ROMĀNI SI MAGHIARI IN CONTEXTUL RAZBOIULUI AUSTRO-PRUSIAN (1866) de Anonim publicat la 22.06.2014
ROMĀNI SI MAGHIARI IN CONTEXTUL RAZBOIULUI AUSTRO-PRUSIAN (1866)
     Privita din unghiul de vedere al diplomatiei habsburgice, sosirea Printului Carol de Hohenzollern la Bucuresti constituia o abila manevra de culise a lui Bismarck, scopul primului ministru prusian fiind acela de a ameninta Austria cu spectrul unei actiuni militare romāne in Transilvania.
Se vehicula in acest sens asertiunea potrivit careia s-ar fi primit o considerabila suma de bani din partea Guvernului de la Berlin pentru organizarea si inzestrarea unui corp de armata format din voluntari unguri si ardeleni, ceea ce va intretine temerea Curtii de la Viena.
Nu este mai putin adevarat ca Bismarck, cancelarul Prusiei, luase in calcul posibilitatea declansarii unei insurectii in Transilvania, initiind chiar tratative cu reprezentantii emigratiei maghiare, care, la rāndul lor, trebuiau sa obtina adeziunea Guvernului romān.
In asemenea circumstante, nu este deloc surprinzator faptul ca, de pilda, ambasadorul austriac la Constantinopol, Prokesch-Osten, il avertiza pe ministrul de Externe al tarii sale asupra imposibilitatii practice de a mai impiedica dezmembrarea Imperiului otoman si, in acelasi timp, constituirea unui stat romān independent.
     Pentru a oferi asigurari statului vecin ca sosirea Printului Carol in Romānia nu are nici un fel de legatura cu planurile prusiene si ca Guvernul de la Bucuresti nu intentioneaza sa provoace dificultati la granita cu Transilvania, avea sa fie trimis Dimitrie Ghica la Viena.

     Marcat vizibil de cursul evenimentelor si departe de a se lasa convins de argumentele invocate de emisarul romān, ministrul de Externe austriac, Mensdorf, a manifestat in continuare rezerve in privinta recunoasterii lui Carol I.
Mai mult decāt atāt, Contesa de Mensdorf, cu o vizibila iritare, ii declarase in mod deschis lui D. Ghica faptul ca austriecii "au destul de multi Hohenzollerni in nord, pentru ca sa mai aiba si in sud". Asadar, convorbirile nu au dus la rezultatul scontat.
     Izbucnirea razboiului dintre Austria si Prusia (16 iunie 1866), acesteia din urma alaturāndu-i-se Italia doua zile mai tārziu, precum si victoria rapida a armatei prusiene la Sadowa (3 iulie) au determinat modificarea atitudinii anumitor Puteri europene fata de recunoasterea lui Carol I.
Negocierile cu Poarta stagnau si datorita opozitiei Austriei, reprezentantul acestei tari la Constantinopol fiind obsedat de ideea unei posibile actiuni armate romāne in Transilvania. In sprijinul asertiunii sale, diplomatul austriac invoca sosirea unor ofiteri prusieni la Bucuresti si inlesnirea unor pretinse transporturi de arme si munitii de catre Guvernul de la Berlin. Atāt diplomatia franceza, cāt si cea britanica sugerau cercurilor conducatoare de la Bucuresti sa ofere garantii Austriei ca nu vor intreprinde o actiune militara in Transilvania si nu vor incuraja "refugiatii si aventurierii", adica polonezii si maghiarii.
In stadiul preliminar al discutiilor, Curtea suzerana solicita, la rāndul sau, o serie de garantii pentru recunoasterea lui Carol I, printre care se afla si promisiunea ca Guvernul princiar nu va permite refugiatilor maghiari intrarea in Transilvania si nu se va intreprinde nici o actiune indreptata impotriva Austriei. La acestea se adaugau avertismentele ambasadorului francez la Viena, Ducele Gramont, ce lasa sa se inteleaga limpede ca, in eventualitatea unei actiuni a liberalilor radicali de resuscitare a sentimentului national in Transilvania, va avea loc o coalizare a Austriei si Rusiei cu scopul de a determina inlaturarea Principelui Carol.
     Fara indoiala, au existat anumite proiecte la nivelul liderilor liberali-radicali. De pilda, intr-o nota a ministrului de Interne al Austriei adresata prezidiului Cancelariei aulice regale transilvanene se consemnau legaturile existente intre romānii de pe ambele laturi ale Carpatilor si amplificarea acestora in timpul razboiului dintre Imperiul habsburgic, pe de o parte, Prusia si Italia, pe de alta parte. Se mentiona, de asemenea, despre raspāndirea unor proclamatii ale Principelui Carol printre romānii din Transilvania si sosirea unor emisari din Romānia.
Erau evidentiate si contactele frecvente ale lui C. A. Rosetti cu diferitii lideri ardeleni.
Mai mult decāt atāt, respectivul ministru tinea sa aduca la cunostinta declaratia lui Avram Iancu, potrivit careia "acum a sosit momentul sa reconstituim Daco-Romānia".
Spre disperarea oficialitatilor austriece, o asemenea atitudine nu avea sa fie singulara.

