Cavalerii Ordinului Basarab - Partea I de Ioan Dan publicat la 01.03.2014
Cavalerii Ordinului Basarab - Partea I
     Cam la jumatatea drumului dintre Cimpina si Banesti, linia dealurilor subcarpatice se indoaie de mijloc pe neasteptate. Cimpia porneste chiar de la picioarele lor si se tot duce, rar valurita, pina la Dunare.
Scapate de chingile aspre ale stincilor, apele Prahovei nu mai salta jucause in cintec de copila zglobie, ci se domolesc spre maturitate si schimba verighete de cununie cu sesul.
Copilaria Prahovei moare acolo, linga arcul de cerc al inaltimilor, iar drumul ei, parca mai intelept, mai blind, se continua molcom odata cu demnitatea virstei.

     Pe ultima curmatura a dealurilor era cindva un castel frumos. Zidurile lui roscate, acoperite la vreme de vara cu iedera multa ca intr-o imbratisare, faceau trup comun cu malul drept al Prahovei. Din turnurile ascutite asemenea turlelor de biserici, strajile vedeau in zilele senine pina dincolo de cocheta asezare a Tirgsorului. Cimpia blajina, acoperita ici-colo cu pilcuri de padure, dar si cu holde mari, aducea castelanilor bucate peste masura hambarelor.
Caii, pe jumatate salbatici, haladuiau prin paduri pina aproape de Codrul Vlasiei, aflat hat departe, pe la Snagov. Nimeni nu le stia numarul, chiar daca unii erau insemnati cu fierul rosu. Turme de oi urcau catre munti in sunet placut de talangi, inconjurate de ciini ciobanesti cit viteii.

     Pe marginile Prahovei, la deal, peste Cimpina si Telega, prunii, merii, gutuii, perii si nucii se intreceau in roade, fara sa tina seama de puterile crengilor, astfel ca oamenii faceau adesea proptele in jurul nechibzuitilor pomi. Prisacile, asezate in livezi, mirozna de fin sau de otava, florile de pe coaste ori din vai, biziitul calm al albinelor, aminteau despre bogata binecuvintare a lui Dumnezeu.
Pe dealurile din stinga, ce se calatoreau fara intrerupere pina dincolo de Valea Calugareasca si chiar mai departe, viile cu fustele lor mari, infoiate, lungi pina la pamint, se alintau desfrinate in bataia vintului de toamna, aratindu-si sinii verzui-aurii.
Oamenii satelor de pe inaltimi sau din cimpie mai purtau si alte nume, dupa locul in care isi aveau asezarea.

     Binecuvintat intre ei era neamul Brezenilor, ciobani din tata in fiu, mari la trup, cu fetele rosii pline de sanatate.
Banestii si Florestii, fii ai cimpiei, nu aratau cine stie ce voinici. Aveau obrajii inchisi la culoare, batuti de soarele mult. Acestora le mersese vestea despre agerimea in lupte.
Pe dealuri, acolo unde hotarele dintre vii si paduri, dintre livezi si finete erau greu de impartit cu dreptate, traiau Cepturenii. Oamenii umblati prin lume spuneau ca fetele Cepturenilor nu au egal in frumusete. Adesea zaboveau pe acolo tineri calatori, crai inraiti in dulce si crestineasca aplecare spre dragoste, barbati copti la minte si la trup, cu ginduri de pocainta pentru pacate vechi, unchesi rosi de tariile timpului, ca incaltarile purtate peste masura. Putini dintre ei paraseau zona aceea a dealurilor.
Dupa o vreme, de obicei scurta, craii se cuminteau pe la case noi, pocaitii incasau scatoalce de cite ori calcau pe de laturi, iar unchesii nauci de atita frumusete isi lepadau virstele.
Nuntile rar tineau mai putin de o saptamina.
Butoaiele mari cu vin sau cu tuica se goleau prin harnicia galetilor. Nimeni nu umbla dupa masuri mici. Cintece vesele coborau pina la cimpie.
     Stapin peste aceste locuri era comitele Staicu, un tinar scolit pe la universitatile de la Florenta, Genova si Venetia, fratele mai mic al mariei-sale Mircea, domnul Tarii Rominesti.
