Cavalerii Ordinului Basarab - Partea II de Ioan Dan publicat la 02.03.2014
Cavalerii Ordinului Basarab - Partea II
     Cumatrul Cotae a fost unul dintre stralucitii conchistadori care au descalecat in Cimpia Birsei, pe la sfirsitul veacului al paisprezecelea. Descalecat e un fel de a spune, fiindca venise acolo nu pe un roib frumos, ci apostoleste. Dar, spre deosebire de ilustrii sai inaintasi in arta pedestra, sosise intr-o goana strasnica, minat din spate de citiva calareti ce-i catau urmele nu dintr-o pornire de dragoste.
Explicatia acelei cavalcade sta in faptul ca jupinul Cotae avea multa aplecare spre simtirea gingasa.

rolex submariner replica

     Il impresiona profund un ciriit de gaina la miez de noapte sau dulcele viers inaripat al godacului trezit din somn. Inmarmurit de admiratie, zabovea adesea linga cine stie ce cotet strain si dirija concertul cu pricepere de fin cunoscator.
Incintarea lui era atit de adinca, incit rar se multumea numai cu inaltatoarele reprezentatii lirice. De obicei lua si interpretii cu el, astfel ca ajungea uneori in situatii grele, din care iesea multumitor doar prin agerimea picioarelor sale neasemuit de lungi.
Gospodarii pagubiti si autoritatile timpului nu intelegeau firea unui estet. Ba, mai mult: il hartuiau, pe cit le sta in putinta, iar Cotae, vesnic grabit, pribegea mereu prin tinuturi noi si chiar prin tari megiese.
Asa stind lucrurile, n-ar fi de mirare daca sprintenul calator s-a numarat cumva printre cei care au pus bazele turismului international.
Din vechile hrisoave rezulta ca era inalt, desirat, cu fata lunga de un cot, cu ochii neastimparati si vicleni, posesor al unor urechi falnice, dar nu suficient de lungi pentru o frumoasa asemanare cu un anumit trapas mult laudat in Biblie si in alte carti sfinte.
     In prima simbata din mai a anului 1388, Cotae implini douazeci si opt de primaveri fara sa stie sau sa-l preocupe astfel de eveniment ce trebuia cinstit dupa datina. Gindurile lui pareau cu totul altele. Nu era flamind. In fond, mincase chiar binisor cu vreo doua-trei zile inainte. Iar chelalaiturile stomacului sau cam lacom il plictiseau peste masura si il lipseau de placerile unei dimineti pline de poezie.
Cu o asemenea stare sufleteasca parasi culcusul vremelnic de frunze de pe Dealul Timpei si porni sa coboare printre copaci catre zidurile cetatii Brasovului. Dupa citiva pasi, se opri brusc.
- Pe cele sapte vaci slabe! exclama el. Parca staruie in aer un miros de placinte osindite in unsoare multa, rumenite si fragede, tocmai bune sa-l puna la caznele iadului pe un barbat cuprins de cusururile cumpatarii.
Stomacul meu le-a dibacit inaintea nasului, dovedindu-se cu haruri mai alese. Daca nu-l umflu azi cit un cimpoi inseamna ca sint ultimul natarau din neamul Cotae. E drept ca n-am „sunatori", ca ma inham la o treaba grea...
Nu-si duse discursul pina la capat, fiindca dintre copaci aparu un barbat vrednic a fi privit cu tot interesul.
Un ins marunt, adus de spate, cu umerii prea largi pentru statura sa, cu ochii albiciosi, spalaciti, si bratele groase cit niste coapse de asin. Zimbetul omului poate ca era un semn de bunavointa sau doar o strimbatura provenita de la ceva dureri de dinti.
Maruntelul nu dadu cuvenita binete, asa cum se obisnuieste de veacuri, ci intreba din pura curiozitate:
- Cumetre, n-ai cumva o coaja de piine? La aceste cuvinte, Cotae ridica o sprinceana si chibzui indelung. Dupa intrebare, era limpede ca omul se tragea dintr-o vita instarita ca si a sa.
- N-am, raspunse maret, cu obisnuitele ifose ale stirpei sale. Sa mor daca am! In neamul Cotae chestiile astea...
- Cotae ai zis? il intrerupse maruntelul. Frumos nume! E drept ca Gogoasa suna mai dulce, fiindca asa ma cheama, dar asta nu-i pricina de suparare.
Tacura si se pretuira din priviri fara sfiala. Straiele lor din panura groasa lucrata la piua, croite de mesteri care dorisera poate a depasi moda timpului, i-ar fi dat de gindit chiar trecatorului cu ochiul mai putin ager. Pe Cotae aratau neingaduit de scurte, in vreme ce ale maruntelului se dovedeau cam prea pe corp si plesnite pe la incheieturi. Doar la cizme asemanarea dintre ei era fara sminteala. Talpile respingeau caputele cu sila vadita – sau invers. Fiecare dintre ele isi dorea pesemne libertate in miscari. Alta explicatie ar fi fost greu de gasit. Numai citeva sfori de cinepa faceau legatura vremelnica intre partile impricinate. Totusi, catre virf, incaltarile isi dezvelisera cuiele de lemn ca niste dinti mari, iar cascaturile parca aduceau prilej de veselie.
- Cotae ai zis? relua discutia cumatrul Gogoasa. Stii ca s-ar putea sa avem unele vechi legaturi de prietenie? Tata a pomenit cindva despre un Cotae Chioru. Cred ca o fi un stramos de-al tau.
