Al Patrulea Mag - Partea IV de Alexandra Dumitru publicat la 28.12.2008
replica hublot watchesreplica hublot ukrolex submariner replica wathces
ASTEPTARE
     Se apropia primavara. Zapada începuse a se topi si se îndrepta spre începuturi, intrând cuminte în pamânt, în crapaturi de stânca, hranind radacini tinere sau deja crescute în vreme; iar uneori se abandona undelor vioaie ale pârâiaselor ce pornisera, e drept, cam timid, sa alerge spre vale.

     Muntele se trezea din somnul iernii, ca Suru ursul. Totul pornea la viata: ghioceii îsi ridicau capsoarele, sfidând zapada ce înca mai zabovea pe alocuri, firele de iarba îsi împingeau vârfurile spre afara, ramurile de brad prinsera a avea punctisoare de un verde tânar, capsor de mugure; pasarile timpurii începusera a se întoarce, iar cele ce înfruntasera iarna, ramânând pe loc, acum desigur istoriseau ispravi... cât era ziua de lunga li se auzea ciripitul.
     Peste toata aceasta aparenta harmalaie vesela, soarele domnea triumfator. Dar înca era ziua mai scurta decât noaptea, iar frigul mai pisca câteodata.
Calugarul statea pe scaunelul lui si privea... privea hranindu-si sufletul... si nu se mai satura. Simtea în toata fiinta lui trezirea «ceasta navalnica a firii, care-l îmboldea si pe el, dându-i puteri nebanuite. Mai deunazi dereticase prin toata pestera, scuturând praful iernii, schimbând festilele, ducând cojoacele la primeneala soarelui. Ba chiar îsi pusese într-un ulcior câteva crengute de brad, ce le gasise prin padure frânte de vântul noptii; luase si niste ghiocei, usa... cu pamânt si radacini... si-i mutase la loc potrivit, chiar la Intrarea în pestera.

     Ce mai, îsi împodobise si el casa, ca satenii la venirea primaverii, îsi pregati si straiele pentru drumul lung ce-l avea de facut, ca în fiecare an. Mergea la întâlnirea de pe Muntele Sfânt... unde întemeietorii se strângeau la sarbatoarea înnoirii firii, prilej de ruga si bucurie.
     Acum, statea si se odihnea în razele caldute ale soarelui... chiar atipi oleaca. Noaptea ce trecuse statuse treaz, de veghe la capatâiul copilandrului, pe care doi parinti îndurerati i-l adusesera pe-nserat, învelit într-o patura. Doar zece primaveri apucase baiatul si acum, deodata... se lasase moale, fara grai si intrase într-o stare ce parea a fi somn; respiratia abia se mai simtea, iar la chemarile îngrijorate ale parintilor nu mai raspundea. Cei din sat au încercat sa-i dea de leac, dar nu au reusit.
     Si-atunci parintii luara copilul într-o patura, îl urcara pe spinare si asa, cu lacrimi si durere, ajunsera sus pe munte, la pestera. Nici nu stiau cum; dar aici le era ultima speranta.
Calugarul privise baiatul lung, îl mângâie pe capsor apoi, ridicându-se si uitându-se spre parinti, întreba:
-Ce vorbe cu suparare ati slobozit si cu cine? Printre suspine, femeia începu a spune de ceva oameni din sat, cu care avusesera unele de împartit si nu se întelesesera prea bine; aceia zisesera niste vorbe grele... si vorbele l-au ajuns pe baiet.
„Da ce vina are el, ca-i înca prunc si nevinovat; sa suferim noi, da el sa traiasca!"
     Barbatul sta doar cu privirile în jos, nezicând nimic, macinându-si parca durerea. Dând din cap a dojana, Calugarul porni a zice cu tristete:
-Oameni mari ce sunteti! N-aveti minte nici cât un boboc. Raul in vorbe n-ar putea fi, de n-ar zacea întâi în om. Acolo-si face veacul, zise, aratând spre cei doi, si de acolo îsi scoate coltii. Si-i musca deseori pe cei mai nevinovati, mai fragezi... mai curati. Ca de v-ar apuca pe voi, nici n-ati baga de seama; asa, suferiti pentru prunc... poate veti întelege ceva
    . Parca voua v-am zis niste lucruri, acum câtiva ani în urma, pe când va sfadirati iara cu niste megiesi, iar omul tau îsi rupsese piciorul, nu-i asa, femeie?!
