Legile karmei - Partea IX de Rudolf Steiner publicat la 03.11.2014
Cum actioneaza destinul
     Cum actioneaza de fapt destinul?
El actioneaza in asa fel incit isi trimite influentele in intregul om.
Ceea ce cauta omul in viata printr-un impuls al karmei, cum se modeleaza atunci destinul sau, aceste lucruri sunt legate de faptul ca fortele destinului care trec din viata in viata produc si determina compozitia singelui in finetea sa, regleaza activitatea interna a nervilor si, de asemenea, stimuleaza receptivitatea instinctiva a sufletului pentru un lucru sau altul. Si nu putem descoperi usor natura interna a legaturilor karmice daca nu simtim nici un interes  aici este vorba, bineinteles, intotdeauna de ochiul sufletului  pentru amanuntele exterioare ale vietii unui om.
Intr-adevar, pentru observarea karmei este tot atit de important sa te interesezi de o miscare a miinilor, pe cit este de important sa te interesezi de un talent spiritual genial.
Este tot atit de important sa poti observa  bineinteles, si din punct de vedere spiritual, din perspectiva corpului astral si a Eului  cum cineva se aseaza, pe cit este de important sa vezi cum isi satisface indatoririle morale. Este tot atit de important sa vezi daca un om isi increteste fruntea bucuros sau usor, pe cit de important este sa descoperi daca el este evlavios sau neevlavios.
Multe lucruri care in viata obisnuita ne par neinsemnate sunt extrem de importante atunci cind incepi sa observi drumul destinului de la o viata paminteasca la alta, si multe lucruri care ii par cuiva deosebit de importante la un om sau altul au o importanta mai mica.
     Acum, in viata omului, in general, nu este atit de usor sa-ti indrepti atentia, de exemplu, asupra particularitatilor corporale. Ele sunt prezente, si trebuie sa te fi antrenat pentru a le distinge, bineinteles, comportindu-te in asa fel incit sa nu-l ranesti pe celalalt, pentru ca, atunci cind il observam cu intentia de a-l studia, il ranim. Aceasta nu ar trebui sa se intimple niciodata, ci trebuie sa ne orientam in asa fel incit lucrurile sa se reveleze de la sine.
Dar daca ne-am exersat facultatea atentiei, atunci deja in viata curenta descoperim la fiecare om anumite particularitati individuale, mici detalii care sunt foarte importante, in cel mai eminent sens al cuvintului, pentru observarea karmei.
Nu ne putem darui unei observatii cu adevarat patrunzatoare in ceea ce priveste relatiile karmice dintre oameni, decit daca ne putem referi la anumite particularitati semnificative.
     Acum citeva decenii, o personalitate a fost extraordinar de interesanta pentru mine, atit in ceea ce priveste viata sa interioara, spirituala, cit si in ceea ce priveste viata sa exterioara, este vorba de filosoful Eduard von Hartmann. Eram atras spre el de un interes foarte profund. Dar cind ii privesc acum viata in perspectiva unui studiu al karmei, sunt obligat sa evoc in mod interior ceea ce este important in acest sens cam in felul urmator.
Eu trebuie sa-mi spun ca Eduard von Hartmann, filosoful inconstientului, a actionat de fapt la inceput, in domeniul filosofiei, intr-un mod exploziv. Dar, in realitate, aceasta influenta exploziva in domeniul spiritual a fost inregistrata de oamenii secolului al 19-lea  scuzati-mi aceasta critica, ea nu este atit de malitioasa  cu un mare flegmatism.
Oamenii secolului al 19-lea si, desigur, cei de la inceputul secolului 20, nu pot fi deloc scosi din flegmatismul lor atunci cind este vorba despre ceea ce insufleteste din punct de vedere interior lumea.
De fapt, abia putem gasi in vremea noastra, atit de flegmatica fata de tot ce se refera la spirit, un entuziasm cu adevarat profund.
     Eu a trebuit, de exemplu, sa descriu odata, intr-o alta serie de conferinte, un fapt istoric: ciocnirea dintre lumea romana si lumea nord-germanica in epoca migratiilor popoarelor, in momentul in care crestinismul s-a raspindit in directia nord, venind din tinuturile meridionale, greco-latine.
Daca ni-i reprezentam in mod clar pe acesti stramosi fizici ai lumii Europei Centrale si ai Europei de Sud, avem deja o impresie despre impulsivitatea intensa a oamenilor de odinioara. De fapt, trairea in sinul puterilor spirituale ale naturii era vie printre populatiile germanice cu care s-au intilnit romanii in primele secole ale erei crestine.
