O lacrima fierbinte - Partea II de Josifu Sterca Siulutiu publicat la 27.04.2014
O lacrima fierbinte - Partea II
  Inainte de lupta dela Fantanele cu 2 zile ma preumblam pe malul stang al Ariesului sub padurea de brazi, unde intalnind pe Iancu am mers catre un izvor renumit, ca sa bem apa.
Apropiindu-ne de izvor am observat, ca un om tine una bucata (corhan, codru) de malai uscat sub cireu, desigur sa-l inmoaie, ca sa-l poata manca.
Iancu numaidecat s-a reintors zicandu-mi ca are un lucru grabnic, dar eu l-am inteles ca s-a jenat de mine, ca eu sa nu vad mizeria poporului, care se lupta flamand si descult; eu insa nu i-am dat pace pana cand nu a venit la izvor, unde ajungand, s-a rastit catre acel om: “Auzi! n-ai capatat porunca sa-ti iei merinde pe 4 zile?
Ba da, insa fiindu-mi muierea bolnava, nu mi-a putut face; un malai ce-l aveam l-am lasat la copii.
D-apoi lance nu ai, cu un par vrei sa mergi in bataie? Sunt om sarac, coasa n-am, bani tocmai nu am.
Da ticalosule, nu ti-ai putut castiga pana acuma vreo arma?
Am, domnule, acasa doua pusti de honvezi din bataia dela Abrud, dar nu am ce sa bag in ele, n-am fisaguri. Nu te supara domnule, pusca am, voi castiga eu de la dusman, numai daca nu mi-ar muri biata nevasta si copiii de foame!
L-am compatimit pe bietul om, i-am dat 1 fl., care-l aveam la mine.

     Iancu era suparat, pentru ca eu il mustram de multe ori, zicandu-i, sa dea pace gloatelor si poporului, ca e lucru pacatos a lua pe om dela plug si a-l duce inaintea tunurilor; prin rascularea gloatelor se vor face multe excese, care nu se vor putea impiedeca, se va primejdui insusi poporul, si se va compromite bravura românului, zicandu-i-se ca românul nu sta la lupta cum se cade, ceea ce insa dela un om nearmat nici ca poti pretinde.
La aceste Iancu imi raspundea, ca el inca a fost din capul locului in contra purtarii razboiului in modul acesta, a cerut sa i se dea 10.000 pusti si bani, sa-si formeze el 10 batalioane si poporul sa ramina in pace acasa, dar nu s-au invoit.
Nu zau, caci neamtul nu vrea ca dupa debelarea maghiarilor, sa se teama ca tu nu vei cersi, ci vei pretinde implinirea promisiunilor date poporului roman, ii raspundeam eu.
La auzul acestor cuvinte a stat pe loc, si uitandu-se ingrijorat la mine, mi-a zis: Mai! Putina incredere ai tu in neamt.
“Ba nici un pic,” i-am raspuns eu.
Ce se atinge de bravura militara a românului, zicea Iancu, numai atit am de a-ti rapsunde, ca istoria nu se poate desminti; incat e pentru arme, te indrumez la ziarele maghiare din Pesta, unde vei putea citi, ca garda nationala din Pesta pornind asupra sirbilor, ajungand in apropierea dusmanului, s-a ivit un sirb cu sapca rosie si a descarcat o puscatura ca semnal; de aceasta gardisti inarmati din crestet pina in calcaie, s-au speriat si s-au intors in fuga mare, aruncand dela sine armele si imbracamintele, ajungand la carele cu bagaje si munitiune, au aruncat toate la pamant, s-au pus pe care si in cariera s-au intors de unde au plecat. Foile maghiare revoltate au zis ca pe viitor, un om ticalos nu va fi insultat de Pecsovits, ci Nemzetor.
In urma sa nu iei pe popor dela plug, asta inca nu sta, caci ungurii de unde au luat pe gardistii nationali dela Biharea cari inca sunt români, daca nu dela plug; si tocmai acestia sunt cei mai buni soldati la unguri. Tot un asemenea român a fost cel dintai, care a implantat steagul maghiar pe zidurile cetatei Buda, cand au cuprins-o ungurii cu asalt; acelui soldat i-a daruit Kossuth 1000 fl.
Apoi daca imi aduc bine aminte, continua Iancu, tocmai dela tine frate Sulutiu, am auzit, ca in capela ridicata pe campul Racos in memoria luptei dela Mohaci, se afla un tablou reprezentand catastrofa teribila; in acel tablou se vad tarani români, ca niste semizei impartind in dreapta si in stanga moarte, si inaintand printre turci pana la comandantii lor, pe care apucandu-i de piept, i-au tras jos de pe cai.
Cugeti tu ca eu, ori poporul suntem mai putin barbati decat aceia?

     Dupa batalia dela Fantanele intorcandu-se romanii cu Iancu la Campeni, am vazut foarte multi romani, carora le scotea gloantele din trup fiscul montanistic din Abrud, Basiliu Boeru de Scorei, care era refugiat la Campeni.
Preumblandu-ma in piata am vazut langa apa care curge prin sat, sezand un legionar vienez cu capul de moarte pe palarie si un tunar unguresc. Neamtul lua mereu apa cu o lingura de lemn si o dadea tunarului; acesta o baga in gura, dar pe grumazi sub flaca curgea jos sangeroasa.