N-ati înteles nimic si uite unde ati ajuns. Acum, nu-i asa de usor... si de n-oti face întocmai cum voi spune... nu stiu, zau, ce-o fi cu copilul!
-larta-ne, întemeietorule, si ajuta-l pe asta mic! Om face întocmai!
     -Cerul si oamenii trebuie sa va ierte, asa ca faceti bine si duceti-va înapoi în sat, acum, pe întuneric. Sa va rugati tot drumul pentru baiet si pentru sufletele voastre, sa v-ajute Zalmoxe si sa va lumineze. Faceti apoi bine de va împacati cu tot satul, si cu cel vecin, lasati bucurie pe unde ati suparat... rugati-va de iertare pen tru cele facute sau nefacute, dar gândite - cu mic, cu mare sa va împacati... sa fiti ca fratii buni si sa nu mai lasati ca gândul si vorba rea sa se oploseasca printre voi.
     -Pe baiet lasati-l aici. O veni singur înapoi, când toate or fi bune pe la voi. Acum, duceti-va! Si, lasându-i cu gândurile lor, se apleca peste baiat. Orele noptii le-a petrecut în veghe tacuta la capul lui.
Opaitul ardea într-un colt, aruncând o lumina calda si placut mirositoare... Calugarul, cu mâinile ridicate spre cer, era ca o statuie a rugii pentru viata; din când în când, cobora mâinile si le trecea încet deasupra baiatului, de la cap spre picioare, parca mângâindu-l pe neatinse, într-un târziu, îsi puse amândoua palmele pe capul copilului si statu asa, cu capsorul între mâini, o vreme... nu stia cât, doar ca prin crapaturile de la intrare începusera a intra zorii.
     Obrajii baiatului prinsesera putina roseata, iar respiratia usoara începuse a arata un somn linistitor si adânc. Abia atunci Calugarul se ridica si iesi sa întâmpine soarele, ca-n fiecare început de zi. Primele raze alergau deja pe bolta, vestindu-i ivirea neîntârziata si împingând cu strasnicie de o parte valurile întunericului.
Cu fata spre astrul luminii si-al caldurii vietii, multumi Cerului pentru baiat, apoi se aseza pe scaunel, sprijinit de stânca, în bataia soarelui, sa se odihneasca.

     Când se trezi, soarele facuse ceva drum pe bolta, iar în fata lui, privindu-l curios, sta un baietan într-o camesuta lunga, ce se ivea sub blana trasa pe umeri. Avea parul ciufulit si ochii mari; vazându-l ca se trezeste, prinse a întreba:
-Ziua buna, Mosule, da mata cine esti?
-Buna sa-ti fie inima si curat sufletul, voinice! Care va sa zica voiesti a sti cine sunt, în rest totul e clar, nu-i asa?
-Ba ar mai fi de întrebat, da... cine esti, de nu te cunosc... ca mie tot timpul îmi place sa ma uit la oamenii ce trec pe drum si pe mata nu te-am vazut!
-Apoi, dragul mosului... mai mare mirarea la anii tai sa nu ma cunosti... da stii? eu nu-s de pe-acilea.
-Apoi asa zi, de-aia nu te-am mai vazut!
-Da asa bine îi stii pe toti?
-Asa, ca si mamuca ma mai întreaba de câte cineva, sau de vreun copil al cui îi. Si eu îi zic. Ai mei spun ca am ceva „tinere de minte".
-Mai, da istet mai esti, flacaule. Dar nu mi-ai spus cum te cheama si câti ani ai?
-Ma cheama Cosmin si am zece ani, zise mândru baiatul, ridicându-se un pic pe vârfuri.
Da pe mata cum te cheama?
-Pai mie zi-mi Mosu, asa cum ai apucat... Mosu de la munte. Noroc ca nu m-ai întrebat câti ani am, ca nu le mai stiu numarul.
