Istoria secreta - Partea III de JONATHAN BLACK publicat la 02.02.2014
Istoria secreta - Partea III
     Cind Herodot s-a aratat nedumerit cu privire la straniile statui de lemn ale faraonilor care domnisera inaintea oricarui rege uman, preotii egipteni i-au spus ca nimeni nu poate intelege aceasta istorie fara a avea cunostinta despre "cele trei dinastii".
Daca ar fi fost un initiat al scolilor misterelor, Herodot si-ar fi dat seama ca cele trei dinastii erau, in ordine,
- prima generatie de zei creatori - Saturn, Reea, Uranus
- a doua generatie formata din Zeus, fratii lui si copiii lor, precum Apolo si Atena, si in cele din urma
- generatia semizeilor si eroilor
.
     Pe masura ce densitatea materiei crestea, si deoarece intre ea si spirit exista o relatie de respingere, zeii au devenit o prezenta tot mai putin constanta.
Cu cit o divinitate era mai inalta, mai inefabila, cu atit ii era mai greu sa-si faca loc in reteaua tot mai strimta a necesitatii care guverna Pamintul.
Zeii mari, precum Zeus sau Pallas-Atena, isi faceau simtita prezenta si interveneau direct in problemele oamenilor numai in situatii de criza. O schimbare decisiva in acest sens a survenit aproximativ in 13000 I. C. Din acel moment, divinitatilor de rang inalt le-a devenit greu sa coboare mai mult de nivelul Lunii. Vizitele lor pe suprafata Pamintului s-au rarit si si-au scurtat durata. Se credea ca intr-una dintre aceste vizite au lasat in urma, din greseala, bizarul visc, o planta ce nu poate creste in solul terestru, dar se dezvolta in mod natural pe Luna.
     Fara prezenta zeilor cei mari care sa-i tina in friu, urmasii lui Saturn, inchisi in pesterile subterane, au inceput sa se furiseze din nou la lumina, invadind suprafata Pamintului si vinind oameni. De asemenea, monstri marini ieseau din apa si-i inhatau pe cei care se aventurau prea departe de tarm. Uriasii furau vite si uneori mincau carne de om.
Cind oasele s-au ingrosat, lumea animala a inceput sa-si resimta propria greutate.
Procesul de creatie a obosit, iar animalele au devenit feroce, deoarece supravietuirea presupunea zbateri si straduinte.
Odata cu omul, a decazut si natura, iar coltii si ghearele s-au inrosit de singe. Leii si lupii au inceput sa atace oamenii. Plantele au dezvoltat spini pentru a ingreuna culegerea fructelor, si au aparut unele toxice, precum omagul.
     Din Cartea lui Enoh aflam cum suprafata Pamintului a fost acoperita de armate pornite la razboi si cum „carnea umana insasi a devenit perversa”.
Din cauza craniului osos si a acoperirii organelor de perceptie spirituala, oamenii erau izolati acum nu numai de zeii de deasupra, ci si unii de altii. O umbra se asternea asupra relatiilor interumane. A devenit astfel posibil ca un centru de constiinta sa se creada separat de celelalte. Asa cum am fi coplesiti de lumea spiritelor daca nu ne-am fi izolat de ea, in mod similar, daca nu ar exista un filtru in fata empatiei, am resimti durerea oricui ca fiind a noastra si am fi striviti de suferintele celorlalti.
In lipsa unui anume nivel de izolare, omul nu s-ar putea cunoaste pe sine insusi ca individ; nimeni n-ar mai simti focul arzator in frunte, care l-a impins pe Cain la actiune.
Dar fireste ca in toate acestea existau si capcane…
     Istoria demonstreaza ca omul nu-i sufera pe semenii lui cu alte forme de constiinta, pe care le tolereaza cu mare greutate.
Oamenii devenisera acum liberi sa faca greseli, sa aleaga in mod eronat si sa se bucure de aceasta alegere.
Ei nu-si mai primeau hrana spirituala de la sinul plin de seva al Pamintului-Mama. Legea naturala si cea morala nu mai erau identice.
Pamintul devenise mai rece, mai dur si mai periculos, din multe puncte de vedere. Oamenii se luptau pentru a supravietui si uneori erau pusi la incercare pina la limitele rezistentei.
Au descoperit ca drumul inainte era intotdeauna marcat de pericolul mortii si de asemenea ca, daca nu urmau acel drum, oricum mureau.
De acum inainte, erau nevoiti sa arunce in joc acele lucruri pe care le pretuiau mai mult, altfel riscind sa le piarda.
Dar au descoperit totodata lucruri neplacute despre ei insisi: ca fusesera abrutizati de lumea aceasta noua in care traiau si ca-si dezvoltasera carapacea dura, protectoare, a obisnuintei. Iar spargerea acestei carapace, care implica expunerea laturii lor sensibile, partea aceea care-i readucea din nou la viata pe deplin, era un proces dureros, caruia putini ii puteau face fata.
Lumea a devenit un loc sumbru, un loc al paradoxurilor, unde contrariile se atrag, iar a fi om este o incercare dureroasa, o lume ce avea nevoie de eroism.

     Cel mai mare si mai terifiant membru al monstruoasei progenituri a lui Saturn a fost si ultimul.
Tifon a tisnit din mare si s-a indreptat direct spre Olimp, scuipind foc si obturind lumina soarelui cu aripile sale intinse, ca de liliac.
Avea cap de magar, iar cind a iesit din apa marii, zeii au vazut ca de la mijloc in jos nu era altceva decit o ingramadire colcaitoare de mii de serpi.
Zeus a incercat sa-l doboare cu fulgerul sau, dar Tifon nu s-a sinchisit de el. Cind monstrul s-a repezit asupra lui, Zeus a inhatat secera de cremene cu care Cronos il castrase pe Uranus, insa membrele ca niste serpi ale lui Tifon s-au incolacit pe bratele si picioarele lui si i-au smuls secera. Apoi, tintuindu-i pe regele zeilor la pamint, monstrul i-a smuls tendoanele.
Zeus era nemuritor, deci nu putea fi ucis, insa fara tendoane era complet neajutorat.
Tifon a luat tendoanele si s-a retras intr-o pestera, pentru a-si vindeca ranile.
Apolo si Pan au iesit la lumina si au pus la cale un plan.
Au plecat sa-l gaseasca pe Cadmus, eroul ucigator de balauri, care cutreiera Pamintul in cautarea surorii lui, Europa. Fata fusese rapita de Zeus, care luase infatisarea unui taur alb.
Apolo si Pan i-au promis lui Cadmus ca, daca ii va ajuta, cautarile lui vor lua sfirsit.
Pan i-a dat eroului naiul sau si, deghizat in pastor, acesta s-a dus sa-i cinte monstrului ranit.