Castelanul implinise douazeci si sase de ani si parea sorocit a fi un cavaler cu care prahovenii sa-si afle multe prilejuri de mindrie. Inalt ca si cei din neamul Brezenilor, se deosebea de acestia prin zveltetea trupului. Fata sa prelunga, cu linii aspre, ochii cenusii, scinteietori si parul cirliontat ca o cununa, ii dadeau un aer placut.
Margareta, sotia tinarului castelan, era fiica lui Petru Musat, domnul Moldovei. Pe linga frumusete si gratie, Margareta mostenise de la acesta parul blond, prins in coc greu, si fata alb-roza ca petala marului inflorit proaspat. Nunta lor se petrecuse cu doi ani inainte, dar nu era o casatorie din dragoste, ci una la indemnul noului domn al Tarii Rominesti.
Cei doi soti se vedeau rar. Staicu lipsea cu lunile de la castel si nimeni nu stia pe unde hoinareste.
Zvonurile despre nefericita casatorie circulau in soapta, iar gurile rele dadeau stiri sigure ca tinarul se incurcase cu o muiere de prin alte parti. Cit despre Margareta, multi ar fi fost in stare sa jure ca are o dragoste tainuita.
     Intr-o seara din mai a anului 1388, un pilc de calareti trecu in goana prin satul Ciulinita, strabatu cimpia de-a latul si se afunda in Codrul Vlasiei. Conducatorul pilcului cunostea bine locurile, fiindca isi purta oamenii fara sminteala pe carari intunecoase, unde lumina lunii rar izbutea sa patrunda.
O jumatate de ceas mai tirziu, in fata calaretilor aparu un lac frumos, ale carui ape straluceau ca arama lustruita. De-a lungul malului inalt, acoperit cu vegetatie bogata, un drum larg, bine intretinut, ducea catre vechile ziduri ale manastirii Snagovului.
Mindra asezare bisericeasca avea pe vremea aceea doua parti separate intre ele. Una pe mal, inconjurata de ziduri puternice, la adapostul carora se aflau chiliile calugarilor, o capela din lemn de stejar, magazii, hambare, pivnite, cladirea in care locuia egumenul Lazar, sali de scrima si doua curti mari, indulcite cu puzderie de flori. A doua asezare, legata de prima doar prin barcile ascunse linga zidul ce cobora in apa limpede, adinca, era ceva mai departe, pe o insula din mijlocul imensului lac.
Multi localnici si straini treceau cu barcile catre insula spre a-si afla popas de meditatie sau rugaciuni. Bogatia odoarelor manastirii ar fi putut atrage lacomia unora. Dar pasnicii calugari, multi la numar, ii priveau pe credinciosi cu blindete, cu zimbete ingaduitoare, chiar daca uneori miinile lor aspre umblau pe furis sub rasele lungi pina la pamint, ce ascundeau arme nu tocmai de lepadat.

     Calaretul din fruntea pilcului descaleca linga poarta ferecata la vreme de noapte. Undeva, prin imprejurimi, rasunau placute si linistite batai de toaca. Pentru un nestiutor, semnalele ar fi insemnat prilej de rugaciune. Putini stiau ca ceva pindari aflati in foisoare bine ascunse de ochiul trecatorului observau din vreme apropierea unor straini. Pe muchia zidului se ivi un barbat cu rasa calugareasca si coif de ostean. In miinile lui grasute aparuse nu o cruce ori niste matanii, asa cum s-ar fi cuvenit, ci un arc incordat gata sa sloboada sageata.
„Drace! socoti oaspetele. Aici in loc de sfinta binecuvintare poti sa te alegi cu o sageata care sa te schilodeasca sau chiar mai rau. Cuviosul de colo te trimite in lumea dreptilor cit bati din palme si nu stiu daca mai ai vreme sa te lepezi de greutatea pacatelor.
Bataile de toaca au inceput de cum am intrat in Codrul Vlasiei. Apoi, ele s-au repetat de-a lungul drumului. De fiecare data, douazeci si doua de batai. Adica atitia citi sintem. Asta inseamna ca de peste o jumatate de ceas au aflat calugarii d espre intrarea noastra in padure si ne cunosc numarul.
Multe s-au schimbat pe aici!
- Ce doresti, fiule? intreba cel de pe zid cu asprime.
- Sa-l vad pe sfintia-sa, egumenul Lazar.