Acesti oameni aveau fata de spiritual o cu totul alta atitudine. Ei erau inca, in marea lor majoritate, inclinati spre spiritual intr-un mod absolut instinctiv. Si, in timp ce astazi vorbim aproape tot timpul cu un asemenea flegmatism incit un cuvint urmeaza dupa altul ca si cum ceea ce spunem ar fi fara importanta, acesti oameni faceau ca ceea ce traiau ei in mod interior sa treaca in limbajul lor. Pentru ei, vintul care sufla putea fi gestul fizic de manifestare spirituala si sufleteasca, la fel ca miscarea bratului unui om. In aceasta suflare a vintului, in pilpiirea flacarii la suflarea vintului, era perceputa manifestarea lui Wotan.
Iar cind aceste experiente treceau in vorbire, cind li se dadea vesmintul vorbirii, atunci in vorbire trecea caracterul a ceea ce fusese trait. Pentru a exprima acest lucru in limbaj modern, noi am spune: Wotan vibreaza in vint  cind, intr-un mod asemanator, in vechiul limbaj se spunea „vibrarea, aceasta impregna si vorbirea , participati la aceasta traire care vibreaza si unduieste pina in cuvinte!
Cind omul, ridicindu-si privirea, percepe tunetul care bubuie in nori si contempla in spatele acestui gest, in spatele gestului din natura al tunetului, o entitate spirituala, si cind el exprima toate acestea astfel: Donar duduie in tunet  atunci in limba moderna patrunde ceea ce a rasunat in vorbire odinioara intr-un mod asemanator.
La fel cum acesti oameni simteau prezenta spiritualului in fenomenele naturii si il exprimau in vorbirea lor, tot astfel, ei exprimau, cind mergeau la lupta, divinitatea binevoitoare care traia in membrele lor, in toate gesturile lor.
Ei purtau atunci un scut imens, si lansau cu forta cuvintele, am putea spune, la adapostul scutului. Si acest fapt, de a proiecta un spirit  fie bun, fie demonic  in vorbire, un spirit care, dupa o explozie puternica, se linistea, pentru a se intensifica din nou, ei il exprimau, de asemenea, ducindu-se la asalt prin cuvintele: Ziu zwingt Zwist!
Toate acestea, proferate din spatele scuturilor, cu toata furia, in betia luptei, ce asalt! Imaginati-va aceste cuvinte pronuntate de mii de gitlejuri deodata din spatele scutului.
In primele secole, cind Sudul a intilnit Europa Centrala, cu adevarat eficace nu era ceea actiona in lupta in mod exterior, ci era eficace acest puternic vuiet care se indrepta spre legiunile romane.
La inceput, acest vuiet a provocat la aceste populatii venite din sud o panica fara leac. Genunchii le tremurau cind auzeau acest „Ziu zwingt Zwist, racnit, din spatele scuturilor, de mii de gitlejuri.
     Si trebuie s-o spunem clar: Cu siguranta, acesti oameni sunt aici din nou, dar cit au devenit ei de flegmatici!
Multi dintre ei, care urlau odinioara atit de tare, au devenit atit de flegmatici, flegmatici in cel mai inalt grad, au fost invinsi de atitudinea interioara a secolelor 19 si 20.
Dar daca ar reinvia acum acesti voinici care, odinioara, aveau impulsul sufletesc de a urla, ei si-ar acoperi noua lor incarnare cu o boneta de noapte si ar spune: Ceea ce este astazi flegmatism in om, care nu poate fi zgiltiit pentru a se trezi, nu este la locul sau decit sub o boneta de noapte, in pat, si nu pe scena activitatii umane!

     Eu nu vorbesc astfel decit pentru a arata cit de putin inclinat eram a simti ceva atit de exploziv cum era ceea ce a oferit Eduard von Hartmann in «Filosofia inconstientului.
La inceput el a vorbit, desigur, despre faptul ca tot ceea ce este constient in om, gindirea constienta, are o importanta minima, fata de tot ceea ce vibreaza si urzeste in mod inconstient in om, fata de tot ceea ce vibreaza si urzeste inconstient in natura, tot ceea ce nu poate fi ridicat in constienta si nu patrunde acolo niciodata. Eduard von Hartmann nu a cunoscut imaginatia clarvazatoare si intuitia, el nu stia ca inconstientul poate patrunde in cimpul cunoasterii umane. Asadar el a aratat ca ceea ce este esential ramine in inconstient. Dar tocmai pe acest temei si-a format el parerea ca lumea in care traim este cea mai rea din cite se pot imagina.