Cum nu mai auzise muzica pina atunci, Tifon a fost vrajit de ciudatele armonii. Cadmus i-a spus ca melodia pe care o ascultase nu era nimic in comparatie cu cele pe care i le putea cinta la lira, dar din pacate coardele instrumentului sau se rupsesera.
Monstrul i-a dat tendoanele lui Zeus, pentru a inlocui coardele rupte, iar eroul a plecat spunindu-i ca trebuia sa se duca pina la coliba sa, ca sa monteze coardele la lira.
Astfel ca Zeus si-a recapatat tendoanele, l-a atacat apoi pe Tifon prin surprindere, l-a doborit si l-a ingropat sub muntele Etna.
Ceea ce trebuie sa retinem de aici este faptul ca Zeus a putut fi salvat numai cu ajutorul unui erou.
De acum, zeii aveau nevoie de oameni.
     Traditia iudaica il descrie pe Enoh ca pe un personaj straniu. Avea o infatisare stralucitoare, dificil de privit, fiind deci o prezenta inconfortabila.
In singuratate, Enoh putea vorbi cu zeii si ingerii cu o claritate pe care omenirea in ansamblul ei o pierdea rapid.
Initial, petrecea o zi predicind multimilor, apoi trei zile singur. Cu timpul, a redus perioada traita in mijlocul societatii la o zi pe saptamina, dupa aceea la o zi pe luna si in final la una pe an.
Oamenii asteptau cu nerabdare intoarcerea lui, dar atunci cind aparea, fata lui stralucea atit de tare, incit le era greu sa-l priveasca si se vedeau nevoiti sa-si fereasca ochii.
Generatia lui Iared, tatal lui Enoh, era ultima care fusese martora unei neintrerupte succesiuni de zei, ingeri si spirite emanate de mintea lui Dumnezeu.

     Enoh este una dintre cele mai importante figuri ale istoriei secrete a lumii pentru ca ne-a lasat o prezentare completa a ceea ce am putea numi, cu un termen modern, ecosistemul lumilor spirituale. Din acest motiv, el a fost imortalizat nu doar sub numele Cadmus in mitologia greaca, ci si ca Idris in traditia araba si ca Hermes Trismegistus in cea egipteana ezoterica.
Enoh stia ca, asa cum procesul gindirii submineaza sanatatea, exprimarea orala slabeste memoria. In plus, se astepta la o catastrofa care avea sa distruga tot ce realizase omenirea - mai putin ceea ce avea el in minte si ce consemnase in cele mai rezistente monumente din piatra.
Enoh s-a retras tot mai departe in munti, unde terenul era inospitalier si vremea rea. Tot mai putini erau cei care-i puteau urma.
In cele din urma, Enoh se adreseaza grupului restrins care il urmase pe coasta muntelui. In vreme ce el vorbea, oamenii s-au uitat in sus si au vazut un cal coborind din vazduh intr-un virtej. Enoh a incalecat pe el si a urcat la cer. Ceea ce trebuie sa intelegem din aceasta poveste a ridicarii la ceruri a lui Enoh este faptul ca el nu a murit asa cum mor oamenii, fiindca nu era om pe de-a-ntregul. La fel ca alti semizei si eroi din mitologia elena, Enoh/Cadmus era un inger in trup de om.
     Din legendele referitoare la semizeul Hercule (Heracle in mitologia greaca), intelegem cit de mult se afundase omenirea in lumea materiala. Hercule nu voia altceva decit sa fie lasat in pace sa-si traiasca viata si sa se bucure de placerile lumesti - sa bea, sa manince, sa se ciorovaiasca - dar era in mod repetat intrerupt de datoria de a-si implini destinul spiritual. Un personaj neindeminatic, impiedicat, uneori caraghios, Hercule era sfisiat intre doua forte cosmice opuse.
Cele douasprezece munci ale lui Hercule ni-l infatiseaza razbind printr-o serie de incercari, fiecare stabilita de spiritele care guverneaza constelatiile.
Sunt incercarile prin care trec toti oamenii, in general fara voia lor, la fel ca Hercule
. Astfel, viata lui ilustreaza suferinta impusa de existenta umana. El este fiecare dintre noi, prins in ciclul durerii.
     Ultima aventura in care au fost implicati semizeii si eroii poate fi de asemenea considerata ca fiind istorie. Razboaiele erau purtate in incercarea de a fura de la triburile rivale cunoasterea „sanctuarului interior” si, la acest nivel, calatoria intreprinsa de Iason in cautarea Linii de Aur poate fi considerata un asemenea raid.
Isaac Newton a dezvaluit un graunte din intelepciunea secreta a confreriei din care facea parte atunci cind a aratat ca, la fel ca muncile lui Hercule, cautarea Linii de Aur simbolizeaza inaintarea Soarelui prin semnele zodiacului.
Ceea ce n-a explicat el, desi in mod cert stia acest lucru, este ca Lina reprezinta spiritul animal purificat deplin prin catharsis, care straluceste precum aurul.

     Incolacit in jurul copacului, se afla un sarpe care intentioneaza sa-l impiedice pe Iason sa ia Lina. Acesta este un urmas al sarpelui luciferic care, incolacit pe copacul din Gradina Raiului, a alterat initial fiziologia omenirii.
Dar daca ii poate lua Lina, Iason va dobindi el insusi puteri extraordinare.
Va putea sa-i ceara spiritului sau sa paraseasca trupul fizic dupa voie, va putea sa comunice liber cu zeii si ingerii, la fel ca inaintasii sai din alte epoci.
Va deveni capabil sa-si controleze propria fiziologie, sa influenteze telepatic mintile altor oameni si chiar sa transforme materia.
     Cind Iason se imbarca pe Argos in ceea ce avea sa fie ultima rabufnire a eroilor si semizeilor, alaturi de el se afla multe din figurile ilustre ale epocii, printre care Hercule si Tezeu.
Dar in rindul acestor supereroi vinjosi si musculosi, se afla si unul cu altfel de puteri, un personaj de tranzitie, pregatit pentru viata de dupa disparitia eroilor si a semizeilor, o viata in care oamenii vor fi nevoiti sa-si poarte singuri de grija.

     Orfeu venise dinspre nord, aducind cu el darul muzicii. Iar armoniile sale erau atit de placute, incit fermecau nu doar oamenii si animalele, ci si copacii si chiar pietrele.
In calatoria intreprinsa impreuna cu Iason, el i-a ajutat pe eroi atunci cind forta bruta nu a mai fost suficienta.
Cintind si acompaniindu-se la lira, a imbunat stincile uriase care se ciocneau, amenintind sa-i striveasca pe argonauti si corabia lor, si a adormit monstrul care pazea Lina de Aur.
Pe drumul de intoarcere, s-a indragostit de Euridice, dar in ziua nuntii mireasa a fost muscata de glezna de un sarpe si a murit.