- Si ce-i cu asta? se incrunta lunganul, socotind ca maruntelul il cam ia peste picior.
- Nimic. Doar atit ca jupinul Cotae Chioru era bun prieten cu Gogoasa cel Flamind, cunoscut judecator la drumul mare.
- Zau?
- Sa dea boala-n mine daca te mint! Asta fara sa mai pomenesc despre Cotae cel Bubos si Gogoasa Paduchiosu, care au murit in doi pari alaturati.
- O!
- Te miri degeaba, fiindca nu e totul.
- Nu e totul?
- Nu, cumetre. Cotae cel Pricajit l-a privegheat pe strabunul nostru Gogoasa cel Flamind si a avut bunatatea sa-i unga fringhia cu grasime, fiindca nu se gasea sa...
- Magnific! striga Cotae entuziasmat de-a binelea.
- Chiar asa! aproba Gogoasa. N-am inteles cuvintu’, ceea ce dovedeste ca esti un om umblat prin lume si cu mare stiinta.
- Ce-i drept e drept, recunoscu lunganul placut impresionat. Nici eu nu-i dibacesc rosturile, insa l-am auzit la cavalerii subtiri cind dau ochii peste cap si se minuneaza, asa ca o avea tilcu’ sau.      Coborira impreuna, fiecare cu gindurile lui. Gogoasa o cam luase "pe aratura" in privinta vechilor Cotae.
Totdeauna facea asa cind dorea sa lege o prietenie.
Nu auzise despre stramosii lunganului. Ba mai mult: nici nu-i trecuse prin minte ca ar exista un nume atit de aiurit. Stia in schimb ca orice crestin se simte onorat daca ii lauzi neamurile.
     Ziua abia incepuse si era cald. Primavara se pornise nerusinata si dulce , cu soare mult care parca striga printre copaci, cu iarba crescuta peste limita hotarita de buna rinduiala.
Pe culmile muntilor, ceata cu fustele-n cap gonea inspaimintata de zimtii soarelui. Peste cimpie se ridica o spuzeala subtire ca in toiul verii.
Intre zidurile Brasovului si mica asezare a Dirstelor, o mare de oameni se foia fara odihna, printre care si vite, printre tarabe si marfuri de-a valma, cu larma si racnete mari, ca la un asediu.

     Era zi de tirg. Cei doi cumetri intrara acolo fara graba. Trecura pe linga tarabe cu piei de miel, cu lina, opinci, panura, hamuri, sape sau maciuci frumos ghintuite.
Nu ramasera pironiti nici linga negustorii de maruntisuri ci, atrasi de mirosul placut, poposira linga placintarul ocazional, care abia prididea sa-si multumeasca onorata clientela.
Mai sprinten, Cotae se infipse ca un burghiu printre numerosii musterii, intinse mina cit o lopata alaturi de alte douazeci si striga aspru:
- Hei, jupine, da-mi odata placinta aia si restu’!
Luat prin surprindere, dar nu destul de natarau, vinzatorul cam nesigur de afirmatia acestuia mirii ca dulaul pe lant.
- Restu’? Care rest? Ia-ti placinta si intinde-o? Am mai vazut eu d-astia ca tine.
Intelept, stiind ca ata nu tine cind o intinzi prea tare, Cotae nu starui. Iesi din multime folosind coatele ca niste pumnale ascutite, reveni linga ortacul sau, rupse jumatate din placinta, iar peste o clipa falcile lor puternice clampanira scurt, o singura data.
Neobisnuit sa cumpere fara bani, Gogoasa il privi cu admiratie pe Cotae, apoi scotoci prin buzunarele mari ale sumanului si scoase o punga prapadita de vreme, soioasa, gata a-si da duhul la prima intrebuintare. Cu ea in palma, calca maret catre taraba unuia cu piine proaspata.
- Cumetre! ii zise vinzatorului. Imi dai o piine pentru punga asta frumoasa?
- Nu. Dar Gogoasa, originar de prin partile Ampoiului, unde se zicea ca oamenii sint renumiti in sfinta lor incapatinare, starui, ca si cind i-ar fi facut un mare hatir.
- Ai zis nu? Saguiesti, pesemne, sau iti lipseste harul cugetului adinc. Asta e din piele de sobol. Sobolu’ totdeauna aduce noroc. Nu-i place sa stea goala. Cum o pui la briu, te pricopsesti din senin.
- Te cred, zise ironic vinzatorul. D-aia o vinzi, sa-i fericesti si pe altii. Pastreaza-ti punga, ba neica! E pacat sa dai asa noroc, mai ales ca dupa infatisare ai mare nevoie de el. Hai, ia o bucata de piine si zi sa fie pomana!
Ceva mai incolo, o precupeata mustacioasa, cu sinii bogati ca niste lubenite, cam prea pirguita pentru privirile ei focoase, il indemna pe Cotae.
- Ia un curcan gata ciupelit, slabanogule!
- L-as lua bucuros dimpreuna cu stapina, rise lunganul.
- Pai ce sa fac eu cu tine, mai asta? De munca nu esti bun. Arati ca gaina prinsa intre lemne si uitata acolo o luna.
- Fiindca ma trag din vita subtire, mustaci Cotae.fake omega watches
- Se vede dupa toale, hohoti precupeata. Si dupa fata. Ar fi acolo un semn care ma pune pe ginduri. Cind ai mincat ultima oara?