-Apoi, se si vede... ai parul nins de-acuma.
-Da, sunt vechi de când lumea, zise Calugarul si se pomeni un pic jenat si dorind a se privi în unda albiei, sa vada: chiar asa arata de batrân?! Doar abia trecuse pragul a patruzeci si cinci de primaveri.
Ce-i drept, parul începuse a i se albi de timpuriu. „Ei, nsta-i acum. Parca as fi muiere!" Dar tot îsi netezi usor pletele, dorind a se prezenta mai bine în ochii copilului. Acesta nu-l mai privea, ci-i povestea niscaiva ispravi cu prietenii lui dejoaca... vor bea, râdea cristalin, ba se ridica s-arate ceva, iar se aseza... era zglobiu si plin de viata, iar Calugarul, privindu-l cu drag, mai multumi o data Cerului pentru ajutor.
     Si, pe când vorbeau ei asa, prieteneste, dintr-o latura aparu tacticos Suru, cu o crenguta usor înverzita în bot. Copilul nu-l vazu docât când ursul fu deja lânga el, atunci dadu un tipat si se întoarse sa fuga.
Calugarul întinse bratul tragându-l cu blândete la el.
-Pai, mai voinicule, asa te sperii tu de usor? Nu vezi ca-i un urs blând care ti-a adus în dar o crenguta noua de zmeura?! N-are înca fructe, dar el nu stie ca omul nu manânca frunze si lastare tinere. El îti da ce-i place lui! la uita-te la mine si fa la fel!

     Si, cu mâna cealalta, începu a mângâia ursul pe cap, pe frunte, pe dupa urechi si acesta începu sa mormaie de placere, tolanindu-se cuminte la picioarele lor; ba chiar se salta de-si puse botul pe opinca prietenului.
     Timid întâi si cu frica, baiatul întinse o mâna si atinse blana animalului apoi, când vazu ca nu pateste nimic, prinse curaj si începu a-l mângâia mai îndelung. Ce mai, dupa vreun patrar de ceas, copilul sta calare pe spatele ursului si-l scarpina pe unde apuca, iar animalul se întindea lenes, mai cerând înca, ridicând când o laba, când pe celelalte, tolanindu-se multumit. Calugarul se amuza un timp privindu-i apoi, amintindu-si ca nu facuse baia de dimineata, porni cu cei doi, acum prieteni, spre izvor.

     S-au stropit, s-au curatit în apa curata si limpede, apoi au tras o goana, cu ursul dupa ei, prin padure, sa salute brazii.
-Am sa-ti povestesc eu multe despre ei, fiule, dar acu mangâie-i repede si hai fuguta de-om mânca ceva, ca-i fi flamând!
     Pregati un ospat pe cinste în fata pesterii, la soare, cu miere si pâine calda adusa de câtiva ciobani ce trecusera pe când dormea, si i-o pusesera pe masa. Ii mai lasasera lapte de capra si brânza de la oile turmei, asa ca avura din belsug; Suru nu pofti decât la fagurii aurii si în cele din urma... apuca si un codru de pâine.
Ziua trecu pe nesimtite cu vorba, râs si veselie. Dupa un timp, ursul pleca, dând din cap a multumire, iar ei, barbat si copil, se asezara la sfat, povestind despre multe: despre brazi, de felul cum vorbesc ei, cum sufera pentru durerile oamenilor si neîntelegerile lor.
     l-a vorbit despre curajul si taria ghiocelului care, gingas cum e, învinge zapada, i-a aratat un gândacel ce se dezmortise si pornea la treaba... i-a vorbit despre triumful vietii si al binelui.
Multe au vorbit, dar în sufletul Calugarului era o nedumerire: „De ce copilul nu întreba nimic de parintii sai?" Asa ca seara, dupa ce toate erau la locul lor, îl iscodi pe baiat:
-Dar, ia spune-mi, Cosmine, ca eu nu prea am înteles, cum ai ajuns tu, mai, taman aici la mine în vârf de munte?! Si unde-s ai tai?