Orbit de durere, Orfeu a coborit in lumea de dincolo, hotarit sa nu accepte noua ordine a vietii si mortii, hotarit s-o aduca pe Euridice inapoi.
Moartea devenise un lucru teribil; nu mai era bine-venita odihna, cind spiritul se relaxa si se revigora in vederea unei noi incarnari, ci era acum o dureroasa despartire de cei dragi.
Coborind tot mai in adinc, Orfeu l-a intilnit pe sinistrul luntras Caron, care la inceput a refuzat sa-l duca peste riul Styx, pe tarimul mortilor. Dar Caron a fost vrajit de muzica lui, la fel ca si Cerberul, ciinele cu trei capete care pazea drumul spre tarimul lui Hades, lumea de dincolo.
Vocea si lira lui Orfeu i-au vrajit de asemenea pe cumplitii demoni a caror misiune era aceea de a scoate din spiritele celor morti poftele animalice si dorintele salbatice agatate inca de ele.
In cele din urma, a ajuns in locul in care stapinul lumii de dincolo o tinea captiva pe iubita lui.
Acesta n-a mai fost cu totul cucerit de muzica lui, fiindca eliberarea Euridicei, pe care a acceptat-o, n-a fost neconditionata.
Exista o singura conditie, mica.
Mireasa lui se putea intoarce in lumea celor vii numai daca Orfeu o va conduce la lumina fara a intoarce fie si o singura data privirea pentru a se asigura ca ea il urmeaza.
Dar fireste ca in ultima clipa, cind a zarit lumina soarelui, temindu-se poate ca a fost inselat de stapinul lumii de dincolo, Orfeu s-a intors. Si si-a vazut iubirea vietii aidoma unui fuior de fum.
     Marii initiati care au consemnat aceasta poveste au vrut ca noi sa intelegem de ce a ratat Orfeu - fiindca a incercat sa faca exact ceea ce facusera toti eroii inaintea lui: a incercat sa se asigure.
     Daca Enoh/Cadmus a dat nume stelelor si planetelor, Orfeu a fost cel care le-a masurat si astfel a inventat numerele. Sunt opt note intr-o octava, dar de fapt sunt numai sapte, a opta reprezentind trecerea la urmatoarea octava.
Prin urmare, octavele simbolizeaza ascensiunea prin sferele sistemului solar, care in Antichitate detineau un rol esential in orice sistem de gindire.
Atribuind unui sistem o notatie, Orfeu a pus bazele matematicii. Astfel puteau fi manipulate concepte, pavind drumul spre interpretarea stiintifica a universului fizic.
Orfeu este un personaj de tranzitie fiindca, pe de o parte, este un magician cu puterea de a misca pina si pietrele prin muzica sa, dar pe de alta parte este precursorul oamenilor de stiinta.
Dedal a ramas celebru pentru ca a faurit aripile din ceara si pene cu care el si fiul sau, Icar, sa poata evada din Creta. Tot el a fost cel care a proiectat labirintul, fiind creditat de asemenea cu inventarea fierastraului si a burghiului.
Prin urmare, era inventator, inginer, si arhitect, dupa standardele actuale. Si nu folosea magia.
     Pe masura ce lumea materiala continua sa devina mai densa si cea a spiritelor era tot mai indepartata, chiar si spiritele inferioare - cele ale naturii, silfii, driadele, naiadele si gnomii - au inceput sa fie tot mai greu de observat; pareau a disparea in piraie, copaci si pietre la primele licariri ale zorilor.

     Si totusi, ramineau chinuitor de aproape si pe ele - atunci, ca si acum - le considerau magicienii cel mai usor de manipulat.
Unii magicieni au incercat de asemenea sa-si impuna vointa asupra marilor zei, sa-i traga jos de pe Luna.
La sfirsitul acestei perioade, omenirea este bolnava, la fel ca si natura.
Desi dupa standardele eroului conventional, Orfeu a inregistrat un esec, influenta sa asupra istoriei a fost mult mai puternica si de mai mare durata decit cea exercitata de Hercule, Tezeu si Iason.
Muzica pe care el a creat-o avea sa fie un balsam pentru spiritul bolnav si tulburat al omenirii vreme de milenii.
     Poate ca cea mai viguroasa expresie artistica a crizei spirituale de la finele epocii eroilor ne este oferita in Biblie. In forma scrisa in care ne-a parvenit, povestea lui Iov este unul dintre textele mai tirzii ale Vechiului Testament, dar la origini este de fapt printre cele mai vechi.
Iov era un om bun, si cu toate acestea, si-a pierdut toti banii. Toti fiii si fiicele i-au murit. Ramas singur, a fost lovit de o boala care i-a acoperit corpul cu furuncule.
Intre timp, cei ticalositi prosperau.
Povestea lui a supravietuit pina astazi nu fiindca Iov ar fi fost un mare conducator sau fiindca ar fi facut fapte marete, ci pentru ca a fost primul om caruia i-a trecut prin minte un gind foarte important si profund adevarat: „Viata e nedreapta.”
Hercule fusese jucaria zeilor, dar Iov a fost cel care a strigat catre ceruri cerind socoteala.
Spre deosebire de eroul mitic, el avea la dispozitie limbajul pentru a o face.
Astazi ni se pare de la sine inteles ca avem suficienta putere de manevra mentala pentru a alege la ce anume vrem sa ne gindim. Inainte de inventarea limbajului insa - marea realizare a acestei epoci - aceasta manevrabilitate ar fi fost imposibila.
Limbajul ne permite sa ne distantam de lume; ne ajuta sa ne retragem din prezentul fizic si ne faciliteaza descompunerea experientelor traite - fie ele actuale sau nu - in fragmente pe care le putem manipula. Intr-o anume masura, ne permite sa ordonam experienta de viata dupa dorinta.
     Pe linga avantajele pe care le-a oferit, limbajul a transformat lumea intr-un loc mai rece, mai intunecat si mai inselator.
Am vazut anterior ca gindirea in sine are un potential letal; limbajul, de asemenea, ne face mai putin sanatosi, mai putin energici si mai nesiguri in drumul nostru prin lume.
Prin urmare, limbajul a adus cu el o noua forma de constiinta. Inainte de Iov, oamenii considerau ca tot ceea ce li se intimpla fusese menit sa li se intimple si ca exista un tel divin in fiece actiune. Si nu protestau; n-o puteau face. Acum insa, limbajul i-a permis lui Iov sa se detaseze putin, astfel incit a inceput sa observe unele neconcordante.
Muzica, matematica si limbajul au fost inventate in epoca eroilor, la fel ca astronomia - o alta realizare atribuita lui Enoh.
     Primele complexe megalitice marcau nu numai ierarhiile zeilor si ingerilor, ci si pozitiile stelelor si planetelor. Prin urmare, in cadrul istoriei secrete, pentru prima data a devenit posibila stabilirea datelor unor mari evenimente.