- La asemenea ceas? Saguiesti pesemne. Inteleptul Solomon astfel graieste in a sasea epistola catre burgunzi: Ho, fratilor, ca doar nu dau turcii!?
- O fi, raspunse drumetul. Din pacate vremea nu ne ingaduie. Venim de departe.
- Hm! O sa ma aleg cu ceva mustrari. Pe cine sa anunt egumenului?
- Pe cavalerul Negrea. Sfintia-ta nu esti parintele Sima?
- Asa se pare.
- Pai, ar trebui sa ma recunosti.
- Nu, fiule. La vreme de noapte nu-l recunosc nici pe tata. Am vederea proasta, iar auzul ma ajuta slab. Cit despre memorie, sa nu mai vorbim. Asteapta sa trimit vorba! Insa pina atunci, adunati armele voastre gramada si departati-va de ele! Ca tot inteleptul Solomon zice in a opta epistola catre tatari...
Se opri o clipa sa scorneasca ceva frumos, fiindca n-avea habar de invataturile sfinte. Ba mai mult: adormea pios la fiecare slujba, iar stiinta cititului ii lipsea cu totul, chiar daca egumenul facuse mari sfortari in aceasta privinta. Apoi se lumina cu un zimbet si zise din virful buzelor tuguiate:
- Ca tot inteleptul Solomon spune clar in a paispea epistola catre tatari: De veniti cumva cu ginduri rele, ati incurcat-o cum va vad si ma vedeti.
     Trecu un sfert de ceas. Portile mari scirtiira usor.
Calaretii intrara intr-o curte larga, strajuita de pomi.
O seama de calugari cu spade grele in miini sau cu arcuri incordate ii inconjura grabnic. Lumina lunii, puternica, se lipea ca o mingiiere pe ziduri, pe boschete si prin cele mai tainice unghere. Aleea pietruita care ducea catre frumoasa locuinta a egumenului parea poleita cu un strat de aur.
In aer staruia adinca tihna a unei nopti calme, usor asprite de raceala din apropierea apei. Calugarul Sima, un barbat scurt, plinut, ager in miscari, veni linga Negrea si grai cu blindete:
- Pace tie, fiule! A trecut un an de la ultima noastra intilnire. Atunci ai fost pe aici impreuna cu Sofronie, staretul de la Cozia. Daca nu te recunosteam, dormeai in padure pina la ziua. Vremurile sint aspre, iar cine nu ia seama in jurul sau cade uneori in primejdie, vorba proorocului Pilat din Pont. Cine dintre voi doreste sa mearga la egumen?
- Noi patru. Sima isi roti privirile catre cei aratati de mina lui Negrea. Primul era inalt, cu palaria trasa mult pe frunte, infasurat intr-o pelerina ce-i ascundea fata. Al doilea arata mult mai scund, chiar firav, cu chipul dulce, tineresc. Al treilea, imbracat in straie cam ponosite, nu prea mare la trup, moale in miscari, parea sa fie un slujitor de rind. Sprincenele lui groase, parul negru despartit in carare si un mic semn de taietura pe obraz retinura o clipa atentia lui Sima.
Ingindurat, conduse oaspetii pe alee, prin coridoarele slab luminate, spre odaia de primire unde Lazar, abia sculat din dulceata primului somn, astepta mirat de o astfel de vizita nocturna.
Tinar, poate sub treizeci de ani, egumenul manastirii Snagovului se numara printre marii prelati ai Tarii Rominesti. In rang bisericesc il intreceau vreo citiva, dar puterea lui era insemnata.

     Mitropolitul Antim de la Arges tinea sfat cu el in toate problemele mai deosebite.
La aparitia celor patru oaspeti, egumenul, imbracat simplu, intr-o rasa fara podoabe, le iesi inainte si ii pofti sa se aseze dupa voie. Doi calugari tineri, sfiosi, umblau iute de-a lungul unei mese si asezau gustari. Cind totul fu ispravit dupa rinduiala, egumenul le facu un semn si ei iesira cu plecaciuni adinci. Doar Sima ramase nehotarit in prag.
- Pofteste, sfintia-ta! il indemna Lazar. Iar domniile-voastre, cata catre oaspeti, sa nu va sfiiti a vorbi de fata cu el. Manastirea Snagovului nu are taine pentru Sima. Cine sinteti?
Cavalerul cel inalt isi lepada palaria si pelerina. Lazar tresari.
