putea face altceva decât sa creeze tocmai situatia de care doream sa scap.
Ce era de facut atunci? Orice ar fi, gândul ca eram tânara, sanatoasa, si ca ma trageam dintr-o familie în care toata lumea traise pâna la o vârsta respectabila m-a linistit pentru moment. Moartea parea înca foarte departe de mine
. Pâna atunci – m-am gândit – va mai curge multa apa pe râu. In plus, savantii care descopereau mereu ceva nou vor descoperi cu siguranta un leac al nemuririi înainte sa-mi vina mie vremea sa mor! M-am cramponat asadar de aceasta idee, care mi-a dat forta si curajul de a continua sa traiesc, sa lucrez, sa am dorinte.
Aveam perfecta dreptate! Nemurirea a fost într-adevar descoperita Ceea ce nu stiam înca pe atunci era ca aceasta descoperire a nemuririi consta în revelarea în sine si pentru sine a faptului ca "moartea" nu exista.
Fiinta umana, deci si eu, a fost dintotdeauna si va ramâne de-a pururi nemuritoare. Aceasta descoperire nu poate fi facuta decât de fiecare om în parte, în sine si pentru sine. Nimeni nu poate transmite altcuiva acest adevar. Fiecare om trebuie sa faca în sine experienta nemuririi! Daca cineva nu crede într-un adevar, oricât de evident ar parea el, respectivul adevar este inexistent pentru el, indiferent de numarul celor care l-au descoperit.
Fiecare om trebuie sa recunoasca în sine ca moartea nu este nimic altceva decât viata însasi, ca fiinta umana nu trebuie sa moara, ca ea nici macar nu poate sa moara. Este pur si simplu ceva imposibil!
     La vremea respectiva nu stiam însa nimic din toate acestea. Moartea reprezenta înca pentru mine un zid negru, de care ma izbeam cu capul.
Dar eram tânara, asa ca puteam gasi resurse ca sa ma linistesc.
De aceea, am refulat chestiunea si am încercat sa nu ma mai gândesc la ea. Asemenea idei nu puteau decât sa ma slabeasca, iar eu doream sa îmi fac planuri pentru viitor.
     In general, îmi rezolvam singura problemele. Tata nu se baga niciodata în problemele personale ale copiilor sai. Era foarte prins cu munca lui si nu avea decât rareori timp sa remarce ce se petrecea în familia lui. Nu ne întâlneam decât la masa, unde, în mod evident, nu suflam un cuvânt despre scenele pe care mi le facea logodnicul meu.
Mama ma iubea la fel cum îsi iubea toti copiii, dar nu m-a înteles decât mult mai târziu, când ne-am despartit pentru totdeauna. Ea îsi dorea înca sa ma vada devenind o sotie ascultatoare, sa-mi tin casa si sa devin o mama buna.
Acesta era de altfel si scopul meu, dar ideile noastre legate de drumul pe care trebuia sa-l urmez ca sa ajung aici erau foarte diferite.
Calea mea nu putea fi calea ei, la fel cum nu putea fi calea nimanui altcuiva. De aceea, nu puteam accepta sfaturile sale. Mama dorea sa ma pregatesc pentru rolul unei femei delicate si fine, în timp ce eu doream sa fac toate eforturile posibile pentru a ma realiza prin muzica, prin arta!
Nu puteam conta decât pe mine, astfel încât ma obisnuisem sa gândesc, sa meditez si sa actionez într-o maniera cât mai independenta cu putinta, atât cât mi se permitea în familie.
Incercam tot timpul sa-mi imaginez singura viitorul, fara sa cer sfatul nimanui. Doream sa urmez Academia de Muzica si sa-mi termin studiile pâna la obtinerea unei diplome.

     Tata ne spusese întotdeauna: "Nu va atasati prea tare de confortul vostru actual. Bunurile materiale pot fi cu usurinta distruse, în timp ce cunoasterea va ramâne întotdeauna în proprietatea voastra si nimeni nu va putea sa v-o fure vreodata. Invatati cât de mult puteti. Sper ca fiecare dintre voi sa obtina cel putin o diploma. Daca lucrurile vor merge bine, o veti putea lasa sa zaca într-un sertar, dar daca va veti trezi în dificultate, ea va va ajuta sa va câstigati o pâine!"
Ah, tata, draga tata, atât de întelept si de devotat noua! Intre toate comorile pe care mi le-ai lasat mostenire, acest sfat a fost cel mai important!
La vremea respectiva nimeni dintre noi nu-si imagina ce cotitura va lua destinul nostru, asa ca nu priveam cuvintele tale decât dintr-o perspectiva pur pedagogica.
De câte ori nu m-am gândit mai târziu la cuvintele tale, atunci când razboiul ne-a distrus tot ceea ce posedam si când m-am trezit singura, lânga un sot grav ranit în lupta si incapabil sa mai lucreze.
Intr-adevar, singurul lucru care ne-a salvat atunci a fost ceea ce aveam în mine, ceea ce stiam; caci toate bunurile noastre exterioare fusesera distruse.
La vremea când ma mai gândeam înca la viitorul meu, acolo sus, în munti, nu stiam înca ce-mi va rezerva destinul, dar am înteles valoarea sfatului primit de la parintele meu.
De aceea, dupa ce m-am întors acasa la sfârsitul verii, gata sa încep un nou capitol al vietii mele, mi-am concentrat întreaga energie pentru obtinerea unei diplome de profesoara de pian.
Toate celelalte probleme le-am lasat în mâinile destinului.