- Ei, sa nu o luam chiar asa! De mincat maninc aproape zilnic. De saturat ma satur mai rar.
- Vezi ca am dreptate? Dintr-o ochire te-am cumparat. Pe mine nu ma pacaleste nimeni. Cum pun ochii pe unul, stiu cite parale ii face pielea. Nu esti de pe aici?
- Nu. D-aia te-as ruga sa-mi spui: cum ii zice muntelui din spatele matale? As vrea sa merg in partea aia.
Indatoritoare, precupeata se intoarse unduindu-si soldurile mari ca doua ugere alaturate, dar cind vru sa-i dea explicatiile de cuviinta, casca gura a strasnica mirare.
- Sfinta Fecioara! exclama ingrijorata. Parca a intrat in pamint. Curcanii sint toti. Gaini aveam opt. Acum sint doar sapte... hei, oameni buni... pungasu’... pramatia!...

     Toate ar fi mermers bine daca cei doi nu s-ar fi oprit la fintina din marginea tirgului. O femeie si citiva barbati venira indata dupa ei, dornici de apa proaspata.
- Parca l-am mai vazut pe lunganu’ de colo, ii sopti femeia unuia de alaturi. Ei, dracie! Sa ma bata sfintu’ de n-o fi ala care i-a luat gaina matusii Anica! O tine sub aripa sumanului.
Omul, cam molesit de caldura, cu gindurile aiurea la cumparaturile facute, intreba distrat:
- Pe tusa Anica? Apoi intelese, iar citeva clipe mai tirziu, Cotae sedea cuminte cu fruntea in tarina, sub genunchiul barbatilor.
Atrasi de larma, ceva osteni din garzile Brasovului sosira in goana. In astfel de prilejuri, destul de dese prin tirguri si iarmaroace, judecata era simpla si se facea pe loc.
- Treizeci de lovituri de bici pe spinarea goala! porunci conducatorul ostenilor. Sa vada oamenii ca pastram buna rinduiala. Iar de va iesi cu bine de sub asprimea pedepsei, il ducem la inchisoarea cetatii.
Cotae isi lepada sumanul si camasa, le paturi frumos, il privi lung pe Gogoasa, apoi se intinse pe iarba marunta, strivita de incaltarile trecatorilor. Insa – mirare! La prima lovitura de bici, care lasa dunga rosie, adinca, osinditul in loc sa urle de durere, incepu sa stihuiasca. Urca un crai semet catre Posada, Cu mii de cavaleri alaturi, Dar citi iesira dintre stinci, Calari sau pe brinci?
La cea de-a sasea lovitura, cind primii stropi de singe aparura ici colo, Gogoasa sari ca ars.
- Luminate garzi ale Brasovului! striga. Eu am luat gaina, nu el.
Ostenii risera ca la o gluma reusita. Cotae ridica fruntea mirat, cata spre grasun cu un licar de veselie, dupa care grai aspru:
- Dati-i inainte! Omu’ asta vorbeste in dodii.
Se gasi insa cineva in multime cu totul de alta parere.
- Era cu lunganul. Zau! Sa ma trasneasca daca nu era cu el! Zadarnic interveni precupeata miloasa. Mustaciosul comandant al garzilor nu sezu la tocmeala, ci hotari scurt:
- Astuia, cincisprezece lovituri! Cum Gogoasa nu se grabea sa-si lepede sumanul si camasa, ostenii prinsera sa-l dezbrace cu sirg.
- Asa, asa, fratilor! bombani grasunul, inciudat de rezultatul marturisirii facute. Ajutati-ma sa nu duc singur nerozia pina la capat. Cunosc unul mai natarau ca mine, dar ala n-are nici o vina, fiindca asa s-a nascut. Eu sint destept foc. Daca m-ar vedea ampoienii cit sint de destept, s-ar ingalbeni de mindrie si m-ar pocni in moalele capului a binecuvintare.
Tirgovetii nu-l luara in seama pe Gogoasa. Facusera cerc mare in jurul lunganului, minunindu-se de dirzenia sa.
O buna parte dintre ei stiau ca putini ramin teferi dincolo de douazeci de bice. Oare va rezista el pina la capat? Adesea, biciuitii cu inima slaba piereau cam dupa a douazecea lovitura. Putini dintre ei indurau osinda fara strigate de durere. Astfel de barbati erau priviti intotdeauna cu simpatie, indiferent de invinuirea ce li se aducea. Oamenii stiau sa pretuiasca dirzenia. Dar unul pus pe stihuiri sub asemenea urgie nu se mai vazuse prin acele parti.
Alaturi de privitori zabovi un calaret cu fata nici de tinc gata sa strige: "mama!", nici de barbat in puterea firii, chiar daca statura lui aducea a zdrahon bine legat. Sa fi avut, poate, cel mult douazeci de ani. Chipul sau prelung, sprincenele frumos arcuite ca la femei, nasul usor coroiat, umerii obrajilor colturosi, parul blond cum e colilia batuta de soarele mult si ochii cind albastri, cind verzui, formau laolalta un tot plin de farmec. Straiele de pe el, din postav fin de Colonia sau de Ypres, cunoscusera cindva o stare mai buna. Cizmele scurte, cam roase, ca si palaria decolorata, nu-i aduceau o nota de eleganta. Pina si armele lui, adica arcul, tolba cu sageti, cutitul de la briu si spada, aratau folosinta indelungata.