    
In conformitate cu nota de mai sus, protopopul Balint, vicecomitii din Zarand, Frāncu si Hodos, precum si preotul Simion Groza afirmasera limpede ca "Hohenzollern va trimite in mod sigur trupe in Transilvania si ca toti romānii pot sa se reuneasca pentru a realiza in secolul al XIX-lea ceea ce marele voievod Mihai a vrut sa infaptuiasca".
Nu este mai putin adevarat ca in iulie 1866, C. A Rosetti ii facilitase generalului maghiar Istvan Türr o intālnire privata la Bucuresti cu Domnitorul Romāniei.
Emisarul ungur dorea sa sondeze pozitia cercurilor conducatoare romāne in privinta declansarii unei actiuni comune impotriva austriecilor in Transilvania.
Desi acceptase o asemenea intrevedere, Carol I a pastrat o atitudine rezervata, declarāndu-i generalului ca "nu poate primi propunerile sale, intrucāt singura sa datorie este ca, printr-o buna administratie, sa ridice din nou o tara complet dezorganizata din punct de vedere moral si financiar".
Cert este ca in imprejurarile in care situatia internationala a Romāniei se afla inca sub semnul provizoratului, iar unele Puteri isi manifestau deschis ostilitatea, orice initiativa a autoritatilor de la Bucuresti trebuia sa se caracterizeze prin moderatie si abilitate diplomatica.

     Pe de alta parte, comentānd zvonurile privind o iminenta actiune armata romāneasca dincolo de Carpati, George Baritiu, intr-un articol de fond al "Gazetei Transilvaniei", conchidea: "Noi (ardelenii - n.n.) nu vedem nici o posibilitate de invaziune moldavo-romāneasca (...) Cu oastea regulata de numai 35 000, cu 80 tunulete si cu vistieria tarii desiarta (goala - n.n.) nu poti face nici un pas din tara, pre cāt timp oastea turceasca sta la Dunare gata de invaziune pre tot minutul si pre cāt timp Carol I si tara, fara totala sa umilire si injosire, nu poate primi conditiunile cele intr-adevar foarte aspre ale Portii otomane, ci este silita a le respinge cu arma in māna".
     Pentru a inlatura suspiciunile cercurilor diplomatice europene, diplomatia romāna se vedea nevoita, printr-o nota adresata consulilor straini la Bucuresti, sa precizeze ca zvonurile referitoare la concentrarea trupelor sale la granita austriaca si o eventuala intrare a acestora in Transilvania sunt nefondate si tendentioase.
Linia de conduita a Guvernului era aceea de a mentine o neutralitate absoluta, de a nu se implica in nici un fel in conflictul din Europa centrala si de a nu provoca dificultati vecinilor.
De asemenea, dupa sanctionarea Constitutiei, Carol I tinea sa precizeze in mod oficial ca Romānia isi va pastra neutralitatea garantata de Puterile europene si va respecta legaturile cu Poarta, declaratie primita favorabil atāt de diplomatia europeana, cāt si de Curtea suzerana.
     Atitudinea Romāniei era dictata si de evolutia situatiei internationale.
Nu putem ignora faptul ca, departe de a fi un razboi de durata, conflictul din Europa centrala s-a incheiat, in mod surprinzator, dupa numai doua luni, la 11/23 august 1866, prin victoria deplina a Prusiei.
Ulterior, intr-un numar din decembrie 1866, "Gazeta Transilvaniei" isi informa cititorii ca "Principele din Romānia inca in vara din urma avea mandat de a se pregati si numai demersul cel intetit al rasbelului fu cauza de nu succesera alte urmari".
Potrivit relatarilor consulului francez la Bucuresti, deputatii Babes si Mocsoni declarasera in Dieta ungara ca ardelenii doresc sa se uneasca cu Romānia sub Printul Carol, insa o astfel de eventualitate era extrem de periculoasa in acel moment, intrucāt Austria si maghiarii nu vor abandona cu usurinta Transilvania.
     Teama obsesiva a oficialitatilor austriece fata de o interventie armata romāneasca dincolo de Carpati va starui multa vreme, chiar daca o noua tentativa, de aceasta data a generalului maghiar Eber, de a-l convinge pe Carol I in sensul unei atare actiuni nu a dus la rezultatele scontate.
Intrucāt mijloacele de persuasiune ale diplomatiei habsburgice s-au redus substantial dupa infrāngerea suferita in conflictul cu Prusia, se incerca incurajarea Portii in adoptarea unei atitudini inflexibile in privinta recunoasterii "in conditiuni umilitoare" a Principelui Carol de Hohenzollern.
Demisia ministrului de Finante Ion C. Bratianu, ce a antrenat caderea intregului Cabinet, se poate sa fi fost provocata si de neintelegerile cu primul ministru de orientare conservatoare, Lascar Catargiu, care nu aprobase conduita radicalilor in timpul conflictului austro-prusiano-italian si nici contactele acestora cu reprezentantii emigratiei maghiare.
Totodata, diplomatia tarista sugerase emisarilor romāni la Petersburg (mai/iunie 1866) ca Domnitorul sa renunte la colaborarea cu radicalii I. C. Bratianu si C. A. Rosetti.
Avānd in vedere aceste sugestii, nu poate fi exclusa ipoteza unei "sacrificari" a ministrilor radicali pentru a obtine sprijinul Cabinetului de la Petersburg in exercitarea de presiuni asupra Portii in privinta recunoasterii lui Carol I.
De altfel, urgentarea acestei recunoasteri era si obiectivul primordial al noului Guvern de nuanta liberal-moderata constituit la 15/27 iulie 1866, prim-ministru fiind numit Ion Ghica, cel care purtase negocieri la Constantinopol.