M-am apropiat de ei, si am intrebat in limba germana ca ce fac? Bucuria neamtului, ca a dat de un om cu care poate vorbi; mi-a spus ca omul de langa el i-a mantuit viata, desi el n-a cerut pardon, si acuma il lecuieste fiindca e ranit intr-un picior, iar un glont i s-a bagat pe gura si i-a iesit pe grumaz.
Eu nu intelegeam, pentru aceea i-am zis: Cum sa ceri pardon dela el, daca el inca este prizonier ca si tu?
Ba nu, zise el, acesta e un român, si tocmai de aceea imi pare rau ca nu pot vorbi cu el.
Tunarul s-a uitat la mine, si intr-o voce pe care abia o am inteles, pentru ca i-a fost gura umflata, mi-a zis: Da nu ma cunosti domnule? Eu sunt omul acela caruia i-ai daruit 1 fl. M-am imbracat in haine unguresti.
Acum si mai tare l-am compatimit; l-au dus pe bietul om la chirurgul Kalkher care i-a scos glontul din picior, si i-a cusut pielea la grumaz.
     Legionarul vienez, un baiat de 18 ani, plin de foc si curaj, a intrebat de mine: ca oare cand l-or trimite pe el la Campeni?
Noi ne aflam in Campeni, ii zisei eu.
Ce? Satul acesta mizerabil e Campenii? De aceea am dus noi atata frica si groaza? Si injura cumplit zicand: Eu cugetam ca Campenii e o cetate cel putin ca Debretinul.
Mi-a istorisit batalia, si ca el singur e prizonier; alti ostasi unguri prizonieri nu se afla, zise el, si ca sotii lui s-au luptat ca eroii, si ca atari au cazut, pentru ca navalirii românilor cari se lupta ca fiarele salbatice (Raubthiere) nu au putut rezista.
     In ziua urmatoare am plecat la Bucium, am cercetat steampurile unde fata stemparului nostru mi-a povestit ca a venit odata niste husari p-acolo cari au vrut sa dea foc caselor, dar fiind barbatii p-acasa i-au inconjurat si i-au omorat pe toti.
De asta data barbatii nu erau acasa, erau dusi toti la tabara in contra ungurilor, catre Zarand la comuna Bucuresci, pe cum spunea fata.
M-am intors dar catre casa, si fiindca era catre amiazi, abia puteam merge de arsita soarelui pe drum, si fiind si flamand, am indreptat calul prin padure pe o carare, care conduce paralel cu drumul.
Langa un izvor care-l stiam ca vanator, m-am dat jos de pe cal, mi-am agatat pusca pe o creanga, si scotandu-mi merindea din straita, am mancat.
In jurul meu o tacere profunda, ici-colea se auzia clopotul unei vaci, care pastea deasupra stancilor, si fluerul unui baiat care pazia vitele.
Pentru un om dela cetate o asemenea excursiune totdeauna e placuta, cu deosebire eu care iubesc si admir natura, nespus de mult, abia ma pot desparti de o asemenea panorama.
Am mai baut o data din izvor, cum se zice “de drum”, si apoi am pornit ducand calul dupa mine de frau.
Deodata aud pe o femeie strigand ca din gura sarpelui: “fugiti pentru D-zeu, ca au venit ungurii in sat, si ne omoara pe toti.” Ma uit intr-acolo si vad vreo trei femei prin fundul gradinilor fugind la deal in sus. Totodata vad 2 husari mergand la o casa sa-i dea foc. Ce-i asta pentru D-zeu? nu-mi puteam explica deloc; nu-mi credeam ochilor.
In Abrud nici pomana de soldati unguri; cum si de unde au rasarit acei husari? Au sa vina mai multi?...
Situatiunea-mi venea foarte periculoasa; deloc am legat calul de o tufa, pentru ca, calare nu puteam merge; a trage calul dupa mine, nu mai aveam nici timp nici voia, si m-am dat pe carare inainte vreo suta de pasi, din cauza ca eram intr-o adancime, de unde nu mi se vedea bine.
Se vede ca sindrilele casei nu vor sa prinda foc; nu vedeam flacara iesind; husarii au parasit casa aceea si inaintau pe drum in sus, dar numai in pasi.
Intr-aceea o femeie tanara cam de vreo 24 de ani, inalta si voinica, purtand pe brate un copil mic, iar in mana o lance, imi atrase atentia in cel mai mare grad.
A iesit in fuga dintr-o casa afara, si-a sarutat copilul; si l-a pus intre niste tufe in apropierea gradinei; a pornit catre husari,…a stat pe loc,… iar s-a intors la copil, l-a sarutat mai de multe ori, si iar l-a bagat in tufe.
Se parea ca are ceva lucru mare si grabnic a intreprinde. Nu se putea decide. Cine stie ce simtaminte se luptau in sufletul sau! Era palida ca moartea. Ar fi avut timp sa fuga cu copilasul sau, dar n-a fugit.
Husarii intr-aceea se apropiau de casa de unde iesise femeia. Deodata a racnit femeia ca o ursoaica, careia vanatorii i-au rapit puii.