Auzind stihuirile lui Cotae, cavalerul isi indemna calul, sparse cercul privitorilor si striga:
- Opriti! Cine-i conducatorul garzilor?
- Eu, se incumeta mustaciosul. Ce doresti?
- Vreau sa-l rascumpar pe cel osindit. Legile pamintului imi dau acest drept.
- Adevarat! recunoscu omul. Banii aduc mai mult folos cetatii decit loviturile de bici. Pe care dintre cei doi doriti sa-l rascumparati?
- Pe cel cu stihuirile.
- Aha, lunganul! Cit oferiti?
- Doi ducati.
- De aur sau de argint?
- De aur.
- In cazul acesta, omul e al vostru.
Cotae se ridica pentru a doua oara si-l cerceta atent pe tinar, iar cuvintele sale stirnira uimire.
- Am ajuns oare atit de rau incit sa intru rob? Sa fiu robul unui tinc? Dati-i inainte, domnilor!
Departe de a pune la inima cele auzite, calaretul i se adresa fara urma de repros:
- N-am spus ca te vreau rob. Mi-a placut cum stihuiesti. Asta e. Platesc si esti liber.
- Asa mai merge, aproba osinditul. Cit despre aur, sa-ti iei nadejdea ca ti-l intorc, fiindca n-am de unde sa-l iau.

     Dupa acele cuvinte, in care nu aparuse nici un semn de multumire sau de recunostinta, porni sa se ridice, dar ziua nu parea prea norocoasa pentru el.
Alaturi de tinar se ivi un al doilea calaret, gros la trup ca trunchiul copacului batrin, roscat la chip, cu barba scurta, tepoasa. Aerul sau mindru, calul de rasa buna, armele scumpe si imbracamintea frumos croita ii dadeau o infatisare falnica.
- Domnule! i se adresa mustaciosului. Tinarul acesta a oferit doi ducati de aur pentru libertatea voinicului de colo?
- Intocmai, raspunse osteanul mirat.
- Mda! Eu adaug inca trei pe deasupra daca veti continua loviturile.
     Fu un moment de stupoare generala. Tirgovetii porniti la inceput impotriva lui Cotae erau acum de partea lui, datorita barbatiei cu care suportase primele sase lovituri. Roscovanul observa nemultumirea de pe fetele celor din jur si isi retinu un zimbet.
- Mi-au placut stihuirile ca si tinarului milostiv, continua el. Dar omul ma atrage mai mult. Pina azi n-am vazut un osindit care stihuieste sub asprimea loviturilor de bici. De o va tine tot asa pina la capat, inseamna ca e dat naibii, iar eu ma oblig sa-i daruiesc cinci ducati peste ce vi se cuvine voua.
- Fir-ar sa fie! rise mustaciosul. Nici ca se poate mai bine. Chiar ma intrebam cit il vor tine curelele pe trasnitul de colo. Fiindca, la drept vorbind, pina acum se pare ca si-a cistigat ceva admiratie prin multime. Iar asta e mare lucru, daca ne gindim ca gainarii sint priviti si tratati dupa cum merita.
- Asa este. Totusi pedeapsa mi se pare prea aspra.
- Numai la prima vedere, domnule. Daca apuca sa infulece gaina, se alegea doar cu cincisprezece bice. Restul pina la treizeci sint pentru prostie.
- Hm! zimbi roscovanul. Dupa mutra lui ipocrita, n-as zice ca face casa buna cu prostia. Cred ca a avut ghinion.
- Poate, domnule, insa prin partile astea si ghinionul se pedepseste la fel. Al doilea osindit nu va intereseaza?
- Ba ma intereseaza chiar mai mult decit lunganul.
- Ah, ah, nu va inteleg. Stihuitorul macar e dirz. Grasunul s-a bagat in bucluc asa, din senin. D-aia cred ca e prost facut gramada. Faptul ca incaseaza cincisprezece bice ii ajuta celuilalt ca ciomagul in mina mortului.
- Nu sint de aceeasi parere. Ajutorul are insemnatate mai mica. Gestul de prietenie precumpaneste.
- Da, nu ma gindisem la asta, murmura osteanul. Deci intelegerea noastra ramine in picioare?
- Absolut.
- Prea bine, cavalere! Hei, baieti, dati-i inainte.
- O clipa, domnilor! interveni tinarul blond. Mi se pare ca am incheiat un tirg.
- Fara tagada, il intrerupse osteanul. Asa ar fi fost de nu s-ar fi licitat peste voi. Poate mai dati ceva?
- Nu, cei doi ducati reprezinta cam tot ce am.
- Pacat! rise osteanul. Ne pierdem vremea. Hei, baieti!
- Stai, omule, nu te pripi! grai tinarul fara urma de minie in glas.
Banii n-au avut chiar totdeauna ultimul cuvint. Ar mai fi o cale. Daca domnul acesta binevoieste sa incruciseze spada cu mine, m-as simti onorat.
In ochii cavalerului roscovan aparu o sclipire sagalnica.
- Poate ti s-a urit cu viata, observa osteanul mirat de cele auzite. Nu esti de pe aici, tinere?
- Nu.
- D-aia te-ai pripit sa-l provoci pe cavalerul acesta. Mai e inca timp sa bati in retragere. Ai vazut ca poarta un semn pe mineca?
- Am vazut.
- Si stii ce inseamna?
- Habar n-am.
- Te cred, fiindca altfel nu te-ai fi incumetat la asemenea propunere. O frunza de stejar frumos lucrata cu fir verde si galben inseamna ca purtatorul ei este cavaler al Ordinului Basarab.