S-or fi îngrijorând, ce zici?!
Mosule, nu stiu prea bine cum am ajuns; stiu doar ca m-a cuprins o fierbinteala mare, apoi o ameteala, de nu-mi puteam tine capul drept si cred... c-am cazut... i-am auzit pe ai mei zicând ceva de vraci
. Am crezut ca ma duc la vraciul satului, dar... nu mai stiu nimic.
Tu esti vraci, Mosule?
-Pai, stiu si eu ce sa zic... cred ca sunt un altfel de vraci. Eu ma rog ca Lumina din Cer sa-i vindece pe oameni de relele din lâuntrul lor; nu fac eu mai nimic. Le mai dau ceva ierburi de pe-aici sa-i ajute... dar asta ierburile o fac.
Si totul ajuta, daca omul îi por nit spre bine! la spune-mi ceva de parintii tai - dar, observând tris tetea ce se lasase pe ochii copilului, schimba iute vorba - desigur ca-s oameni de treaba si te asteapta!
Spune-mi altceva, îti place aici, la munte?
Chipul copilului se-nsenina si zise deodata:
-Place! Ca doar satul nost e pe munte, mai încolo... cred! Dar aici, e altundeva... e mai sus... mai aproape de Cer.
-Ai dreptate, aici e mai aproape de Cer. Ai vrea sa stai cu mine, câtva timp?
-Vreau. Sa ma joc cu ursul, cu brazii.
-Ai sa-nveti sa te joci si cu alte animale, de vrei... si cu stelele!
-Cu stelele? D-apoi cum?
-Hai, vino lânga mine.
     Stând unul lânga altul, pe piatra, înveliti în blana, cu privirile agatate de Cer, urmareau ei mersul licuricilor stelari. Si Calugarul îi arata ba într-o parte a boitei, ba în alta, descifrându-i figuri si întâmplari, povestindu-i despre stele si mesajul lor de dragoste pentru oameni. Cum daruiesc ele, fiecare în felul ei, o raza din sufletul lor pentru fiecare viata, la începuturile ei.
Si se vorbesc una cu alta, înlantuindu-se într-un chip deosebit, pentru fiecare om în parte, ca sa-l ajute pe calea destinului lui, sa mearga drept spre Soare.
-Stii tu, Cosmine, sunt unele stele care au asa... ca o varguta! De ratacesti calea si te apuci de niscaiva nazdravanii, de calci Legea, odata te ating... ca sa bagi de seama! La început usurel, apoi...
-Si tatuca... porni a zice baiatul, apoi se opri rusinat.
-Ei lasa, ca n-o mai fi ce-a fost! Acum esti ca nou! - îl mângâie Calugarul, alinând durerile amintirii
. Vezi tu steaua aceea, ce stra luceste parca spre tine...
-Care, mosule? Cea de sta atârnata de vârful muntelui din zare?
-Acela nu-i munte, Cosmine, acela-i un nor. E drept, ca sunt clipe în care toate-s împreuna... Dragul mosului, uite, aceea care-i mai stralucitoare, putin mai spre bârlogul ursului. O vezi?!
-Ce nu zici asa! Pai aceea parca-i cea mai mare si mai faina.
-Toate-s minunatii, dar aceea e „Luminatorul de seara". De ne trezim la vreme, om vedea si „Luminatorul diminetii".
Una-ti zice: „E timpul de culcare. Sa-ti fie somnul lin si odihnitor", iar cealalta: „Hai, trezeste-te, omule! începe o noua zi! Sa ai parte de bine!"
-Adica, ea e o stea buna, nu din cele cu varguta...
-Dragul tatei (si Calugarul simti foiala bucuroasa a copilului, lânga el), toate sunt bune, numai de om depinde cum le întelege.
-Cum adica?
-Pai, ia uita-te atent la steaua aceea, ce sta în capul drumului de la celelalte doua, le vezi? Ei, ia uita-te... dar asa, cu dragoste... ei, ce simti?
-Mosule, crezi ca stelele vorbesc?
-Tu ce crezi?
-Pai, îmi pare ca-mi zice ca i-s drag. Crezi ca poate fi bunuta mea, ce s-a prapadit acu câtiva ani?