El a cultivat pesimismul si mai mult decit Schopenhauer, si considera ca punctul culminant al civilizatiei ar consta in a se nimici intr-o zi aceasta intreaga evolutie paminteasca, ea ar trebui sa fie nimicita cit mai curind cu putinta. El spunea numai ca nu voia sa insiste ca acest lucru sa se faca deja de miine, fiindca atunci n-ar fi timp suficient pentru a se infaptui toate cele necesare pentru o distrugere definitiva a Pamintului, ca sa nu mai ramina nimic din civilizatia umana, ea fiind fara valoare.
Si el visa  aflam aceasta din «Filosofia inconstientului  ca oamenii vor ajunge sa inventeze o masina mare pe care ei o vor putea ingropa destul de adinc in Pamint, pentru a provoca o explozie puternica si intreg Pamintul sa explodeze, sa se pulverizeze in spatiul cosmic.
     Desigur, multi oameni s-au entuziasmat de aceasta «Filosofie a inconstientului. Dar cind vorbesc despre ea se observa ca ei nu sunt convinsi cu adevarat in toata fiinta lor de aceste idei. Sa se spuna asa ceva! Dar este ceva foarte grav sa se poata spune asa ceva! Oamenii vorbesc despre asta ca in trecere, si tocmai acest lucru este ingrozitor.
Dar chiar s-a intimplat sa existe un asemenea filosof.
Si apoi acest filosof a examinat lucrurile care tin de moralitatea omului pe Pamint. Si lucrarea sa «Fenomenologia constientei morale m-a interesat in modul cel mai profund. El a scris dupa aceea o carte despre constienta religioasa, apoi o estetica; el a scris mult. Si toate acestea erau de cel mai mare interes, chiar daca nu puteai adera la ele.
     Poti simti, desigur, o mare dorinta sa stii ce este cu destinul unui asemenea om. Poate vom fi tentati sa ne ocupam mai intii in mod temeinic de filosofia sa.
Vom incerca sa ghicim, dupa ideile sale filosofice, ceva cu privire la vietile sale pamintesti anterioare. Dar nu vom afla nimic. Totusi, tocmai o asemenea personalitate era pentru mine interesanta, interesanta in cel mai inalt grad.
Si, vedeti dumneavoastra, cind ai, oarecum, ocultismul in singe, ca sa spun asa, esti stimulat sa te orientezi in directia justa. Si aici exista un fapt: Eduard von Hartmann a fost mai intii militar, ofiter. In anuarul lui Kürschner figura intotdeauna  pina la moartea sa , pe linga calitatea sa de doctor in filosofie s.a.m.d., si aceea de locotenent. Eduard von Hartmann a fost in primul rind ofiter prusac si, se spune, un foarte bun ofiter.
     Vedeti dumneavoastra, de la un moment dat, acest fapt mi-a aparut in perspectiva inlantuirilor karmice mult mai important decit particularitatile filosofiei sale. In ceea ce priveste filosofia sa, nu-i asa, suntem inclinati sa admitem un lucru, pe altul sa-l respingem.
Dar acest fapt nu este atit de semnificativ; fiecare poate sa o faca numai daca a studiat putin filosofia. Dar de aici nu reiese nimic deosebit. Dar ne intrebam: Cum se face ca un om care era ofiter prusac, un ofiter bun, care in timpul serviciului sau s-a ocupat de filosofie cu adevarat putin, foarte putin, si mult mai mult de minuirea sabiei, cum se face ca el a devenit tocmai un filosof reprezentativ al timpului sau?
Si cum a devenit el asa ceva?
Vedeti dumneavoastra, dragii mei prieteni, el a devenit filosof in urma unei boli care l-a facut sa sufere de genunchi toata viata si care l-a obligat sa se pensioneze. In unele momente, el nu mai putea merge, trebuia sa-si tina picioarele intinse, sa mearga putin, sa ramina asezat pe o canapea. Si, dupa ce si-a asimilat cultura contemporana, el a scris una dupa alta mai multe lucrari de filosofie.
Filosofia lui Hartmann ocupa o intreaga biblioteca; el este un om care a scris mult. Dar in ceea ce ma priveste, in timp ce ii studiam personalitatea, ceea ce mi s-a parut intr-o zi deosebit de important a fost suferinta sa de genunchi, interventia acestei afectiuni de genunchi. Faptul ca acest om a fost atins de aceasta suferinta la o anumita virsta m-a interesat mult mai mult decit realismul sau transcendental, sau chiar aceasta afirmatie a lui: A existat mai intii religia Tatalui, apoi religia Fiului, si in viitor va veni religia Spiritului. Sunt niste afirmatii pline de spirit, dar, in timpul acestui secol al 19-lea atit de spiritual, lucruri de acest fel se gaseau, mai mult sau mai putin, pe toate drumurile.