Sima, om stapinit in alte imprejurari, scapa o exclamatie de adinca mirare.
- Fir-as al nai... Dar incruntarea egumenului il facu sa se corecteze la timp.
- Fir-as al sfintilor parinti! Maria-sa Ivanco... Ivanco... regele Dobrogii si al Varnei, fiul marelui Dobrotici...
- Nu, sfintia-ta! il intrerupse musafirul cu asprime. Ivanco imi zic prietenii mei bulgarii. Numele meu este Ioan, fiul seniorului de fericita memorie Dobrota.

     Dupa mostenirea ramasa de la tatal meu sint despot.
Numai bizantinii si genovezii ma numesc rege in actele lor.
- E o mare cinste pentru noi, interveni Lazar. Iar surpriza a fost adinca, fiindca legaturile noastre s-au pierdut odata cu trecerea anilor. Stau retras si stiu putine din cite se petrec dincolo de portile manastirii.
Dar si turcii va numesc rege.
- Da, si ei, chiar acum cind vin peste noi. Dupa lupta de la Polènik, unde nu le-am dat ajutorul cerut de sultanul Murad, turcii ma socot, intr-o scrisoare catre genovezi, ca fost rege. Adica: „Ioan, qui Varnae cum regione finitima Dobritze vocata regulus erat?. Acum ei vin sa-si indeplineasca proorocirea facuta anul trecut, dar nu numai asta ii mina, ci si bogatiile Dobrogii.
Glasul despotului avea in el nuante de asprime ce se potriveau cu intreaga lui infatisare.
Egumenul slujise la curtea lui Dobrota cu multi ani in urma. Atunci petrecuse ceasuri incintatoare alaturi de printul Ioan. Haladuisera amindoi prin padurile Dobrogii in goana dupa vinat sau in plimbari lungi, pline de farmecul locurilor.
Pe vremea aceea, chipul viitorului despot stralucea de gingasa tinerete. Acum, barba lui scurta, tepoasa, cu virfurile intoarse, lipite de un obraz rece, uscat, batut de timp si de briza marii, fruntea mai boltita decit pe vremuri si doua cute adinci in colturile gurii ii dadeau alt aer.
Putin i-a ramas din vechea infatisare, gindi Lazar. Asprimea vietii, care a devenit atit de nesigura la marginea Balcanilor, i-a alungat tineretea.
Tacerea se prelungise peste cit se cuvenea. Egumenul ridica bratul si facu un semn de binecuvintare asupra inaltului oaspete.
Ioan dori sa-i raspunda printr-un zimbet cald, prietenos, dar numai buzele il ascultara.
- Poate ar fi bine sa va odihniti, maria-ta, propuse Lazar, in a carui voce razbi o nuanta mai inalta, oarecum nefireasca.
Regele prinsese nuanta ca pe un strigat indepartat al vechii lor prietenii. Abia in clipa aceea ochii lui se tulburara usor, iar asprimea privirilor se sterse si lasa loc unui licar ce porni catre inima egumenului ca o solie. Atit fusese de ajuns intre ei pentru a-si regasi, peste ani, vechile simtaminte.
- Sintem grabiti, isi reveni regele. Nu avem timp de odihna. Pe ea o recunosti? Zicind acestea, intinse bratul spre cavalerul cel tinar, cu trupul firav si fata dulce ca de prunc.
- Nu, nu o cunosc, maria-ta. Cu toate ca... dupa frumosul par auriu... Sa fie oare printesa Irina, sora voastra?
- Da, nu te-ai inselat. Cind ai parasit cetatea Caliacra, Irina avea patru-cinci ani. Acum are aproape saisprezece.
- E o mare cinste pentru noi, repeta egumenul.
- Ah, nu! il intrerupse oaspetele. N-am venit in semn de prietenie, desi am fi dorit-o. Acum trei saptamini am aflat ca sultanul Murad isi trimite ostile asupra Dobrogii. In fruntea lor se afla marele vizir Ali-pasa, fiul lui Hairedim.
- Poate ca sint zvonuri. Nu cred ca turcii se incumeta azi atit de sus. Numai dupa cucerirea Balcanilor ar putea sa o faca. Iar asta cere timp.
Cine v-a dat stirea?
- Nufarul Alb. Egumenul isi retinu o tresarire.
