Daca.... de Lelia Mihail publicat la 22.06.2014
Daca
     De multe ori ne punem intrebarea ce-ar fi fost daca? Ce pacat ca nu prea insistam sa vedem ce ar fi fost...
Daca am face-o am crea o viata paralela si asta ar duce la imbunatatirea vietii pe planeta prin curatirea astralului inferior de greselile noastre trecute. Si nu ne-ar folosi doar noua ci intregii omeniri.
Sa incercam ACUM UN EXERCITIU DIN ACESTA.
Ce rezultate ar putea avea descoperim singuri.
Inainte de orice sa stim ca exista o axioma care spune: VIATA E VESNICA, NU POATE FI STEARSA CI DOAR MODIFICATA PRIN RETRAIRE MENTALA!
Sa trecem la lucru!!!

     In casa nobiliara germana de Hessa si Rin s-a nascut, pe 1 noiembrie 1864, Elisabeth Alexandra Luise Alice, fiica Marelui Duce Ludovic al IV-lea de Hessa si Rin si a printesei Alice. Bunica ei materna era regina Victoria a Angliei, atfel încât copilaria Elisabetei a fost marcata mai degraba de limba engleza si de eticheta britanica decât de germana pe care o vorbea cu tatal sau.
Cu o avere considerabila si o pozitie sociala înalta, familia se ferea totusi de opulenta.
Pe lânga muncile casnice, printesa Alice a fost si una dintre cele care s-au ocupat nemijlocit de îngrijirea ranitilor razboiului austro-prusac.
Atmosfera aproape idilica în care a crescut Elisabeta a fost tulburata pentru prima data în 1878, când, în urma unei epidemii de difterie, sora ei mai mica, Maria, si mama ei, Alice, au murit.
     Pe masura ce crestea în vârsta, Elisabeta a capatat si renumele de a fi una dintre cele mai frumoase femei din Europa.

     Wilhelm al II-lea, viitorul împarat german, a întâlnit-o la Bonn unde i-a facut curte asidua si i-a scris poezii. A fost respins politicos, ca si alt pretendent, Frederic al II-lea, viitor Mare Duce de Baden.
Tinuta si atitudinea ei nu faceau decât sa atraga noi si noi admiratori. Regina Maria a României avea sa scrie în memorii despre verisoara ei, Ella, ca frumusetea si dulceata ei erau "de vis”.

     Printre numeroasele rudenii nobile, la curtea printesei au poposit si oaspeti din Rasarit. Stramatusa ei, împarateasa Maria Alexandrovna a Rusiei i-a adus cu ea pe doi dintre fiii sai, Serghei si Paul.
Cu primul, Elisabeta – sau Ella, cum i se spunea – si-a descoperit repede afinitati. Amândoi erau sobri, religiosi si pasionati de arta.
Când Marelui Duce rus i-au murit parintii, Elisabeta a recunoscut în el aceeasi durere pe care o traise ea însasi la trecerea în vesnicie a mamei. Petita a doua oara, a acceptat.

     Casatoria a avut loc pe 15 iunie 1884, la palatul de iarna din Sankt Petersburg si vlastarul nobil al unei familii anglo-germane a devenit Marea Ducesa Elisabeta Feodorovna Romanova, cu zece ani înainte ca sora ei, Alexandra, sa devina Tarina (Împarateasa) Rusiei. Atât noua ei familie cât si poporul rus au îndragit-o din primul moment pentru frumusetea, blândetea si distinctia ei.
Imbratisând cu dragoste noul ei popor, Marea Ducesa i-a patruns cele mai intime resorturi, ascunzisurile inimii si, luminata de o noua întelegere a vietii si a oamenilor, în 1891 s-a convertit de la credinta luterana în care fusese botezata la Ortodoxie.
Bucuria celor apropiati a fost nemasurata, iar sotul ei i-a daruit o copie a unei icoane facute de mâna a Mântuitorului, însa nu toate rudele din Europa au privit cu ochi buni aceasta schimbare. Imparatul prusac Wilhelm al II-lea a sustinut chiar ca Elisabeta a fost fortata sa faca acest pas. Dar Marea Ducesa le-a raspuns tuturor acestora ca a continua sa ramâna în vechea ei confesiune ar fi însemnat sa-L minta pe Dumnezeu. "Deasupra tuturor constiinta trebuie sa fie pura si adevarata... multi – stiu asta – vor striga, dar toate acestea simt ca ma apropie mai mult de Dumnezeu...
Imi spuneti ca stralucirea exterioara a bisericii m-a fermecat... aici gresiti –nimic din semnele exterioare nu m-a atins – nu – slujba, slujba, semnele exterioare exista doar pentru a ne aminti de lucrurile launtrice”.
     Dintre toate rudeniile ilustre ale Elisabetei, regina Victoria a Angliei a fost cea care a înteles-o si a sprijinit-o cel mai mult.
In 1892, odata cu numirea lui Serghei ca Guvernator General al Moscovei, perechea s-a mutat într-o aripa a Kremlinului, petrecându-si verile la o resedinta unde Elisabeta organiza petreceri pentru copii. Neavând urmasi, Marea Ducesa si sotul ei i-au adoptat pe cei doi nepoti orfani ai acestuia din urma, Dmitri Pavlovici si Maria Pavlovna.