“Nu ma lasa Doamne, D-zeule!” S-a repezit ca o turbata asupra husarilor, cari observand-o si-au tras sabiile si au strans caii in pinteni, ca sa ajunga inaintea femeii la o punte unde era sa treaca. Femeia fiind aproape de punte a ajuns inaintea lor acolo.

     Aici s-a inceput o lupta pe viata si moarte.
Femeia manuia lancea cea lunga cu ambele maini astfel, incat nu se puteau apropia de dansa. Dadea lovituri cand in cai, cand in husari.
Deodata a pleznit pe unul care intrase pina la capul puntii peste obraz asa cumplit, incat sotul sau a trebuit sa-l sprijineasca, ca sa nu cada jos de pe cal. L-a napadit sangele; fara un cuvant, ranitul s-a intors pe drum indarat. Dar in momentul acela s-a aruncat celalalt husar asupra femeii cu o furie, intre injuraturi infernale; si cu toate ca femeia s-a aparat cu disperare, i-a succes husarului prin o apucatura a-i lovi lancea astfel, incat aceea i-a sarit departe din mana.
Femeia un moment nu si-a pierdut prezenta de spirit.
A luat-o la fuga catre tufele din apropierea drumului, unde calare nu ar fi putut-o urmari. Husarul dupa ea.
Inca un pas si era scapata.
Dar oh! fatalitate! S-a impiedicat biata femeie; a cazut, vai de ea… Husarul a ajuns-o. Femeia s-a ridicat, dar numai pe genunchi, cu spatele catre padure, cu fata catre acel loc unde era ascuns copilasul sau; cu ochii si mainile catre cer.
Erau cam de 80 de pasi in aceasta pozitiune de mine.
Husarul cugetand ca biata femeie se ruga de el sa-i deie pardon, o injura de Dumnezeu.
Ea sarmana nu cerea pardon; ar fi fost si in zadar, se parea ca ea in acele momente supreme, se impaca cu Dumnezeu.
Atunci husarul si-a bagat sabia in teaca, si-a luat carabina s-o impuste injurand de Dumnezeu cel romanesc…
Oh! Dumnezeu cel romanesc e drept si puternic!
     In acel moment a traznit o impuscatura din padure… Husarul a cazut mort de pe cal jos. Calul speriat s-a intors in fuga salbatica, tarand pe husar, al carui picior se agatase in scarita – dupa el, izbindu-i trupul de toate stancile.

     Femeia a mai stat vreo cateva secunde ca inmarmurita pe acel loc. Apoi s-a sculat, s-a uitat in jurul sau; n-a vazut pe nimeni. Si-a facut de trei ori cruce, si in fuga mare s-a dus la tufisul cu copilul. L-a ridicat la gura, si sarutandu-l s-a departat.
     Toate acestea s-au petrecut in vreo cateva minute; ca fulgerul asa incat eu abia am avut timp sa ma reculeg; mi s-a parut totul ca un vis; dar timp de pierdut nu era, mi-am dezlegat calul si scoborandu-ma la drum in fuga calului m-am dus – nu catre Abrud – dar catre Izbita, alarmand pe toti cati se aflau in apropierea drumului, fancandu-i atenti despre apropierea pericolului.
Aici observ, ca desi pe timpul acela telegraful inca nu era inventat, muntenii nostri se avizau despre apropierea pericolului, cu o iuteala de admirat; ei aveau pe culmile dealurilor pazitori, cari suflau buciumul, si aprindeau foc; pazitorul din satul vecin facea la moment asemenea, asa incat in putine ore toti muntii, la o extindere de mai multe mile patrate, erau alarmati.

     Abatandu-ma la padurarul domenial, si spunand batranului padurar scena petrecuta cu femeia aceea eroica, batranul a dat cu socoteala: ca acea femeie, a carei barbat va fi fost in tabara, desigur va fi avut tata, ori mama batrana bolnava in pat, care nu putea fugi de acasa, biata femeie tanara decat sa-i paraseasca mai bine si-a expus viata.
Va sa zica sufletul sau se lupta in acele momente de extrema anxietate, nu pentru a-si scapa viata sa: ci pentru a decide intre iubirea de parinti, si iubirea de copil; s-a decis a se jertfi pe sine.
Ce suflet nobil!
Vazand eu acestea cu ochii mei, numai asa mi-am putut face o idee clara, despre eroismul femeilor Române, care la Fantanele s-au batut in contra lui Vasvari alaturea cu barbatii; si despre acele, care ele singure au omorat o multime de honvezi din armata lui Hatvani.
     Pasiunea mea de vanator – careia aveam d-a multumi orientarea mea in munti, si in vai ziua si noaptea – de asta data mi-a fost spre mare consolare; ba poate mi-a scapat viata.
Pe cai laterale am ajuns in Campeni, unde am auzit, ca mai multe mii de honvezi au intrat in Abrud.
Timpul cat am mai petrecut in Campeni – pana la intrarea Rusilor in tara, - l-am petrecut ca un nomad, cu vanatoarea si pescuitul. Sedeam singur cu orele intregi in padurea de brazi “Poduri”, la a carei margine curge Riul cel limpede frumos, vis-à-vis de casele odinioara proprietatea noastra, in cari m-am nascut eu.