Faptul insa ca un om devine filosof fiindca a fost atins de o afectiune de genunchi pe cind era locotenent, acest lucru este foarte important.
     Si, atita timp cit nu ne putem intoarce in trecut la originea unor asemenea fapte, atita timp cit ne lasam orbiti de lucrul aparent cel mai frapant, nu vom ajunge sa descoperim inlantuirile karmice. Cind am putut face legatura in mod just intre intreaga personalitate si suferinta de genunchi, atunci in fata mea s-a deschis perspectiva a ceea ce a survenit in destinul acestui om.
In acest moment, eu m-am putut intoarce in trecut.
Nu pornind de la capul lui Eduard von Hartmann, ci de la genunchiul sau am putut gasi eu calea care conducea la incarnarile sale anterioare. La altii, punctul de plecare este nasul s.a.m.d.
De regula, acest punct nu este ceea ce se considera a fi cel mai important pentru viata dintre nastere si moarte.
     Asadar care este aici inlantuirea karmica?
Vedeti dumneavoastra, omul, asa cum apare el in viata paminteasca, este in realitate, ca fiinta fizica, si eu am atras adesea atentia asupra acestui punct, o entitate tripartita. Ea are o organizare neuro-senzoriala, concentrata in principal in cap, dar care se extinde la intregul om. Omul are o organizare ritmica, si aceasta isi are expresia cea mai evidenta in respiratia si circulatia sanguina, extinzindu-se, la rindul ei, la omul intreg si exprimindu-se in toate; el are, de asemenea, o organizare a membrelor, un sistem locomotor, care este legat de metabolismul sau, de regenerarea substantelor s.a.m.d. Omul este o fiinta tripartita.
Si atunci intelegem, privind existenta in ansamblul ei: ceea ce consideram noi drept lucrul cel mai important in viata de pe Pamint, capul, nu pastreaza, in cursul trecerii prin nasteri si morti, decit o importanta relativ redusa curind dupa moarte.
Capul, care in omul fizic este lucrul cel mai uman din om, isi scoate in realitate entitatea sa in cea mai mare masura din fizic; in timp ce restul organismului, care in omul fizic este de mai mica valoare, in spiritual este elementul superior. In cap, omul este cel mai mult o fiinta fizica, si cel mai putin o fiinta spirituala. In schimb, el este mai mult spirit in celelalte parti ale organizarii sale, in organizarea ritmica si in organizarea membrelor.
Omul este cel mai spiritual in sistemul locomotor, in activitatea membrelor.. Instinctiv, oamenii stiu asta. De cite ori observam pe cineva ne uitam la maini si picioare si la incheieturi. Daca incheieturile sunt groase, genunuchii mari, palmele si si labele picioarelor late si mari se spune ca acei oameni sunt "neciopliti". Bineinteles ca nu "necioplitii" urmaresc asta!!! Nimeni nu ne invata asa ceva.
     Astfel ca darurile intelectuale se pierd relativ repede dupa moarte.
In schimb, elementul spiritual-sufletesc inconstient care tine de organizarile inferioare devine deosebit de important intre moarte si o noua nastere. Dar, in general, in timp ce, trecind de la o viata paminteasca la urmatoarea, organizarea exterioara a capului este cea care, in functie de forma si de continutul sau spiritual, devine tocmai capul din incarnarea urmatoare, ceea ce in cap este de natura voluntara actioneaza in special in membrele viitoarei incarnari.
Cel a carui gindire este lenesa intr-o incarnare, cu siguranta nu va fi in urmatoarea incarnare un alergator rapid, ci lenea gindirii se regaseste in incetineala membrelor, dupa cum, invers, incetineala membrelor in incarnarea prezenta se manifesta in gindirea inceata a incarnarii urmatoare.
     Asadar, de la o viata paminteasca la alta, de la o incarnare la alta, are loc o metamorfoza, o influenta reciproca intre cele trei parti ale entitatii umane.
Ceea ce va expun aici nu este o teorie; rezulta din faptele vietii. Vedeti dumneavoastra, cind intr-o zi mi-am propus sa ma ocup in mod deosebit de aceasta afectiune de genunchi a lui Eduard von Hartmann, am fost orientat spre incarnarea sa precedenta, in cursul careia, la un moment dat, el a fost lovit de un fel de insolatie.