Intre labele de leu ale Sfinxului de la Gizeh, privind spre rasarit, se afla o lespede din piatra pe care sta scris: „Acesta este Locul Splendid al Primului Timp.”
Misteriosul „Prim Timp”, sau Zep Tepi, era o expresie pe care vechii egipteni o foloseau pentru a se referi la inceputurile timpului.
Robert Bauval a izbutit sa determine data Zep Tepi.
Conform mitologiei egiptene, Phoenixul a sosit pentru a marca nasterea unei noi ere. Pentru vechii egipteni, Phoenixul, sau Pasarea Bennu, era simbolul ciclului sothic de 1 460 de ani (durata necesara pentru ca anul calendaristic egiptean, de 365 de zile, sa se resincronizeze cu inceputul ciclului anual, marcat de aparitia lui Sirius).
Sincronizarea acestor doua cicluri, anual si sothic, s-a produs in anii 11451, 10081, 7160, 4241 si 2781 I. C.

     Bauval a remarcat imediat ca acesti ani coincid cu debutul unora dintre marile proiecte arhitectonice de pe malurile Nilului.
In mod evident, inceputul ciclului avea o foarte mare importanta pentru egiptenii antici.
Incercind sa-si dea seama care ciclu ar fi putut fi „primul”, Bauval a fost initial tentat sa considere ca a fost vorba despre 10081 I. C., tinind seama de o traditie ezoterica in conformitate cu care Sfinxul a fost construit cam in aceasta perioada sau chiar inaintea ei.
Apoi Bauval a aflat ca in 11451 I. C. Calea Lactee - care pentru numeroase culturi ale lumii antice avea o semnificatie extraordinara, ca „fluviu al sufletelor”- era dispusa exact deasupra cursului Nilului, astfel incit cele doua pareau a se oglindi una in cealalta. De asemenea, si-a dat seama ca in acelasi an 11451, ciclurile anual si sothic au coincis cu un al treilea ciclu, cel al Marelui An - perioada de 25 290 de ani in care este strabatut complet zodiacul - iar acest lucru avea o importanta deosebita, deoarece la data respectiva, trupul de leu al Sfinxului, orientat spre est, ar fi privit spre zorii Erei Leului.
Sfinxul intrupeaza cele patru constelatii cardinale ale zodiacului, cele patru colturi ale cosmosului: Leul, Taurul, Scorpionul si Varsatorul, cele patru elemente care actioneaza impreuna pentru a constitui lumea materiala.
In conformitate cu istoria secreta, Sfinxul este un monument dedicat primei clipe in care cele patru elemente s-au sedimentat si materia a devenit in sfirsit solida.
     Daca aceasta tirzie solidificare a materiei s-a petrecut cu adevarat, atunci metodele de datare, precum cea cu carbon-14, utilizata in mod conventional pentru stabilirea cronologiilor antice, ar deveni inutile. Stiinta moderna pleaca, in calculele sale, de la o premisa care pentru antici nu exista - si anume ca legile naturii au fost valabile oricind in timp si oriunde in spatiu.
Esenta mitului lui Oedip este soarta teribila pe care a sperat s-o evite, fara insa a reusi: isi ucide tatal si devine amantul mamei lui. Legile naturii sunt deja fixe si mecanice, iar oamenii sunt prinsi in plasa lor.
Astfel, Sfinxul marcheaza totodata sfirsitul epocii metamorfozelor, cimentarea formelor biologice pe care le cunoastem azi si, de asemenea, bareaza drumul inapoi.
In Facerea, unul dintre heruvimi face imposibila intoarcerea in rai, iar egiptenii numeau Sfinxul, alcatuit din patru heruvimi, „Hu”, care inseamna protector.
In acest fel, sugerau ca el impiedica orice alunecare catre vechile modalitati de procreere.
In conformitate cu doctrina ezoterica, materia nu numai ca a precipitat din mintea universala cu putin timp in urma, dar exista doar pentru o scurta perioada, urmind a se dizolva iar peste ceva mai mult de noua mii de ani, cind Soarele va rasari iar in constelatia Leul, pentru a intilni din nou privirea Sfinxului.
     Daca sunteti cit de cit familiarizati cu mitul Atlantidei, ati ramas probabil cu impresia ca la baza lui se afla o singura sursa antica: Platon.
Iata pe scurt ce relata el. Preotii egipteni i-au povestit lui Solon, politician din generatia strabunicului lui Platon, despre o mare insula din Atlantic care a fost distrusa cu circa noua mii de ani mai inainte, adica in aproximativ 9600 I. C.
Civilizatia de pe aceasta insula fusese fondata de Poseidon, iar populatia ei era formata din descendentii zeului si ai unei frumoase muritoare pe nume Cleito.
Pe linga insula principala, aceasta civilizatie stapinea si alte citeva insulite din regiune.
Cea mai mare insula era dominata de o minunata cimpie fertila si de un deal maiestuos.

     Acolo locuia Cleito, iar oamenii se desfatau cu bucatele ce rodeau din belsug. Doua izvoare tisneau din maruntaiele pamintului, unul cu apa calda si celalalt cu apa rece.
Pentru a o pastra pe Cleito pentru el insusi, Poseidon a ordonat saparea unor canale circulare in jurul dealului. Cu timpul, aici s-a dezvoltat o civilizatie sofisticata, domesticind animale, extragind minereuri si construind temple, palate, hipodromuri, arene, bai publice, cladiri guvernamentale, porturi si poduri. Multe ziduri erau imbracate in metal - bronz, cositor si un metal rosu, necunoscut astazi, numit oricalc. Templele aveau acoperisuri de fildes si turnulete din aur si argint.

     Insulele Atlantidei erau conduse de zece regi, fiecare cu regatul sau, conducatorul celei mai mari insule fiind suveranul celorlalti noua.
Templul central, dedicat lui Poseidon, avea statui din aur, printre care una a zeului asezat intr-un car tras de sase cai inaripati si flancat de sute de nereide calare pe delfini.
Taurii rataceau liberi prin padurea de coloane ale templului si, la fiecare cinci sau sase ani, cei zece regi erau lasati singuri in incinta, fara arme, pentru a vina taurii. Dupa ce prindeau unul, il duceau in fata marii coloane din oricalc pe care erau inscrise legile Atlantidei si acolo il decapitau.
Viata era in general idilica in insule. De fapt, era atit de multumitoare, incit in cele din urma oamenii s-au plictisit si au devenit agitati, decadenti, corupti, mereu in cautare de ceva nou si de putere.
Iar Zeus a hotarit sa-i pedepseasca.
Insulele au fost acoperite de apa, pina ce la suprafata au mai ramas doar citeva petice de pamint, ca un schelet iesind din mare. Si apoi un mare cutremur a inghitit, in decurs de o zi si o noapte, tot ce mai ramasese din Atlantida.