     Pe 18 februarie 1905, Marea Ducesa Elisabeta a auzit, pe când se regatea sa iasa din locuinta, o detunatura puternica si a ajuns în strada tocmai când un militar strângea sub o patura ramasitele trupului dezmembrat al sotului ei, Serghei, asasinat cu o bomba de revolutionarul socialist Ivan Kalyayev.
Apropiatii îsi aminteau mai târziu nobletea suferintei Elisabetei. Desi profund îndurerata, ea a pastrat decenta atitudinii princiare si nu a uitat nici o clipa compasiunea. S-a grabit sa se duca sa îl viziteze pe patul de spital pe conducatorul trasurii, la rândul sau grav ranit în explozie, iar când acela a întrebat de starea de sanatate a Marelui Duce, vaduva i-a raspuns: "El ma trimite la tine”. Si astfel omul a putut sa-si dea duhul în pace.
Puterea ei de a ierta s-a dovedit de asemenea mare, atunci când a mers sa-l viziteze pe asasin în închisoare. Kalyayev i-a spus ca nu a vrut sa o omoare pe ea si ca a amânat de câteva ori atentatul tocmai pentru ca ea se afla în preajma Marelui Duce. "Nu te-ai gândit ca ucigându-l pe el m-ai ucis pe mine?” i-a raspuns Elisabeta, care i-a lasat o Evanghelie, rugându-l sa se gândeasca la pacatul savârsit si sa se caiasca. Apoi l-a rugat pe cumnatul ei, tarul Nicolae al II-lea, sa-l gratieze. Asasinul însa a refuzat orice iertare si a acuzat-o pe Elisabeta ca ar fi rastalmacit conversatia. Pe 23 mai 1905 a fost spânzurat, iar Marea Ducesa a spus întristata ca, desi vizita la el fusese un esec, ea spera ca macar în ultima clipa asasinul sa-si fi cerut iertare de la Dumnezeu.
Pe crucea memoriala ridicata în memoria raposatului Mare Duce Serghei, vaduva a pus sa fie gravate cuvintele rostite de Hristos despre cei care-L rastigneau: "Parinte, iarta-le lor, ca nu stiu ce fac.”
     De la moartea sotului ei, Marea Ducesa Elisabeta Feodorovna Romanova nu a mai mâncat deloc carne, iar în 1909 a renuntat la toate bijuteriile, daruind o parte Coroanei, o parte rudelor si o alta vânzând-o si folosind banii pentru opere de caritate.
Apoi a înfiintat Manastirea Sfintelor Marta si Maria, dupa numele celor doua femei din Betania, surorile lui Lazar, pe care Iisus l-a înviat din morti. Este cunoscut episodul evanghelic când Marta se ostenea spre a face ospat pentru Domnul, în timp ce Maria statea la picioarele Lui ascultându-I cuvintele. De aici s-a inspirat Elisabeta, stabilind un program în care ascultarea slujbelor sa fie îmbinata cu slujirea lui Hristos, vazut în fiecare sarac si necajit care avea nevoie de ajutor.
Astfel, strângând în jurul sau mai multe surori – unele mai sarace, altele din casele nobiliare rusesti – Elisabeta a pus pe picioare un spital, o capela, o farmacie si un orfelinat, mergând adesea si prin cele mai sarace cartiere ale Moscovei, pentru a-i ajuta pe cei nevoiasi.
Cele saptesprezece femei pe care le-a strâns Marea Ducesa în jurul ei purtau numele de surori ale dragostei si milei. Activitatea lor se desfasura sub îndrumarea duhovniceasca a protopopului Mitrofan Serebrianski, care tinea si slujbele, iar un sprijin puternic venea si din partea Patriarhului Rusiei, Tihon.