Aici am dat curs liber fanteziilor mele aprinse si nutrite de situatiunea in care ma aflam, de frumusetea locului romantic si de etatea in care eram. Eram in stadiul cand omul tinar are de a-si alege o cariera, de a-si designa viitorul.
Vedeam nu numai viitorul meu la care dupa educatiunea primita in casa parinteasca, care e cel mai mare tezaur din lume, pentru ca: acesta iti urmeaza ca umbra trupul, si in tot momentul te arata ca “cine esti”; asemenea dupa cunostintele, si relatiile personale si familiare cu tot dreptul aspiram; dar vedeam licurind o scanteie, o raza de speranta si pentru viitorul Natiunii mele.

     Talentul si insusirile poporului roman le observasem deja, desi pana atunci nu prea avusesem ocaziune a ma invarti intre poporul taran; insa cand cugetam la starea sa materiala si intelectuala, la care a ajuns dupa o servitute cumplita de mai multe secole, nu cutezam sa-mi marturisesc nici in secret ca nutresc ceva speranta; si aceasta ma durea nespus de mult.
Sa-mi reneg natiunea nu puteam, caci parintii mei imi picurasera iubirea catre Natiune in inima.
Dar unde era Natiunea? Idealul iubirii mele? N-o vedeam; in zadar o cautam, n-o aflam.
Dar ziceam in societati ca sunt “valach” – caci pe acel timp nu se zicea in limbi straine “român”, toti ma radeau si-mi ziceau: “Ce vorbesti! D-ta esti domn, nu esti prost; dupa legile tarii esti nobil maghiar. Si cine sunt valachii? Vasalii nostri. Nu te injosi!”
Atunci ma lovea o jale nespusa; vedeam pe de o parte un viitor stralucit de-mi renegam nationalitatea, care si altminterea numai in idee exista; pe de alta parte, lupte cumplite, viata plina de amaraciune, si ma temeam ca in fine tot nu-mi voi putea ocoli soarta.
Aveam sute de exemple inaintea ochilor mei, ca familii de români nobili, au rezistat timp indelungat, in fine s-au renegat.
     Hei! Dar limba romana e dulce, ca si cerul sub care traim. Imi aduceam aminte de un consilier de la Cluj, despre care istoriseau batranii, ca in toate zilele de targ mergea in capul orasului pe unde stia, ca vin Românii tarani la targ, ca sa poata vorbi cu ei romaneste, neobservat de nimenea.
Urmasii sai astazi sunt oameni de frunte, dar nu români.
Sufletul meu se lupta cumplit.
Invidiam pe tot omul, care avea o Natiune, a carei nume il putea pronunta cu mandrie si pentru care se putea entuziasma fara sa cada in crima, ori sa fie de ras. In asemenea momente ma simteam strain in patria mea; ma simteam nefericit. Intr-adevar am avut mare lipsa de parinti, ca ai mei, sa nu sucomb.
Dar cand am vazut pe Moti mergand la moarte, precum merge crestinul la cuminecatura, cum merge mirele la nunta, luptand asa-zicand cu mainile goale in contra armatelor regulate, cu bete si lanci in contra pustilor, cu tunuri de lemn facute de ei, in contra artileriei, rachetelor, cartuselor si in contra cavaleriei – atunci cand toata Transilvania si Ungaria era supusa de honvezi si armata imparateasca alungata peste granitele patriei, m-am uimit, am stat pe cugete si m-am intrebat: “oare acest popor brav sa n-aiba si el un viitor mai demn?”
     Am inceput a spera.
Maltratat de asemenea lupte sufletesti am intrat intr-o zi in casa, unde venind tatal meu impreuna cu Iancu spre mine cu o bucurie extraordinara, care era in mare contrast cu starea in care se afla familia noastra, nicidecum nu puteam pricepe, ce poate fi cauza acelei bucurii.
“De mult n-am avut bucurie asa de mare, ca astazi zise tata, sper ca acum totusi imi va succede a te convinge, ca in unele privinte ai fost in ratacire si ca presimtirile si vederile mele au fost adevarate.
Iata, citeste lista acelor Români, cari sunt osanditi la moarte, la cazul, daca ar intra honvezii in Campeni, - ceea ce insa niciodata nu se va intampla. Lista aceasta s-a gasit la un capitan de la husarii lui Kossuth, impuscat de Români.” Am citit si recitit. Nu-mi credeam ochilor proprii. Lista continea numele tuturor Românilor din Muntii Apuseni, care stiau scrie si citi si cari erau osanditi la moarte. Intr-acestea erau si parintii si fratii mei, si eu insumi.
“Mai dubitezi inca in adevarul spuselor mele?” intreba tatal meu.
“Niciodata! Raspunsei eu.
Aceasta e o dureroasa, dar folositoare experienta.
Si am exclamat: Omnia jam fient fierique posse negabam”.
“Nu te desfid de la amicitia, care o intretii cu maghiarii”, continua tata, “ai toata dreptatea sa nu nutresti ura contra lor, caci: ura e un rau consilier, si, dupa ce soarta ne-a asezat intr-o tara, nu ne putem extermina unii pe altii, trebuie dara ca, reciproc, sa cautam a face, ca viata impreuna sa fie suportabila.