Ordinul a fost infiintat acum doi ani de catre maria-sa Mircea, domnul Tarii Românesti. El poate fi acordat numai unor luptatori cu mare faima. Purtatorii frunzei de stejar sint putini. Socot ca ii numeri pe degete.
- Ei, la naiba! zimbi roscovanul. Tinarul acesta mi-a facut o propunere care ma cinsteste. A ma impotrivi inseamna sa-i aduc un afront. Primesc provocarea, iar cine va cistiga capata drepturi asupra osinditilor.

     Hotarit lucru, ziua promitea sa fie plina de surprize.
Multi tirgoveti isi lasara treburile balta, dornici sa asiste la o intrecere cavalereasca despre ale carei urmari se cuvenea sa discute mai tirziu, in fata unor ulcele cu vin. Cercul privitorilor capata o arie mult peste ce era nevoie. Oamenii stiau ca in astfel de dispute e bine sa nu stai prea aproape, fiindca in focul asalturilor multe lovituri de spada cad pe de laturi. Cei doi cavaleri descalecara. Insotitorii roscovanului, vreo zece la numar, isi gasira loc in primele rinduri si il privira pe tinarul blond cu adinca mirare. Curajul sau, nebunia hotaririi de a se bate cu un purtator al Ordinului Basarab meritau admiratie, insa numai atit. Statura lui impunatoare nu putea dovedi nimic in privinta maiestriei, fiindca fata copilareasca ii arata virsta frageda. Or, la asemenea virsta arta scrimei greu ajunge cunoscuta in toate tainele ei.
Blondul veni la mijlocul cercului gata de lupta.
O seama de tirgoveti pornira sa faca pariuri, dar putini mizau pe mina lui.
- Numele meu e Bogdan, grai roscovanul.
- De prin partile Moldovei?
- Numai dupa tata. Mama e din judetul Jales.
- Sinteti oare vestitul Bogdan, cel care a cistigat turnirul de la Cracovia?
- Vestit nu stiu, domnule, raspunse roscovanul cu modestie. Intrecerea de anul trecut a fost mai slaba decit altele. Putini lancieri cu renume au venit la Cracovia. Asa stind lucrurile, meritul meu nu ar fi prea mare. Erati acolo?
- Nu, despre stralucitele voastre ispravi am aflat prin alte parti.
- In cazul acesta, faptul ca mi-ati retinut numele e o mare cinste pentru mine.
- L-au retinut multi, cavalere. Vorbele bune, ca si cele rele, ajung adesea pina departe.
- Asa este! Cum va numiti?
- Arad.
- Frumos, dar acesta nu pare sa fie un nume!
- Ii gasiti vreun cusur? se incrunta blondul.
- O, nu ma gindeam la calitatea lui! rise Bogdan. Cum as indrazni una ca asta? Aradul mi se pare ca e un sat sau o cetate la marginea cimpiei Zarandului. Va multumesc, domnule, ca mi-ati dat prilejul sa va cunosc. Purtati cumva o camasa de zale?
- Nu.
- Atunci se cuvine sa o scot pe a mea, altfel ati fi dezavantajat. De cite ori plec la drum folosesc aceasta aparatoare sigura.
Tirgovetii catara cu simpatie spre Bogdan. Dupa felul in care isi cinstea adversarul, se vedea limpede ca are un suflet ales, plin de noblete. Un altul ar fi pastrat camasa fara sa-si faca probleme de constiinta.
Ajutat de unul dintre oamenii sai, roscovanul incepu sa se dezbrace. Bicepsii lui mari, croiti parca din radacini noduroase, iesira la iveala si smulsera exclamatii admirative printre spectatorii ocazionali.
- Aveti o spada buna, observa Arad. Prin lucratura minerului ii recunosc pe mesterii care au faurit-o. Mi se pare ca vad pe ea micuta gravura a fratilor Livori din Venetia.
- Ati ghicit, domnule, facu roscovanul placut surprins. Ochiul vostru e ager, iar priceperea mai presus de frageda virsta.
- Nu-i mare lucru. Am trecut de citeva ori prin atelierele fratilor Livori.
- Da? Ati fost la Venetia?
- Numai in trecere, dar mi-am petrecut doi ani la universitatea din Bologna.
- Ce vorbiti! se entuziasma Bogdan. L-ati cunoscut cumva pe batrinul maestru Fabricius?
- Mi-a fost dascal.
- Drace! Lumea nu-i prea mare. Si mie mi-a fost dascal. Totusi nu v-am intilnit acolo. Citi ani aveti?
- Aproape douazeci
. - Ia te uita! Chiar daca sinteti voinic, dupa fata va dadeam mai putin. Scutierul meu imi spune adesea: "Cei cu chip de prunc au si inima la fel". Cita dreptate e in vorbele lui, cine stie? Veniti cumva de la Bologna?
- Nu, nu de acolo. Din alta parte. "Hm! gindi roscovanul. Ca nu se lasa tras de limba nu-i un cusur, ci o calitate. Ca isi ascunde numele adevarat – nu e nici primul, nici ultimul. Ca nu si-a retras provocarea cind a aflat cite ceva despre mine dovedeste un suflet de viteaz. Imi place tinarul acesta."
Apoi continua:
- Eu am implinit douazeci si sapte de ani. Adica sint din alta generatie de invatacei. Asa se face ca nu ne-am intilnit la Bologna. Ah, la naiba! Mi se pare ca armele noastre ne asteapta. De nu voi fi atins prea adinc, sper sa mai stam de vorba.