Surorile le ofereau saracilor ajutor material si spiritual, gazduiau si îngrijeau copii orfani sau parasiti, conduceau o scoala pentru asistentele de la Crucea Rosie, cazau gratis sau cu chirie mica femei cu situatie materiala precara, punând si bazele Organizatiei Feminine a Muncii, si aveau o sectie pentru bolnave incurabile, pe care le îngrijeau pâna la sfârsitul vietii.
     Sosirea revolutiei bolsevice nu a tulburat-o cu nimic pe Elisabeta, care doar a început sa se roage mai mult, vazând în cei razvratiti niste copii înselati de dusmanii Rusiei.
"Rusia si copiii ei nu stiu ce fac în acest moment, spunea ea. Sunt ca un copil bolnav si pe care îl iubesti de o suta de ori mai mult în boala lui decât când e sanatos si fericit. Tânjesti sa-i alini suferintele, sa-l ajuti si sa-l înveti rabdarea. Asta simt mai mult în fiecare zi”.
La început, spre mirarea tuturor, comunistii le-au lasat în pace pe surori, ba chiar le-au ajutat cu mâncare pentru activitatile lor caritabile. Destul de repede însa a sosit un grup care a acuzat-o pe Elisabeta de spionaj în favoarea germanilor si a vrut sa o aresteze. Marea Ducesa a ramas calma si le-a spus acuzatorilor ca-i va urma, dar ca înainte de acestea trebuie sa se roage. Aceia au însotit-o si, cuceriti de simplitatea ei si de lipsa oricaror materiale periculoase din mânastire, au plecat lasându-le pe surori în libertate.
Ceea ce pentru altele a fost prilej de bucurie si admiratie, pentru Elisabeta a adus o alta concluzie, care vorbeste despre perceptia ei duhovniceasca: "Nu suntem înca vrednice de martiriu”, le-a spus ea celor care o felicitau pentru tactul si prestanta ei.
Intuind ce urma, împaratul german – acelasi care-l gazduise si-l trimisese înapoi spre Rusia pe Lenin – i-a sugerat Elisabetei, prin ministrul de cabinet suedez, sa fuga catre Occident.
Marea Ducesa i-a rapuns ca stie ca vor urma vremuri grele, dar vrea sa împartaseasca soarta tarii si a poporului ei.
In 1918 Lenin a ordonat CEKA (stramoasa KGB-ului) sa o aresteze pe Marea Ducesa. A fost dusa în exil si initial i s-a spus ca va lucra la Crucea Rosie, pentru ca apoi sa fie dusa la Perm si de aici la Ekaterinburg, unde ar fi urmat întâlneasca familia tarului, lucru care i-a fost însa interzis. A lasat în urma un grup de maici îndurerate, însotita fiind doar de ucenita ei, Varvara Yakovleva.
De la Ekaterinburg se stie ca i-a scris de doua ori duhovnicului ei, parintele Mitrofan, odata pentru a-i povesti despre garda care o pazea, formata din lituanieni care din foarte aspri la început devenisera blânzi, lucru ce a determinat înlocuirea lor cu niste rusi mai duri, si odata pentru a-l ruga pe Patriarhul Tihon sa faca în asa fel încât ea sa poata primi mâncare fara carne.
Pe 20 mai 1918 a fost transferata în satul Alopaievsk, unde a fost instalata sub supraveghere într-o fosta scoala, alaturi de ucenita Varvara si de alti reprezentanti ai nobilimii ruse: Marele Duce Serghei Mihailovici, însotit de asistentul sau, Remez, Marii Duci Ivan, Constantin si Gheorghe Constantinovici si contele Vladimir Paely.