Dar ei pretind sa ne lepadam de nationalitatea noastra, si aici nu este iertat sa concezi nici atunci, cand te-ar costa viata.
In tineretele mele eu inca asa cugetam, cum cugeti tu astazi. Aveam o multime de amici intre ei, eram entuziasmat pentru ei, si speram, precum speri tu astazi, ca o sa vina odata timpul, cand Maghiarii vor recunoaste in Români pe naturalii lor aliati.
Urmatoarea scena m-a aruncat din cerul iluziilor, pe rigidul pamant al adevarului.
Serbam ziua mea onomastica, oaspetii erau voiosi, vinul spumega in pocale, era o petrecere cat se poate de cordiala, toti se simtiau multumiti. Sosise momentul, cand vinul dezlega limbile.
“Ce e cu tine astazi, amice Rakosy?” intrebai eu pe vechiul si fidelul meu amic. “A 20-a oara serbam astazi laolalta aceasta zi. Totdeauna tu erai intre amicii mei cel care animai societatea intreaga si ne delectai pe toti. Esti rau dispus, ori doar esti bolnav? pentru ce te-ai retras aici singur in odaia aceasta? Te-a vatamat cineva? Spune-mi.”
“Nimic din toate acestea”, raspunse el. “Zilele, cari le-am petrecut cu tine in acesti 20 de ani, au fost tot atatea sarbatori; iti marturisesc, frate Sulutiu, ca om mai onest, simpatic, cu un caracter de diamant, amic mai sincer si fidel ca pe tine n-am cunoscut.
Daca am fi venit deodata pe lume, ca gemeni, nu te-as putea iubi mai tare, dar cand imi vine in minte, ca esti Valach, cu totul ma racesc de tine. Paguba ca nu esti maghiar!”
“Glumesti, frate Rakosy?”
“Durere, nu! Din copilarie m-a torturat ideea aceasta, pana acuma nu ti-am spus-o.”
“Bune D-zeule! Ce aud! Dar datu-ti-am eu, ori familia mea, candva vreo urma de banuiala, ofensat-am vreodata Natiunea ta?”
“Niciodata! Dar cand te aud pe tine, pe fratii tai si pe baietii tai vorbind cu foc despre Natiunea voastra, imi tresare inima, si vad pe Români si Maghiari luptand pe viata si pe moarte pentru domnire in aceasta tara, ce, noi, odata cu capul, nu vom suferi.”
“Frate Rakosy! Noi vom fi fericiti, daca vom putea fi egali cu voi.”
“Nici aceasta nu se poate, frate Sulutiu, si tocami aceasta ma neodihneste. Astazi sunt putini Români in tara, voi asemenea, dar pe rand, pe rand, o sa studieze tot mai multi, si atunci lupta e de neocolit.”
     Au trecut multi ani de atunci!
Astazi m-am convins din nou, ca proverbul strabun: “in vino veritas” e prea adevarat. “Acestea ti le-am descoperit”, zise tata, finindu-si istorisirea, “ca sa te poti orienta, nu cumva increderea prea mare sa te coste capul.” Eu am ramas uimit si incremenit.
     Dupa a doua invaziune a lui Hatvany in Muntii Apuseni care s-a sfarsit asemenea celei dintai, cu totala nimicire a maghiarilor, a intrat in Abrud Br. Kemeny Farkas cu o armata numeroasa si bine organizata, dar si acestia au fost respinsi. Intr-o zi, cand curgea lupta intre Abrud si Carpenis cu mare inversunare, s-a intamplat o scena foarte comica si anume: judele din Abrud-sat, Bidigutiu, om avut si onest, a carui casa se afla in capul satului de catre Carpenis, privea cu mare neliniste lupta intre Maghiari si Români, vrand a se prezenta inaintea invingatorului, ca primarul comunei, in costumul national al acelei parti beligerante, care va iesi invingatoare, nu cumva in prima furie, trecand invingatorii pe dinaintea casei sale, si vazandu-l in costumul contrarului, sa-l omoare.
Si-a postat dar pe servitorul sau pe o culme deasupra casei de unde se vedea batalia, si i-a demandat, sa-i strige, cari dintre luptatori sunt invingatori, ca el sa le iasa inainte.
Primarul, care era om cam batran, mare, si gras, om greoi, a stat in curte, tinand intr-o mana costumul maghiar, iar in celalalta cel romanesc. “Tine-te jupane; s-au amestecat Ungurii cu Românii. Se bat ca orbii. Fug Românii, jupane, trage nadragii!” “Romanii s-au oprit, s-au intors asupra Ungurilor; Ungurii au luat-o la sanatoasa. Trage cioarecii, jupane!” “Au sosit 2 tunuri unguresti cu calaretii pe drum, au respins pe Români; trage nadragii, jupane!” “Românii au inconjurat pe Unguri, acestia se retrag in graba, trage cioarecii jupane!” “Ungurii au capatat ajutor, s-au aruncat orbeste asupra Românilor, pe cari i-au respins in padure; trage iute nadragii!” “Pentru D-zeu! jupane, ai grija! Românii si-au aruncat palariile si tundrele, navalesc asupra tunurilor si asupra catanelor, ca turbati, Ungurii fug mancand pamantul; trage cioarecii jupane! Au invins Românii! Iute! Grabeste-te jupane! Tulai!!! Uraa!!! “Auzi, mai! Acum al dracului sa fii, tu, cu Unguri si cu Români cu tot, zise bietul primar, care s-a zolit si trudit, incat plin de apa si nadusit, nu mai putea nici rasufla de ostenit ce era. Nu ma mai imbrac si dezbrac, fie cum va vrea D-zeu. Ce tatal dracul! Sa ma spanzure n-as putea chinui mai mult.”