Blondul fu adinc impresionat de aceasta modestie.
Chiar si tirgovetii gustara cum se cuvine ultimele cuvinte rostite de el.
     Spadele salutara frumos, cu sclipiri in bataia soarelui.
Mai inalt si suplu, Arad arata fragil linga voinicul sau adversar. Totusi, de la primele schimburi de lovituri tirgovetii si ostenii intelesera ca va fi o lupta cum rar s-a vazut. Arad lucra metodic, fara pripeala, cu un inceput de zimbet in colturile buzelor, parca incintat de disputa. Bogdan impletea maiestria cu forta. Lupta curat, in linie, poate cu o usoara preferinta pentru laterale sau pentru loviturile de sus in jos, carora le imprima o tarie neobisnuita. Cind cobora in contra, spada lui ar fi putut reteza un trunchi de copac tinar.
Cei doi cavaleri se oprira o clipa, iar tirgovetii intuira ca sosise momentul hotaritor. Va birui oare forta lui Bogdan sau finetea tinarului? Spadele pornira lateral cam la inaltimea soldurilor. Apoi urcara treptat catre piept, iar suierul subtire, prevestitor de mari primejdii, pierea in zanganitul aspru al otelului.
De doua ori lovi roscovanul piezis. De doua ori sari Arad intr-o parte, uimindu-i pe tirgoveti cu sprinteneala sa. Daca una din aceste lovituri si-ar fi atins tinta, blondul si-ar fi putut lua ramas bun de la privitorii ocazionali.
Fata de primele asalturi, acum lamele parca se imbratisau sau curgeau una pe linga alta cu precizie de milimetru.
Stiindu-si puterea, roscovanul prinse un moment in care armele venira incrucisate miner linga miner si incerca sa-si impinga adversarul, dar, mirare, nu reusi sa-l clinteasca.
- Ei, dracie! spuse uimit. Nu credeam ca esti atit de puternic. Parca ai prins radacini in locul acesta. Cit despre...
Nu-si ispravise fraza, fiindca se auzi un racnet minios, urmat de hohotele tirgovetilor. Atrasi de frumusetea luptei, ostenii ii uitasera pe Cotae si Gogoasa.
Sub privirile ingaduitoare ale citorva oameni, cei doi profitasera din plin. Zadarnic alergasera garzile in dreapta si in stinga. Fostii osinditi parca intrasera in pamint.
- Domnule, rise Bogdan, mi se pare ca ne batem pentru pielea ursului din padure.
- Asa cred si eu, zimbi Arad si isi sprijini spada cu virful in iarba. De fapt, poate ca e mai bine asa. Numai lipsa unui slujitor bun m-a indreptat la o lupta cu domnia-voastra. E drept ca cei doi au miinile cam lungi.
- Ei, domnul meu, il intrerupse Bogdan, cu o unda sagalnica in glas, nu cred ca asta e chiar cel mai mare pacat al oamenilor. Apoi, pramatiile acelea aveau si unele calitati. Altfel nu mi-as fi oprit privirile asupra lor. Dar, de vreme ce au luat-o la sanatoasa, nu mai are rost sa vorbim. Ati avea timp sa ciocnim citeva ulcele cu vin?
- Din pacate, nu. Unele treburi grabnice ma opresc de la aceasta placere. Sint in drum spre Tara Româneasca.
- Si noi. Am facut unele cumparaturi la Brasov si tocmai ne intoarcem catre casa. Dar nimic nu ne impiedica sa calatorim impreuna. Mergeti cumva mai jos de Cimpina?
- Da, la manastirea Snagovului.
- Nu e prea departe. Noi ne vom opri la castelul comitelui Staicu, unde am cinstea sa fiu comandant al arcasilor. De la castel va puteti taia drum prin cimpie pina la Codrul Vlasiei. Cunoasteti locurile?
- Nu.
- Atunci va fi mai greu si cred ca-i mai nimerit sa treceti prin Tirgsor.

     Bogdan isi indemna oamenii la drum, iar calul sau veni aproape de cel al blondului. Mergeau in trap intins, dornici sa intre in munti, unde caldura nu staruia cu puterile din cimpie.
La putina vreme dupa ce atinsera valea Timisului, racoarea ii cuprinse lin pe calatori. Poteca nu prea larga, strajuita pe dreapta si pe stinga de arbori falnici, rar primea cite o pata de soare. Cerul, vazut printre crengi, parca devenise mai inalt. Aerul blind al cimpiei ramasese undeva in urma. Cel dintre munti, mai aspru, cu mirozna amaruie de brad, staruia puternic, plin de vigoare.
Tropotul cailor se furisa prin inima padurilor si uneori se repeta in placute ecouri, care, in loc sa tulbure linistea de acolo, parca o intarea. Cei doi tineri trecura in fruntea micului convoi si discutau ca niste cunostinte vechi. Urcusul catre inaltimile aspre ale Predealului mai taie ceva din elanul cailor. O parte dintre ei purtau poveri, astfel ca oamenii fura nevoiti sa faca unele popasuri.
     La unul dintre aceste prilejuri de odihna, auzira un zgomot in urma lor. Cum locurile erau bintuite de lotri, insotitorii roscovanului pregatira arcurile. Arad puse urechea la pamint si ramase o vreme nemiscat.
- Sint doi calareti, zimbi el. Indata vor iesi la vedere.