Aceasta insolatie, care s-a aflat inainte de toate la originea predispozitiei de destin ca in urmatoarea viata paminteasca sa se manifeste, metamorfozindu-se, prin afectiunea sa de genunchi, era, asadar, o atingere a capului. Intr-o buna zi, el nu a mai putut gindi; el suferea de un fel de paralizie a creierului.
In incarnarea urmatoare, aceasta a reaparut sub forma unei paralizii a unui membru. Iar acea imprejurare a destinului care l-a condus la o paralizie a creierului a fost urmatoarea: Aceasta individualitate era unul dintre acei oameni care, in timpul Cruciadelor, au plecat in Orient si in Asia sa lupte cu turcii si cu asiaticii, dar care, in acelasi timp, au invatat sa-i admire pe acestia din urma. Dupa ce-si asimilase prin admiratie grandioasa spiritualitate orientala care i-a intimpinat pe Cruciati, aceasta individualitate s-a gasit in fata unui om despre care a simtit in mod instinctiv ca mai fusese in contact cu el in precedenta sa incarnare. Ceea ce ramasese de rezolvat intre cei doi era de ordin moral. Efectul ulterior al insolatiei: durerea de genunchi din incarnarea urmatoare, pare, la inceput, a fi doar de natura fizica; dar intotdeauna cind e vorba de evenimente ale destinului suntem trimisi in trecut la ceva de natura morala; in acest caz, la faptul ca, incepind dintr-o incarnare si mai veche, aceasta individualitate era insufletita de impulsul de a se lupta cu forta, cu furie, cu omul care ii iesea in intimpinare.
Ea s-a apucat sa-l urmareasca pe acest adversar sub un soare arzator. Dar urmarirea nu era justificata. Ea s-a intors impotriva urmaritorului: soarele arzator i-a provocat paralizia creierului.
Ceea ce trebuia sa se intimple in aceasta lupta avea ca origine, dragii mei prieteni, faptul ca, intr-o incarnare si mai veche, aceasta individualitate era deosebit de inteligenta, inteligenta in cel mai inalt grad.
Acum, privirii i se oferea o incarnare si mai veche, cea in care aceasta individualitate era inzestrata cu o inteligenta superioara. Si adversarul pe care aceasta individualitate l-a atacat in timpul Cruciadei, acest adversar, intr-o incarnare anterioara, fusese incoltit de acea individualitate inteligenta intr-o situatie dificila, care se intorsese in dezavantajul sau. Astfel s-a creat inlantuirea morala din care a luat nastere mai tirziu impulsul pentru lupta s.a.m.d.
Ajungem astfel la elementul moral, prin faptul ca fortele care au luat nastere aici ne conduc in urma la o incarnare si mai veche.
     Asadar gasim aici trei incarnari succesive ale unei individualitati:
1. in timpuri stravechi, o personalitate extrem de inteligenta si de agera  prima incarnare.
2. Apoi, un cruciat, care, la un moment dat si ca urmare a unei greseli comise tocmai din cauza inteligentei sale, este atins de o paralizie a creierului; inteligenta dispare, dar numai dupa ce avusese o admiratie fara limite pentru civilizatia orientala.
3. Incarnarea a treia: un ofiter prusac obligat sa se pensioneze din cauza unei afectiuni la genunchi, care acum nu stie ce trebuie sa faca, se apuca de filosofie si scrie atunci o remarcabila «Filosofie a inconstientului, inspirata cu totul din cultura celei de-a doua jumatati a secolului al 19-lea.
     Cind dispunem de o astfel de inlantuire a faptelor, lucruri care mai inainte erau complet obscure se lumineaza.
Caci, vedeti dumneavoastra, cind il citeam pe Hartmann fiind inca tinar, si nestiind atunci care este inlantuirea faptelor, aveam intotdeauna acest sentiment: Ei bine, exista aici niste lucruri inteligente.
Cind citeam o pagina, imi spuneam: Da, aici exista ceva teribil de inteligent, dar nu pe aceasta pagina. Eu voiam mereu sa intorc pagina, pentru a vedea pe verso daca lucrurile inteligente se afla acolo. Dar lucrurile inteligente nu erau de astazi, ele erau de ieri sau de alaltaieri.
Pentru mine nu s-a facut lumina decit in momentul in care am constatat ca aceasta inteligenta, aceasta desteptaciune deosebita, urca in urma cu doua incarnari, actionind in prezent.
