Nasterea Omului de Morcov C. Florea publicat la 05.03.2008
NAŞTEREA OMULUI
     Subiect delicat, gingaş, sensibil, preocupare veche a cercetătorilor de pe toate meridianele şi din diferite domenii ale ştiinţei. Dispută perenă între oamenii de ştiinţă şi tagma teologilor. Creaţie sau evoluţie?
Cei care susţin teoria creaţionismului, mai ales teologii, indiferent de religie, scapă uşor de întrebarea „cum s-a născut omul”, expediind întreaga responsabilitate creatorului unic, adică lui Dumnezeu.
Dar întrebarea „cine este Dumnezeu” şi „cine l-a creat”, nu se pune. E cea mai gravă blasfemie, sancţionată sever de justiţia religiei. Este un păcat pe care nu-l spală toată apa Iordanului.
Pe de altă parte, evoluţionismul lui Charles Darwin are atât de multe lacune, încât chiar Darwin avea dubii în anumite chestiuni.
Nu doar la specia om nu s-au descoperit toate verigile lanţului evoluţiei, dar şi la multe alte specii.

     La specia om cel mai mare hiatus apare între homo ergastus şi homo sapiens sapiens. Primul nu avea grai articulat, secundul avea şi grai articulat şi un intelect destul de evoluat.
Fosila intermediară lipseşte. Deci nu se poate dovedi prin probe arheologice o evoluţie lentă şi continuă de la coacervat la om. Nici demonstrarea nu este posibilă pentru că evoluţionismul se produce prea lent şi nu se poate organiza observaţia.
Nici creaţia nu se poate demonstra.
Aceasta s-a produs cu mult timp în urmă şi Dumnezeu nu o va repeta pentru curiozitatea unui muritor.
Revenind la evoluţie, trebuie precizat că ceea ce se numeşte codul genetic este o structură deosebit de complexă. Genele care o compun sunt mecanisme de o stabilitate puternică având rolul de a nu permite apariţia de forme noi. A fost găsită o fosilă de muscă, veche de zeci de milioane de ani, şi nu se deosebeşte cu nimic faţă de una actuală.
     Evoluţioniştii, care îl susţin pe Darwin, au încercat să lanseze ideea evoluţiei în salturi, prin mutaţii. Având în vedere complexitatea codului genetic şi inerţia genelor, ar trebui să se producă mii de mutaţii la fiecare specie, simultan, şi să fie inhibată inerţia la transformare a fiecărei gene în parte. Şi toate acestea prin hazard, imposibil de admis, cel puţin teoretic, şi atunci creaţioni੟tii jubilează.
În fine, nici una din cele două teorii nu ne lămureşte cine, când şi cum a creat "viul", cheia vieţii.
Anatomiştii, histologii şi biochimiştii au cercetat în amănunt componentele organismelor vii, vegetale sau animale, i-au ajutat pe fiziologi să explice metabolismul şi alte mecanisme ale vieţii, dar n-au dat de cheia vieţii.
Geneticienii impresionează prin succesele obţinute în cercetările lor. Au ajuns să identifice multe gene cu destinaţia fiecăreia, s-au făcut hărţi cu locusul unor caractere, s-au creat clone, chiar umane, dar lacătul spre secretul viului nu l-au putut deschide. Îmi aduc aminte de o glumă ieftină.
Înanii de liceu (1952-1956), ni s-a spus că cercetătoarea sovietică Olga Lepeşinskaia ar fi obţinut materie vie în laborator.
Dar pe vremea aceea, aşa se făcea politică. Cu această enormitate, poate cineva dorea să arunce într-un con de umbră coloşii ruşilor din literatură, pictură, muzică sau din ştiinţă. N-au reuşit decât să demonstreze că aurul străluceşte şi în gunoi.
În concluzie, problema "viului" rămâne încă nerezolvată. Cheia rămâne interzisă muritorilor care trebuie să admită că "nepătrunse sunt căile Domnului".
Oricum, bazându-ne pe probele la îndemână, afirmăm că pe planeta noastră n-au existat procese evoluţioniste deosebite. Adaptări da. De altfel, adaptabilitatea este condiţie sine qua non a vieţii.
    
     Este posibil ca viaţa raţională să nu fie o particularitate exclusivă a planetei noastre.
Probabil în imensitatea universului, mii de alte planete să ofere condiţii ca şi Terra.

     Poate unele au civilizaţii mult mai avansate decât noi, poate există ceea ce spun scriitorii de SF, Federaţii intergalactice, poate altele parcurg "epoca de piatră". Suntem încă prea mici ca să ştim.
Dacă afost necesar un lung proces pentru devenirea omului, probabil s-a produs în alte timpuri şi pe alte planete. După dovezile arheologice, după miturile şi legendele de pe orice meridian, după religiile foste sau actuale, toate argumentele pledează pentru creaţionism pe Terra. Însă nu stricto-senso.
Nu Dumnezeu în persoană a venit pe Terra şi a trudit ca un salahor să-l facă pe Adam din lut, ca un sculptor şi să-i sufle "viul" în acel trup, deşi Biblia aşa susţine, ci "trimişii" lui Dumnezeu au adus din cosmos viaţa şi au însămânţat-o şi pe Terra.
Acei trimişi au fost primogenitorii şi primii lor produşi au fost oamenii primordiali care au apărut într-un loc anume, apoi prin creştere demografică, iradierea înspre toate zările a fost firească Acest mecanism se pare că s-a repetat în istoria Terrei, în evoluţia sa planeta cunoscând cataclisme naturale care uneori au dus la extincţia omului.
Ultima recreare a civilizaţiei umane a avut loc cu circa 10.000 de ani î.e.n. şi a fost opera unor extratereştri supercivilizaţi.
Opera lor a fost posibilă după un interval mare de timp, posterior cataclismului planetar, când s-au scufundat cele două continente. Dovezile care ar autentifica această teorie ori au fost perisabile la vârste astronomice, ori noi cei de azi nu ştim să le descifrăm.
Dacă primogenitorii au părăsit Terra, după ce au dat startul vieţii raţionale şi au lăsat o "capsulă a timpului", noi, probabil, nu am atins acel nivel tehnologic ca să găsim acea capsulă şi s-o citim.
Bâjbâim şi pentru fenomene petrecute acum câteva zeci de mii de ani.

     Poate într-un oarecare viitor vom afla secretele intime ale Terrei. Deocamdată calificăm neandertalienii ca treaptă în evoluţia omului şi nu înţelegem tehnica realizării sculpturilor megalitice existente pe tot globul(inclusiv în Carpaţii noştri), descoperite de peruanul Daniel Ruzo în 1952 prima dată pe platoul Marcahuaşi din ţara sa şi confirmate, printre alţii şi de arheologul Petter Alen din Anglia. În ţara noastră, Daniel Ruzo a cercetat şi a fotografiat sculpturile megalitice existente pe întreg arcul carpatic în anul 1963.