A ramas in izmene si camasa.
Mai tarziu de mai multe ori, il necajeam pe bietul batran zicandu-i: vezi! nevoia te invata, care e costumul international si neutru. Din capul locului trebuia sa ramai in izmene si camasa. Te crutai de frica si osteneala.
     Dupa ce s-a restabilit ordinea in tara am calatorit catre Zlatna. Ajungand la “Dealul Cerbului” am intalnit mai multi oameni, cari lucrau la drum si la un pod stricat.
Aici m-am dat jos de pe trasura si am dat in vorbe cu acei oameni. “Nu departe de aici, in marginea drumului, pe o stanca inalta, intre tufe – ca si cand ar fi ascunsa acolo – se afla o cruce de lemn.
Nu stiti d-voastra, oare ce insemnatate poate se aiba?” “Cum sa nu stim, domnule! Hei! Crucea aceea are o intamplare trista.
Era in satul nostru un om batran, il cheama de obste mosul Dinu. Acesta avea un fecior voinic, unicul copil, acesta era casatorit, si avea mai multi copii mici. El era stalpul casei, dar, in lupta dela Abrud, a cazut mort.
Bietul batran vazandu-se pe sine, pe nora sa, si o gramada de nepoti, lipsiti de tot sprijinul, plangeau cu totii, de rasunau codrii si vaile. Nu pot sa mor, pana nu-mi voi razbuna moartea feciorului meu…dar eu nu sunt harnic sa port arma, ajutati-mi, oameni buni! zise el intr-o zi, - ca sa rostogolesc acest bolovan pana in marginea drumului pe o stanca. Cand vor trece Ungurii pe acolo il voi impinge asupra lor.
Asa s-a intamplat. Bolovanul era foarte mare si greu, dar fiind rotund, 8 oameni l-au rostogolit pana in marginea stancii, deasupra drumului, intre tufisuri, asa incat cu o impinsatura buna sa se puna in miscare, apoi, vai si amar de cel ce ar fi trecut atunci drumul.
Mosul Dinu, care ardea de dorul de razbunare, n-a trebuit sa astepte mult. In ziua urmatoare, dis de dimineata, s-au auzit puscaturi de tunuri cumplite. N-a trecut mult timp, pulberea, care se ridica pina in nori, prevestea, ca se apropia o tabara.
Erau Ungurii, cari veneau pe drumul cel de tara in fuga mare, puscand mereu din tunuri…Românii dupa ei, strigand si urland, de-ti era groaza sa-i asculti. Sosise timpul pentru mosul Dinu.
Ei, copii! Ramaneti cu D-zeu! daca nu m-as intoarce, aduceti-va aminte, ca v-am fost mos bun, ziceti care un “Tatal nostru” pentru sufletul meu si pentru al tatalui vostru. Fiti oameni vrednici, pe cum a fost el, sarmanul!
Si-a facut de trei ori cruce si s-a departat. S-a dus drept la stanca, si s-a ascuns in tufe dupa bolovan. Intr-aceea, Ungurii s-au apropiat, treceau cete de cete pe langa stanca….
O detunatura infioratoare, asemenea unui cutremur, vaiete si tipete infricosate dovedeau ca bolovanul a cazut din inaltime pe drum. O coloana de honvezi, pe cati i-a cuprins bolovanul, care nu s-a oprit pana in vale, a fost turtiti, schilaviti, zdrobiti si omorati.
Dar sarmanul batran, silindu-se prea tare, s-a sufulcat din toate puterile asa incat si-a pierdut cumpana; a cazut si el de pe stanca in drum, unde honvezii l-au taiat in bucati.
Nepotii sai si nora sa i-au pus cruciulita aceea in aducere aminte la locul, de unde a cazut bietul batran.
Hei! Mari lupte au fost aici in doua randuri! Vezi acea movila mare? Acolo sunt ingropati mai multe mii de Unguri.”
     Cine nu-si aduce cu placere si dor aminte de locul unde si-a petrecut anii tineretelor? Cui nu-i palpita inima la amintirea acelui “nume”, unde ca baiat a alergat dupa fluturi; ca tinar si-a zidit cetati de aur; vazand viitorul in culori de trandafir, iar lumea intreaga, buna si morala, cum erau parintii la al caror san duios a crescut. Unde ca barbat si-a creat un ideal spre intemeierea si fericirea unei familii, si spre dezrobirea neamului sau.
Cate iluziuni; cate vise de aur; cate sperante indreptatite prefacute in fum; - numai suvenirea a mai ramas din trecut. Si cu toate aceste, acel loc – fir-ar el un petec de pamant cat de modest – unde repauza osemintele parintilor si ale strabunilor, are o putere magica asupra omului.