Atunci a cazut o lumina stralucitoare asupra acestei intregi opere, asupra acestor productii ale lui Hartmann care umpleau o biblioteca, atunci cind am stiut ca aici este activa inca inteligenta unei incarnari mult anterioare.
     Cind am facut cunostinta in mod personal cu Hartmann si stateam de vorba cu el, aveam in realitate acest sentiment: aici, in spatele lui, exista cineva care nu vorbeste niciodata; dar in spate mai exista si un al treilea, care ii este, in realitate, sursa inspiratiilor.
Caci, ascultindu-l, aveai uneori de ce sa disperi: in fata ta se afla un ofiter care vorbea despre filosofie si despre adevarurile cele mai inalte fara entuziasm, cu indiferenta, cu o anumita severitate.
Pentru a intelege cum stateau lucrurile in realitate, trebuia sa stii: in spatele acestor cuvinte se manifesta o inteligenta care isi are originea in urma cu doua incarnari.
     Desigur, cine relateaza asemenea lucruri poate parea lipsit de respect, dar ele nu sunt lipsite de respect; eu sunt convins ca ar fi foarte de folos pentru orice om sa fie informat despre asemenea inlantuiri care il privesc, chiar daca ar trebui sa-si spuna: In a treia din ultimele mele incarnari, eu am fost intr-adevar un nemernic!
Poate fi foarte profitabil pentru viata sa-ti poti spune: eu am fost un nemernic. Odata, in cursul unei incarnari oarecare, dar nu numai o data in cursul unei incarnari, am fost, oricum, cu siguranta, un nemernic! Vedeti dumneavoastra, in cazul unor asemenea lucruri, stiti bine ca intotdeauna, ca, de altfel, si cu privire la societate, se face abstractie de persoanele prezente, de incarnarile actuale.
     Pe mine m-au interesat deosebit de intens, acum, deoarece viata ma condusese spre aceasta personalitate, inlantuirile de destin la Friedrich Nietzsche.
Eu am studiat problema Nietzsche sub toate aspectele ei, am scris si am spus multe lucruri despre el, si l-am studiat sub toate aspectele.
     Destinul sau a fost intr-adevar straniu. In viata, eu nu l-am vazut decit o singura data, in anii 90 ai secolului al 19-lea, la Naumburg, atunci cind spiritul sau era deja foarte atins.
Intr-o dupa-amiaza, spre orele doua si jumatate, sora lui m-a condus la el in camera. Era intins pe un pat, se odihnea, indiferent, privirea lui nefiind constienta de cel care statea in fata lui; cu acea frunte stranie, cu un atit de frumos contur, care il frapa pe vizitator. Desi privirea ii era indiferenta, aveai impresia ca ai in fata nu un nebun, ci un om al carui suflet se consacrase intreaga dimineata unei munci spirituale intense, care luase apoi masa si dupa aceea se intinsese pentru a se odihni, pentru a reflecta, visind pe jumatate la ceea ce sufletul sau lucrase pe durata diminetii. Spiritual vorbind, aici erau prezente un corp fizic si un corp eteric, mai ales in partile superioare ale fiintei, caci sufletesc-spiritualul era deja desprins de ele, nu mai erau legate de corp decit ca printr-un fir grosier. De fapt, avusese loc deja un fel de moarte, dar o moarte care nu putea fi totala, fiindca organizarea fizica era atit de sanatoasa, incit Eul si corpul astral, care voiau sa se desprinda, erau inca retinute de un metabolism si un sistem ritmic perfect sanatoase; sistemul neuro-sensorial fiind complet distrus, el nu mai putea retine deloc corpul astral si Eul.
Astfel incit aveai aceasta impresie minunata: adevaratul Nietzsche planeaza deasupra propriului sau cap. El era acolo.
Si dedesubt exista ceva care, in ceea ce priveste sufletul, ar fi putut fi un cadavru, si care doar prin faptul ca acest corp raminea atasat cu toate fortele sale de suflet, dar numai in partile inferioare, prin organizarea metabolica si prin organizarea ritmica perfect sanatoase, nu era inca un cadavru.
     Cind vezi asa ceva, ti se poate trezi in sensul cel mai profund atentia, pentru a o indrepta asupra inlantuirilor de destin. Aici, desigur, in inlantuirile de destin, trebuia proiectata, as spune, o alta lumina. Nu puteam porni de la un membru izolat atins, trebuia sa revin la individualitatea spirituala a lui Friedrich Nietzsche in ansamblul ei.

     In viata lui Nietzsche trebuie sa distingem in mod riguros trei perioade.