     Cei exilati aici puteau iesi uneori, iar Elisabeta mergea la biserica, lucra în gradina la legume si flori, picta si se ruga. Cu exceptia unei mese comune, mânca singura în camera.
In ciuda propagandei bolsevice în plina desfasurare, oamenii locului o iubeau si, din când în când, mai intrau în contact cu ea. Odata a primit de la niste localnici un stergar.
     Din câte se pare, executia tarului Nicolae al II-lea si a familiei sale a fost în legatura directa cu cele ce aveau sa se întâmple cu Marea Ducesa Elisabeta si tovarasii ei.
Cei de la CEKA i-au anuntat pe exilati, în noaptea de 17 iulie, ca trebuie sa-i duca în alta parte, în siguranta. Le-au fost luati toti banii, apoi au fost legati de mâini si la ochi.
Singurul care a opus rezistenta a fost Marele Duce Serghei Mihailovici, pe care bolsevicii l-au împuscat în brat.
Grupul a fost dus într-un sat din apropiere, unde se afla o veche mina parasita si pe jumatate inundata. Dupa ce au fost batuti, exilatii au fost aruncati într-o groapa din mina, prima fiind chiar Elisabeta. La urma asasinii au aruncat în mina lemne carora le-au dat foc. Apoi au dat alarma în Alopaievsk, spunând ca Marea Ducesa si ceilalti fusesera rapiti de un grup neidentificat.
Ulterior a fost descoperit un schimb de telegrame între sefii CEKA, ce pusesera la cale si asasinarea familiei tarului, în care se ticluia minciuna în legatura cu asa-zisa disparitie misterioasa a exilatilor.
Un taran, care a auzit dinspre mina imnuri religioase rusesti, a anuntat Armata Alba.
In octombrie 1918 albii au cucerit zona, învingându-i pe bolsevici si au descoperit ramasitele din mina.
Elisabeta si tovarasii ei murisera din cauza ranilor pricinuite de cadere, caci niciuna dintre cele doua grenade nu explodase. Marea Ducesa avea pe piept o icoana a Mântuitorului. Desi în agonie, ea reusise sa improvizeze un bandaj pentru capul printului muribund Ivan.
Apoi, pe masura ce bolsevicii recâstigau teren, au ajuns la Irkutk si în cele din urma, în 1920, la Beijing.
     Comunistii i-au urmarit pe cei ucisi de ei si dupa moarte, astfel încât la granita ruso-chineza au reusit, atacând trenul, sa arunce pe sine sicriul Marelui Duce Ivan Constantinovici, actiunea lor fiind în cele din urma zadarnicita de trupele chineze.
La Beijing nobilii rusi au fost îngropati în cimitirul rus si, în decembrie, trupurile Elisabetei si Varvarei au fost duse, cu ajutorul surorii Marii Ducese, marchiza de Milford-Haven, la Ierusalim.
     In 1981 a fost canonizata de Biserica Ortodoxa Rusa din Afara Granitelor, sfintenia ei fiind recunoscuta în 1992 si de Biserica Ortodoxa Rusa, ce o cinsteste de atunci sub numele de Sfânta Noua Mucenita Elisabeta. Memoria ei a ramas vie si în Anglia, unde statuia ei se afla, la Westminster Abbey, între cele ale altor martiri de toate confesiunile din secolul XX.