- Il cunoasteti?
- Nu. Cred ca nimeni nu-l cunoaste, zimbi Ioan. Vestile lui cad parca din cer. In urma cu trei saptamini calatoream de la Varna spre Caliacra. Intr-o padure intinsa pe dealuri si prin ripe, o sageata a cazut inaintea calului meu. Prinsa de sageata era o scrisoare adresata noua. Prin ea ne vestea ca vom fi atacati de turci in cel mult o luna. Ca vor lovi intii Varna, apoi Dobrogea. Zadarnic au rascolit oamenii mei padurea in cautarea arcasului.
- Sa fie o gluma?
- Nufarul Alb nu glumeste. Anul trecut, cind turcii se indreptau spre sirbi si bosnieci, Nufarul ne-a trimis stiri despre numarul calaretilor lui Murad. Prin el am aflat cita oaste au turcii la Nis, la Sofia si la Adrianopole. Cred ca are legaturi mari printre oamenii lui Murad. Numai astfel poate sa cunoasca atitea lucruri.
- Nufarul Alb, murmura egumenul. El i-a anuntat pe Lazar al Serbiei si pe Tvartko al Bosniei ca vin turcii peste ei. Datorita Nufarului, sirbii si bosniecii au avut vreme sa se pregateasca si sa cistige lupta de la Polènik.
- Vara trecuta, interveni cavalerul Negrea, o mica oaste de achingii s-a incumetat pina in regiunea Oreahova-Vrata cu scopuri de prada. Nufarul l-a instiintat din timp pe tarul Stratimir de la Vidin si astfel peste o mie de robi crestini au scapat din miinile turcilor.
- Asa este, aproba Ioan al Dobrogii. Numele Nufarului Alb este cinstit in Balcani si chiar mai departe, la genovezi, la venetieni, la unguri si la poloni. Dar si la turci. Sultanul Murad a pus pret pe viata lui trei mii de ducati de aur. De doua ori a fost ucis Nufarul anul trecut. De doua ori s-au platit cei trei mii de ducati, si totusi Nufarul Alb traieste. Cine stie ce nenorociti au cazut sub securea calaului de la Adrianopole. Totdeauna se gasesc ticalosi gata sa vinda pe careva pentru un pumn de aur.
Dar nu despre asta am venit sa discutam. Iscoadele mele au adeverit stirile date de Nufar. Treizeci si cinci de mii de achingii, adica numai calareti, urca prin trecatorile Muntilor Balcani.

     In drumul lor ard satele cu vilvatai pina la cer.
O seama de bulgari si-au parasit vetrele lor cu ce-au putut lua si fug spre cetatea Vidinului. Insa acolo e o foamete mare si aud ca bintuie ciuma. De teama ciumii, turcii nu vor ataca cetatea lui Stratimir, ci orasul nostru Varna, apoi Dobrogea. Dupa cum se misca, in zece zile ne vom ciocni cu ei. In caz ca vom pierde, e bine sa ne luam unele masuri. Am adus cu noi zestrea Irinei care se ridica la optzeci de mii de ducati. De fapt, in afara de pamint, mori, citeva corabii si doua mine de cupru, aceasta e intreaga noastra avere.
- Poate ca era bine sa aduceti si tezaurul Dobrogii.
- Nu, sfintia-ta! Tezaurul nu poate parasi pamintul tarii sale. Ar insemna sa nu credem in viitorul ei. E o datina veche pastrata de noi si de parintii parintilor nostri. Am avut grija sa-l ingropam. Doar doi oameni cunosc locul nou al tezaurului: eu si vechiul nostru slujitor, cavalerul Toma.
Egumenul cata spre cel imbracat in haine ponosite, mirindu-se de tinuta acestuia. Apoi isi aminti ca-l vazuse adesea la curtea lui Dobrota si totdeauna lipsit de eleganta cuvenita slujbei sale.
- De va fi sa pier, continua Ioan, sora noastra va veni aici, pentru a nu cadea in robia turcilor. Zestrea ei ramine la voi. Cred ca nicaieri nu va fi in mai mare siguranta decit la Snagov. Noi ne vom intoarce, dar nu inainte de a-i face o vizita comitelui Staicu, pe care il vom ruga sa-i fie Irinei frate si parinte.