Prima incepe in perioada cind, inca foarte tinar, el a scris «Nasterea tragediei din spiritul muzicii, entuziasmat de nasterea muzicii din Misteriile grecesti, si aratind ca, la rindul sau, tragedia s-a nascut din muzica. Apoi, in aceeasi dispozitie interioara, urmeaza patru lucrari: «David Friedrich Strau, marturisitorul si scriitorul, «Schopenhauer ca educator, «Despre foloasele si dezavantajele istoriei pentru viata, «Richard Wagner la Bayreuth, care apar in 1876. «Richard Wagner la Bayreuth este, in realitate, poate cea mai buna carte scrisa de un admirator al lui Wagner.
O a doua perioada incepe acum in viata lui Nietzsche. El scrie «Omenesc, prea omenesc, in doua volume, «Aurora si «Stiinta vesela.
Nietzsche, care in primele sale lucrari, pina in 1876, este un idealist in sensul cel mai inalt al cuvintului, care vrea sa inalte totul la nivelul idealului, in partea a doua a vietii sale spune adio oricarui idealism. El ia idealul in zeflemea. Pentru el este clar: Daca oamenii isi propun un ideal, aceasta se intimpla pentru ca in viata ei sunt slabi. Cind cineva este un incapabil, spune el, cind viata nu are nici o valoare pentru el, atunci acest om trebuie sa urmeze un ideal.
Si astfel, Nietzsche ia la ochi toate idealurile, unele dupa altele, le pune la gheata, cum spune el, si concepe divinul din natura ca pe o realitate prea umana, si chiar una mica. Acum, el este voltairian, el chiar i-a dedicat lui Voltaire o carte. Aici, Nietzsche este cu totul rationalist, intelectualist. Aceasta perioada dureaza aproximativ pina in 1882/1883.
Apoi incepe ultima perioada, cind el elaboreaza idei cum este ideea revenirii vesnice a acelorasi lucruri, si face din Zarathustra un fel de ideal uman. El scrie atunci «Asa grait-a Zarathustra, in stilul unui imn.
     In acest moment, el isi reia insemnarile despre Wagner.
Avem aici ceva absolut straniu! Cind studiem modul de a lucra al lui Nietzsche, atunci acesta ne apare straniu.
Cititi astazi scrierea «Richard Wagner la Bayreuth; este un imn entuziast, grandios, din care emana un entuziasm genial pentru Richard Wagner. In ultima perioada a vietii sale, a aparut «Cazul Wagner: o carte in care gasiti tot ceea ce se poate spune impotriva lui Wagner.
Daca vrem sa raminem in sfera banalului, vom spune: Nietzsche s-a intors pe dos, el si-a schimbat parerea. Dar cel care ii cunoaste manuscrisele, acela nu vorbeste astfel. Caci dupa ce Nietzsche avea scrise citeva pagini din «Richard Wagner la Bayreuth, care sunt un imn entuziast inchinat lui Wagner, el scria si tot ce avea de spus impotriva  impotriva a ceea ce spusese el insusi. Apoi el scria din nou un imn entuziast, urmat de critici.
De fapt, intregul «Caz Wagner fusese scris inca din 1876.
Numai ca el a tinut o parte din aceste insemnari in rezerva si nu a tiparit decit imnul entuziast. Mai tirziu, el nu a facut decit sa reia, ca sa spunem asa, vechile note, imbogatindu-le cu citeva fraze foarte usturatoare.
Dar in aceasta ultima perioada a vietii sale el avea tendinta de a se lansa in niste atacuri de la care se retinuse, intr-un fel, in prima perioada. Probabil ca daca manuscrisele pe care el le lasase la o parte, fiindca nu erau in concordanta cu textul cartii «Richard Wagner la Bayreuth, daca ele ar fi fost distruse intr-un incendiu, noi nu am avea nici un «Caz Wagner.
     Vedeti dumneavoastra, cind urmarim cu privirea aceste trei perioade, le vedem total impregnate de un caracter unitar. Si chiar ultima sa carte, sau, cel putin, ultima care a fost tiparita: «Amurgul idolilor, sau: Cum sa filozofezi cu ciocanul, in care totul, as spune, este prezentat dintr-o alta perspectiva, chiar aceasta ultima carte are ceva din caracterul temeinic al intregii spiritualitati nietzscheene. Abia cind Nietzsche scrie aceasta lucrare, cind este in virsta, el devine imaginativ, contemplativ. De exemplu, el vrea sa-l caracterizeze pe Michelet, pe scriitorul francez Michelet. El ii sesizeaza o caracteristica intr-un mod foarte just: entuziasm care isi scoate vesmintul in timp ce se entuziasmeaza. Michelet este zugravit in mod excelent, dintr-un anumit unghi de vedere. Exista astfel de lucruri graitoare in «Amurgul idolilor.