-Nu-i bunuta ta, dragule, ea s-a dus la locul ei, lânga ceilalti din neam, pe lânga Zalmoxe. Dar sa stii, asa cum îsi iubesc mame le copiii si strabunii nepotii, ba chiar mai ceva, ne iubeste toata firea pe noi, oamenii.
-Crezi ca ma iubesc si pe mine?
-Mai ales! Ca esti înca crud si n-ai apucat a face rele.
-Ba, am rupt ceva craci dintr-un copac în care m-am suit si... am cazut!
-Pai vezi, te-a certat falnicul în felul lui, dar asa-i ca n-ai patit mai nimic din cazatura?
-Asa-i! Doar m-o durut, uite-aici... si baiatul îi arata umarul.
-Te-a scoborât si te-a dus cu ramul pâna jos. Pai vezi, ce grija a avut de tine!
-Nu m-am gândit la asta!
-Sa fii atent mereu cum raspunde împrejurul la toate ale tale... si la pozne si la vorbe, ba chiar si la gânduri.
     -Crezi ca de-aia o varsat mamuca apa din cea de pe foc pe dânsa, când a zis de tatuca ca-i la fel de aspru si mai rau ca bradul din curte?!
-D-apoi cum! A gresit mama-ta! Dar cred ca era suparata de vreo pricina...
-Ei, mai mereu... da sa stii ca-i tare harnicuta si buna în rest.
-Da, asa-i, Cosmine, si cred ca tare te mai iubeste!
-De unde stii, mosule?
-Pai am vazut-o cum plângea când te-a adus. Mai mare jalea!
-Sa stii ca ma iubeste! Si baiatul dadu îngândurat din cap, dorind parca a se convinge singur.
     Si Calugarul nu se putu opri sa nu-i mângâie capsorul buclat si fruntea limpede.
-Ei, copile, da nu mi-ai povestit ce ti-a zis steaua...
-N-am înteles prea bine, decât c-am simtit... asa ca la bunuta în brate! Si sa nu râzi, dar parca chiar avea brate si steluta de sus.
-Nu râd deloc. Acelea-s raze. Uite-asa trimit ele dragostea lor spre fiecare pamântean; dar pentru ca nu le vede oricine, oricând, oamenii trec si nu înteleg darul.
Copilul sta cu ochii mari, deschisi, încercând parca sa cuprinda deodata toate întelesurile imensitatii. Deasupra, bolta înstelata se sprijinea pe umerii lor.
     Si ei stateau... un barbat si un copil, suflet lânga suflet, cercetând nemarginirea.

     într-un alt colt al lumii, tot pe un vârf de munte, la intrarea unui templu falnic ce parea iesit din stânca, cu coloane mestesugit rotite completându-i maretia, un barbat privea si el stelele, cautând raspunsuri, îi rasunau în suflet si în minte cuvintele sfinte ale Zend-Avestei, înscrise pe piei de oaie, pe care tocmai le citise în camera lui de taina, si acum cauta profunzimea întelesului. Sopti: „Cuvântul însufletit al lui Ahura Mazda e cel ce domneste peste lume. Toti trebuie sa traim întru spiritul lui!
     Ahriman este doar aparenta lucrurilor, umbra lor". Si omul privi crestele muntilor din zare, acoperiti de coroanele norilor, la câmpia ce se desfasura parca la poalele muntelui; acolo în întuneric, cu palmieri, gazele si paduri de portocali, cu trombele de praf ale stepei, toate acestea pâna la apele Mediteranei si la malurile Indusului, toate erau tara lui, imensa si maiestuoasa... regatul Persiei.
Aici se asezasera, venind din miazanoapte, vechea rasa a arienilor. Aici, marele Zarathustra a auzit vocea Cuvântului Solar si i-a vazut stalucirea... aici, Stapânul Spiritelor si Regele Regilor i-a aparut în chip omenesc, pe un tron de foc, învesmântat în frumusete, putere si lumina... aici au fost rostite slovele înscrise apoi în foile Zend-Avestei; în ele era scris ca un mare eveniment se apropie pentru întreaga omenire, si barbatul cauta descifrarea.