     O cercetare sumara dovedeste insa ca literatura clasica este plina de referiri la Atlantida - de exemplu in lucrarile lui Produs, Diodor din Sicilia, Pliniu, Strabon, Plutarh si Posidinus - toate incluzind diverse elemente ce nu se regasesc la Platon si par a proveni din surse anterioare lui, presupunind, fireste, ca nu au fost si ele nascocite.
Produs scrie ca, la trei sute de ani dupa Solon, lui Crantor i-au fost aratate de preotul din Sais niste coloane pe care era inscrisa, cu hieroglife, istoria Atlantidei.
Un contemporan relativ al lui Platon cunoscut astazi ca „pseudo-Aristotel” a scris despre un paradis insular similar in lucrarea sa, Despre minunate lucruri auzite.
Istoricul grec Marcellus, care a trait in aproximativ aceeasi perioada cu Platon, se baza in mod evident pe surse mai vechi atunci cind scria: „in Oceanul Marginas (Atlanticul) exista sapte insule mici si trei mai mari, dintre care una i-a fost dedicata lui Poseidon.”
Numarul regatelor concorda cu cel din relatarea lui Platon.
Un istoric elen din secolul al IV-lea Î. C., Theopompus din Chios, reda o poveste narata cu doua sute de ani inaintea lui Platon de Midas din Frigia, conform careia „pe linga partile bine cunoscute ale lumii - Europa, Asia si Libia (Africa) - exista o alta nestiuta, de o incredibila intindere, unde pe pasuni si pajisti inverzite pasc turme de animale mari si puternice si unde oamenii au de doua ori inaltimea celor de la noi si traiesc de doua ori mai mult ca ei”.
Asa cum am vazut deja, Enoh si legendele unui mare numar de culturi din lumea intreaga amintesc de existenta uriasilor inainte de Potop.
     Si am ajuns astfel la mitul elen al Potopului.
Povestea lui Deucalion este mult mai veche decit epoca lui Platon. Atit in relatarea acestuia din urma, cit si in cea biblica se sugereaza, ca si aici, ca prin Potop s-a intentionat distrugerea celei mai mari parti a omenirii, deoarece dezvoltarea acesteia luase un curs gresit.
Rudolf Steiner sublinia ca toate legendele despre semizei si eroi precum Cadmus, Tezeu si Iason implica intreprinderea unei calatorii spre est.
In consecinta, sustinea el, ar trebui sa le interpretam ca relatari ale unor migratii care s-au produs atunci cind conditiile de pe insulele Atlantidei s-au deteriorat, inainte de catastrofa finala.
     Potopul care aproape ca a distrus omenirea este comemorat an de an, atit de vii, cit si de morti in Ziua Tuturor Sfintilor (sau a mortilor) - adica de Halloween.
In Anglia, chiar si in secolul al XIX-lea, satenii se costumau astfel incit sa imite cadavrele, purtau masti si scoteau un fel de mum-mummm, cu buzele inchise, pentru a imita sunetul facut de mortii vii.
Cind Noe si familia lui au debarcat si au pus piciorul din nou pe uscat, s-a intimplat ceva ciudat. „Atunci a inceput Noe sa fie lucrator de pamint si a sadit vie. A baut vin si, imbatindu-se, s-a dezvelit in cortul sau.
Iar Ham, tatal lui Canaan, a vazut goliciunea tatalui sau si, iesind afara, a spus celor doi frati ai sai” (Facerea 9: 20-22)
Ce trebuie sa intelegem din aceasta bizara istorie a goliciunii sale la betie?
Pentru a o deslusi, este nevoie sa ne indreptam atentia asupra traditiei care il identifica pe Noe cu Dionisos cel Tinar, din mitologia greaca.
Dupa Potop, Dionisos cel Tinar, adesea infatisat intr-o barca, a calatorit din Atlantida prin Europa si pina in India, pentru a invata omenirea sa practice arta agriculturii, sadirea grinelor, cultivarea vitei-de-vie si scrisul. Acesta din urma fusese, desigur, popularizat de Enoh, dar acum risca sa cada in uitare din cauza distrugerilor provocate de Potop.
Dionisos si adeptii lui purtau tirsul, prajina pe care se incolaceau serpi ca iedera si in virful careia se afla un con de pin, asemanator cu glanda pineala.

     Acest detaliu sugereaza ca Dionisos ii invata pe oameni si despre evolutia corpului omenesc, despre formarea coloanei vertebrale cu pineala in capatul ei, asa cum am vazut anterior.
Ciudata relatare biblica despre fiii lui Noe care au vazut goliciunea tatalui lor in timp ce acesta dormea beat se refera de asemenea la incheierea acestui proces.
Am vazut ca organele genitale au fost ultima parte a anatomiei umane care a evoluat la forma sa actuala, iar fiii erau curiosi sa afle ceva nou despre originile lor. Erau oare copiii unui semizeu, ai unui om sau ai unui inger?
     Din toate aceste relatari reiese limpede ca migratiile spre est nu au insemnat deplasarea spre teritorii nelocuite.
Atunci cind populatia Atlantidei a fost distrusa aproape in intregime, supravietuitorii au plecat spre alte teritorii, ocupate insa de triburi locale.
Reactia lui Dionisos fata de ceea ce a gasit in aceste noi teritorii este ilustrata de faptul ca a interzis canibalismul si sacrificiile umane.
Unii preoti locali aveau serpi uriasi sau pterodactili - rari supravietuitori ai epocii antediluviene, pe care ii venerau ca zei si pe care ii hraneau cu carnea prizonierilor.
Ramayana descrie modul in care Rama si adeptii sai au patruns pe neasteptate in aceste temple cu torte, alungindu-i atit pe preoti, cit si pe monstrii de acolo.
Rama se ivea ca din senin in mijlocul dusmanilor, uneori cu arcul intins, alteori neinarmat, dar capabil sa-i pietrifice cu privirea ochilor sai albastri ca lotusul.
Rama era un expatriat, un nomad; regatul sau se afla pe fundul apelor. Nu ducea o viata de rege, ci isi facea tabara in salbaticie, impreuna cu iubita lui Sita.
Apoi Sita a fost rapita de vrajitorul Ravana.
Ramayana descrie cum Rama si-a incheiat peregrinarile cucerind India si Ceylonul, ultimul refugiu al lui Ravana, si a construit un pod peste mare, intre India continentala si Ceylon, cu ajutorul unei armate de maimute - adica hominizi, descendentii spiritelor umane care s-au incarnat prea devreme, condamnate fiind astfel sa dispara.

     In cele din urma, dupa o lupta care a durat treisprezece zile, Rama l-a ucis pe Ravana revarsind foc asupra lui.
Il putem considera deci pe Rama un Alexandru cel Mare a Neoliticului. Dupa cucerirea Indiei, avea lumea la picioare. Dar avea si un vis.