     Cind ai perceput o data aceasta imagine zguduitoare a individualitatii lui Nietzsche plutind pe deasupra corpului sau, te simti obligat sa spui acum despre operele sale: Da, de fapt ele ne dau impresia ca el nu era cu totul prezent in corpul sau cind a scris aceste fraze, ca si cum el si-ar fi parasit putin corpul  si el scria nu asezat, ci mergind, plimbindu-se. Veti avea aceasta impresie deosebit de intensa in fata anumitor pasaje din partea a patra a scrierii «Asa grait-a Zarathustra, si veti simti in mod nemijlocit: el nu a scris-o intr-o stare in care corpul isi joaca rolul sau ordonator, ci a scris-o intr-o stare in care corpul nu-si mai indeplineste acest rol, cind sufletul se afla in afara corpului.
Avem sentimentul ca Nietzsche, atunci cind este productiv din punct de vedere spiritual, isi abandoneaza intotdeauna putin corpul. Si acest lucru facea parte, in cele din urma, din obisnuintele vietii sale. El prefera sa ia mai ales chloral, pentru a ajunge intr-o anumita stare in care nu mai era legat de corp. Desigur, aceasta nevoie de a deveni sufleteste independent de corp isi avea originea in numeroasele dureri care-l afectau, de exemplu o durere de cap care persista de foarte multa vreme s.a.m.d.
     Toate acestea ne dau o imagine unitara despre Nietzsche in incarnarea sa de la sfirsitul secolului al 19-lea, care a dus la nebunie, astfel incit, in cele din urma, el nu mai stia deloc cine este. Exista niste scrisori adresate lui Georg Brandes, pe care Nietzsche le-a semnat „Crucificatul  ceea ce inseamna ca el se considera crucificat , sau el se vedea ca pe o fiinta umana care exista obiectiv in afara lui, el se considera un zeu care se plimba de-a lungul fluviului Po si semneaza „Dionysos. Aceasta stare de separare de corp in momentele cind era productiv din punct de vedere spiritual apare ca deosebit de caracteristica pentru incarnarea actuala a acestei individualitati.
     Cind ne patrundem de facultatile imaginative interioare, suntem condusi spre o incarnare nu foarte indepartata.
Ceea ce este caracteristic pentru numeroasele personalitati din aceasta categorie, foarte reprezentative, este faptul ca, de regula, incarnarile lor nu sunt foarte indepartate, ci relativ apropiate, in cadrul timpurilor moderne.
Ajngem atunci la o existenta a lui Nietzsche in cursul careia el a fost franciscan, un franciscan ascet care isi aplica intense mortificari corporale. In aceasta consta enigma. Privirea intilneste un om purtind roba caracteristica a franciscanilor, stind timp de ore intregi in fata altarului, in genunchi, invinetindu-i, implorind gratia divina, si mortificindu-se ingrozitor. Prin durere, si in special prin durerea pe care omul si-o aplica lui insusi, el intra foarte puternic in contact cu corpul sau fizic.
Cind sufera, isi simte corpul fizic foarte intens, deoarece corpul astral simte o nostalgie intensa dupa corpul fizic mortificat, pe care vrea sa-l patrunda. Fiindca acest om contase atit de mult pe pregatirea corpului in vederea mintuirii in cursul unei incarnari, acest fapt a avut consecinta ca, in urmatoarea incarnare, sufletul nu mai voia deloc sa locuiasca in corp.
     Vedeti dumneavoastra, astfel se prezinta in cazurile caracteristice inlantuirile destinului. Putem spune, de asemenea, ca ele se prezinta de fapt altfel decit ne imaginam noi de obicei. In ceea ce priveste vietile pamintesti succesive, nu putem obtine nimic prin speculatie. Ceea ce aflam atunci este, in general, fals. Dar cind descoperim ceva just, atunci, in cel mai eminent sens al cuvintului, acest ceva raspindeste lumina asupra vietii.
Tocmai pentru ca o examinare obiectiva in acest sens ne poate stimula sa vedem karma in adevarata ei lumina, eu nu m-am temut, desi acest lucru isi are si partea lui de risc, sa prezint in fata dumneavoastra citeva inlantuiri karmice, care, cred eu, pot proiecta o lumina puternica asupra naturii karmei umane, asupra destinului uman.