- Mi-e teama ca faceti un drum in zadar, grai Lazar. Din cite stiu, comitele Staicu lipseste de la castel. El s-a aplecat spre cele sfinte si cauta impacare cu Dumnezeu pe la schiturile din munti, iar uneori, chiar pe la Cozia. Adica ma insel. Doamna Margareta, sotia lui, va va primi cu placere. Printesa Irina ar putea sa ramina de pe acum la castel.
- Ah, nu! vorbi pentru prima oara in noaptea aceea sora lui Ioan. Locul meu e pe pamintul Dobrogii, alaturi de fratele nostru. Drumul acesta l-am facut numai la porunca sa. Oare mi se cuvine mie mai mult decit altor fete? Nu-i firesc oare sa infruntam primejdia impreuna? Din cauza miniei sau a emotiei o roseata puternica ii cuprinsese umerii obrajilor, iar ochii sai aruncau vapai ca diamantul slefuit cu migala.
Frumoasa si mindra la fire, gindi egumenul.
Ioan al Dobrogii nu lua in seama cuvintele ei si continua calm:
- Ne pare rau ca nu-l intilnim pe comite. Purtam cu el o bogata corespondenta. Anul trecut ne-a promis un ajutor de doua sute de calareti prahoveni in cazul unui atac turcesc.
- Dar Maria-sa Mircea?
- O mie de calareti au plecat ieri de la Arges spre Caliacra.
- Deci v-ati intilnit cu domnul Tarii Rominesti?
- Nu.
- Atunci, poate ca i-ati trimis o solie.
- Solie i-am trimis prin cavalerii Toma si Negrea. Dar cind au ajuns ei, cei o mie de calareti tocmai ieseau prin poarta de miazazi a cetatii Argesului.
- Curios, murmura egumenul. Inseamna ca cineva a tratat pentru voi, maria-ta.
- Asa este. Domnul Tarii Rominesti a primit o scrisoare de la Nufarul Alb.
- Iar Nufarul?
- Da, zimbi Ioan. Se pare ca Nufarul e prezent peste tot si-i ajuta pe crestini in dauna turcilor.
     Un ceas mai tirziu, cind zestrea Irinei fu asezata in tainite sigure, inaltul oaspete isi lua ramas bun de la vechiul sau prieten.
- Sa va paziti viata, maria-ta! grai Lazar.
- Viata mea nu are insemnatate, ci numai libertatea Dobrogii, care trebuie sa fie vesnica.
- Ii puteti oare bate pe turci?
- Sper. Am zece mii de osteni. Alaturi de ei vor lupta cei o mie de calareti ai Tarii Rominesti si patru sute de lancieri genovezi. Insa turcii sint puternici. La ei arta militara se invata in scoli, iar osteanul stie ce are de facut pe cimpul de lupta. Ba, mai mult: ei isi completeaza ostile cu cei mai voinici fii de crestini. Dupa ce ii trec la religia lui Allah, ii formeaza de mici ca buni osteni. Popoarele Europei vor simti curind puterea turcilor. Poate ca mai tirziu turcii se vor imbuiba si vor slabi disciplina de fier sau invatatura in arta militara, fiindca orice lucru are un inceput si un sfirsit. Dar asemenea timpuri nu vom apuca noi.
- Poate, incuviinta Lazar. Nu ma pricep la astfel de lucruri. Tarii bulgarilor Sisman si Stratimir va dau ajutoare?
- Stratimir a trimis doua mii de arcasi la Varna.
- Domnul cu voi, maria-ta! Douazeci si doi de calareti taiara Codrul Vlasiei catre nord.
     Cind lasara in urma asezarea Tirgsorului, zorile se inginau cu intunericul. Intii timide, apoi in cumpana, iar ceva mai tirziu triumfatoare si limpezi. Cerul sticlos, curat, usor aprins catre rasarit, prevestea o zi frumoasa. Departe, pe Prahova, la deal, muntii dormeau vatuiti in ceata.

     La castelul comitelui Staicu se schimbau strajile.
Din riul racoros, chiar dupa aparitia soarelui, se ridicau aburi care invaluiau malurile. Cei douazeci si doi de calareti trecura cu zgomot pe podul de lemn bine rostuit peste apele Prahovei. Strajile din turnuri dadura semnal de trimbita, astfel ca vreo treizeci-patruzeci de arcasi iesira linga portile mari.