- Doi, aproba Bogdan privindu-l surprins, stiind ca putini sint cei ce ghicesc in padure numarul cailor doar dupa zgomot de copite.
Asa cum prevazuse blondul, curind isi facura aparitia pe drumul ingust doi calareti care din obisnuinta sau cine stie din ce cauza nu saltau in sei, cum era firesc, ci calareau pe deselate. Cel din fata arata marunt, usor adus de spate si lat in umeri. Al doilea, slabanog, uscat, cu urechile mari ciulite iepureste si cu picioarele nefiresc de lungi.
- Sfinta Filofteie! exclama un arcas. Astia sint ai doi osinditi. Pe ei, fratilor!
- Lasati-i! porunci roscovanul, nu mai putin uimit.
Citeva clipe mai tirziu Cotae si Gogoasa descalecara sprinteni, intoarsera caii, ii atinsera cu ceva nuiele, iar animalele pornira la vale in goana, parca fericite ca au scapat de astfel de calareti.
- Gloabe nu luam niciodata, spuse lunganul in loc de salut. Astea au fost doar asa, cu imprumut, altfel nu reuseam sa va ajungem. Se descurca ei. Calul, daca nu-i chiar o mirtoaga lipsita de harurile intelepciunii, totdeauna stie sa mearga acasa.
- Si de ce ati venit dupa noi? se interesa Bogdan, fara a-si ascunde surprinderea. Cotae, fiindca spre el privea acesta, isi potrivi cea mai mirata figura din cite vazuse roscovanul si vorbi cu multa seninatate in glas:
- Vai, domnule! Daca ati luat-o asa, inseamna ca nu ne-ati asteptat sa lamuriti cu noi unele lucruri. Tinarul cavaler care va insoteste imi datoreaza un ducat de aur.
- Adevarat? se intoarse Bogdan catre Arad.
- Stiu eu? rise blondul nu mai putin uimit. Sa vedem pe ce se intemeiaza spusele lui.
- Pe dreptate, domnule, grai Cotae. Aflat alaturi, Gogoasa intari cele spuse prin frumoase aplecari ale capatinii.
- Cind ma aflam sub loviturile de bici, continua lunganul, ati promis doi ducati de aur pentru eliberarea mea. La drept vorbind, mi s-a parut ca platiti cam peste masura. Ticalosul de comandant al garzilor ar fi putut sa va faca o reducere, avind in vedere ca eu incasasem intre timp sase lovituri de bici. Atunci mi-am pus in gind sa o iau din loc si sa scad pretul rascumpararii pina la jumatate.
- Nu inteleg
. - Indata, domnule. Indata ajung la cele de cuviinta. Vazindu-va cit sinteti de milos, nu m-a rabdat inima sa va las pagubit si am intins-o dimpreuna cu ortacul meu. Deci sint liber cu pretul numai a unui ducat, care, daca nu va luati cuvintul indarat, mi se cuvine.
Auzind asemenea vorbe nastrusnice, Bogdan simti dintr-o data ca nu mai are aer, apoi slobozi un hohot mare de ris. "Drace, sint nebuni! gindi el. Nebuni de-a binelea. Adica nu! Lunganul are tupeu. In viata mea nu am vazut unul cu un tupeu ca al astuia! Si nu-i prost! Ba din contra: ii umbla mintea ca o morisca".
- Nu, nu-mi iau cuvintul indarat, raspunse blondul, privindu-l pe Cotae cu mult interes. Ar fi vorba despre cuvintul dat comandantului garzilor din Brasov.
- Parca eu zic altfel? aproba Cotae.
- Atunci e bine. Insa cererea ta are o hiba. Ai uitat, pesemne, ca am incrucisat spada cu acest nobil cavaler si ca neatentia ostenilor s-a datorat schimbului de lovituri. Fara acea intrecere de scrima, oricit ti-ai fi pus in gind sa o stergi, n-ai fi avut nici o sansa. Asa ca fuga voastra nu-i una pe propriile puteri. Mai degraba cred...
- Vai, domnule cavaler! il intrerupse Gogoasa, dupa ce toscai de citeva ori din buzele mari a crincena mihnire. Daca o luati asa, mi-e teama ca ne departam de adevarul cel limpede ca lumina zilei. E adevarat ca am luat-o din loc?
- Fara tagada.
- Buun!... E adevarat ca sintem liberi, asa cum a fost voia domniei-voastre?
- Nu mai incape indoiala.
- Pai asta e! Ce rost mai are felul in care s-a petrecut fuga noastra? Ea e implinita si va costa doar pe jumatate din cit i-ati promis osteanului.
     "Fir-ar sa fie! gindi Bogdan. Imi plac tupeul si istetimea astor doi pungasi. Ii iau in slujba mea. De oameni isteti totdeauna avem mare nevoie". Apoi grai:
- Cererea voastra e dreapta. Nu te incrunta, cavalere, fiindca eu platesc. Spunind acestea, scoase din punga doldora o moneda de aur, o arunca in sus, iar lunganul o prinse cu indeminare si o strecura in buzunarul sumanului cu un gest voit neglijent, sub privirile aprobatoare ale lui Gogoasa.
- Si acum ce ginduri aveti? se interesa Bogdan.
- Mari, domnule, raspunse Cotae fara sa chibzuiasca prea mult. Dincolo de munti vom cauta un han linistit si vom inchina citeva ulcele cu vin in sanatatea voastra.