Mergea prin padure intr-o noapte cu luna, cind spre el a venit o femeie frumoasa. Pielea ei era alba ca zapada si purta o coroana splendida. La inceput, el n-a recunoscut-o, dar femeia i-a spus: „Eu sunt Sita, ia coroana aceasta si condu lumea alaturi de mine.” Si a ingenuncheat, umila, oferindu-i o coroana stralucitoare, statutul regal care ii fusese refuzat pina atunci.
Dar in clipa aceea ingerul sau pazitor i-a soptit la ureche: „Daca iti pui coroana aceea pe cap, pe mine n-o sa ma mai vezi. Iar daca iei acea femeie in brate, fericirea pe care o va incerca va fi atit de mare, incit o va ucide pe loc.
Daca insa vei refuza s-o iubesti, va trai tot restul vietii ei libera si fericita pe pamint, iar spiritul tau nevazut va veghea asupra ei.”
Cind Rama s-a hotarit, Sita a disparut printre copaci. Cei doi nu aveau sa se revada niciodata, despartiti fiind pentru totdeauna.
     Cu maiestria sa in lupta, chipul frumos, ochii albastri si pieptul vinjos, Rama seamana din multe puncte de vedere cu eroii din miturile elene, precum Hercule, dar in legenda lui apare, asa cum spuneam, si un element nou.
Hercule a trebuit sa aleaga intre virtute si fericire si, deloc surprinzator, a preferat-o pe cea dintii.
Povestea lui Rama, pe de alta parte, contine un element de surpriza morala. Cititorul va fi probabil de acord cu insistentele Sitei, atunci cind ea sustine in fata lui Rama ca se cuvine ca el sa accepte coroana de care a fost deposedat la nastere.
Dar alegerea lui surprinzatoare, de a nu primi coroana ce-i revine de drept si a nu se casatori cu femeia iubita, inflacareaza imaginatia si inteligenta morala.
Povestea lui Rama ne incurajeaza sa privim dincolo de conventional, sa ne plasam imaginar in mintea celorlalti si, in ultima instanta, sa gindim noi insine.
Filosofia ezoterica a dorit dintotdeauna sa submineze modurile mecanice si conservatoare de a rationa, izvorite din obisnuinta.
     Legenda lui Rama ne reaminteste totodata ca, in conformitate cu istoria secreta, cosmosul a fost creat pentru a oferi omului conditiile necesare liberului arbitru si liberei gindiri.
Rama ar fi putut impune supusilor sai dreptatea si corectitudinea stapinindu-i cu o mina de fler, dar i-a lasat sa decida ei insisi.
Astfel, el constituie arhetipul exilatului, al „Regelui Secret” sau al „Filosofului Secret” care influenteaza cursul istoriei nu de pe tron, ci, incognito, din mijlocul oamenilor de rind.
Rama incearca sa ajute omenirea sa se dezvolte liber. El este un semizeu, dar refuza sa fie conducatorul lumii. De acum inainte, zeii si semizeii nu vor mai ocupa, in carne si oase, tronurile. La finele calatoriei, ratacitorii au fondat Shambala, o fortareata spirituala in regiunea muntoasa a Tibetului. Considerat acoperisul lumii, Tibetul este cel mai vast si mai inalt podis, inconjurat de munti semeti.
In cadrul unor traditii se spune ca populatia tibetana descinde direct din cea a Atlantidei.
     In aceasta istorie a lumii scrisa in stele, era urmatoare a debutat odata ce Soarele a inceput sa rasara in constelatia Racului, in 7227 I. C., cind a fost fondata prima mare civilizatie hindusa, cea mai veche si cea mai profund spirituala dintre civilizatiile de dupa Potop.
Fondatorii ei nu erau deloc impresionati de nou-creata lume materiala, pe care o considerau maya - o iluzie ce ameninta sa ascunda realitatile superioare ale lumilor spirituale.
Ei priveau cu nostalgie inapoi, la vremurile dinainte ca acest val al materiei sa se fi asternut intre omenire si ierarhiile spirituale.
Baile inghetate si celelalte forme de tortura autoimpusa ale ascetilor pot fi considerate un aspect al efortului de a ramine deschisi fata de lumea spiritelor.
     Dupa refuzul lui Rama de a accepta coroana, nu a mai existat o personalitate anume care sa domine epoca.
Daca el fusese un erou plurivalent, care lupta cu monstrii, se lansa in aventuri indelungi si riscante si fonda orase, succesorii sai, numiti uneori „Cei Sapte intelepti”, sau Rishi, au fost caracterizati de o stare pasiva, de inactivitate.
Ei nu au construit nimic din piatra. Traiau in locuinte din lut sau in adaposturi simple, printre radacinile si mladitele plantelor. Nimic durabil n-a ramas dupa ei - decit cunostintele lor. Aceasta antica civilizatie indiana era, din unele puncte de vedere, un ecou al lumii vegetale apoase, scaldate in soare, din perioada anterioara momentului in care s-a separat Soarele de Pamint.
De asemenea, era si o perioada a mincatorilor de lotus, care trebuia sa se incheie, pentru a lasa loc progresului.
     In anul 5067 I. C., cind Soarele intra in constelatia Gemenilor, zeii impingeau cosmosul spre urmatorul stadiu al evolutiei umane. Asa cum, inainte, impulsul catre evolutie se deplasase spre est, din Atlantida in India, acum incepea sa se retraga spre vest, si continua si astazi in aceeasi directie.
     In 5067 I. C., in regiunea Iranului actual, era prorocita nasterea unui nou mare conducator.
Ne-o putem inchipui pe mama lui traind intr-o restrinsa comunitate agrara, precum cele descoperite la Catal Hüyük. Apoi, in miezul unei ierni cumplite, a izbucnit o molima. Oamenii murmurau in sat, acuzind-o pe tinara de vrajitorie, sustinind ca ea atrasese asupra lor si vremea teribila, si boala.
In a cincea luna de sarcina, femeia a avut un cosmar. In vis a vazut un nor imens, din care ieseau balauri, lupi si serpi care incercau sa-i smulga copilul din trup.
Dar in vreme ce monstrii se apropiau, pruncul din pintece i-a vorbit pentru a o linisti si, cind vocea lui s-a stins, o piramida de lumina a coborit din cer.
Prin piramida a venit un baiat cu un toiag in mina stinga si un pergament rulat in dreapta.
Ochii ii straluceau cu un foc interior, iar numele lui era Zarathustra.
Diferitele scoli de gindire inainteaza date diferite pentru acest eveniment. Unii autori din lumea antica il plasau in aproximativ 5000 I. C., in vreme ce altii, precum Plutarh, in 600 I. C.
Motivul? Nu a existat un singur Zarathustra.