     Wilhelm al II-lea a fost ultimul împarat al Germaniei si rege al Prusiei de la 1888 la 1918. Wilhelm al II-lea provine din familia Hohenzollern. Tatal lui a fost Friedrich al III-lea iar mama a fost împarateasa Victoria Adelaide Mary Louisa. O nastere pelviana traumatica l-a lasat cu bratul stâng schilodit din cauza paraliziei Erb, problema pe care care a incercat cu un oarecare succes sa o ascunda. In multe fotografii el poarta o pereche de manusi albe în mâna stânga pentru a face bratul sa para mai lung, îsi tine mâna stânga cu dreapta sau are bratul schilodit pe mânerul vreunei sabii.
Biografii, inclusiv Miranda Carter, au sugerat ca acest handicap a afectat dezvoltarea sa emotionala.
     La vârsta de 6 ani, Wilhelm a început pregatirea cu profesorul Georg Hinzpeter care avea 39 de ani. Wilhelm a declarat mai târziu ca instructorul sau nu a rostit niciodata un cuvânt de lauda pentru eforturile sale.
Ca adolescent a fost educat la Kassel la Friedrichsgymnasium si la Universitatea din Bonn.
     Wilhelm a fost interesat de domeniul stiintei si tehnologiei, dar, a ramas convins ca el a apartinut unui ordin distinct al omenirii, desemnat pentru monarhie prin voia Domnului.
Wilhelm a fost acuzat de megalomanie înca din 1892, de catre omul de litere portughez Eça de Queiroz, apoi din nou în 1894 de catre germanul pacifist Ludwig Quidde. Cei treizeci de ani de regenta a împaratului Wilhelm II (1888 - 1918) este cunoscuta în istorie sub numele de perioada wilhelmina.
Aceasta perioada de timp este marcata prin eforturile împaratului de a dobândi un prestigiu national si a dezvolta Germania aducând-o în rândul marilor puteri ale lumii.
Aceasta ambitie o asociaza si cu o înarmare a Germaniei, pentru a obtine colonii noi în Africa si marile sudului.
Aceasta tendenta pe plan extern a Germaniei, precum si amestecul în razboaiele din colonii (Krüger 1896), (Criza marocana 1905/06 si 1911) ca si (scandalul Daily-Telegraph 1908) a determinat o serie de conflicte politice în special cu Anglia si la o destabilizare a politicii externe.
Wilhelm iubeste parada militara, cu aceste ocazii subliniaza faptul ca militarismul caracterizeaza societatea germana, functii importante în aparatul de stat primesc acei care au o cariera militara stralucita.
     Avântul economic german în timpul lui Wilhelm II este datorat încurajarii dezvoltarii tehnologiilor, industrializarii, stiintelor naturale, aceste progrese fiind sprijinite personal de catre împarat.
In politica interna Wilhelm II continua politica sociala a lui Bismarck, pe care l-a eliberat din functia de cancelar, cautând însa - cu succes partial - sa stearga diferentele în acordarea de drepturi gruparilor etnice minoritare.
Politica lui interna si externa a lasat impresia unui împarat mai autoritar ca bunicul sau Wilhelm I, însa istoricii socotesc regimentul lui personal ca o contradictie cu politica lui sociala, împaratul nefiind de fapt deosebit de autoritar, frecvent contrazicându-se sub influenta unor ministri sau generali.
In perioada lui de domnie au loc lupte pentru putere ale diferitelor partide politice, fapt care determina schimbari frecvente ale cancelarilor. Astfel, în conflictele dintre national-liberalo-conservativi si partidul social-democrat, din 7 cancelari 5 au fost eliberati din functie.
In timpul primului razboi mondial (1914 - 1918), incompententa strategica si tactica a împaratului devine evidenta, iar din 1916 se abtine de a mai lua hotarâri, predând conducerea statului în mâna conducatorilor militari, generalii Hindenburg si Ludendorff care în ultimii ani ai razboiului instaureaza dictatura militara.
Dupa sfârsitul primului razboi mondial, Germania este înfrânta si 10 milioane de morti ramân pe câmpurile de lupta, se declara Republica de la Weimar cu abolirea monarhiei, împaratul este silit sa abdice (9 noiembrie 1918). Moare în exil în Olanda.
     Si acum "sa schimbam macazul".
Ella se casatoreste cu Wilhelm II.
In 1918 ar fi terminat cu statutul de imparateasa cum a terminat si cu cel de ducesa. Doar ca scapa cu viata.
I-ar fi folosit la ceva?
Nu va grabiti sa raspundeti afirmativ.

     Ella avea o gindire mistica si fatalista. Ortodoxia i-a venit...manusa!!
Cit indobitoceste omul aceasta mascarada crestina cu martiriul, Care Dumnezeu cere martiriu? "Bunul Dumnezeu" ii zic ROBII lui.
Care dumnezeu are robi?
Pe de alta parte Wilhelm era materialist pina in virful unghiilor si, evident, ateu, doar ca nu putea spune asta.
Aproape imposibil de crezut ca Ella ar fi putut fi sotia lui vreme indelungata. Si viata ei ar fi fost o ratare. Nu ar fi avut nici macar o zi fericita. Pe cind cu Serghei a fost fericita intreaga lui viata.

     Privitii si vedeti cit seamana din toate punctele de vedere. Devine limpede faptul ca vietile lor au fost corect orinduite si ca asta era drumul fiecaruia. Fara sa intram in legea karmei. Nu face obiectul discutiei. Sa analizam problema lui...daca, cu putina noastra intelegere. Este suficient!