- Ce-ar fi sa intrati in slujba mea? E drept ca aveti apucaturi proaste care va stau impotriva, dar e tot atit de drept ca vom face incercari, fara sa neglijam asprimea. Apoi se stie de cind lumea ca munca il indeparteaza pe om de greseli si-i aduce foloase.
- De! raspunse lunganul scarpinindu-se in crestet. Mi-e teama ca...
Gogoasa, intuind minia ce-l cuprindea pe roscovan, isi intrerupse ortacul si se vaicari:
- Domnule cavaler, ne-am gindit la asta de cum v-am vazut. Chiar m-am sfatuit cu prietenul meu in aceasta privinta. Iar daca am alergat dupa domniile-voastre, nu amaritul de ducat a fost pricina cea mare. Din pacate, sintem ologi amindoi. Ne incearca reuma. Dimineata avem nevoie de citeva ceasuri pina ce apucam sa ne punem pe picioare. Acuma sintem in drum catre un vraci intelept care aud ca ar fi facut minuni cu altii. Dupa aceea... daca ne mai primiti...
"Hm! socoti roscovanul. Nu prea aratati voi a ologi". Apoi isi lua seama si spuse:
- Cind va insanatositi, cautati-ma la castelul comitelui Staicu.
     Fostii osinditi aprobara cu gesturi mari si se fofilara grabnic printre copaci.
- Mi se pare ca ati pierdut un ducat, rise blondul. - Pe toti dracii, asa e! L-am oferit cu gindul de a-i atrage in slujba noastra...
Celelalte cuvinte nu le mai rosti, fiindca privirile lui incremenira o clipa sub camasa descheiata a blondului.
La gitul acestuia atirna un lantisor de argint cu un frumos medalion din acelasi metal. Pina aici nimic nu ar fi fost neobisnuit, insa medalionul acela era unic in felul sau, fiindca prezenta o lipitura vizibila in partea lui de mijloc.
"Ceva asemanator purta cindva cavalerul Dumitru, prietenul comitelui Staicu, socoti roscovanul. A trecut multa vreme de cind nu l-am mai vazut pe Dumitru. Dar ma tulbura nu asta, ci faptul ca greu ar putea sa existe doua medalioane lipite la fel."
- E al vostru? intreba aratind cu mina spre gitul blondului.
- De vreme ce-l port, asa se pare, grai Arad nemultumit.
Zicind acestea, isi incheie haina cu un gest scurt, aspru, care lasa a se intelege ca nu dorea o prelungire a discutiei pe seama bijuteriei.
     Ajunsera in curind pe inaltimi. La picioarele lor, padurile dormeau in tihna. O adiere de vint ca un suspin se vinzolea fara noima si fara putere asupra copacilor. Doar frunzele de pe margini de padure, cu palmele intoarse catre soare, se miscau lenese, parca nehotarite.
"As pune mina in foc, sau as putea sa jur ca medalionul acela e al cavalerului Dumitru, chibzui Bogdan. Prin ce imprejurare o fi ajuns la alt stapin? Fiindca blondul nu arata a lotru! Imi spune inima ca e un tinar cinstit. Sint oameni care la prima intilnire iti devin simpatici sau nu. Ori sint oameni a caror infatisare nu-ti spune nimic. Inima rar greseste. Pe blond l-am indragit din prima clipa.
Si cu toate astea, ne putem lua oare numai dupa prima impresie? Cred ca ar fi o grava lipsa de intelepciune. Asa stind lucrurile, voi cauta sa lamuresc misterul medalionului".
     Dupa un popas destul de scurt, oamenii si animalele se indemnara la drum. Cei doi tineri cavaleri ramasera in urma convoiului.
- Veti zabovi mult la Snagov? intreba roscovanul.
- Inca nu stiu.
Cind soarele cazu spre asfintit, ascunzindu-se in spatele muntilor, cind numai paloarea cerului mai aminti de existenta sa, calaretii iesira din ulucul vaii Prahovei si se aflara alaturi de castelul comitelui Staicu.
- Ramineti la noi peste noapte, propuse Bogdan. Sau macar pentru un ceas de odihna. Cel putin calul vostru are nevoie de ea.
- Invitatia ma onoreaza, domnule, raspunse Arad. Pacat ca nu o pot primi. Sint grabit. Ba, mai mult: n-as vrea sa ma prinda intunericul pe drum necunoscut, rau pentru un tinar lipsit de experienta rosturilor lumesti. "Asta sa i-o spui lui mutu! cugeta Bogdan, in vreme ce zimbea cu vadita aprobare. Pina una alta, vad ca ai ocolit cu dibacie toate intrebarile mele. Oare ce ascunzi tu, vulpoiule, sub infatisarea asta naiva?" Apoi grai:
- Domnule, sper sa ne mai intilnim.
- Placerea ar fi si de partea noastra in egala masura.
     Dupa acele vorbe, Arad saluta elegant cu palaria si isi struni calul pe drumul ce ducea catre asezarea Tirgsorului.
Roscovanul cata ginditor in urma lui, dar nu multa vreme. Citiva arcasi din strajile castelului ii iesira in intimpinare. Bogdan ii porunci unuia sa-i aduca un cal inseuat, iar peste un sfert de ceas taie drumul prin cimpie, prin paduri, catre manastirea Snagovului.
Calul, odihnit, galopa dupa voia calaretului. "Ei bine, vulpoiule, rise Bogdan, voi fi la Snagov cu mult inaintea ta".