     Nasterea primului Zarathustra a declansat furtuni de ura. Regele era dominat de un grup de vrajitori, care l-au convins ca baiatul trebuie ucis, asa ca a plecat spre casa tinerei mame si a gasit copilul singur in leagan. Hotarit sa-l injunghie, a ridicat bratul, dar in clipa a aceea a paralizat ca prin farmec.
Mai tirziu, si-a trimis un servitor pentru a rapi copilul si a-l abandona in salbaticie, printre lupi. Dar haita, despre care regele sperase ca-l va sfisia pe copil in bucati, a vazut ceva in ochii lui si a luat-o la fuga, inspaimintata.
Si astfel copilul a crescut, devenind tinarul din visul mamei.
Dar fortele raului stiau ca pe Pamint a venit astfel cel mai aprig dusman al lor, asa ca se pregateau.
     Era Gemenilor a fost una a divizarii. Omul nu mai putea trai in siguranta in paradis, asa cum facuse in epoca indiana. Daca aceasta din urma fusese o recapitulare a vremurilor paradiziace dinainte de separarea Soarelui de Pamint, noua epoca persana era o reeditare a teribilei perioade in care monstrii lui Lucifer cotropisera viata pe Terra. Acum, fortele raului stringeau rindurile, conduse de Ahriman (Satan in zoroastrism). Cosmosul a fost invadat de hoarde de demoni care au intunecat cerurile. Acestia se virau intre oameni si esaloanele superioare ale ierarhiilor spirituale.
Daca epoca indiana a fost cea in care fiziologia secreta a omenirii a fost imprimata in memoria umana, era persana este perioada pe care trebuie s-o studiem pentru a intelege demonologia.
Hoardele de demoni impotriva carora Zarathustra si-a condus adeptii au fost totodata clasificate de el, aceasta fiind baza ierarhizarilor pe care le utilizeaza si astazi societatile secrete.
In acest punct de cotitura al istoriei, oamenii au inceput sa simta incertitudinea la un nivel pe care astazi l-am numi existential.
Nu mai erau foarte siguri ca traiesc intr-un univers in esenta binevoitor, in care totul avea sa se termine cu bine.
     In timpul somnului, ne pierdem constiinta animala. In invataturile societatilor secrete, aceasta din urma, numita spirit, este infatisata ca plutind in afara corpului in vreme ce dormim.
Faptul are doua consecinte majore.
In primul rind, in lipsa elementului animal, trupul revine la o stare vegetativa.
Fara a mai fi secatuite de framintarile constiintei animale sau de efectele istovitoare ale gindirii, functiile organice controlate de elementul vegetal sunt revigorate. Ne trezim odihniti si inviorati.
In al doilea rind, detasat de perceptiile senzoriale ale corpului, spiritul intra intr-o stare alterata de constiinta, o patrundere in lumea spiritelor sublunare.
In vise, percepem lumile spirituale, fiind abordati de ingeri, demoni si de spiritele celor morti. Sau, cel putin, asta se intimpla in epoca Rishilor.
In vremea lui Zarathustra, firea omeneasca devenise atit de incastrata in materie si de corupta, incit visele devenisera haotice si dificil de interpretat. Erau fanteziste si pline de semnificatii stranii, distorsionate.
In vis puteau aparea imbolduri din partea spiritelor, fragmente din vietile trecute si chiar amintiri ale unor episoade din istorie.
In cel mai adinc somn, al treilea ochi se poate deschide si atunci privim in lumea spiritelor, dar cind ne trezim, uitam tot.
     Dupa anii petrecuti in exil, tinarul Zarathustra a simtit nevoia sa se intoarca in Iran.
La granita, a avut o viziune. O uriasa si stralucitoare fiinta spirituala i-a aparut in fata si i-a spus s-o urmeze
. Zarathustra a facut nouazeci de pasi pina la salasul urias al spiritului, iar acesta a zburat peste terenul pietros, ducindu-l pe tinar intr-un luminis ascuns intre copaci si stinci.
Acolo, un cerc format din alte sase spirite asemanatoare plutea deasupra solului. Toate s-au intors spre el pentru a-i ura bun venit si l-au invitat sa-si paraseasca pentru o vreme trupul fizic si sa li se alature.
Am mai intilnit anterior aceste spirite stralucitoare. Erau spiritele Soarelui, numite in Facerea Elohim.
Acum, ele il pregateau pe Zarathustra in vederea misiunii sale.
Mai intii, i-au spus ca trebuie sa treaca prin foc fara a fi ars.
Apoi i-au turnat pe piept plumb topit - metalul lui Ahriman - lucru pe care el l-a suportat in tacere.
In al treilea rind, i-au deschis toracele si i-au aratat secretele organelor interne, inainte de a-l inchide la loc.
Zarathustra s-a intors la curte si a impartasit ceea ce ii dezvaluisera marile spirite. I-a spus regelui ca spiritele Soarelui, care au creat lumea, lucrau pentru a o transforma si ca intr-o zi lumea intreaga va fi un urias trup de lumina. Regele caruia i se adresa era unul recent urcat pe tron, dar, la fel ca predecesorul sau, si el era dominat de ministri ticalositi. Suveranul a refuzat sa asculte vestea cea buna, iar ministrii l-au convins sa-l arunce pe Zarathustra in inchisoare.
Acesta a evadat insa si a scapat de incercarile de asasinat indreptate impotriva lui. A trait pentru a duce numeroase batalii cu fortele raului, lupte in care puterile sale magice s-au confruntat cu fortele vrajitorilor malefici.
Mai tirziu a devenit arhetipul magicianului, cu palarie inalta, mantie presarata cu stele si un vultur pe umar.
     Zarathustra era un personaj periculos, oarecum deconcertant, pregatit sa contracareze focul cu foc.
Si-a condus adeptii in grote izolate, ascunse in paduri, si acolo, sub pamint, i-a initiat.
Voia sa le ofere puterile supranaturale necesare pentru a duce lupta cea dreapta.
Zarathustra si-a pregatit adeptii pentru a face fata demonilor lui Ahriman - asura - supunindu-i la veritabile chinuri initiatice.
Cel care se teme de moarte, spunea el, este deja mort.
O parte esentiala a acestei pregatiri avea rolul de a-i induce experienta constienta a separarii elementului animal de cele vegetale si materiale ale fiintei lui, asa cum se intimpla in timpul somnului.
La fel de importanta era experimentarea separarii elementului animal de cel vegetal, care se produce dupa moarte.
Cu alte cuvinte, initierea presupunea ceea ce denumim astazi prin sintagma „experienta de dupa moarte”.
Prin faptul ca isi parasea trupul, candidatul se convingea, dincolo de orice indoiala, ca moartea nu reprezinta sfirsitul.
Cele mai importante invataturi din procesul initierii se refereau la modul in care sunt percepute lumile spirituale dupa moarte. Motivul nu era acela ca un candidat s-ar fi indoit de existenta vietii dupa moarte - pe atunci aceasta idee era de neconceput - ci faptul ca se temeau de ce anume li se va intimpla in momentele respective.