     Cu mâinile sprijinite de stânca, simtea parca si pregatirea pamântului; era ceva, ca o emotie care razbatea din adânc. Si tot la fel venea si din Cer; din felul în care stelele începeau cuminti sa se orânduiasca, ca sunetele într-o melodie; cântau ceva... si el nu deslusea bine ce. Ofta adânc, se ridica si intra în templu, închinat zeului Soare, acesta avea deschideri mari spre lume si spre zare. Merse încet pe drumul stiut si intra în odaita lui de taina unde, ravasite pe masa, zaceau înscrisurile sfinte.
O flacaruie lumina discret încaperea si el lua dintr-o punguta niste tamâie frumos mirositoare si o presara peste foc. Statu un timp cu privirile în lumina, adunând în sine adierile parfumate; mai aranja un pic coronita de flori proaspete ce-o punea zilnic pe altar si se întinse în patul lui, pe niste blani de urs, sa se odihneasca. Lumina si umbra... flacarile dansau, nascocind fantasme ce apoi se topeau în neant. Era cald si bine... era pace si-n suflet.
Statea asa de-un timp, pierdut în gânduri, când dintr-odata încaperea se lumina brusc, ireal... si-n fata lui se-nfiripa din raze o silueta... se apropie... si-l vazu cu cutremur mare pe cel pe care-l admira atât, dorind sa-i fie asemeni... înfasurat în piele de tigru, Zarathustra.
Avea într-o mâna toiagul si în cealalta un pocal de aur. Flacarile prinsera parca viata în dansul lor gratios si un miros nou, îmbatator cuprinsese încaperea.

     Zarathustra se apropie si, lasând pocalul pe altar, vorbi:
- Melchior, de acolo, de sus, am auzit întrebarea ta, am simtit zbaterea si tulburarea sufletului tau... si am venit! Te întrebi cum sa-ti ajuti poporul, tu Mare Preot? Cum sa lupti mai bine cu cel ce-si tese intrigile în adâncurile întunecate ale firii?! Am venit sa-ti raspund: într-un singur fel - aprinzând în pacea sufletului tau Soarele Viu, mult mai stralucitor decât cel ce lumineaza verile - soarele lui Ahura Mazda, Soarele Iubirii si al Dreptatii! Atunci Ahriman, demonul întunericului, nu va mai avea putere asupra ta. învata-i pe oameni Puterea Iubirii - aceasta este Lumina Adevarata si, odata aprinsa în suflet, ea nu se mai stinge niciodata, luminând strafunduri de cuget si alungând pornirile rele.
     Melchior asculta si fiecare cuvânt al profetului se sapa adânc în carnea si simtirile sale. Zarathustra continua: -Ai simtit bine! Se apropie un ceas hotarâtor în maretia lui... pentru toate neamurile pamântului... chiar daca ele nu stiu nimic. Ahura Mazda, Parintele Luminilor, îsi va trimite Fiul Sau iubit aici, pe pamânt, printre oameni... sa le fie de folos! El va fi Marele învatator al omenirii...
     Dintr-o fecioara se va naste un Zeu... cel mai mare dintre toti. -As vrea sa fiu acolo, sa-L vad... sa-L cunosc... sa ma închin Lui!
-Daca doresti cu tot sufletul, ai sa fii!
-Dar care-i clipa Venirii, ca sa ma pregatesc? Cum am s-o stiu?
-Rabdare! Te voi calauzi la vremea potrivita. Pâna atunci, pregateste-ti sufletul si cugetul!
     Zicând acestea, îi zâmbi si se topi parca în lumina. Melchior Irosari, întinse mâna spre el... si se trezi. Era singur, în odaita lui.
So ridica si-si freca ochii, dorind parca sa înlature valul nalucirilor; iipoi privi de jur-împrejur. Era întuneric, doar flacarile dansând, ardeau în altar, lumina lor dostramând tesatura de umbra... si acolo, lânga foc... chiar în fata ochilor lui... stralucea darul profetului, marturie tacuta a trecerii.