     Cand acest loc si nume e legendar; cand stii, ca pe tot pasul pe care-l faci, inainte cu 18 secole au pasit fruntasii Dacilor te cuprinde un sfant fior, ca [si] cand intri intr-o capela mucegaita si de secole parasita, ruina monument al secolelor trecute si glorioase.
     Omul cugetator vazand posteritatea degenerata trecand ca si cand trece calatorul nepasator pe langa crucea trantita de furtuna, se rusineaza, si speriat isi poarta cugetul prin amurgul timpurilor pierdute, temandu-se nu cumva o umbra legendara sa-l intampine si sa-l intrebe, precum intreba Dumnezeu in cantul gintei latine: “In 18 secole, ce ai facut in acest pamant?”
     Abrudul si Muntii Apuseni, leaganul si mormantul strabunilor mei, are o atractiune si un farmec deosebit pentru mine. Acest pamant clasic, care in toti timpii a fost un foc al românismului, a jucat totdeauna un rol insemnat in toata istoria Românilor; merita dar ca in putine cuvinte sa-i descriu monografia, consultand in aceasta privinta, vreo cativa cronicari maghiari, precum si istoria Horei si a Muntilor Apuseni, scrisa de mitropolitul Sulutiu.
     Abrudul era pe timpul lui Decebal, centrul operatiunilor montanistice din Dacia, si se numea “Alburn”.
In deosebite epoce, prin deosebite variatiuni: Avrug, Abrug, Avrud, a devenit Abrud.
La anul 105 dupa Christos, imparatul Traian dupa cucerirea Daciei a asezat a VI legiune romana la Abrud, numindu-l “Auraria Daciae”; mai tarziu “Auraria major”. A organizat asa numitul “collegium aurariorum” sub un cap montan numit “magister”.
Minele se lucrau cu 20.000 lucratori; pe toata saptamana se scotea din mine 205 funti de aur. Prefectii trimiteau in tot anul peste o suta cantare (zece mii de funti) de aur curat la Roma.
Despre insemnatatea antica a Abrudului atesta maretele ramasite romane “cetatea mare si cetatea mica”, unde coloniile lui Traian au deschis mine de aur, precum multe inscriptiuni si descoperiri archeologice, cu deosebire inscriptiunea de pe cele trei table de ceara (tabulae ceratae), cari in anul 1786-1788 si 1855 s-au aflat in cetatea mare; si cari azi sunt ornamentul muzeului din Pesta, si cu tot dreptul, fiindca afara de aceste altele nicairi in Dacia nu s-au aflat.
Abrudul a fost in toti timpii ca “opidum montanum” inzestrat cu autonomia si privilegiuri, dar fiind “tezaurul” tarii, multi lacomeau dupa posesiunea acestui oras, de care se tineau la inceput Muntii Apuseni; mai tarziu insa numai patru comune: Abruzel (Abrud-sat), Carpenis, Bucium si Musica; cari toate laolalta constituiau “Terra Abrud”.
     Nu e de mirare daca s-au asezat atatea familii maghiare la Abrud, si ca in timpii vechi, cele mai de frunte familii maghiare din tara aveau acolo proprietati de mine asa incat in urma toata puterea a devenit in mainile lor. Abrudul devenise un factor puternic al avutiei si culturii maghiare. La anul 1569 se afla o tipografie in Abrud. Toti lacomeau la “Terra Abrud”.
     Natiunea saseasca a ridicat un proces formal de proprietate asupra Abrudului. Acest proces l-a judecat insusi “supremus tavernicus” in Timisoara la anul 1320, rejeptandu-se Sasii cu pretentiunea lor neintemeiata.
     Lucru de mirat ar fi numai, cum de “Muntii Apuseni” si dupa ce toti Romanii din tara isi pierdusera drepturile lor, dansii tot se mai sustinura, in vechile lor privilegii.
Aceasta se explica prin unii cronicari asa, ca locuitorii acelor munti ca cei mai renumiti vanatori din tara, erau totodata si cei mai viteji ostasi.
In anul 1271 regele Stefan al V sub nume de terra Abrudu (tara Abrudului) l-a donat capitului rom.cath. Desi guvernatorul Ioan Hunyadi a sustinut capitulul in dreptul castigat, totusi Ladislau al V in anul 1453 in ziua sfantului Marcu a intarit drepturile si privilegiul avut “ab antiquo” al Abrudului.
Regele Mathia Corvin a fost cel dintai care a obligat acele 4 comune cari se tineau de Abrud, si impreuna constituiau “terra Abrudu”, ca pe cum se zicea, in interesul montan (al baitului) sa pazeasca caii Abrudenilor, cari ii intrebuinta la mine.
Ioan Zapolya (1515) ca voda al Ardealului, Ludovic al VI (1524), Bathori Sigmund (1585) au intarit privilegiul opidului Abrud.
Iar George Basta in anul 1604 in 18 Aprilie a asigurat dreptul Abrudului fata de cele 4 comune susnumite.
Abrudul a castigat dela Rakoczy Sigmund (1607), Bathori Gabor (1608) si Bethlen Gabor (1616) deosebite imunitati.