In primul rind, le era teama ca demonii de care scapasera in timpul vietii stateau la pinda. Iar initierea le arata cum sa calatoreasca in siguranta in viata de dupa moarte.
In timpul somnului, spiritul animal pleaca si lasa in urma partile vegetala si minerala ale trupului. In moarte insa, elementul vegetal, cel care controleaza functiile vitale, paraseste corpul odata cu spiritul animal. Componenta vegetala a firii umane are numeroase functii, inclusiv pe aceea de stocare a amintirilor. Atunci cind ea se desprinde de trupul material, ambele incep sa se dezintegreze.
Ca urmare a acestei dezintegrari a partii vegetale, spiritul isi trece in revista viata recent incheiata.
Elementul vegetal se detaseaza de spiritul animal si se disipeaza in rastimp de citeva zile, dupa care spiritul ajunge in sfera sublunara.
Acolo este atacat de demoni care ii smulg toate dorintele impure, corupte si animalice, toate impulsurile negative ale vointei. Aceasta regiune, in care spiritul suporta un dureros proces de purificare ce dureaza cam o treime din perioada petrecuta pe pamint, este numita purgatoriu in traditia crestina. Este acelasi loc cu Hadesul la vechii greci si tarimul umbrelor la egipteni, dar si cu Kamaloca (literal „regiunea dorintei”) la hindusi.
Meister Eckhart, misticul german din secolul al XVIII-lea, spunea: „Daca te opui mortii, vei simti ca demonii iti sfisie viata, dar daca ai atitudinea potrivita in fata mortii, vei putea intelege ca diavolii sunt de fapt ingeri care iti elibereaza spiritul.”
Din sfera lunara, spiritul destrupat urca spre tarimul lui Mercur, de acolo la cel al lui Venus si, mai departe, spre Soare.
Dar initiatii scolilor misterelor aveau un secret.
La jumatatea drumului printre sferele ceresti se produce o inlocuire. Sarcina de a indruma spiritul uman in sus este preluata de o fiinta a carei identitate ar putea fi surprinzatoare.
In ultima parte a ascensiunii spiritului prin sferele ceresti, ghidul care ii lumineaza calea este Lucifer.
În ecologia spirituala a cosmosului, Lucifer este un rau necesar, atit in viata aceasta - fiindca fara el omul nu ar putea avea nici o dorinta - cit si in viata de dupa moarte.
In lipsa lui, spiritul s-ar cufunda intr-un intuneric total si nu ar mai putea intelege inaltarea.
Scriitorul roman din secolul al II-lea Apuleius nota ca in procesul initierii, spiritul ii intilneste pe zeii cerurilor in intreaga lor splendoare si eliberati de orice ambiguitate.
Urcind prin sferele lui Jupiter si Saturn, spiritul trece prin sfera constelatiilor si este in final reunit cu marea minte cosmica.
     A fost o calatorie dureroasa, derutanta si obositoare.
Plutarh scria in acest sens: „Dar la sfirsit o lumina extraordinara straluceste pentru a ne intimpina, cu pajisti minunate cu cintece si dansuri, cu solemnitatea tarimurilor sacre si a infatisarilor sfinte.”
     Apoi spiritul trebuie sa coboare iar dintr-o sfera in alta, pregatindu-se pentru o noua incarnare. In cursul acestei calatorii, fiecare sfera ii ofera un dar de care va avea nevoie atunci cind va reintra in planul material.
     Fiindca nu se indoiau ca stelele si planetele guverneaza viata pe Pamint, anticii si-au definit, in mod firesc, jaloanele si unitatile matematice ale lumii fizice in functie de aceste corpuri ceresti sau, altfel spus, spirituale.
Prin urmare, la originile ei, matematica n-a fost doar holistica, in sensul ca tinea seama de dimensiunile, forma si miscarile Pamintului si de relatia sa cu celelalte corpuri ceresti, ci a fost totodata expresia unui impuls spiritual.
Fortele raului amenintasera totdeauna sa-l distruga pe Zarathustra. Exista si astazi ecouri puternice ale acestei amenintari, in cadrul micilor temple zoroastriste din regiunile muntoase, in care o flacara mentinuta vie este continuu in pericol sa fie stinsa.
La virsta de saptezeci si sapte de ani, Zarathustra a fost asasinat pe propriul sau altar.
     Cu putin timp inainte de finele celui de-al patrulea mileniu, s-a nascut Krisna. Era anul 3228 I. C.
Cea care avea sa-i dea nastere, fecioara Devaki, avea tot mai des viziuni stranii. Intr-o zi, ea a intrat intr-o stare de profund extaz. A auzit o muzica celesta, glasuri si harpe, si in mijlocul unei izbucniri stralucitoare de miriade de lumini, l-a vazut pe zeul Soare aparind in fata ei cu chip omenesc. Coplesita de el, si-a pierdut cunostinta.

     La vremea potrivita, s-a nascut Krisna.
Mai tirziu, Devaki a fost prevenita de un inger ca fratele ei, Kansa, va incerca sa-i ucida fiul, asa ca fata a fugit de la curte pentru a trai printre pastorii de la poalele muntelui Meru.
Kansa era un ucigas de copii, haituind vlastarele localnicilor saraci. Odata, ucisese pe cind era el insusi copil. Acum a trimis un sarpe urias cu creasta rosie pentru a-l ucide pe nepotul sau, dar Krisna a omorit sarpele, calcindu-i in picioare. Un demon de sex feminin, Putana, ai carei sini erau plini de otrava, l-a atras spre ea, dar Krisna a supt la pieptul ei cu atita forta, incit ea s-a prabusit si a murit.
Kansa a continuat sa-si persecute nepotul, vinindu-l ca pe un animal salbatic, insa Krisna, de acum un tinar barbat, era protejat de pastori si se ascundea pe dealuri si in paduri, unde propovaduia non-violenta si iubirea de semeni: „Raspundeti cu bine la rau, uitati de suferinta voastra pentru chinul altuia” si „Renuntati la roadele muncii voastre; fie ca munca sa va fie singura rasplata.”
Krisna spunea lucruri pe care nimeni nu le mai spusese pina atunci.
Cind aceste invataturi au ajuns la urechile lui, Kansa s-a infuriat si mai tare, torturat fiind de ele pina in strafundurile spiritului.

     Odata cu moartea lui Krisna in 3102 I. C., a inceput Kali Yuga, Evul intunecat. Yuga este o diviziune a anului lung, existind opt yuga intr-un ciclu complet.
Atit in traditia orientala, cit si in cea occidentala, aceasta mare tranzitie cosmica a inceput in anul 3102 I. C. Si s-a incheiat in anul 1899.
breitling replica watches hublot replica replica hublot watches