Cunoscut la castel, Negrea descaleca primul, schimba citeva cuvinte cu un Brezean voinic, iar la un semnal al acestuia o seama de slujitori se grabira sa prinda caii oaspetilor.
Dincolo de poarta se intindea un parc imens cu frumoase brazde de flori, cu boschete si copaci batrini. O alee larga, ingrijit pietruita, impodobita ici-colo cu banci risipite la umbra sau in plin soare, ducea pina aproape de un peron acoperit cu bolta. Construita in forma de evantai, cu un corp central retras si doua aripi laterale usor aduse inainte, mindra cladire semana cu o pasare uriasa, gata sa-si ia zborul. Terasele mari, bogat ornamentate, arcadele fara cusur, pozitia zecilor de ferestre care primeau in plin lumina soarelui, frumoasele scari interioare aratau priceperea si rafinamentul mesterilor locali.
Spre surprinderea inaltilor oaspeti, comitele Staicu dimpreuna cu doamna Margareta le iesira in intimpinare, urmati de o mica suita. Un sfert de ceas mai tirziu, Ioan al Dobrogii, Irina, Toma si Negrea sedeau in taina cu gazdele.
- Dupa spusele egumenului de la Snagov, nu credeam sa va intilnim, grai Ioan.
- Cu o zi inainte, asa s-ar fi intimplat, zimbi Staicu.
- Inseamna ca ne suride norocul. Unele amenintari grave ne fac sa venim aici cu cereri. Turcii se misca prin pasurile Balcanilor asupra noastra.

     - Turcii? murmura comitele uimit. Daca nu mi-ar spune-o despotul Dobrogii, mi-ar fi greu sa cred. Din cite stim, sultanul Murad are unele necazuri cu rascoalele din Asia Mica. Anatolia a fost cuprinsa de razmerita. Asa stind lucrurile, e de mirare. Cine v-a dat asemenea stiri?
- Nufarul Alb.
Staicu facu un gest de lehamite, apoi spuse oarecum inveselit:
- Sint aproape doi ani de cind aud mereu despre Nufarul Alb. Orice fapta mareata intimplata in Balcani sau aiurea e pusa in seama lui. Nu vi se pare, maria-ta, ca totul cam suna a legenda? Putem pune temei pe spusele misterioase ale unei fantome? Sau pe spusele unui ins caruia nimeni nu i-a vazut fata? Eu cred ca Nufarul Alb exista numai in inchipuirea oamenilor. Poate ca uneori se gasesc voinici ce-si iau acest nume, insa ei sfirsesc prost, fie sub securea calaului, fie intr-o lupta oarecare. Ca am dreptate in aceasta privinta, nu mai incape indoiala. Amintiti-va de cele doua executii petrecute acum un an la Adrianopole. De doua ori a fost ucis Nufarul alb. Iar daca azi apare un altul, asta vine tocmai in sprijinul celor spuse de noi.
- Poate sa fie asa, incuviinta Ioan al Dobrogii ingindurat, insa un lucru e sigur: iscoadele mele au intarit vestea data de Nufar.
- Atunci se schimba multe, grai Staicu, vadit ingrijorat.
- Intocmai. De va cadea Dobrogea, nici voua nu va va fi usor. Turcii nazuiesc mai mult sus de Dunare.
- Stiu, maria-ta, riposta comitele cu raceala. Dar aceste vorbe se cuvine sa i le spuneti domnului Tarii Rominesti.
Oaspetele zimbi, iar fata lui capata pentru o clipa un aer tineresc.
- I le-am spus prin solii nostri. De la Arges am primit o mie de calareti.
- Strasnic! se lumina Staicu. De la noi vor veni doua sute. Sint osteni aflati in slujba si leafa noastra, deci nu veti avea cheltuieli. Vor fi gata de drum in doua zile.
- M-ar fi bucurat sa plec odata cu ei. Adica azi.
- Si pe noi, dar ne impiedica doua lucruri: intii, ostenii acestia, chiar daca lucreaza in slujba noastra, nu pot iesi dintre hotare fara incuviintarea domnului Tarii Rominesti. Fiindca si noi si ei sintem slujitori ai tarii si ai mariei-sale Mircea. Citiva calareti vor porni indata spre Arges pentru a capata invoirea fratelui nostru. La noapte vor fi indarat. A doua pricina de intirziere sta in faptul ca avem nevoie de un comandant al arcasilor. Cavalerul Bogdan, aflat in slujba noastra, lipseste de la castel. E plecat la Brasov si nu cred sa soseasca inainte de miine in zori.