     In anul 1607 Sigmund Rakoczy a daruit comunele Bucium, Abruzel, Carpenis si Musica formal opidului Abrud, ca afara de decima de miei, toate celelalte beneficii sa le traga de la acele comune, cu conditiunea insa, ca tot mineritul (baiesitul) din Abrud sa plateasca in casa statului pe an, un florin de aur adevarat; afara de aceasta pentru cuhna principelui, la Craciun sa se administre, 2 ferii de miere, 2 ferii de unt si 2 junci de cate 3 ani.
Aici se incerca intaia oara a se supune acele comune. Acest privilegiu al Abrudului l-a intarit Bathori Gabor (1609), Bethlen Gabor (1617), insa cu acel adaus, ca Abrudul sa plateasca statului 100 de galbeni pe an.
     Abrudul insa n-a avut niciodata liniste cu comunele numite; acele n-au vrut sa recunoasca suprematia Abrudului, zicand ca ele au asemenea drept cu orasul, fiindca ele laolalta constituie “Terra Abrudu”.
Si in adevar respectivele comune au primit din timp in timp, dela toti domnitorii Ardealului, diplome asiguratoare pentru drepturile si privilegiile lor, aceste diplome – zice mitropolitul Sulutiu in opul sau “Istoria Horei si a Muntilor Apuseni”, le-a vazut si le-a citit si el.
Intre altele diploma principelui Apafy di din Belgrad [Alba Iulia] la 20 Maiu 1676 alta din 18 Decembre 1689 pretinde dela aceste sate, ca si dela cetatea Abrudului, anumite sume de pisete si cosasi de aur; miere si unt pe seama mesei domnesti, nimic altceva.
     In secolii trecuti, mai de multe ori s-au intamplat rascoale in Muntii Apuseni; cetatea Abrud, si cu deosebire ungurii abrudeni totdeauna au avut mult a suferi.
In anul 1727 s-au sculat Romanii cu mana armata asupra Ungurilor din Abrud, au constituit un magistrat dintre dansii romanesc, si s-au pus cu puterea in stapanirea drepturilor revendicate. Intervenind militia au imprastiat pe Romani, si au restaurat Abrudul in privilegiile sale.
In anul 1760 s-a intamplat a doua revolta. Si de asta data militia i-a supus pe Romani, iar pe conducatorul lor l-a tras in teapa.
In anul 1763 iarasi au vrut sa se revolte Romanii, dar pe semne in extensiune mai mare. Documente despre acest din urma caz n-am vazut; dar am auzit “unele” si “altele”, din care trebuie sa conchid asa ceva.
Pentru ca nu-mi pot explica atlfel, nici cuvintele episcopului Aron, care le-a zis in toamna acelui an in Abrud catre sora si catre cumnatul dansului (strabunii mei): “Natiunea trebuie crescuta, luminata, zelul national desteptat; atunci si strainii vor avea respect de noi; si daca se vor jertfi 10, vor rasari 100 si 1000, si natiunea va fi scapata. Cine este astazi natiunea? Poporul e supt pana la os, el doarme somnul cel de moarte, si impreuna cu preotimea orbecaie in intuneric; nobilimei ii e rusine a se numi Roman. Preotimea noastra numai dupa secoli va ajunge gradul culturii; fara care nu poate sta in fruntea natiunii. Pe altii n-avem oh D-zeule! Daca neamul romanesc s-ar putea mantui prin jertfa, ce n-as fi eu in stare sa fac. Dar nu! de o mie de ori nu! Sabia nu strabate prin intuneric; prin intuneric numai lumina strabate, si numai lumina razbeste asupra intunericului. Numai omul cult si religios se poate entuziasma; altii sa pot fanatiza, va fi flacara, dar lumina si caldura nu!”
     In anul 1784 sub Horea, intrand Romanii cu putere in Abrud, au scos toate diplomele si privilegiile Abrudului din arhiva, si in piata au parjolit cu acele pergamente un porc ucis; iar comunele s-au proclamat pe sine, de libere.
In acest an Abrudul si-a pierdut jurisdictiunea, si a devenit sub jurisdictiunea Comitatului Albei de jos.
In urma petitiunei din anul 1785 la anul 1791 iar si-a redobandit privilegiile de mai inainte, nu insa si dreptul asupra comunelor Bucium, Carpenis si Abruzel.
Cu aceasta ocaziune la anul 1784 coroana (fiscul) a pus mana pe acele comune, si le-a indatorat sa plateasca pe tot anul fiecare comuna cate 3 funti de aur, ce in adevar au si platit.
In anul 1789 s-a incercat fiscul a-i sili la robote, dar muntenii au vrut sa se rascoale de nou.
Cu aceasta ocaziune s-a incheiat intre ambele parti un contract, prin care fiscul s-a obligat a plati oamenilor pentru facerea stanjenilor; cu toate acestea in anul 1817 iarasi a vrut sa le faca oamenilor sila, si sa-i supuie la robote si mai grele. In acest an calatorind imparatul Francisc prin Ardeal, Romanii au fost sustinuti in uzul de mai inainte.
In conscriptiunea urbariala din 1820, se afla acele comune conscrise ca iobagi.
Fiscul pretindea ca aurul care-l platea comunele era taxa pentru rascumpararea robotelor; ce insa n-a fost adevarat, caci tocmai asa platea si cetatea Abrudului 100 de galbeni pe anu, cu toate c-au fost oameni liberi.