- Credeam ca veti veni voi in fruntea arcasilor.
- Noi? se mira Staicu. Nu, maria-ta. E multa vreme de cind am schimbat spada cu aplecarea spre cele cucernice.
La ultimele cuvinte ale comitelui, ochii doamnei Margareta se aprinsesera intr-un fulger scurt de minie. Dar el se stinse la fel de iute si neobservat. Apoi, cuvintele ei blajine, aproape sfioasa, il lamurira pe Ioan al Dobrogii, care nu remarca nici o nota de minie. Doar Staicu intelese unde bate ea si se prefacu a primi totul ca pe o adinca grija a sotiei sale.
— Maria-ta, spuse Margareta, invaluindu-si sotul intr-o privire calda, ce ar fi convins pe oricine de dragostea frumoasa dintre ei. Stapinul si sotul nostru nu-i facut pentru meseria armelor. In schimb, are alte haruri. Se spune ca ar fi unul dintre cei mai invatati oameni ai neamului. Stie sa graiasca in limba italienilor, in cea a sirbilor si bulgarilor, in turca, greaca si latineasca. Acum invata limba ungurilor. Numai marea sa modestie l-a oprit sa va spuna ca scrie despre tot ce se petrece azi in lume. Oamenii au nevoie nu numai de luptatori, ci si de invatati. Apoi, starea sanatatii sale ne ingrijoreaza. In urma cu doi ani, cind s-a facut nunta noastra, comitele, desi nu iubeste arta calariei, a incalecat pe un armasar prea focos, iar cazatura din sa i-a facut mult rau. Staicu incuviinta cele spuse de sotie printr-un gest hazliu, chiar daca minia ii colora obrajii usor. Simtise in vorbele mestesugit alese intregul ei dispret.
- Maria-ta! reusi el sa zimbeasca. As crede ca doamna Margareta exagereaza putin, din marea ei grija pentru noi.
- Sinteti un sot fericit, murmura inaltul oaspete, convins de afirmatia sa.
Multumita ca lovise bine, fara ca cei prezenti sa banuiasca ceva, Margareta se apleca vesela in fata lui Ioan.
Apoi, insotita de Irina, porni spre interiorul castelului.
Strabatura coridoare largi, in care soarele abia de mai zimbea cu blindete, printre draperiile grele, si intrara curind intr-o camera micuta, cocheta, ce parea ca un prunc in imensa cladire. Ochiul ager al Irinei cuprinse intreaga odaie dintr-o privire scurta, dar suficienta.
- Si noi avem bogatii, se entuziasmeaza ea, insa o camera numai in albastru inca nu am vazut. Covorul frumos, in tonuri vii, draperiile, zugraveala peretilor, asternutul si chiar imbracamintea voastra, totul in albastru. Zau, e uimitor de placut!
- Ne atrage aceasta culoare, zimbi gazda. Citi ani aveti?
- Aproape saisprezece.
- Cu trei ani mai mica decit mine. Se cercetara fara sfiala, bucuroase ca au inainte citeva ceasuri de taina, fara prezenta apasatoare a barbatilor.
- De va fi rau in Dobrogea, va vom primi aici, ca pe o sora dulce. De fapt, sintem neamuri. Regretatul Dan, fratele mai mare al sotului nostru si al mariei-sale Mircea, v-a fost nas.
- Asa este, aproba Irina.
     Tinara gazda deschise fereastra. Surisul Prahovei patrunse in camera ca o melodie domoala, calma. La fel de inalte si la fel de blonde, se rezemara pe pervaz si privira cursul cumpanit, maiestuos, al riului.
- O, cit sinteti de fericita! spuse Irina.
- Fericita? tresari gazda.
-Fara tagada, doamna. Traiti intr-un tinut in care linistea va inconjoara cu toata blindetea ei. Sinteti frumoasa si aveti un sot iubitor si chipes ca un arhanghel, iar grijile ca veti pierde aceasta liniste nu va impresoara.
Margareta isi ascunse tulburarea sub un hohot de ris. Un ris cristalin, curat ca al pruncului fara necazuri.